joi, iunie 24, 2021

Despre sens. Şi despre sensul vieţii

Ştefan Afloroaei, Despre simţul vieţii.

Întrebări, perplexităţi credinţe, Polirom, Iaşi, 2021

Întotdeauna m-a intrigat spusa lui Cioran din Caiete: dacă scrii o recenzie şi nu citezi abundent, îi faci autorului şi cărții, deopotrivă, o mare nedreptate. Mi s-a părut o acuză puţin cam nedreaptă şi poate un pic prea orgolioasă (dacă nu cumva, de fapt, orgoliul în joc e al celui ce scrie recenzii). Oricum ar sta lucrurile, cred acum, după ce am închis cartea lui Ştefan Afloroaei, că Cioran are dreptate. Pur și simplu potrivit ar fi, în cazul cărţii Despre simţul vieţii, să citez abundent. Să citez abundent pentru că subiectul acestei cărţi asta cere: descrieri, dacă le pot numi astfel, dincolo de formalismul auster al logicii. Nu că logica formală nu ar avea ce să caute aici ci doar că nu ar putea răspunde prea bine unor întrebări ce vizează un posibil sens al vieţii, simţ al vieţii, fapt al vieţii,  vieţii însăşi. Cum să răspunzi, eficient şi formal, în faţa unor asemenea întrebări? De fapt, astfel de întrebări, ce privesc de regulă viaţa omului, nu suportă niciodată „măsurători şi calcule”[1]. E foarte adevărat, în schimb, că la fel de greu este şi să pui astfel de întrebări. Are oare sens să întrebăm despre sensul vieţii? Nu e o întrebare uşor retrogradă, destul de prăfuită şi fără însemnătate? E, cred, ca în cazul fericirii. Cine, cum şi de ce şi-ar pune astfel de întrebări? Nu sunt pe lumea asta întrebări ceva mai precise, sigur mai urgente şi, cum se întâmplă astăzi, ceva mai branșate la cotidian? Fără îndoială. Doar că, dacă nu cumva, fiecare din noi, din timp în timp (în „răcoarea serii”, când „crapă zorii”, în „miezul nopţii” sau oricând altcândva) nu revenim, măcar cu o jumătate de privire, la noi înşine. Întrebarea nu poate fi pusă altfel. Doar dacă te priveşte. Altfel e retrogradă, superfluă, joc gol de cuvinte şi ilară. Desigur, cu toate aceste adjective în dinţi tot în sens trăieşi, dar asta e deja o altă poveste[2]. Mai rămâne şi cazul când, cum spune Afloroaei, şi acest fapt mi se pare extrem de important, „viaţa însăşi te întreabă” şi atunci adjectivele cu pricina au tendința să se prăbușească[3].

Dar despre ce e vorba, până la urmă, în această carte? Despre simţul vieţii, cum îi spune şi titlul. Dar de ce nu e vorba despre sensul vieţii, căci, despre sens e vorba în aproape toată cartea? Nu ştiu. Poate pentru că Ștefan Afloroaei a dorit să atenueze puțin ( alegând substantivul simţ în locul substantivului sens) suspiciunile, nu ştiu cât de întemeiate, privirilor, dacă le pot spune astfel, postmoderne. Şi nu numai postmoderne, a oricăror priviri[4]. Cum să vorbești despre sens? Cum să vorbești despre un sens al vieții? Poate e mai uşor să spui (deşi, nu e deloc uşor) „ … sensul se descoperă (…) inclusiv într-o formă aproape carnală și nu abstractă, asemeni unui instinct vital şi nu ca simplă idealitate”[5] ? Căci aşa ar trebui să înțelegem simțul vieții. Încarnat. Dar tot în sens suntem. Că ia o altă formă, inscripționată în noi, nu mi se pare decisiv. Dimpotrivă. Nu face decât să arate, încă o dată, cum sensul e lipit de noi. Suntem condamnați la sens, după vorba lui Maurice-Merleau Ponty, pe care ne-o reamintește şi Ştefan Afloroaei. Însă să nu trecem însă prea repede peste motivul datorită căruia Afloroaei decide în favoarea simţului vieţii în pofida sensului vieţii. Pentru că este, totuşi, un motiv decisiv. Comentând o mică secvenţă din Borges, Afloroaei afirmă: „are loc ceva « ce simţim cu tot trupul»; aş înţelege: cu toată fiinţa (subl.mea)”[6]. Despre ce anume e vorba? „ A sesiza frumusețea ca atare, ca atunci când cineva simte apropierea unui chip sau poezia însăși, un munte în depărtare sau un golf în marginea oceanului, acest fapt privește viața însăși. Nu doar ceva din aceasta, nici doar acel lucru care s-ar oferi simțurilor în primă instanță, ci însuși faptul vieții. Așadar, unele experiențe reușesc să facă evident simțul vieții, precum experiența iubirii, (…), sau cea a bucuriei în fața unor minuni simple ale naturii, ca și cea a frumuseții simple și pure. (subl.mele)”[7] Ideea de mediere e aici (aproape) spulberată[8]. Se întâmplă ceva: trupul (simţul) şi gândirea sunt una[9]. Nu mai există un decalaj, specific medierilor, ci un fel de instantaneu trăit, simţit cu toată fiinţa. E adevărat că în felul acesta simțul vieții are o aromă aparte[10], plapită cumva ( dacă o face) în noi, pe câtă vreme sensul vieţii pare cam abrupt, strident (ca o lamă de cuţit) şi ultimativ. E mai potrivit atunci să vorbești despre simțul vieții. Însă, indiferent de alegerea pe care Ștefan Afloroaei o face (şi e o alegere la care ader întru totul; în măsura în care adeziunea mea are vreo însemnătate) despre sens e vorba în această carte. Şi despre sensul vieţii.

Dar cum să punem întrebarea, întâi de toate, privitoare la sens pentru a o putea despica, mai apoi, în întrebarea privitoare la sensul vieții? Sunt aici două întrebări sau una singură? Există cumva o falie ce le desparte? Nu cred, ele vin împreună, însă pregnanța celei de a doua, pentru că poate să ne privească, tinde să-şi reclame întâietatea. Spus altfel, numai în sens (sau când acesta tinde să-şi piardă conturul) poți să-ţi pui întrebarea privitoare la sensul vieții. E ceea ce Afloroaei spune în clar în capitolul Persoană şi prezenţă dialogală (ce, mi se pare că, împreună cu capitolul Miza metafizică, dă cheile acestei cărți): ”fără o minimă unitate în relația cu ele însele și cu altele diferite, lucrurile s-ar retrage complet dincoace de orice gramatică elementară.”[11] E vorba aici de euforia celor ce reclamă multiplul sensului (sau, cum îi spune şi Afloroaei preluând vorbele lui Marcu 5,9: (…) Legiune este numele meu, căci suntem mulți[12]). Multiplul ce reclamă, prin simpla sa poziționare, tocmai lipsa unui sens. Însă, şi e atât de evident ceea ce ne spune Afloroaei, „(c)um să percepi multiplul sensului în absența oricărui element comun celor multiple sau a unei «gramatici» care să-l facă posibil?”. Înțelegem acum, poate puţin mai bine, de ce „condamnarea la sens” nu e o metaforă ci un fapt al vieţii[13]. Nu fără motiv am introdus (poate prea repede dar şi pentru ai da metaforei un înțeles palpabil) substantivul viață. Căci sensul este un fapt al vieții. Şi Afloroaei ne-o arată, cu asupra de măsură, pe parcursul întregii cărți. Poate, desigur, să fie vizibil sau nu, să aibă forme şi culori diferite, intensități şi aplatizări, sciziuni sau blocuri continue, însă nu poate să nu fie. O „gramatică” elementară e mereu prezentă. Pe această gramatică şi în această gramatică se naște, dacă o face, întrebarea privitoare la sensul vieții (de fapt, în această gramatică sunt afirmate toate: absența sensului, sensul multiplu, necesitatea sensului etc.)

 Însă, pentru a nu lăsa nimic neîntrebat, cum se produce această „gramatică”? (dacă despre o producere este vorba, şi dacă o astfel de întrebare poate fi pusă). Aş răspunde foarte repede (aş spune chiar, nefiresc de repede), cu vorbele lui Afloroaei, în dialog. Mi se pare că avem aici, şi nu ştiu prea bine cum să formulez altfel, ideea centrală a cărţii. „Cred că posibilitatea sensului ţine în definitiv de posibilitatea unui raport asemeni celui numit dialog”[14]. Şi nu e vorba aici despre sensul vieţii (deşi e vorba şi despre acesta) ci despre „posibilitatea sensului”. Însă, dialog înţeles ca logos[15]. Ca raport[16] şi relaţie. Adică „despre o anumită formă de raportare la sine sau la celălalt, cât şi despre comunicarea cu realități sau instanțe mult diferite de cele subiective.”[17] Altfel spus, așezați în noi înșine nu suntem niciodată. Sau dacă suntem, suntem doar în pasul al doilea (cu un ochi mereu înspre primul): dialogul, logosul, raportul, relația e (continuând analogia) primul pas. În lumea vieții sau în viața „ca atare” „raportul” e central. Interpretez, poate nepermis: „gramatica elementară” a sensului e construită în permanența „dialogului”. Să adăugăm imediat: în viaţă, în lumea vieţii omului.[18] Aici, actantul nu e niciodată singur (şi nici nu poate fi): e viaţa sa şi viaţa „ca atare” [19] în care, de altfel, „idealul” şi „sensibilul” sunt una[20].

În fine, nu cred că „ratând” cumva „ideea centrală a cărţii” (pe care am formulat-o prea repede şi cu prea multă siguranță) am „rata” cartea în întregime. Sau că „miza” cărții e dată în totalitate de centralitatea „dialogului” şi a „gramaticii elementare”. Sunt multe pagini în această carte ce nu au nevoie să fie mereu adunate sub o „idee centrală”, „miză” sau mai știu eu ce principiu ultimativ. Lectura acestei cărți poate fi făcută puțin mai liber[21] şi poate mai cu folos atunci când cauți (fără a fi în permanență alarmat de centralitatea şi necesitatea unei idei unice) să înțelegi[22] şi să te înțelegi[23]. Şi ar mai fi ceva. Această carte e lipsită în totalitate de orice jargon filosofic. Altfel spus, e scrisă în limba noastră a tuturor. Ba chiar, nu are niciun sens (altul decât cel strict pedagogic) să repartizezi scriitura şi maniera de gândire a lui Afloroaei în paradigme, problematici şi autori, căutând influențe şi filiații. Nu are sens, pentru că e vorba aici, după cât pot să îmi dau seama, de sensul înalt al filosofiei.

Coborând cu picioarele pe pământ aş încheia simplu: „chiar şi atunci când ai certitudinea unui sens în ordine existențială, acesta nu se poate determina ca atare. Nu reprezintă, de exemplu, cutare atitudine sau cutare scop. Nu are cum să fie exprimat întocmai şi precis, asemeni unei cunoștințe exacte. Dimpotrivă, păstrează în chiar certitudinea lui ceva incomprehensibil și nesigur, așa cum, privind din cealaltă parte, nesiguranța lui e însoțită de o anumită încredere în cele văzute sau spuse.”[24]


NOTE

[1] „Relevanța unei vieți nu se poate determina prin observații, măsurători şi calcule. Semnificația ei, dacă există, nu se poate deduce în felul în care din anumite cauze deducem unele efecte. Simplu spus, întrebarea cu privire la sensul vieții nu vizează nemijlocit sau exclusiv cauze de ordin psihosomatic, social sau cultural, nici efecte de acest fel.” Ștefan Afloroaei, Despre simţul vieţii. Întrebări, perplexităţi, credinţe, Polirom, Iaşi, 2021,p. 18.

[2] Cartea aceasta nu vine nepregătită. Privind altfel lumea celor absurde (Humanitas, Bucureşti, 2013) şi Fabula existențială (Polirom, Iaşi, 2018) sunt bucăţile lipsă ce dau împreună cu Despre simţul vieţii, şi nu cred că e prea mult spus, un triptic. Poţi începe de oriunde (sau, desigur, să nu începi) însă, cumva, se oglindesc una în alta (ar mai rămâne şi Metafizica noastră de toate zilele (Humanitas, Bucureşti, 2008 ) ce, şi nu ştiu cum să o spun altfel, tot despre noi vorbeşte). Nu cred că Ștefan Afloroaei le-a gândit de la bun început aşa. Mai degrabă „un rest” ce cere noi şi noi clarificări e motivul acestui triptic. Aş risca să spun, viaţa omului, însă nu e locul aici să argumentez o astfel de poziţie. Cert e faptul că Despre simţul vieţii aruncă noi lumini asupra celorlalte două cărţi şi invers.

[3] Nu am făcut până aici decât să rezum, pe cât de bine m-am priceput, partea I – Din nou întrebarea cu privire la sensul vieţii , pp. 9-70 precum şi micul subcapitol, din partea a III-a, A trăi şi a exista, pp.175-179, din cartea în discuție.

[4] Nu numai a privirilor postmoderne (deşi, nu ştiu cât de potrivit e un astfel de termen) în sens filosofic (la paginile  144, 145, 146  Afloroaei face un scurt inventar critic a acestor poziţii) ci şi a modului nostru contemporan de a fi: cumva autosuficient, puțin cinic (cam atât cât trebuie), desigur ironic, prea bine informat (ştim ce da şi ce nu), sprințar, ușor relaxat, cu o bună priză la real şi, desigur, aproape omniscient, ce, nu-i așa (?!), recunoaște imediat inutilitatea unor astfel de întrebări.

[5] Ştefan Afloroaei, op.cit., p. 108.

[6] Ştefan Afloroaei, op.cit., p. 99.

[7] Ştefan Afloroaei, op.cit., p. 99.

[8] Poate că o bună analogie în această chestiune ne oferă Gadamer. „Experienţele de adevăr estetice” (precum, de altfel, cele filosofice şi istorice) ne dau un tip de adevăr (altul decât cel epistemic) specific uman. Aş spune acum, un adevăr (preluând şi ideea lui Afloroaei) trăit.

[9] Am citit (poate nu suficient) câteva din încercările fenomenologice recente, ce pleacă din Merleau-Ponty şi nu numai, asupra corporalității. Îmi pare că pierd prea mult (printr-un mecanicism exacerbat specific anglo-saxon) din savoarea şi miza paginilor inițiatorului lor (o excepţie printre, probabil, multe altele: am regăsit în Richard Kearney cu al său phronesis încarnat (incarnated phronesis) o manieră ceva mai liberă în a gândi corporalitatea, însă nu mi se pare că  poate să justifice până la capăt, oricât de interesantă ar fi, o astfel de idee). Nu se întâmplă asta în cazul lui Afloroaei. Nici măcar nu-şi propune așa ceva, altceva e în joc aici.

[10] Ștefan Afloroaei op.cit.,  pp.96-97. şi mai cu seamă p.109.

[11] Ştefan Afloroaei, op.cit., p. 147.

[12] Să oprim imediat orice fel de interpretări religioase. Alta e miza aici.

[13] „Cum să vorbești totuși despre viața cuiva dintre noi fără să ai un înțeles, fie şi provizoriu, al vieţii ca atare?”. Afloroaei, op.cit., p. 65. Aici „înțeles provizoriu” însemnă sens.

[14] Ștefan Afloroaei, op.cit., p. 67.

[15] „Modelul unui dialog, dacă totuși se poate vorbi de așa ceva, îl asigură mai curând ceea ce e propriu logos-ului. În fond, logos-ul se face recunoscut ca dialog, manifestă o dinamică de felul celei dialogale.” Ștefan Afloroaei, op.cit. p. 67.

[16] „Posibilitatea sensului nu se reduce la o experiență intimă și contingentă, însă nici la ceva dat ca atare. Ca şi cum ar verifica puterea unei antinomii, ea le presupune deopotrivă, căci ține în cele din urmă de prezența unui dialog mai extins.” Ștefan Afloroaei, op.cit. p. 65.

[17] Ștefan Afloroaei, op.cit., p. 67.

[18] „Odată cu înțelesul unui fapt de viață se anunță şi înțelesul vieții din care el face parte.” Ștefan Afloroaei, op.cit p.66.

[19] „Când întrebarea sensului privește viața unuia sau altuia dintre noi, ea privește şi viața „ca atare”, are nevoie oricând de un asemenea înțeles.” Ștefan Afloroaei, op.cit., p. 66.

[20] „Este de neânţeles, bunăoară, în ce fel sensul celor trăite ar fi exclusiv ideal, de o idealitate simplă şi pură. Dacă ar fi aşa, s-ar dovedi complet van pentru cel care îşi întoarce privirea către viaţa lui sensibilă, acum şi aici trăită. Nu i-ar spune absolut nimic reprezentarea a ceva ideal şi totuşi indiferent faţă de anumite simţămite sau dorinţe proprii.” Ștefan Afloroaei, op.cit ., p.69.

[21] Din mulțimea de exemple pe care le pot dat aleg capitolul În grabă la târgul de sensuri (pp.150-155), poate şi datorită ludicului desăvârșit ce-l circumscrie. Oferta actuală de sensuri (în mod paradoxal, mai variată decât oricând altcândva în decursul istoriei) e descrisă filmic. Realmente „vezi” atât târgul (taraba) cât şi actanții: ofertele sunt valuri, reprezentanții lor, îmbrăcați care mai de care mai strident sau mai plat, cu sau fără morgă, țipă sau tac mistic pentru un dram de atenție. Toți îți arată, în lumina beneficiilor, cum să …, de ce să …, cât timp, cu ce mijloace şi, în mod evident, cât costă. Nimic nu scapă privirii lui Afloroaei. Însă, cu tot ludicul pe care-l pun în joc, citind paginile respective, mi-au venit în minte unele imagini din picturile lui Hieronymus Bosch.  

[22] „Nu știu să existe înțelegere de sine fără o înțelegere pe măsură a celuilalt, nici înțelegere a celuilalt fără o înțelegere de sine pe măsură. Cineva se înțelege pe sine atât numai – și doar atât – cât poate să îl înțeleagă pe celălalt. La fel, îl va înțelege pe celălalt atât numai – și doar atât – cât poate să se înțeleagă pe sine.” (p.32). Sau „…, celui care se vede excedat de varii preocupări, stăpânit pur şi simplu de grijile obișnuite ale zilei. Este omul care, așa cum se spune, nu-și mai vede capul de atâtea treburi. Când află totuși un răgaz, își dă seama că nu e timp pentru întrebări vagi sau nebuloase. Eventual, că se poate trăi și fără asemenea întrebări. Și, într-adevăr se poate trăi. Nu știu cât și cum, dar se poate.” (p. 34.). Sau „când e vorba de ceea ce într-adevăr contează, nimic nu se poate primi ca atare de la alţii.” (p.44.). Sau etc. etc. etc.

[23] Să amintesc şi ultimele două secvențe ale cărții: Sens şi putere de alegere (pp.180-193) respectiv Apropierea discretă a călăuzei (pp.194-201)…..

[24] Ştefan Afloroaei, op.cit., p. 174.

Distribuie acest articol

3 COMENTARII

  1. Decat sa ne batul capul despre sensul vietii ar fi mai bine s-o traim asa cu este, timpul este prea pretios sa-l pierdem cu prea multe detalii.

  2. Multumim autorului pentru perspectivele pe care le propune . Dupa ce ai trait multe urcusuri si coborasuri poti petrece ore intregi gandindu-te la ceea ce te-a modelat , abia apoi poti intelege cat de frumos te-au zidit incercarile si cat de mult te-a limpezit suferinta !

  3. ..chiar așa, care să fie sensul vieții ? Altfel spus, de ce o fi creat Dumnezeu lumea ?
    Iată o-ntrebare la care nu am găsit un răspuns decent pe nicăieri. Științele sunt deocamdată departe de subiect, religiile preferă soluțiile comode, filosofia rămânând ultima speranță..

    M-aș grăbi deci să citesc „Despre simțul vieții”, dacă această carte propune un răspuns. Altfel prefer să revăd „The Meaning of Life”, cu doza respectivă de umor negru britanic, marca Monty Python.

    Cât despre simțul vieții, sau felul în care percepem realitatea în care trăim..
    Neuroștiințele ne spun că totul e de fapt o iluzie fabricată de creier. Un fel de halucinație..
    Cele 5 simțuri codifică și transmit pe cale neuronală semnalul pe care-l receptează, sub forma unor impulsuri electrochimice, către zona specializată a creierului.
    Un al 6-lea simț este asociat percepției extrasenzoriale (transcedental, clarviziune, telepatie ..etc)

    Așadar în creier se produce magia, acolo e neobositul regizor care lucrează și offline, atunci când vine vorba de vise (și nu lucrează doar cu memoria..)
    Filmele pot fi minimaliste sau elaborate (și nu mă refer doar la situațiile în care nu se poate folosi de tot setul de 5..)

    Apropo, există câteva persoane din cele aproximativ 8 miliarde, care odată cu sunetele vizualizează și niște sinusoide colorate, care oscilează ritmat.
    Minunat, nu-i așa ? Dar care e realitatea ? Cea pe care o percep ei, sau cea pe care o percepem noi, restul lumii..?
    Nu este totul un Matrix, cu care ne putem lesne acomoda ? Ce este dincolo de realitatea prietenoasă care ne este servită cu genială iscusință ?

    Simțul vieții ne trimite volens-nolens la sensul ei, o face și această carte..?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Vasile Catalin Bobb
Vasile Catalin Bobb
Vasile Cătălin Bobb este conferențiar în cadrul Facultății de Litere, Centrul Universitar Nord din Baia Mare, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca. Preocupările sale sunt legate de hermeneutica filosofică şi filosofia practică. A publicat Hermeneutica şi problema răului în filosofia lui Paul Ricoeur (Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2015) şi Pharmakon. Frânturi de text (Eikon, Bucureşti, 2019). În prezent lucrează la un studiu despre ontologia lui Mihai Şora.

Carte recomandată

Iata o carte cu un subiect in aparenta simplu: o familie de romani cu un copil mic se muta in strainatate si invata incet-incet sa depaseasca o serie de neajunsuri si sa se impace cu altele. Mihai e scriitor (adica veniturile lui sint subtirele), sotia lui are un job nou de care e foarte multumita… vezi aici continuarea

 

 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Claudiu Iordache, înlocuit cu Gelu Voican Voiculescu la conducerea Institutului Revoluției

Ieri 30 martie 2018, membrii Colegiului Național al Institutului Revoluției Române l-au destituit pe Claudiu Iordache din fruntea acestui institut, numindu-l în...

Despre legea Goodhart și efectele ei perverse

Există o deosebire esențială între a măsura proprietăți fizice în laborator și a măsura activități umane în societate. Când...

Primele concluzii după întâlnirea Joe Biden – Vladimir Putin din Geneva, 16 iunie 2021

În articolul anterior, dedicat întâlnirii Biden – Putin, am trecut în revistă o serie de informații legate de contextul inițial de la...

Vânzarea de automobile „Dacia 1300”, aparate de radio, televizoare şi maşini de cusut, în rate lunare (octombrie 1973)

Pentru amatorii de istorie a autovehiculelor fabricate în România, exporturile semnificative de automobile „ARO” şi „Dacia” în Columbia nu constituie o noutate....

Să ascultăm instituțiile de știință din România. Spunând… ce?

Anunțurile de pe paginile de internet ale societăților de știință din România, sau cele ale universităților și institutelor...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

 

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro