joi, martie 28, 2024

Despre scoala si corectitudinea politica

Doamna Cristina Tunegaru, profesoară de Limba şi Literatura Română şi om ce încearcă deopotrivă să gândească rosturile şcolii şi să facă ceva acolo unde se află, a aruncat zilele trecute (încă) un pavé dans la mare, declarând că nu va aborda – la clasă – lucrări precum “Baltagul” lui Mihail Sadoveanu sau “Mara” lui Ioan Slavici, deoarece acestea conţin (între altele) pasaje explicite de descriere a unor scene de violenţă domestică, ce riscă să-i şocheze (sau să-i influenţeze negativ) pe elevii dânsei. Deşi am citit de mai multe ori – şi din diverse raţiuni – scrierile respective, mărturisesc că, până nu am parcurs pasajele postate de d-na Tunegaru, nu mi-am amintit secvenţele cu pricina. S-ar putea ca, în logica dânsei, tocmai asa să şi fie problema: considerăm agresarea femeii de către bărbat în spaţiul casnic un lucru atât de banal, încât nici măcar nu-l mai înregistrăm. O ştim bine: cine spune “tradiţie” nu spune neapărat ţărani rumeni, îmbrăcaţi în ii şi bundiţe, mergând zâmbitori la Biserică şi psalmodiind colinde. Lumea noastră “tradiţională” e foarte diferită de această image d’Épinal: d-l Constantin Bărbulescu ne-a arătat recent o altă faţă a ei (asupra căreia s-au aplecat, în interbelic şi Pompei Samarian sau Gheorghe Banu): aceea alcătuită din sărăcie, mizerie, foame, boli de tot soiul, lipsa educaţiei şi a oricărui sistem social. Dacă le adăugăm şi exploatarea brutală la care – până foarte recent – au fost supuşi ţăranii (de toate puterile locului), vom înţelege uşor că – în termeni contemporani – “gradul de insatisfacţie” al acelor oameni tindea către cote maximale. Aşa se explică, de pildă, alcoolismul (cronic în satele noastre) – ca evadare dintr-un real apăsător – şi, nu mai puţin, violenţa endemică, ale cărei victime erau cei mai lipsiţi de apărare. Marele merit al lui Slavici şi al lui Sadoveanu este acela că, făcând literatură – şi focalizându-se pe pătura relativ înstărită a lumii rurale – nu edulcorează această (tristă) realitate. Şi dacă tot vorbim de “tradiţie”, să mai amintim şi faptul că în vechiul drept românesc – care, în fapt era unul regional, bizantino-slav – “dreptul” bărbatului de a-şi sancţiona nevasta era codificat în mod explicit.

Întrebarea este, desigur, să vorbim sau să nu vorbim despre aceste lucruri? Şi cui – şi când – să-i vorbim? Cel puţin un lucru îl ştim cu certitudine: nu e o întrebare nouă – pe vremea lui, acum 2400 de ani, o formulează şi Platon, în Partea a II-a a “Republicii”, acolo unde se referă la educaţia gardienilor cetăţii ideale. Nici pe vremea lui Platon lucrurile nu erau cu totul limpezi, de vreme ce filosoful cerea “revizuirea” miturilor homerice pentru uzul învăţăceilor. Într-adevăr mitologia greacă abundă de secvenţe de harassement ale zeilor la adresa muritoarelor, de crize de gelozie (uneori urmate de pedepse), de incesturi şi de violenţe greu suportabile. În viziunea gânditorului, care se raporta la mit din perspectiva rolului său formativ asupra tinerilor, corpusul tradiţiei poetice greceşti se cerea epurat, iar cei care-l perpetuau selectaţi cu grijă. În zilele noastre această injoncţiune a lui Platon e considerată a fi un reper al voinţei de cenzură şi ea-l situează, la nivelul unui anumit mental public, pe filosof printre duşmanii “societăţii deschise”. Şi totuşi, gândul lui era deopotrivă onest şi serios: e pertinent să le oferim realitatea aşa cum e ea copiilor, care nu au încă suficient discernământ pentru a se orienta în cuprinsul ei? În definitiv, lumea veche era o lume presărată cu rituri de trecere, ce marcau pasajul de o vârstă la alta, de la o responsabilitate la alta, de la un grad de acces la misterul lumii la altul. Platon are dreptate, dar în logica lui, care vede în copil – să nu uităm, luat din sânul familiei şi crescut “la comun” – un viitor cetăţean al oraşului ideal. De aceea mintea şi sensibilitatea lui sunt văzute ca nişte foi albe, pe care se aştern episoadele remarcabile ale vieţii urbei, care-l vor inspira, adult fiind, în activitatea sa în slujba colectivităţii. Într-un anume sens, copilul la care se referă Platon, trebuie “programat” să urmeze realizarea unui anumit tip de bine, iar programa a ceea ce-i va fi dat să înveţe trebuie să respecte acest pattern social. E bine? E rău? Cert e faptul că atât şcoala născută în umbra Bisericii din sat, cât şi instituţia modernă s-au străduit să-i insufle copilului un anumit set de idealuri conforme cu ceea ce s-a înţeles, în fiecare etapă a istoriei, prin cetăţenie şi valorile civice. Cenzura platonică trimite (şi în cazul gânditorului, în mod explicit) la un model identitar construit conform unor idealuri pe care societatea le asumă la un moment dat. Ne amintim de ce reacţie a beneficiat în societatea noastră apariţiei sintagmei “construcţia identităţii naţionale” – uzuală în studiile istorice occidentale. (Se cuvine să menţionăm cărţile d-nei Mirela – Luminiţa Murgescu – “Între ‘bunul creştin’ şi ‘bravul român’” şi “Istoria din ghiozdan” – care ne oferă o admirabilă panoramă a genezei cadrelor identitare româneşti, multe valabile şi astăzi, la începuturile modernităţii noastre.) Nimic nu exclude canonul literar al şcolii din acest proces. Dimpotrivă, deopotrivă selecţia şi lectura textelor e influenţată de reperele istorice la care ne raportăm şi, în acelaşi timp, de înţelegerea de sine pe care o face cu putinţă această raportare. Aşa că, da, d-na Tunegaru are, în felul dânsei, dreptate: violenţa domestică e – şi a fost tot tot timpul – acolo, în text. Însă doar acum o vedem, dat fiind că doar acum am dobândit – unii, nu toţi – sensibilitatea faţă de o asemenea problemă.

Pe de altă parte, faptul că – în sfârşit – vedem lucrurile acestea ne autorizează să operăm o cenzură, în amonte, a întregii literaturi (sau istorii) pentru a o adapta – în chip explicit – sensibilităţilor momentului? Acolo unde aceste probleme s-au formulat şi s-au dezbătut (în speţă în Statele Unite), s-a observat că extinderea acestei viziuni epuratoare la scara istoriei (literare sau efective), nu face nimic altceva decât 1) să reducă totul – istoria şi/sau literatura – la o poveste de care-pe-care (în speţă de luptă pentru putere şi de dominaţie) care, asumată, nu lasă în urmă decât complexe de vinovăţie şi revendicări victimare, 2) că acest tip de lectură suspendă valoarea culturală şi pe cea artistică în numele unei lecturi – sau, mai curând, deconstrucţii – apăsat sociale (mai mult sau mai puţin în cheie marxistă) şi 3) că ceea ce rezultă la capătul acestor operaţii seamănă mai puţin a istorie sau literatură universală şi mai mult a o multitudune de istorii/literaturi ale diverselor minorităţi, care nu se mai întâlnesc şi care aspiră fiecare la hegemonie (mai ales pe teren instituţional), pe modelul “marii culturi” detronate. Rescrierea istoriei pe măsura bunelor intenţii – în particular în varianta lor maximală – ale prezentului nu clarifică prea mult trecutul şi nici nu face mai inteligibil timpul ce ni s-a dat, pentru că reduce totul la un maniheism facil şi anistoric în simplitatea lui utopică. Iar a ridica peste tot baricade, hipostaziind lupta (de clasă, de rasă, de gen), nu favorizează în nici un fel acel sine ira et studio care a fost deviza dintotdeauna a autenticului scholarship. Fireşte, nici istoricul obişnuit, nici cel literar nu trăiesc în afara lumii, pentru a revendica o obiectivitate absolută, însă ceea ce defineşte calitatea lor de oameni de ştiinţă nu e pasionalitatea unui angajament, ci tentativa de a da o dimensiune universal umană problematicii studiate. Se va putea obiecta: dar acest “universal uman” nu e şi el tot un construct istoric (şi încă unul marcat de ideologia omului alb, european, bărbat şi creştin)? Ba da, mai ales pentru noi – cei ce l-am asimilat prin intermediul umanioarelor clasice. Şi totuşi, dacă spunem acest lucru, nu epuizăm umanul: dovada cea mai bună e aceea că un african simte tragicul unei piese de Shakespeare, tot aşa cum un japonez se emoţionează ascultând muzica lui Mozart. (Şi, reciproc, noi – europenii – putem fi atinşi în adâncul nostru de muzica africană sau de teatrul japonez.) Faptul de a-i explica unui non-european că dramaturgia marelui Will sau muzica lui Amadeus sunt “efecte de suprastructură” ce manifestă un anumit tip de dominaţie (de clasă, rasă sau gen) – chiar dacă, punctual, poate numi ceva adevărat – nu epuizează în nici un fel ceea ce omul în cauză simte în piesă sau în muzică. Ceea ce e problematic în noile interpretări – asociate corectitudinii politice – e un vechi păcat, binecunoscut dintotdeauna: acela de a asimila partea întregului. Da, ceea ce ţine de o anumită calibrare a culturii pe modelele timpului său e prezent în fiecare operă la care ne raportăm. Şi iarăşi da, faptul de a pune în evidenţă aceste lucruri şi de a le arăta, acolo unde e cazul, partea problematică sau neplăcută, e întru totul legitim. Însă a reduce o operă – oricare ar fi ea – doar la aceste lucruri e ca şi cum am vedea din lucrările lui Shakespeare sau Mozart doar granulaţia hârtiei sau tipul de cerneală cu care au fost scrise. Orice operă culturală e ceea ce a investit autorul ei în ea, e reflexul lumii în carea a fost creată, e o întrebare ce ne interpelează personal şi e ceea ce succesive generaţii au citit într-însa. A o reduce strict la dimensiunea socială (sau economică) – şi a o lectura pe aceasta din urmă doar în termeni de putere – nu face decât să ofere o variantă monocromă a ceea e colorat foarte divers şi, în ultimă instanţă (recurbând perspectiva) să arate cât suntem noi în stare să vedem din împlinirile trecutului pe care-l moştenim.

Tot în timpul – din ce în ce mai condensat – în care d-na Tunegaru îşi formula obiecţiile la adresa clasicilor, d-na Adela Stan, profesoară la Colegiul Naţional “Mihai Viteazul” din Turda s-a ales cu o sancţiune (sub forma unei admonestări) din partea Consiliului de Administraţie al şcolii la care lucrează, la reclamaţia unui părinte indignat de faptul că – pentru a înţelege mai bine simbolismul – profesoara le-a indicat elevilor să se uite la filmul “Total Eclipse”. În film se face referire la relaţia lui Arthur Rimbaud cu Paul Verlaine – care e un fapt istoric – şi părintele în cauză s-a trezit oripilat de faptul că fiul lui, de 16 ani, e expus unor secvenţe de natură homoerotică. Această grijă paternă ne aminteşte de episodul petrecut, nu cu mult timp în urmă, în cursul vizitei Preşedintelui iranian la Roma, când câteva nuduri clasice au fost ambalate discret, pentru a menaja sensibilităţile înaltului oaspete. Şi într-un caz, şi în celălalt, ni se cere ca – din raţiuni culturale (mai exact, religioase) – să epurăm moştenirea trecutului de tot ceea ce nu corespunde unei anumite logici sau preferinţe. Aici putem vedea – cât se poate de clar – în ce măsură ceea ce noi numim “tradiţional” e, în ultimă instanţă, tot un construct cultural. Şi dragostea (cu năbădăi) dintre Rimbaud şi Verlaine şi nudurile clasice (greco-romane, renascentiste sau de secol XIX) aparţin, deopotrivă, trecutului de la care ne revendicăm (şi nu doar noi, europenii, ci – prin extensia modernităţii – toate culturile lumii). Fireşte, nu e necesar să avem cu toţii aceeaşi atitudine faţă de aceste lucruri – şi de multe altele – însă de la precizarea atitudinii (care poate fi foarte bine una de distanţă sau de contestare a anumitor aspecte) la negarea unor date ce ni s-au transmis e cale lungă (şi nu tocmai lineară). Iconoclasmul, care vrea să distrugă trecutul (sau o parte a lui) în numele unui purism pe care-l va întruchipa viitorul, nu ne întoarce la tradiţie ci, dimpotrivă, e o negare a tradiţiei. Tot aşa cum Iluminismul şi-a propus să construiască, de la zero, o lume bazată pe raţiune, purismele de tot soiul îşi propun să edifice lumi la baza cărora se află doar voinţa călăuzită de pasiuni radicale. Cum, în scurt timp, vom pomeni centenarul Revoluţiei din Octombrie, n-ar strica să medităm şi asupra purismului – şi a puritanismului – comunismului pasional şi a consecinţelor lui la scară socială.

Dar s-ar putea ca în cazul părintelui de la Turda – la fel ca, într-o anumită măsură, în cazul d-nei Tunegaru – să mai fie ceva în joc: o anumită viziune a copilăriei, ca vârstă idilică, în care cel mic trebuie ocrotit, protejat şi ferit de aerul rece al vieţii de adult. Hannah Arendt observa, încă din anii ’60, această tendinţă în America: vărsta copilăriei – extinsă şi la adolescenţă – tindea să se autonomizeze şi să-l ţină pe tânăr în captivitatea unei logici infantile, în care nu mai contează decât jocul şi satisfacţia de moment (şi în care anumite sectoare economice şi-au găsit imediat debuşeul). Or, dacă ne întoarcem la tradiţie – europeană sau nu – vom vedea că perioadele de început ale vieţii sunt înţelese tocmai ca etape spre maturitate. Copilul, văzut ca adult în miniatură, e în situaţia de a deprinde – pas cu pas – regulile lumii în care e chemat a-şi da măsura. Menirea riturilor de iniţiere pe care le-am amintit era tocmai aceea de a-l introduce într-o lume care e aşa cum e, cu bunele şi cu relele ei şi în care i se solicită nu doar fapta (pentru a împlini mai departe curgerea timpului), ci şi discernământul (pentru a rezista răului şi a întrupa într-o mai mare măsură binele). Forţa mitului, a literaturii religioase şi a marii literaturi universale vine tocmai din faptul că nu escamotează nici un aspect al realului, ci, dimpotrivă, ne descrie lumea aşa cum e şi aşa cum va trebui s-o înfruntăm: violentă, crudă şi nedreaptă. Mai mult, această descriere – deopotrivă realistă şi plastică – a relelor pe care le avem de înfruntat are menirea de a ne arăta că acestea se află şi în noi şi că faptul de a le rezista înseamnă, în primul rând, a lupta cu noi înşine. Literatura, în ceea ce-o priveşte, nu e o complicată structură de figuri de stil şi de reguli narative, ci o oglindă a umanului menită a ne face vizibile şi acele lucruri pe care preocupările cotidiene şi fuga zilelor ni le ascund. O generaţie după Platon, Aristotel spunea (în “Poetica”) că tocmai mila şi groaza pe care ni le stârnesc lucrurile cumplite văzute pe scenă sunt în măsură să ne disloce din indiferenţa preocupărilor zilnice şi să ne întoarcă – cu o altă înţelegere – asupra rosturilor noastre şi ale lumii. Faptul de a vedea răul nu e un motiv de înrăire, ci – dimpotrivă – o ocazie de a-i înţelege resorturile şi de a-i rezista mai eficient, în adâncul nostru. Aşadar, nu evaziunea în lumi imaginare (în care conflictul dintre bine şi rău e redus la un basm cu happy end), ci o formă de cunoaştere adecvată – deopotrivă distanţei şi empatiei – a lumii e ceea ce ne oferă adevărata literatură.

E drept, toate acestea aveau un înţeles destul de limpede într-o lume în care viaţa însăşi era gândită ca o permanentă luptă şi în care caracterul omului se verifica adesea, prin decizii care antrenau o responsabilitate acută. Dar se mai potrivesc aceste exigenţe copiilor de astăzi şi felului în care-i creştem noi (deopotrivă părinţi şi profesori)? De multe ori am impresia că acum cei mici sunt învăţaţi că lumea e un enorm supermarket prin care ei se plimbă, ca nişte turişti într-o eternă vacanţă, şi din care pot să-şi ia tot ceea ce le doreşte inima. Ceea ce altădată se numea “cultură” a ajuns ceva între muzica ambientală şi formaţiile ce se produc pe la târguri şi “fest”-uri: un zgomot de fond lenifiant sau o ocazie de bâţâială amuzată. Criteriul alegerii – peste tot, şi în marele supermarket şi pe playlist, este “îmi place” sau “nu-mi place”. Decizia nu mai implică o hotărâre gravă – care (vorba lui Noica) să pună o hotar (adică să dea un contur) fiinţei lăuntrice a omului –, ci ţine de-o stare de moment, de-o toană, de vântul ce fâlfâie reclame sau de mirosul fără limite al potenţiatorilor de gust. A rezista acestei porniri instantanee – pe cât de fulgurante, pe-atât de pasionale – revine la a traumatiza o făptură fragilă care-şi caută bucuria într-un nou telefon mobil, într-o pereche de blugi rupţi sau într-un hamburger mustind de sosuri. Totul e permis, totul e la-ndemână, totul se oferă unei beatitudini a consumului într-o lume din care răul a fost alungat pe vecie. Şi cum, fireşte, legea pragurilor de sensibilitate funcţionează şi aici, lucrurile cad tot mai mult în postişă şi caricatural (ajunge să vă uitaţi la o zi de naştere a unui copil) însă – sub ameninţarea traumatismului – nimeni nu va-ndrăzni să spună ceva, căci şi fericirea consumeristă are în ea ceva obligatoriu. Pentru copiii crescuţi sub această zodie răul nu e nimic altceva decât o deghizare: un monstruleţ (haios), care răsare de după colţ şi scoate limba ca să ne producă frisonul unui mic ţipăt. Sau un dragon 3D, venind din altă galaxie, ca să lupte – cu un arsenal de arme subtile – cu eroul nostru (sau chiar cu noi, în jocuri video) şi să fie învins. În urmă cu câţiva ani se discuta despre efectele violenţei asupra copiilor ce joacă în exces asemenea jocuri. Nu ştiu dacă de violenţă e vorba aici sau, mai curând, de o pseudo-violenţă care permite – în virtual – descărcarea instantanee a tensiunii şi a pasiunii de moment. Cert e că dintr-o asemenea lume tot ceea ce nu place – tot ceea ce aminteşte nu doar de suferinţă, ci și de rigoare – e evacuat cu grijă.

Or, dacă pentru tot ceea ce înseamnă viaţa copilului în afara şcolii lucrurile stau aşa, de ce ar proceda şcoala altfel? De ce le-am da copiilor la şcoală texte în care să vadă că lumea e altfel decât la supermarket sau în jocurile de pe telefonul celular? Nu-i traumatizăm? Dar, la urma urmei, de ce să-i mai ascultăm, de ce să le mai dăm note sau examene? Nu-i traumatizează toate acestea? Nu-i mai bine şi mai util să-i lăsăm să se cufunde într-un blând autism în care totul e roz, pufos şi poleit cu inimioare fosforescente? Ce e straniu, e faptul că tot noi – adulţii – suntem şocaţi când descoperim că pe copiii crescuţi astfel îi bulversează orice întâlnire cu realitatea. Dacă alţi copii se iau de ei (uităm că şi copiii sunt răi – şi cu atât mai răi cu cât competiţia darwinistă dintre ei nu e moderată de nici o mediere culturală), în loc să reziste şi să-şi creeze reflexele necesare unor asemenea situaţii, se prăbuşesc, victime definitive ale bullying-ului. Mai încolo, în adolescenţă – la vârsta primelor iubiri (dar şi a primelor refuzuri) – se închid în ei, într-o opacitate ce amplifică infinit fiecare nuanţă a cuvintelor şi a aerului din jur. Iar ajunşi la momentul angajării, cei mai mulţi cad în concasorul social care-i face praf şi apoi, vărsând peste acesta apa plată a training-urilor şi a team building-urilor, îi transformă într-o plastilină ce va fi modelată după “nevoile pieţei”. Pe scurt, “vrând să le oferim totul”, “să crească altfel decât noi”, facem din ei nişte neajutoraţi – o povară şi pentru noi, şi pentru ei înşişi. Şi, bineînţeles, la ceasul adevărului, reproşăm acest lucru şcolii. Dar şcoala n-a făcut decât să urmeze trend-ul pe care noi, părinţii, îl impunem prin “grija” noastră faţă de copii – mai precis, prin grija de a-i păstra etern copii.

Menirea literaturii (şi a întregii culturi), asemeni celei a miturilor şi a credinţei, este tocmai aceea de a-i însoţi pe cei aflaţi în formare în aceste momente de incertitudine şi de-a le arăta că nu sunt singuri: nici greul de care s-au lovit nu e unic şi nici ei nu sunt abandonaţi unei încercări peste puterile omului. Însă acum, când în sfârşit – după aproape trei decenii! – înţelegem costurile dezindustrializării, nu mai vrem decât şcoli care să realizeze (în ritm accelerat) calificarea elevilor sau a studenţilor la locul de muncă. Umanioarele ni se par o risipă de timp, o “plăcută zăbavă” pe care fiecare şi-o poate gestiona cum vrea, după orele în care a fost util economiei şi societăţii. Nu e clar dacă această (tristă) stare e cauza sau efectul degenerării orelor de literatură din şcoală în simple ilustrări ale unor exerciţii de gramatică şi/sau ale unor platitudini de teorie literară. Cert e că, pentru cei mai mulţi, literatura a ajuns să se asocieze cu corvoada sterilă pentru testările naţionale şi pentru bacalaureat: o sumă de fraze pe cât de pompoase, pe-atât de vide de sens şi ideea difuză că “clasicii noştri” (pe care nu-i mai citim decât în rezumate) “sunt mari”. În loc să vedem în literatură ceea ce ea este cu adevărat, o oglindă a sufletului şi o cale de înţelegere a lumii, am redus-o la formalismul unor şabloane interşanjanbile. Dacă le învăţăm mecanic pe acestea, ne trecem examenele şi apoi uităm totul. Pe acest fundal cenuşiu, gesturile d-nei Tunegaru şi ale d-nei Stan ne apar ca fiind scandaloase şi de neînţeles. Probabil părintelui indignat de la Turda i-ar fi fost suficiente nişte comentarii de duzină, pe care copilul lui să le înveţe pe de rost. Niciodată nu şi-ar fi pus problema că un copil ce “învaţă” în felul acesta pierde ceva esenţial uman şi sfârşeşte, obedient, prin a deprinde arta răspunsului la comandă (e drept, importantă în lumea noastră). Ce e şi mai straniu e faptul că această scleroză a studiilor literare din şcoală s-a petrecut fără ca scriitorii sau criticii noştri – unii dintre ei remarcabili – să ia vreo atitudine. Cine-şi mai aminteşte pasiunea cu care, în anii ’90, se discutau la noi “dezbaterile canonice” din lumea americană, nu poate decât să rămână perplex. Multiplicarea perspectivelor de lectură – inclusiv în cheie socială – nu pare a fi o temă care să treacă de la discuţia (şi ea tot mai stinsă) din presa literară spre practica didactică. Nici încercarea de-a reciti clasicii ca pe “contemporanii noştri” nu mai e de actualitate. Pare-se că lehamitatea de vorbe pe care ne-au indus-o televiziunile – dublată, evident, şi de sastiseala din urma examenelor – s-au întins ca o pecingine ce a înghiţit cu totul literatura.

Cât despre d-na Tunegaru, citindu-i postarea, m-am pomenit zâmbind; citisem cândva despre nuvela lui Slavici o opinie – care mi s-a părut întru totul convingătoare – ce vedea în Mara o business-women a cărei dinamică hotărâtă e tratată cu admiraţie de autorul ardelean. Textul (inclusiv sintagma business-woman) îi aparţine lui Ioan Petru Culianu şi se află în Addenda la volumul său despre Mircea Eliade. E acolo, în câteva pagini, o relectură a modernităţii noastre luând ca repere (în răspăr!) tocmai romanele programei de liceu. Citiţi-o; merită cu adevărat! Dincolo de patosul tânărului savant, acest text ne mai aminteşte un lucru, bine ştiut şi el, din vremuri imemoriale: că binele nu se află în lucruri, ci în ochiul care le priveşte. Dacă le priveşte nu pentru a le judeca, ci pentru a le înţelege.

Distribuie acest articol

33 COMENTARII

  1. Excelentă pledoaria pentru educarea de caractere, de oameni capabili să înțeleagă complexitatea lumii și să-și asume opțiuni în raport cu aceasta.
    Mă frământă însă și un drăcușor cu o întrebare insidioasă: de la ce vârstă (biologică, dar poate și psihologică) sunt copiii capabili să-și asume complexitatea și mai precis contradictorietatea lumii?

    • Cred că mai întâi trebuie spus apăsat că doamna profesoară de literatură Tunegaru nu înțelege deloc literatura. Dar deloc!

      Apoi pot veni celelalte observații.

    • Raspuns lui Herodot: „de la ce vârstă (biologică, dar poate și psihologică) sunt copiii capabili să-și asume complexitatea și mai precis contradictorietatea lumii?” Pai, la varsta la care se nasc, nu?:) Ca din acel moment isi asuma in diverse proportii lumea in care traiesc.

  2. Frumos articol. Sunt de acord cu autorul, aceste „safe spaces” care se construiesc in special in SUA nu fac deloc bine copiilor si tinerilor adulti.

    Rezultatul sunt adulti care nu se maturizeaza suficient si au comportamentul unor copii. Si cred ca asta nu face deloc bine societatii.

    Si un scurt clip din South Park despre „safe spaces”: https://www.youtube.com/watch?v=sXQkXXBqj_U

    • „De ce să nu fim politically correct și cu zmeul?”

      Mie mi se pare că autorul nu este politically correct cu doamna Tunegaru. Iar, dacă cineva face greșeala asta, mă aștept ca vajnicii susținători ai domniei-sale să-i sară cu toată energia în apărare.

      Cum-necum, doamna Tunegaru a devenit treptat un expert, iar opiniile domniei-sale, elemente de referință, în domeniul educației. Mă aștept, de altfel, să apară mult mai mulți, pentru că în comparație cu cel dintâi educator al țării, care este însuși ministrul educației, dl Pop, aproape toate cadrele didactice, bibliotecarele și documentariștii din școli pot fi considerați experți.

      În altă ordine de idei, cred că istoria ar trebui rescrisă în totalitate. Mai toate evenimentele reținute de-a lungul timpului sunt asociate cu războaie, lupte, bătăi, conflicte și alte deranjuri sociale. Un volum absolut inacceptabil de violență pentru sufletele fragede ale elevilor…Iar Tom și Jerry trebuie deîndată interziși!

      Oare nu dăm o lecuță prea multă atenție bazaconiilor spuse de cei care se plictisesc ?

  3. Baltagul lui Sadoveanu si Mara lui Slavici sunt, in lista mea cu preferintele de literatura romana, foarte sus. Amandoua mi-au incantat copilaria si mi-au aratat o lume fascinanta pe care, altfel, nu as fi avut cum sa o cunosc. Faptul ca cinveva, educator din zilele noastre, are o intrepretare prin ochelarii corectitudinii politice, ma face sa cred ca lucrurile sunt deranjate foarte tare printre cei care ar trebui sa lumineze mintile tinerilor, si nu sa le intunece. Si daca tot a pornit lupta contra violentei asupra femeilor din literatura, sa cenzuram si Rascoala lui Rebreanau (scene explicite de viol) si, de ce nu, basmele.

    • Nu sa „cenzuram”. Doar sa alegem pentru copiii nostri cele mai bune opere, nu neaparat scriitori nationali. Orgoliul si nationalismul bățos nu isi au locul cand e vorba de copiii nostri. Ei traiesc oricum in alta lume, globalizata, e mutilant sa le impunem valori care erau false chiar si pentru noi, generatia parintilor.
      Pana si profa mea de romana, una din acelea din vremuri comuniste, spunea ca Sadoveanu nu e scriitor si nu merita studiat la liceu in timp ce altii sunt aproape ignorati, gen L. Blaga. Sa o spunem drept, ponderea pe care o ocupau in programa era direct proportional cu cat le conveneau comunistilor ideile pe care le aduceau acele opere si probabil asa a ramas si acum.
      Sa gandim in alti termeni, din toate operele lumii asteia, nu gasim altceva decat Baltagul si Rascoala ?

  4. Mda, o interventie documentata si argumentata in oceanul de corectitudine politica in care ne inecam incet-incet. Si ca s-o contrazicem pe „vestita” profesoara, vom simti pe pielea noastra cum raul va invinge, macar de data asta. Corectitudinea politica deja s-a instaurat mai ceva ca dictatura sovietelor de alta data.

  5. Daca tot ati adus aminte de Constantin Barbulescu, poate ca nu e de prisos sa vedem si reversul medaliei:
    „Întotdeauna m-am întrebat: de ce imaginea despre lumea ţărănească este atât de negativă? Oare chipul ţăranului este acelape care îl descrie medicul?
    Bănuielile mele au fost destul de repede confirmate: discursul
    medical generează o imagine despre o lume ţărănească conform unui algoritm propriu şi
    care are doar ca bază de plecare realitatea socială ţărănească. Nimic mai mult. Cât despre
    raţiunile imaginii negative, prima mea ipoteză avea în vedere raporturile dintre emiţător şi
    receptor. Altfel spus, am crezut că medicii crează o imagine cu un scop precis – pentru uzul
    elitei politice; că ei atrag atenţia asupra marilor probleme sociale, transformate în
    probleme igienice şi sanitare, din lumea ţărănească, pentru a sensibiliza clasa politică faţă
    de nevoile acestei imense şi copleşitoare mase rurale care alcătuia ceea ce noi obişnuim să
    numim România modernă. Şi parţial aveam dreptate. Dar totuşi… dacă acesta era unicul
    scop, atunci nu se justifică tonul discursului, dispreţul implicit faţă de ţăran afişat de
    multe dintre scrierile medicale. Pentru că medicii nu doar compătimesc această masă
    umană mizeră, ci o ironizează adesea şi, în fond, se pare că o dispreţuiesc profund.
    Medicul nu empatizează cu ţăranul, nu încearcă să îi înţeleagă comportamentul decât
    foarte rar. Medicul, ca şi o bună parte a elitei de altfel, consideră ţăranii o specie inferioară de fiinţe, inculte, îndărătnice, leneşe, rău-voitoare, care din păcate constituie
    80% din populaţia României şi care trebuie deci transformată, modernizată, în cele din
    urmă civilizată.”
    „Dacă revenim la raţiunile imaginii negative, nu putem să nu constatăm că ea nu este
    doar un produs creat pentru uzul clasei politice, ci poartă şi o puternică amprentă a
    emitentului: este negativă pentru că pur şi simplu medicii percepeau lumea ţărănească
    într-un mod atât de negativ, chiar dacă pentru noi, astăzi, acest lucru a devenit şocant. În
    România sfârşitului de secol XIX trăiesc două „popoare”, cum le numeşte doctorul V. Sion:
    unul rural şi unul urban (Sion, 1904, 240), ce se află în relaţii cât se poate de antagonice:
    unul produce „sacul cu grâu” ce stă la baza civilizaţiei române moderne, iar celălalt consumă; unul guvernează, iar celălalt este guvernat; unul este civilizat, iar celălalt este primitiv. Se pare că reciproce sunt doar ura, neîncrederea şi dispreţul.”
    Adevrat, si acum prea putini vad altfele tarnii,
    „Aşa se explică, de pildă, alcoolismul (cronic în satele noastre) – ca evadare dintr-un real apăsător – şi, nu mai puţin, violenţa endemică, ale cărei victime erau cei mai lipsiţi de apărare”
    Foarte multi netraitori la tara si dau cu parerea cam dupa ureche, din birourile lor caldute, domensti.
    Da, viata la tara e altfel, chiar daca vremurile au trecut, cateva „lucrurui’ nu s-au schimbat: esti mai aproape de moarte si suferinta (trebuie sa ucizi animale pentru hrana, gaini, porcul de cfraciun, mielul de paste…si asta nu e usor, te afecteaza cumva fie „inraindu-te” fie amplificand emotia prin faptul ca ai vazut sau ai fost obligat sa ucizi o fiinta), lucruri cu care oamenii de la oras nu se intalnesc aproape deloc..dar realitatea este alta, carnea nu creste in galantar, apa nu izvoraste de la robinet si wc-urile trebuie sa aiba canalizare pentru a nu da la lopata, scuzati, poate nici astea nu ar trebui lasate in studiu pentru elevi)
    Si tot sin C B
    ” Eu cred că pentru a înţelege România celei de-a doua
    jumătăţi a secolului al XIX-lea istoricul de astăzi ar trebui să traverseze prăpastia ce
    separă cele două Românii, să trecă dincolo, în lumea ţărănească, să o privească cu empatie
    şi să-i înţeleagă resorturile de viaţă. Şi atunci, de pe cealaltă parte a baricadei, ţăranul
    primitiv al medicilor se va transforma într-un om în carne şi oase, cu raţiunile lui, cu
    habitudinile lui, cu iubirile şi urile lui, un om ca toţi ceilalţi, un om ca şi noi.”
    P.S. Ce facem cu puzderia de jocuri video de tot felul, pline de zombi si de maceluri, cu grafica explicita de o violenta greu de acceptat chiar si pentru adulti? Adica nu vei citi Mara dar apoi te joci Manhunt, GTA, Fallout, Left 4 Dead si cate altele…o gluma buna! Ce faci? le interzici? Cum? Nu se poate…si atunci toata chestia asata cu Mara sau Baltagul par niste aiureli din alta lume.

  6. „… priveşte nu pentru a le judeca, ci pentru a le înţelege.” – Aceasta este esenta!!!

    In aceasta fraza se afla sursa tuturor neajunsurilor, cauza principala a ignorantei si a violentei care o exprima, invariabil, atunci cand omul e mai interesat de cum pare, decat de cum este…
    Tot in aceasta fraza se gaseste si solutia, din fericire, doar ca este rezervata exclusiv acelora care doresc sa evolueze…cu conditia, evidenta, sa nu sara ca arsi cand isi dau seama ca ceea ce li se sugereaza, de fapt, e ca nu le stiu chiar pe toate!
    In educatie, totul este posibil, pentru ca totul este o simpla chestiune de interpretare…
    Realitatea insasi, ca si adevarul, depind, asa cum f. bine arata autorul acestui excelent text, de privirea si abordarea fiecaruia!
    Niciodata, nicaieri in lume, oamenii n-au gasit altceva decat ceea ce au cautat! Intreaga evolutie umana, cu diversitatea culturilor, a religiilor si a traditiilor, demonstreaza acest adevar…probabil.
    Apoi, vin si interpretarile interpretarilor ;) , care duc la razboaie, la uniri, la casatorii, divorturi, crime pasionale sau „de onoare”…la alegere! Totul este o alegere, de fapt…
    Parintele de la Turda a ales varianta ca fiul sau este incapabil sa judece altfel decat el, pentru ca „el l-a facut”! Inutil de precizat nivelul cunostintelor lui stiintifice si de psihologie! Pentru el, ca tata, nu exista alta posibilitate, pentru ca nu vrea sa existe alta, pentru ca in capacitatea lui de intelegere nu e loc de altceva! Va actiona numai in acest sens, si probabil ca si fiul lui, ajuns adult, va reproduce scenariul, la randul sau…Clasic.
    Profesoara Tungeanu, la randul ei, a decis sa educe prin omiterea exemplelor contradictorii, e si asta o alegere a caror consecinte nu se pot constata decat mult mai tarziu, insa…Pana atunci, ea are dreptate, in aceeasi masura ca adversarii sai, iar elevii raman pe postul de cobai, acelasi pe care l-au avut de cand educatia romaneasca este…aleatorie.
    Copiii romani sunt victimele adultilor romani aroganti si burdusiti de convingeri, adica profund si categoric, ignoranti!

  7. Realitatea se schimba si ea destul de repede, cel putin in tarile dezvoltate (vedeti “Homo Deus”, o carte care ne poate strica buna dispozitie, ca tot a venit vorba). Este posibil ca viata in calitate de turist intr-un gigantic supermarket sa devina o realitate obiectiva pana la (foarte) adanci batranete, nu o iluzie a celor care fug de adevarul crud cu care se vor confrunta mai tarziu si pentru care nu sunt pregatiti.

  8. Ca de obicei, articolele vaste ale dlui Maci ating multe subiecte. Subordonate insa spectaculos unuia principal, ele au ciudata proprietate de a fi simultanm detalii si fond, iar ordonarea lor in text le imprima ceva din identitatea unor item-i ai unui Master Plan, pe care oricine nu atât cât il poate citi, dar mai ales simti aproape.
    Nu-mi propun azi nici laude, nici critici, doar o observatie: pana astazi nu mi-am amintit nici eu „pasajele cu pricina”, vorbesc desigur de cele ale violentei domestice din „Baltagul” si „Mara”. Motivul insa, cred, e altul, iar nu obisnuinta. Desi m-am identificat mai tot timpul cu personajele lecturilor mele, inchipuindu-ma mereu in mijlocul actiunii, cartile au fost mereu in subconstient fictiune. Oricat de asemanatoare ar fi fost naratiunea sau eposul cu realitatea, undeva a ramas agatata impresia ca asta nu se intampla decat in carti. Desi am plans si am sperat laolalta cu ei, n-am reusit sa raman socat precum elevii doamnei Tunegaru.
    E suficient deci un singur criteriu pentru a elimina „dictatoriceste” un subiect de pe ordinea de zi sau din Curricula scolara?! N-ar putea fi textul, doar partial „moderat”, eliminand doar intensitatea pe care o contin scenele demonizate?!
    In fine, oare nu prea des, renuntam la compelxitatea care ne ofera individualitate, pentru a cuantifica realitatea in „bune” si „rele” dupa un singur criteriu, si acesta ales „pe Moment”, dar implementat pentru eternitate?!

    • Cred ca da, pedagogii romani (parinti, profesori) vad societatea in alb-negr (bine-rau), si nu-si pierd timpul cu complexitatea individuala de care vorbiti dvs, probabil pentru ca o ignora, o refuza, sau cel putin o desconsidera. Am auzit deseori ca, intre alb si negru este doar gri or, cand aceasta confuzie elementara se instaleaza, e firesc ca tot ceea ce decurge sa fie confuz…
      Pentru adaptarea textelor, moderarea intensitatii sentimentelor exprimate, sau pur si simplu interpretarea lor diferita, graduala, pentru ca adecvata varstelor auditoriului, trebuie vointa si stiinta! In lipsa lor, se aleg extremele, justificate prin bine si rau.
      Fiecare tabara avand sustinatorii ei inversunati, batalia ideilor este crunta dar univoca, adica sterila, iar cei care ar trebui sa fie centrul interesului sau macar al preocuparilor, elevii, nu sunt altceva decat spectatori pasivi, altfel spus, victime colaterale…

  9. Vor trebui „eliminate” si unele romane de Rebreanu ori Marin Preda. Si nu numai ale lor.
    Dar ce zic eu? din literatura universala multe carti ar trebui eliminate.
    Din Istorie ar trebui sa-l eliminam pe Stefan cel Mare „curvar si degraba varsatoriu de singe”; nicio problema, sa-l lasam Bisericii, care l-a facut Sfint.
    Sa-l inlaturam si pe Mihai Viteazu, caci a legat taranii de glie…
    Parafrazind un inceput de roman rebrenian, mai ca iti vine sa zici doamnelor/domnilor, dece nu vreti sa cunoasteti cum era taranul roman?
    Asta-i, le vine rindul si fictionarilor, care nu stiau ca va aparea corectitudinea politica.
    NB,
    oare cartile scrise in Iepoca de Aur corespund cerintelor?

    • Mercenarul malai viteazu n-a avut altceva decat pohte. Pohte care n-aveau vreo legatura cu „poporul” roman. In fapt pt a-si indeplini pohtele a legalizat sclavagismul. Chiar ma disctrez cand rumuni verzi arata „cu-deshtu” USA pt cele cateva decenii de sclavagism legal fata de cele peste 300 (trei-sute) de ani dintre 1598-2008. In fapt, aceeasi rumuni verzi ii regasesti si-n tabara dreptacilor-sculati-din-socialisti-culcati care au convingeri fixe. Cum ar fi eminoviceasca: toata floarea cea vestita a intregului apus.

  10. Calific fara ezitare acest articol ca exceptional. Pentru ca ofera criterii clare, operante, in dificila sarcina de selecta/propune naratiuni sau opere de arta formative din punct de vedere educativ si de a combate cenzura ideologica ce tinde sa deconstruiasca astazi orice produs cultural. Felicitari domnule Maci, am avut ce invata citindu-va!

  11. Nici mie, cand am fost elev, nu mi-au placut Mara sau Vittoria Lipan. Femei triste, traiau intr-o lume pe care nu puteau sa o schimbe. Povestile lor nu erau despre victorie sau schimbare, ci despre adaptare si resemnare. Mi-a displacut lumea Ciocoilor vechi si noi, a lui Lica Samadau, a ciobanului moldovean. Nu mai vorbesc de Rascoala, dezgustul si scarba de dupa „celebra scena”.
    Da, toate romanele erau despre tristete. Ne pierdusem sensibilitatea. Expunerea indelungata la tristete facea sa para tristetea normala. Expunerea indelungata la resemnare, facea din resemnare o stare normala in acele vremuri. Dezgustator! Imi amintesc cum Cioran era „bagat direct in vena”, savuram Plumbul si glorificam sinuciderea lui Gelu Ruscanu. Ana Karenina era moftul suprem al femeii neintelese! Ih!
    Inteleg perfect demersul doamnei Tunegaru. E vocea unei generatii care isi doreste altfel de modele. Gata, ajunge cu masochismul intelectual comunist! De ce am vrea sa le „turnam” copiilor nostri fortat dezgustul acelei literaturi? Ion al lui Glanetasului nu poate fi tolerat in anii 2017 nici macar ca si studiu de caz, daramite ca si „capodopera” literara!
    Daca literatura romana nu are modele de oameni normali/luptatori, atunci sa le cautam in literatura universala.
    Cu dezgust am vizionat alaturi de fiica mea filmul Ion. I-am spjs doar, cu foarte mare durere, ca „inainte asa erau vremurile”, femeile dispretuite. Ca era o tristete enorma sa te nasti femeie, o resemnare! Nu am putut comenta nimic mai mult, „caracterizarea personajelor” si alte kkturi stilistice au palit in fata suferintei Anei si sinuciderii ei. Da, suntem desensibilizati complet, noi, generatia decreteilor, daca permitem ca personaje ca Ion sa fie prezentate ca si „capodopere literare” fetelor noastre! Greata maxima!

    • Excelenta remarca. Oricum la Limba Romana faci orice numai spirit critic nu iti dezvolti. Trebuia sa scrii niste stereotipuri laudative, numite „comentarii” la niste opere deja clasate „sus” de toti criticii agreati de sistem si cu care nu te puteai contrazice, desi multe din ele iti displaceau. Nu puteai sa scrii ca „Ion” sau „Rascoala”, sau „Nicoara Potcoava” sunt niste „tristeti” ba chiar imbecilitati, fiindca iti luai nota 4, de obicei profii impartasea cu evlavie parerile criticilor. Si uite asa incepeai sa plagiezi din cartile de comentarii, nu litera cu litera ca politicienii in lucrarile de doctoratl ci mai grav, luai cu totul modele de gandire si apreciere ale unei opere literare de la niste oameni gen G. Calinescu care traise in alt secol. Si uite asa multi dintre noi terminau liceul deja batrani si depasiti…
      Acum vad ca unii incearca sa impinga inca o generatie ideile care erau depasite chiar si atunci. De ce, pentru ca nu pot iesi din mocirla si incearca sa-si traga copiii in ea.

      Vittoria Lipan, un personaj neverosimil, e greu de crezut ca o femeie simpla pleaca de acasa si o face pe politista, dar probabil ca se incerca sa copieze un stil de roman politist, la fel cum am facut la un moment dat acele „western-uri” gen „Artista Dolarii si Ardelenii”, doar pentru ca trebuia sa facem si noi acel gen de film sau in muzica tot felul de combinatii etno-folk-rock, adica niste forme la moda afara, neaparat insa pe „fond” romanesc ca sa satisfacem setea de national a celor care ne conduceau si educau. Ca in general ne-a iesit kitsch, asta nu mai conteaza, multi isi aduc aminte cu placere de acele filme sau muzici, fiindca altele nu aveam la vremea aceea. Incercati insa sa bagati copiilor pe gat filmele acelea cand ei se uita de fapt la Iron Man si Transformers si o sa vedeti reactia, fix aceeasi reactie o vor avea fata de scoala daca nu intelegem niste chestiuni de baza si incercam sa le impunem valori false si fortat nationaliste, din alte vremuri.

      • Excelent spus: „luai cu totul modele de gândire și apreciere”! Chiar așa era, ne spuneau exact cum sa gândim! Sa nu cumva sa avem ideile noastre, părerile noastre, nu! Știa Calinescu mai bine pentru noi! Și da, împing aceste modele și altor generații, iar și iar. Ridicol!

      • Nu este ceva extraordinar in calatoria Vitoriei Lipan.
        Dupa toate canoanele, femeia a carui barbat era disparut avea obligatia sa-l caute (si sa dovedeasca faptul ca l-a cautat, cu martori si inscrisuri) pe o perioada destul de lunga, cel putin cinci ani altfel nu putea sa se declare nici vaduva nici nu obtinea divortul.
        In lumea satului romanesc, femeia fara barbat, nu putea avea niciun statut onorabil si putea pierde toate drepturile. Asa ca Vitoria Lipan nu ar fi nici pe departe o exceptie din acest punct de vedere. De fapt nu avea de ales; poate ca nu este vorba musai despre dragoste/romantism.
        (Vezi si „In salvari si cu Islic ” – Constanţa Vintilă-Ghiţulescu) .
        Faptul ca corectii politici au idei de re-vopsire a trecutului este deja o boala care ar merita un tratament califiat.

        • vezi, nouă nu ne-a spus nimeni asta, nu a încadrat povestea în epocă
          am tocit doar comentariul, apoi am dat delete

          de asta mi s-a părut o carte puțin covingătoare, cu intrigă forțată

  12. Pedant,stufos,inutil…ma intreb exista vreun concept care merita retinut din tot acest text?Apare vreun concept?Pomenim politically correct pentru ca nu ii asa ne raportam la lumea anglo-saxona dar nu ii intelegem magistralele.Mai interesant este de urmarit ce spune Mircea Cartarescu in inregistrarea FILIT de la Iasi de anul acesta si anume cand pomeneste de “suprademocratizare”.Internetul permite suprademocratizarea si opinia doamnei profesoare Cristian Tunegaru aici se incadreaza.Se vorbeste de noile tehnologii disruptive dar se pare ca in Romania ,internetul nu foloseste decat la rigidizare si la mentinerea acelorasi ierarhi artificiale si anacronice.Radu Paraschivescu repeta aceleasi truisme.Aruncam ceata ideologica a politically correct=ului pentru ca nu stim cum sa ne eschivam de aceste anacronsime precum Baltagul,frica ca nu avem ce pune in locul lor ne paralizeaza .Suntem in anii 90, nu putem muta canalul pentru ca internetul este cenzurat de tot felul de opini toxice ca si cea a autorului.Ce noroc ca avem “televizuni particulare” adica bloguri ca altfel eram tot in tubul catodic.

    Bullyingul apare tocmai de la aceste lecturi care nu permit socializarea,o distorsioneaza.Pe toate grupurile de facebook ,in mod special fete schimba si vand carti precum Harry Potter,tot ce tine de literatura fantastica.La noi cine schimba Baltagul?
    In inchiere vreau doar sa pomenesc :

    Marshal McLuhan: Mediul este mesajul.Pacat ,mare pacat ca nu reusiti o adecvare ci o mai mare anacronizare…..

  13. Pornind (si) de la o deconstruire a fiziologiei administrative a invatamintului neaos (cauza care e in masura a mobiliza doze insemnate de empatie), se pare ca perseverentsa „didactica” a profesoarei mentionate vine sa iustreze principiul lui Peter… Excursul in adincul cugetarii antichitatii grecesti din insemnarea de mai sus va fi fiind instructiv dar, la urma urmelor, ramine ca fundament al dascalitului faptul ca harul pedagogic poate face exemplare/exploata si situatii ori contexte cu care dascalul nu are afinitati sau chiar e in dezacord, contencioase. Sensibila la… sensibilitati si emitind decrete curriculare (fie si pentru uz personal) sa nu stie oare impricinata acest lucru? Fac un exercitiu de imaginatie (desigur, pe temei anacronic, contrafactual) si mi-o reprezint pe distinsa juna dascalita revolutionara luindu-se la trinta (spre a-si proba sa liberté de pensée…) cu ordonantele curriculare ale epocii de aur (desigur, daca ultimele trei cuvinte ar avea, cit de cit, o oarescare rezonanta in constiinta ei)…

    A, si pe o nota „editoriala: am o vaga (hmmm…) impresie ca in formularea ” lucrurile cad tot mai mult în postişă şi caricatural” un „o” s-a invitat in locul unui „a” .

  14. copiii traiesc intr-o lume indulcita si de aceea ajung carne de tun pt companii. studierea cu sarg a balatagului, cum se cuvine si nu asa aiurea, ii va maturiza, pt ca le va arata lumea asa cum este ea. clar, aprofundarea propagandei din diverse timpuri, ca asta-i literatura, e foarte adecvata indiferent de varsta. deci, atata timp cat istoria propagandei nu poate fi considerata o propaganda, ce propaganda propui pt copiii actuali?

    • „carne de tun pentru companii”? Din ce lume veniți?
      Copiii noștri se bat pe un loc în companii unde evaluare se face pe competente , nu pe cumetrii! Victoria Lipan nu își are locul in nordul Bucureștiului, sau in Cluj / Timișoara / Iași! Poate în administrația centrală, își mai descheie un nasture la camasa și mai leagă baticul peste gura când șeful răcnește la ea!

      • vin din lumea celor care au citit articolul: „Iar ajunşi la momentul angajării, cei mai mulţi cad în concasorul social care-i face praf şi apoi, vărsând peste acesta apa plată a training-urilor şi a team building-urilor, îi transformă într-o plastilină ce va fi modelată după “nevoile pieţei”.”
        tu esti de pe alta lume, dar ce conteaza, un comentariu bun este la fel de bun in toate lumile posibile.

        • Mai bine „după nevoile pietii” decât „după nevoile șefului”.
          Oricum, admit, corporatiștii competitivi sunt de pe alta lume. Neînțeleasă de bugetarii slugarnici :|

  15. Cu „Mara” chiar nu pricep ce are doamna Tunegaru. Păi pe lângă restul literaturii române pare de-a dreptul o carte motivațională.
    Avem o văduvă săracă, cu doi copii. Femeia muncește, se zbate și ajunge la siguranță financiară. Nu-mi aduc aminte de ceva asemănător în „marea literatură”.
    Până și „Moara cu noroc” e fix invers: omul să fie mulțumit cu sărăcia lui, etc.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro