duminică, octombrie 17, 2021

Despre senectute

Tradiţia paremiologică, mare meşteră în ziceri de tot felul, spune, prin anonima sa gură, ceva de genul: cine nu are bătrîni, să-şi cumpere. Orice om dotat cît de cît cu darul unei minţi iscoditoare se va fi întrebat: ce vrea să zică, de fapt, arhicunoscuta zicală, dincolo de banalitatea formulării?

Fără o prea laborioasă cogitaţiune, e limpede că „bătrînii” din populara zicere nu înseamnă nicidecum bătrîneţea ca stare şi dat biologic, „dictatura reumatismului”, după o sintagmă a lui E. Cioran. Ci acea bătrîneţe (mereu tînără, de altfel) a spiritului trecută profitabil prin exerciţiul experienţei şi timpului. Evident, a acelei experienţe care înseamnă ceva în plan ontologic, şi nu a unei maturaţii încrustată doar în scoarţa cărnii. Şi care, din perspectivă cognitiv-temporală, reprezintă mai mult un metabolism leneş, decrepitudine şi oboseală. E vorba de acea stare în care omul „nu trăieşte cu sentimentul că viaţa merită trăită, ci cu cel că sinuciderea nu merită osteneala” (W. Benjamin). Cu alte cuvinte, bătrîneţea înţelepciunii şi a spiritului trebuie „cumpărată”, pînă la urmă, şi nu senescenţa, conformismul rutinat, moleşeala sepulcrală, setea – adeseori caraghioasă – de false onoruri care se încearcă a fi recuperate pe ultima sută de metri.

Direct spus, de foarte mare preţ nu-i este nimănui bătrîneţea în sine, ca spasm şi agonie în preajma limitei. Ci doar bătrîneţea cea conştientă, în care tinereţea s-a dizolvat în mod organic. Cea mereu tînără, am zice forţînd un oximoron. Acea bătrîneţe sumativă care rotunjeşte un destin, împlineşte o personalitate. Şi nu aceea care încheie brutal o viaţă, întrerupe aleatoriu un proces biologic. Senectutea trecută cu folos prin furcile caudine ale vieţii, de la care, în mod logic, se aşteaptă un plus de raţionalitate şi, în consecinţă, un spor de clarviziune. Cea care poate duce tinereşte un gînd pînă la capăt. „A fi bătrîn înseamnă: a te opri atunci cînd unicul gînd al unui drum al cugetării s-a aşezat în armonia rosturilor sale” (M. Heidegger). Context în care vîrsta nu e, într-un anumit sens, decît prilejul temporal de a fi contemporani cu propriile experienţe, trăiri, cu propria fiinţă. Atunci cînd e vorba de bătrîneţe (sau de tinereţe) nu se poate face abstracţie de o voluntară inocenţă, de o anumită ştiinţă a uitării timpului. Nu se poate eluda o anumită forţare agogică a graniţelor sale, o frivolă cochetare cu eternitatea. Gîndirea, conştiinţa, sufletul, dezideratele fiinţei nu îmbătrînesc odată cu trupul. Deşi o paralelă evolutivă între aceste componente, un anume sincretism se poate totuşi stabili. Ele pot fi moarte într-un trup tînăr, după cum pot fi extrem de vivace într-unul trecut prin vreme. Ca atare, „în trup nu poate fi în acelaşi timp şi tinereţe, şi bătrîneţe, dar în suflet poate…” (Sf. Augustin). Asemenea unui rezervor de rachetă, trupul propulsează doar sufletul pînă în preajma imponderabilităţii spirituale.

Avansarea mnemonică prin stadiile diferitelor vîrste nu e decît posibilitatea de a fi mereu alţii, rămînînd totuşi aceiaşi. Noi rămînem aceiaşi pe durata întregii vieţi doar în măsura în care reuşim să înmormîntăm la timp ego-ul diferitelor vîrste. Ca atare, moartea nu este decît dispariţia ultimului ego, a celui care le-a cunoscut şi potenţat/determinat pe toate celelalte. Bătrîneţea, în semnificativitatea sa ultimă, nu înseamnă doar înstrăinarea, vidarea treptată de fiinţă, ci şansa de a ne apropia intim şi ultimativ de ea. Aceasta este conştiinţa radicală a întregului parcurs evolutiv, inclusiv a tinereţii. Am putea chiar afirma că tinereţea se dezvăluie, se revelează cu adevărat abia la bătrîneţe. Ea devine reală doar în amintirea amfibolică, mereu refăcută a bătrîneţii, în bătrînitate. Bătrîneţea este achiziţie, pe cînd tinereţea este un dar. Tinereţea mai mult se practică, bătrîneţea se trăieşte rezumativ. Tinereţea este o posibilitate unică de a anticipa angoasele şi limitele senectuţii. După cum senectutea rămîne singura mărturie vie a trecutei tinereţi. „Tînărul se află în iluzie sperînd extraordinarul de la viaţă ori de la el însuşi; în compensaţie, în persoana vîrstnică se găsesc iluzii privind modul în care îşi aminteşte tinereţea sa” (S. Kierkegaard). Trupul (σώμα) este doar un instrument primordial al fiinţei (φύσις). Gîndirea platoniciană considera trupul ca fiind o închisoare, un mormînt (σήμα) pentru suflet. Părinţii bisericii, mai ales cei orientali, vor exalta sufletul în detrimentul trupului. Prin asceză severă, ei vedeau mîntuirea omului doar ca mîntuire strictă a sufletului. Sf. Toma d’ Aquino, pe linie aristotelică, va considera că sufletul este principiul vieţii, cel care, sub forma sufletului intelectiv, dă formă trupului. Doctrina creştină va adopta o concepţie teologică despre trup văzut mai ales în contiguitatea sa transmundană. Una în care acesta este chemat să participe în mod egal, ca natură unică (trup-suflet) la actul mîntuirii. Timpul bătrîneţii, al morţii, nu e decît timpul smuls marelui Timp. Bătrîneţea este rezerva cumulativă de temporalitate a tinereţii. Promisiunea din care ea îşi extrage necontenit prezentul.

Promisiunea temporală a tinereţii nu e, pînă la urmă, decît bătrîneţea, cu a ei itinerar re-temporalizat. Tinereţea e singura şansă, singura posibilitate de a fi bătrîni. Faptul tinereţii de acum este posibilul senectuţii de mîine. Tinereţea îşi conţine din mers bătrîneţea. Pe cînd bătrîneţea este încărcată a posteriori cu propriul trecut (tînăr). Cu o expresie heideggeriană, tinereţea „are-de-a-fi”, pînă la urmă, bătrînă. Pe cînd bătrîneţii nu-i rămîne decît propria sa tinereţe re-imaginată. Datele şi orizontul unei vîrste, componentele sale sufletesc-senzoriale pot fi profund înţelese doar după ce acestea au fot iremediabil pierdute. În bună măsură, tinereţea (sau bătrîneţea) nu sînt decît limite ale gîndirii noastre. (Unde moartea este limită a limitei, sfîrşit al sfîrşitului). Limite cărora le supralicităm sau sublicităm dimensiunile, impactul diacronic. Treceri şi pe-treceri cărora – fiind deduse din subiectivitatea aplicată temporalităţii – le spunem vîrste. Margine a unui sfîrşit perceptibil prin angoasă, bătrîneţea, ca bătrîneţe, este sinteza tuturor vîrstelor, un summum, oglindirea curbă a tuturor faţetelor timpului. Bătrîneţea poate fi privită nu numai ca finalitate inevitabilă, ca doloritate, ci şi ca devenire a tinereţii, ca înţelepciune investită a acesteia. Deşi, după cum spune Ecleziastul: „A-ţi spori înţelepciunea înseamnă a-ţi spori suferinţa”. Nu timpul, ca trecut şi viitor,  ne desparte în tineri şi bătrîni, ci modul cum îl ştim trăi perpetuu ca prezent însufleţit. Cînd moartea, ca evadare din real, devine singurul avantaj al acestei vieţi, limitare a unei inutile suferinţe, rătăciri, însuşi conceptul de viaţă (indiferent de vîrstă) decade în derizoriu. Cu o vorbă a lui C. Pavese, eşti bătrîn atunci cînd „nu mai ştii ce să faci cu tine”. Atunci cînd totul emană o voluptoasă inutilitate, o prezenţă în contul căreia nu se mai poate invoca nimic. Eşti bătrîn atunci cînd vrei să pui povara clipelor jos, pentru că nu-ţi mai poţi purta existenţa. Prezenţa credinţei, a spiritualităţii înalte nu oferă neapărat o rezolvare imanentă, ci mai degrabă dă un sens transcendent rătăcirii. Face ca viaţa să merite totul, chiar şi moartea. Moarte care, privită prin prismă creştină, este chiar rostul vieţii. A exista fără sens, fără idealuri, indiferent de vîrstă, este o boală (a fiinţei) a cărei remediu nu poate fi decît cimitirul. Noi nu îmbătrînim doar datorită neascultării şi păcatului, a pedepsei divine, ci şi datorită şansei şi libertăţii (sacre şi profane în acelaşi timp) de a fi. Să fii bătrîn e un lux (uneori scump plătit). Să fii tînăr e mai mult o întîmplare (plătită şi ea). Bătrîneţea este o tinereţe visată pînă la capăt, o derulare bio-spirituală uitată în propriul ei viitor.

Pînă la urmă, înţelepciunea senectuţii constă în tinereţea ei perpetuă, în copilăria ei asumată. Din perspectiva sufletului nu există tinereţe sau bătrîneţe, există doar sens sau rătăcire. Ca trepte ale existenţei, vîrstele sînt daruri pe care nu ştim niciodată cu adevărat dacă le merităm. Nu ştim să ne bucurăm şi să mulţumim celui care ne-a dat chiar şansa de a ne detesta, din cînd în cînd, efemeritatea existenţei. Decît nimic necunoscut şi etern, mai bine să fie existenţă cognoscibilă şi efemeră. Decît monotonia şi vagul in-existenţei, mai bine să fie viaţa, cu perspectiva ei sumbră – moartea. Decît perfecţi în stadiul de in-creatură, mai bine să fim imperfecţi în cel de creaturi cronofage mereu perfectibile. Decît fericiţi în absoluta libertate a non-existării, mai bine să fim nefericiţi, dubitativi în imanentul şi determinările/limitările existării. Putem fi tineri doar în orizontul bătrîneţii. După cum bătrîni putem fi doar marcaţi şi aureolaţi de amintirea grea a tinereţii. În absolut, tinereţea şi bătrîneţea sînt doar două moduri diferite de a spera şi de a dispera. După cum uşor se poate observa, datele realităţii ne arată, nu o dată, că aceste raporturi temporale, care ar trebui să se deruleze în zona apolinicului, generează uneori efecte adverse, chiar antinomice. Acolo unde ar trebui să întîlnim detaşare, înţelegere şi dreaptă judecată, decantate de trecerea anilor, întîlnim adesea aroganţă, conservatorism tenace. Toate însoţite de o maladivă dorinţă de putere (comică, în multe situaţii), manifestată în toate formele ei. „Căci nu arareori bătrînul cade pradă iluziei unei mari reînnoiri şi renaşteri morale şi, pornind de la acest sentiment, pronunţă verdicte asupra operei şi asupra traiectoriei vieţii sale ca şi cînd abia acum ar fi dobîndit clarviziune: şi totuşi, îndărătul acestui sentiment de confort şi al acestei judecăţi încrezătoare nu stă să le inspire înţelepciunea, ci oboseala” (F. Nietzsche). Situaţie în care tînărul (căci tînărul trebuie să-şi cumpere bătrînii), pe bună dreptate se poate întreba: ce să cumpere, pînă la urmă? Căci de îndată ce, concret, caută bătrîneţea, dă doar peste gatism, peste o conştiinţă bătrînă, reflectată narcisiac în propriile-i slăbiciuni. Şi care priveşte cu suspiciune tinereţea, ca pe o eternă şi indiscernabilă trambulină a erorii. Privit strict statistic, în materie de bătrîneţe ar cam fi ce cumpăra. Numai că sînt oare bătrînii noştri şi depozitarii acelei bătrîneţi sugerate de proverb? Cîţi dintre bătrîni sînt bătrîni cu adevărat? Uneori trebuie să-i dăm dreptate lui Goethe: „Da, bătrîneţea-i boala care-aduce/Cu bruma ei cîrcei şi gărgăuni”.

În cele din urmă, bătrîneţea nu este doar durată, ci pierderea oricărei durate. Nu este doar timp consumat îndelung, ci timp înţeles. Ea nu înseamnă doar o multitudine de fapte, ci fapte esenţiale. Aşa pusă problema, lesne vom observa că, in concreto, nu prea sînt bătrîni de cumpărat, ci doar bătrîneţe şi suferinţă cît cuprinde. Modul în care un om îşi acceptă bătrîneţea – parafrazînd o afirmaţie humboldtiană – este mai important decît însăşi bătrîneţea sa. Este evident că a atinge un astfel de subiect implică o doză bună de autocinism, de nu chiar de masochism. Căci haina grea a bătrîneţii o vom îmbrăca (sperăm) cu toţii. La fel cum se înţelege că bătrîneţea nu este un defect sau o virtute în sine. După cum nici tinereţea nu este. Importantă fiind, pînă la urmă, întrebuinţarea care li se dă celor două. Ce se face cu ele, pînă la urmă. Recurgînd la o vorbă biblică, deşi este în puterea fiecăruia să ştie ce vrea, nu oricine poate vrea tot ce ştie. În situaţia deziderativă în care tînărul decide să-şi cumpere bătrînii, logica ne îndeamnă să credem că el are nevoie de unele calităţi ale lor. Calităţi pe care, ulterior, le poate pune la lucru. Cu alte cuvinte, le poate re-întineri. S-a ajuns, nu de ieri, de azi, la o cvasigeneralizată situaţie tragi-comică, în sensul că tinerii nu prea mai vor să-şi cumpere bătrînii. Iar bătrînii – cu antica excepţie a lui Socrate – nu au vrut şi nu prea vor să-şi negocieze bătrîneţea. Fapt ce a dus şi duce la un mocnit război psihologic intergeneraţionist. Tinereţea – tinereţea de orice vîrstă – înseamnă refuzul stereotipiilor, curajul negării, cultul libertăţii. Toate motivate şi duse în exemplaritatea ideatică şi faptică a performanţei. Doar cultura, iubirea, potenţate de credinţă, pot face simbioza celor două vîrste. Le pot topi pe acestea în creuzetul unei unice emoţii, le pot ridica o clipă în trăirea eidetică a vîrstei fără vîrstă, a „tinereţii fără bătrîneţe şi a vieţii fără de moarte”. O topire alchimică a zestrei celor două vîrste, o perpetuă osmoză între atributele tinereţii şi cele ale bătrîneţii, o medie acceptată a virtuţilor (şi defectelor) lor ar putea fi o posibilă soluţie. Restul este timp contabilizat în numărul de riduri, bătrîneţe a minţii şi a sufletului, indiferent de numărul anilor. Vorba lui Cicero, „după cum îmi place un tînăr care are ceva de-al bătrîneţii, tot aşa îmi place bătrînul care are ceva tineresc”.

Bătrîneţea ar trebui să fie un ţel, nu un eşec. Ea ar trebui să fie ultima tinereţe. Bătrîneţea ar putea fi luxul rememorării, confortul căderii detaşate pe gînduri. Privilegiul unic de a sfida dictatura dependenţei şi a necesităţii. Ea rămîne poezia mereu tînără a crepusculului, stadiul final al copilăriei. Unii îmbătrînesc copilărindu-se. De fapt, bătrîneţea trăieşte din copilării… Încercînd a rezuma, credem că ar trebui să se treacă din mrejele fals-logice ale acestui dicton în contrariul său. Adică: cine nu are tineri (cine nu poate rămîne tînăr dincolo de orice vîrstă), neapărat să-şi cumpere. E vorba de acei tineri dispuşi nu numai să-şi poarte falnic tinereţea, ci şi să ştie să îmbătrînească. Să îmbătrînească în interiorul unei tinereţi smulse cu eleganţă timpului devorator. Numai că unde sînt bătrînii interesaţi de o asemenea ofertă, de aventura inconfortabilă a  practicării unei noi tinereţi?

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

  1. În urmă cu vreo 40 de ani, când ”bătrânii” la care face referire proverbul erau generația bunicilor mei, ar fi meritat într-adevăr cumpărați. Fuseseră educați înainte de comuinism și știau în mod clar diferența între bine și rău, aveau judecata aceea sănătoasă, bazată pe ”ce se face” și ”ce nu se face”. Și chiar așa, fără facultate, fuseseră totuși educați în Imperiu, chiar dacă nu erau decât niște învățători la țară. Asemenea bătrâni, într-adevăr: cine n-are, să-și cumpere.

    Însă astăzi, când bătrânii sunt generația părinților mei, educați cu marxism și socialism științific, uitându-se la televizor ca la sfânta sfintelor și asigurând constant voturi pentru Ion Iliescu și urmașii lui politici, e valabilă doar continuarea proverbului: cine-i are, să-i vândă! :)

      • @ diferit – Da. Și iau la modul serios măsuri în direcția asta :)

        Deja nu mă mai pot înțelege cu nimeni din generația mea, cei mai mulți au pretenția la respect din partea tinerilor doar pe criterii de vârstă, deși spun niște prostii mai mari decât ei. În schimb, miie mi se adresează cu ”tu” și persoane cu 25-30 de ani mai tinere, deci mă consideră demn să fac parte dintre ei. Spre indignarea celor de aceeași vârstă cu mine :P

  2. decartes descoperea o noua logica, alchimistii secretul aurului iar „modernistii” tineretea fara batrinete si viata fara de moarte. mi e teama sa ma gindesc la ce o sa vina ! daca cei dupa noi vor fi scosi la imprimanta (3d) ?!

    • pai cam asa se intimpla lucrurile in foarte interesantul roman brave new world al lui thomas huxley, o utopie tulburator de actuala.

  3. Sunt, probabil, in tarile nordice, civilizate si dezvoltate unde lipsurile nu exista si nimic nu ii impiedica la „practicarea unei noi tinereti”?!
    Adica, Dvs credeti ca o asemenea intrebare o puteti pune unor batrani sarmani, plini de griji si de nevoi?!

    • @ lili – au construit voioși comunismul, în baza promisiunii stupide că statul va avea grijă de ei, de asta sunt azi ”batrani sarmani, plini de griji si de nevoi”.

      Să vedeți exemplu de bătrân în Germania (plecat din RO în anii ’70) care distribuie colete pentru o firmă de curierat la 92 de ani (!) conducându-și mașina proprie. Și un exemplu mai recent din UK, am o cunoștință aici care la 62 de ani a venit din RO și și-a luat licență de taximetrist, pentru că acolo nu putea trăi din pensie. Acum are mai mult de 4 ani de când face chestia asta, a învățat la 62 de ani să conducă pe stânga și să schimbe vitezele cu stânga, a dat și examen pentru asta, dar nu stă în România în fața televizorului așteptând să-i vină pensia!

  4. Primul pas al oricarei vieti este fiintarea. O data desprinsi de timp ne putem ancora in prezent. Trairea in prezent ne contureaza actiunile si ne ajuta sa le evaluam. Capatam masura actiunilor desprinse de timp.

  5. Nu uita niciodată ca forţa şi determinarea ta nu au vârstă. Spiritul tău este cel care îndepărtează pânzele de păianjen.
    Dincolo de orice punct de sosire e unul de plecare. Dincolo de orice reuşită e o altă încercare. Cât timp trăieşti, simte-te viu. Dacă ţi-e dor de ce făceai bine înainte, fă-o din nou. Nu te pierde printre fotografii îngălbenite de timp…mergi mai departe atunci când toţi se aşteaptă să renunţi. Nu lăsa să se tocească tăria pe care o ai în tine. Fă astfel ca în loc de milă să impui respect. Când nu mai poti să alergi, ia-o la trap. Când nu poţi nici asta, ia-o la pas. Când nu poţi să mergi, ia bastonul. Însă nu te opri niciodată …..

  6. Mai sintem citiva si din cei interesati de o aventura (confortabila) ,,a practicarii unei noi tinereti” !
    cu stima,

  7. Parerea mea este ca generatiile mai in varsta functioneaza ca un tampon pentru cele tinere in sensul ca ar trebui sa filtreze greselile comportamentele pentru ca generatiile tinere sa nu le repete pe de o parte si pe de alta ca pastrand comportamentele constiente sa conserve astfel in generatia tinara acele tipare ereditare care merita pastrate si transmise la a 3-a generatie.

    Acest lucru nu prea se intampla pentru ca momentul in care generatiile mai in varsta isi dau seama de aspectul asta, urmasii lor au procreat deja. Asta face pe de o parte ca acele comportamente inconsiente se transmit din generatie in generatie pentru ca dispare intervalul in care ele ar putea fi constientizate si la nivel ereditar intervalul la care generatia a 2-a a fost expusa la comportamente constiente se diminueaza substantial, facand ca generatia a 3-a si treptat urmatoarele sa prezinte tot mai slab aceste caracteristici si in concluzie sa duca la disparitia lor.

    Rezultatul este pe de o parte un gen de degenerescenta, pe de alta un mental comun inconstient si pe de alta o diversitate ereditara mai mica care toate scad calitatea interactiunilor umane si in esenta a vietii traite.

    Lipsa aceasta a formei naturale traite creeaza o senzatie de gol care se umple prin consumism; de imagini, virtual, material. Substanta este inlocuita de forme fara fond.

  8. „Cine nu are bătrîni, să-şi cumpere.” – indemnul este intelept, fara indoiala, concret insa, si fara multe exceptii, fiecare potential cumparator isi va pune intrebarea „de ce?”
    Or, intr-o societate ca cea româneasca, in criza de valori, in criza de identitate, cu educatia si cultura la pamant si, nu in ultimul rand, in criza economica si financiara (in ciuda afirmatiilor premierului!), cine mai gaseste util sa-si onoreze varstnicii…asa, degeaba?
    Pe de o parte, modelele de reusita sociala care sunt exhibitionate, nu au nimic in comun cu intelepciunea care ar veni (…?) o data cu acumularea experientei, si pe de alta, batranii nostri „celebri” nu reprezinta tocmai imaginea bunicului empatic, in bratele caruia sa ne refugiem cand avem vreo problema… :( Este firesc deci, ca omul sa-si spuna „daca academicianul X este atat de plictisitor si de rupt de realitate, e clar ca nici bunicul meu, care n-a facut nici multa scoala si nici n-a prea reusit in viata, nu-mi poate fi de vreun ajutor!”
    Mentalitatea romaneasca actuala impiedica, practic, sinergia intre generatii, ceea ce este extrem de pagubos, dupa cum ne indica realitatea concreta a tarii noastre!
    Vestea buna este ca, vina fiind a tuturor, actiunea responsabila a fiecaruia poate solutiona aceasta problema, cu conditia sa se doreasca asta, sa se considere necesar…!?
    Din experienta altor popoare, care o duc un pic mai bine ca noi, si care se bucura de stima altora, atunci cand noi suscitam compasiune, uneori chiar dispret, am putea invata cate ceva :
    – respectul de sine este esential pentru oricine doreste sa aiba succes in viata! Asta include familia, asa cum este ea! Un om care-si nesocoteste originea, mostenirea, sau urmasii, caruia-i este rusine de ele, nu va fi niciodata respectat, indiferent cat ar fi de bogat, de titrat sau „de temut”.
    – un om care revendica respectul, indiferent de varsta lui, nu-l va obtine!
    – indulgenta, in judecata de sine si a celorlalti, este preferabila severitatii, intotdeauna (!), deoarece infinit mai eficienta in creerea oricarei armonii! Abordarea exclusiv (excesiv?) critica nu conduce niciodata la gasirea solutiilor, nici in familie si nici in societate!
    Românii sunt intransigenti, scandinavii sunt ingaduitori, care pare ca e mai multumit de viata lui?
    – cea mai eficace pedagogie este exemplul dat. Un sfat nu incepe niciodata cu „trebuie sa…”

    „Il nous fallut bien du talent, pour être vieux sans être adultes” (Jacques Brel)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Ioan F. Pop
oan F. Pop este licenţiat în Teologie-istorie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Doctor în filozofie al universităţii clujene. Stagii de cercetare la Roma şi Paris. A lucrat la întreprinderea Metalica, a fost redactor la Gazeta de Vest, redactor (fondator) la Noua Gazetă de Vest, referent cultural la Cercul Militar. Actualmente este muzeograf la Muzeul Memorial „Iosif Vulcan”, fiind, pentru o vreme, şi cadru universitar la Universitatea din Oradea. Cărţi publicate: Pedale de hîrtie, (poeme), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994; PoemeşinimiC, Ed. Dacia, 1996; Poeme de sedus realitateA, Ed. Dacia, 2000 (carte sponsorizată de Ministerul Culturii); Sfîntul Augustin – morfologia unei paradigme, Ed. Dacia, 2009 (teza de doctorat în filozofie); Jurnal aproape închipuit, Ed. Dacia, 2009 (jurnal scris la Roma şi Paris); Poemele poemului nescriS, Ed. Dacia XXI, 2010 (Premiul special pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad); Tăceri de la margine, Ed. Galaxia Gutenberg, Dacia, XXI, 2011 (studii şi eseuri); Poemele absenţeI, Ed. Dacia XXI, 2011; Poemele poemului nescriS, Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2013 (integrala poetică). Este prezent cu poeme, texte literare, studii şi eseuri în cele mai importante reviste din ţară, precum şi în reviste străine. Figurează în mai multe antologii de poezie. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Va ieși sau nu Polonia din Uniunea Europeană? Ultima decizie a Tribunalul Constituțional din Polonia reanimă această dezbatere

,,Nu există o tiranie mai crudă decât cea care se exercită la umbra legilor și cu culorile dreptății” Montesquieu

Cum tac universitățile din România despre vaccinare

Vaccinarea anti-COVID reduce de ~5 ori riscul de a transmite boala și de ~10 ori riscul de simptome grave sau de deces....

Suntem un stat laic?

Scriu textul de față îndemnat de trei împrejurări. În ordine cronologică inversă, a treia e apariția reportajului Recorder Clanul marelui alb. Sunt...

România, octombrie 2021 : eşec statal şi paralizie politică

Eşecul statal şi paralizia politică sunt semnele sub care stă România zilelor acestea.   Statul român se înfăţişează cetăţenilor acestei ţări  astfel cum...

Ce înseamnă AUKUS?

Pentru a înţelege contextul semnării pactului AUKUS, este necesar a înţelege contextul relaţiilor dintre Australia şi China. În 2020 relaţiile dintre cele...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.