joi, martie 28, 2024

Despre singurătate, câteva nuanțe

O coti la dreapta și intră într-un cinema. De când nu mai văzuse un film în oraș? Să tot fie vreo șapte-opt ani, era încă însurat pe atunci și-și făcuse un obicei din a vedea doua-trei filme pe săptămână, întotdeauna de la șapte seara, după ce ieșea de la birou. În zilele de luni, marți și miercuri sala era aproape pustie, iar el își scotea pantofii, își atârna genunchii de spătarul scaunului din față și dormea netulburat cel puțin patruzeci și cinci de minute. Apoi a urmat divorțul, iar obiceiul de a merge  la cinematograf a dispărut împreună cu alte obiceiuri care-au început să-l plictisească. La mai puțin de două luni de la divorț era un om cu totul dezobișnuit. Renunțase la toate deprinderile afară de aceea de a mânca micul dejun în picioare, sprijinit de masă. Pe acesta îl socotea indispensabil. Îi limpezea mintea.

Filmul urma să ruleze peste exact o oră și cincisprezece minute, așa că hotărî să revină. Ieși din antreul întunecos într-o stradă însorită care se aglomeră brusc din pricina unor turiști olandezi octogenari care umblau agale în grupuri compacte de câte cinci-șase inși toți vânoși și palizi, ridicol de binedispuși. Nu înțelegea ce vorbeau, dar chicotelile și icnetele îi dădeau de gol. Că făceau glume obscene unii pe seama altora nu mai încăpea  îndoială.

Găsi o terasă în Centrul Vechi și se așeză la masă. Era statuar, şters, apatic aşa cum nu pot fi oamenii decât dacă sunt singuri cu ei înşişi. Când chelnerul se apropie, ceru, surprins, o cafea.

În România se consemnează anual 300.000 de cazuri noi de depresie. Așa spun statisticile. În realitate, numai Dumnezeu știe câți dintre noi ne trezim dimineața zdrobiți de tristețe. Principalul factor de risc este, ni se mai spune, singurătatea, lipsa susținerii sociale.

Spre deosebire de oamenii singuri din Occident a căror viață personală este, de bine de rău, tot mai direct asumată de mașinăriile neo-modernității, noi suntem singuri pe cont propriu. Suntem latini, până la proba contrarie.

În România de azi, pe fondul unui consumism bezmetic, al unor rivalități agresive și al unei eterne derute politice, solidaritatea civică, încrederea și interesul pentru semeni sunt, toate, în cădere liberă.

Unii cultivă față de semeni o ranchiună fățișă. Cei mai mulți, însă, cultivă, cu râvnă zilnic primenită, suspiciunea. Suspiciunea răsare în conștiința noastră în fiecare dimineață, împreună cu soarele și scaldă în lumina ei otrăvită toate mișcările trupului și spiritului până la lăsatul împăciuitor al serii.

Lipsit de încrederea pe care occidentalul o are în „specialist” (de pildă în psihoterapeut, în tehnocrat, în funcționar, etc.), românul nu va crede niciodată că “cineva” îi vrea cu adevărat binele. Nimic din experiența lui socială, politică și interpersonală nu încurajează o asemenea interpretare năstrușnică. Comunitatea – fie ea socială, politică sau profesională – este suspectă. Ea nu delimitează firesc o sumă de valori împărtășite organic, ci niște lanțuri putrede de interese și obediențe.

Comunitatea e o clică. Solidaritatea, un subterfugiu.

Mulți rămân, astfel, cu mâinile goale și cu spatele descoperit: puțin abilitați să-şi administreze drepturile individuale – de unde confuzia existenţială; puțin capabili să investească încredere în vreun mecanism public – de unde neputința de a crede în misiunea socială a cuiva sau a ceva.

Pierdem, în felul acesta, pe toate planurile. Conștiință publică n-am avut niciodată, iar conștiință începem să nu mai avem. Instituția Bisericii nu mai convinge, iar cultura religioasă trezește – mai ales printre cei tineri – repulsie.

Lumea e plină de oameni spâni.

Dar nu-i nimic. Românul urban face trei mastere și se angajează la o multinațională. Sau începe o afacere cu obiecte handmade. O duce din ce în ce mai bine. Poate și singur. De fapt, poate doar singur.

Așa începe totul.

Performanţa individuală nu poate fi înțeleasă în afara simțului competiției și a nevoii de delimitare cu orice preț de celelalte individualităţi pornite și ele în căutarea bunăstării. Pe aceste premise, starea de conflict dintre noi și ceilalți pare într-adevăr inevitabilă.

În spatele oricărei competiţii se ascunde, tenebroasă, fertilă ori fatală, nevoia de succes. Și, în cele din urmă, nevoia de putere. Spânii trebuie învinși. Odată învinși, trebuie puși la respect.

Pe la jumătatea secolului trecut, Rollo May observa că una dintre sursele de nelinişte ale omului modern este nevoia exagerată de prestigiu social.

Prestigiul înseamnă succes. Că oamenii „de succes” sunt în general oameni singuri, oameni care păşesc pe un teren social minat, presărat cu „inamici”, „rivali” şi „vasali”, e una dintre banalităţile favorite ale industriei cinematografice. Nu insist pe asta. Altceva vreau să spun: că succesul este nu numai faţa notorie a singurătăţii, ci şi reversul favorit al morţii.

Atâta timp cât am succes, moartea este cu adevărat imposibilă. Victoria este mersul pe sârmă al Eului. Dar cine sunt Eu?

Teoriile sociale ale corpului îmi răspund (cu acea cruzime distrasă specifică discursului sociologic şi chirurgului plastician): trupul meu este sursa primă de identitate. Astfel că un trup „în criză”, un trup flasc, supurând, un trup întins pe un pat de spital este un trup care dispare pur și simplu din orizontul social. S-a zis cu Eul, s-a zis cu succesul!

Da, unui trup mort i se poate reda prestigiul social. Nu, pentru o ruină conectată la aparate nu se mai poate face nimic. Un mort nu e neapărat condamnat să moară, un om ruinat, însă, este. Omul dispărut de pe scena socială este mortul prin excelență.

Lăsând metafora la o parte, se poate spune că moartea socială – adesea lungă şi chinuitoare – este în primul rând un proces de (auto)marginalizare care zguduie fiinţa din temelii. Din pricina vârstei sau a unei inabilităţi  de ajustare la lumea socială, ești pus la colț. Altfel spus, nu mai ești „frecventat” pentru abilitatea ta de a pune umărul la vreun (micro)mecanism social.

Eşecul tău social va fi în curând perceput în termenii mizerabili ai unui eşec existenţial.

Atunci când omul de succes este constrâns de neajunsuri biologice să-şi limiteze apariţiile publice, momentele de „avarie”, adesea mediatizate, vor fi deznădăjduitoare. Singură, moartea fizică îl mai poate scoate din starea de moarte socială redându-l lumii în gloria râvnită.

Putem generaliza: orice trup ineficient este o sursă nesecată de identitate “proastă”. Când prestaţia socială se subțiază, privilegiile Eului sunt retrase; în locul lor se instalează, plină de nimic, singurătatea.

Și totuși, ce este singurătatea?

Singurătatea este măsura cu care, vrând-nevrând, se măsoară „totul” în lumea de azi: de la viaţa cea mai glorioasă până la moartea cea mai jalnică.

Fiecare om „pe moartea lui” moare. Dar mai înainte de a muri, fiecare om își va fi încasat „măsura sa” de singurătate. Se poate spune că ordinea discretă şi neevidentă a lumii moderne, substructura sa (lumea occidentală privită în „pe dos”-urile ei), este formată – fatal şi natural – dintr-un complex eşafodaj de singurătăţi.

De la eforturile de în-sihăstrire proprii tradiţiilor mistice şi/sau monahale la insuportabila singurătate a imigrantului, trecând prin claustrofobia funcţionarului din marilor oraşe și până la plăcut-ucigătoarea singurătate a artistului, vom desluşi puzderii de nuanţe, nenumărate condiţionări culturale și psihologice, neajunsuri intime, frustrări sociale şi decantări spirituale, autogratificaţii şi autoflagelări. În fine, tot banalul, insolitul, sublimul şi derizoriul lumii intră, de-a valma, în fiecare dintre ipostazele solitudinii. Nimic nu rămâne pe dinafară.

Cu toate acestea, nimic nu pare să conducă înspre vreun sentiment „primar” ori „fundamental” al singurătăţii. Bogăţia singurătăţilor moderne este, deci, infinită. Altminteri, Singurătatea cu majusculă este, întocmai ca Moartea cu majusculă, doar o platitudine şi o generalitate. Ambele agasante, ambele inconturnabile.

Dincolo de o enormă literatură medicală şi psihoterapeutică, s-au imaginat toate metaforele, s-au scris toate eseurile şi s-au construit toate speculaţiile teoretice – unele strălucite, altele stânjenitoare – pe seama avantajelor şi neajunsurilor sale.

Da, singurătatea e rea. Și da, singurătatea e bună. E bună până când e rea. E rea până când e bună.

Nu vreau să zăbovesc în ceea ce singurătatea are iremediabil banal şi grosier-metaforic. Totuși, cred că trebuie spus că aceste “banale” și “notorii“ ipostaze ale singurătăţii dau, la urma-urmei, formă şi fond acelor substraturi ontologice în care omul de azi resimte împunsătura morţii. Cine cade din lumea socială, nu cade în moarte, ci alunecă, fatal, în singurătate.

Să explic și această metaforă.

Grosso modo, singurătatea înseamnă anularea convenţiei (sociale) dintre acest om şi toți ceilalţi oameni.

Cercetători scrupuloşi au arătat încă de la jumătatea secolului trecut că singurătatea este moarte. Când, după anii ’50, frecvenţa deceselor datorate bolilor cardiace a devenit alarmantă (până într-atât încât, după 1950, în Statele Unite 55% dintre morţii anuali mureau de boli de inimă), atenţia acordată cecetării factorilor de risc cardiac a condus la delimitarea şi impunerea unui extrem de elaborat „discurs al inimii”.

Despre factorii fizici se ştia aproape totul; despre cei psihosociali, aproape nimic. Cum moartea coronariană corela din ce în ce mai slab cu vârsta şi nu îndeajuns de clar cu sedentarismul, fumatul şi hipercolesterolemia, s-a pus din ce în ce mai serios problema reexaminării manierei ştiinţifice în care se abordează patologia cardiacă.

Ceea ce este azi (aproape) o evidență, era atunci o perplexitate: conflictele psihice pot căpăta expresie fizică nu numai în isterie, ci și bolile mortale!

S-a observat, de pildă, că rata mortalităţii printre cei necăsătoriţi sau văduvi este de două până la cinci ori mai mare decât a celor căsătoriţi. Divorțații mor și ei mai repede.

Rata mortalităţii este la fel de mare printre celibatarii nefumători şi căsătoriţii care fumează cel puţin un pachet de ţigări pe zi, iar mortalitatea prematură (înainte de 65-70 de ani) este cel puţin dublă printre cei care trăiesc singuri faţă de cei care trăiesc împreună cu familia.

Până la urmă, pare-se, „enervantele” relații de cuplu (adică interdependenţa umană specifică, ne-stereotipă) ne ţin departe de boală şi de moarte. Relația cu celălalt este semnificatul infailibil al Normei Vieții.

În acest sens, singurătatea, atunci când este izolare forţată şi nu solitudine igienică, este opusul însuși al Vieţii.

Groaza de singurătate a devenit, deci, în contextul unei modernităţi în care izolarea socială reprezintă cea mai gravă devalidare a fiinţei, prima cauză a anxietăţii. Spaima de a nu rămâne singur (adică nemiruit social) pare, în aceste condiţii, mult mai „pertinentă” şi mai bine „ancorată” în realităţile contemporane decât spaima de moarte.

Modernul, deci, pare să fie acea fiinţă esenţialmente singură şi esenţialmente nepregătită să fie astfel.

Culmea este că o căutare intenţionată a singurătăţii rămâne, pentru majoritatea cercetătorilor, o chestiune de „moft” artistic sau religios care are prea puţină nevoie de atenţie teoretică şi de „corecţie” psihosocială. Statistic vorbind, ştiinţele sociale pot pretinde cu lejeritate că singurătatea intenţionată nici nu există.

Cu toate acesta, fiecare dintre noi simte că  există o „știință a singurătății” . Legile sale, însă, ne scapă.

Singurătatea poate preceda (fatalmente) şi chema (jalnic) moartea; dar dac-ar fi s-o anticipeze, s-o întâmpine și s-o pregătească, nimic n-ar anticipa-o, întâmpina-o şi pregăti-o mai bine ca ea. Și, probabil, în sensul acesta, printre cei care au exerciţiul nesilit al singurătăţii trebuie căutaţi „bunii muritori”.

Cu toții am auzit de Robinson, cu toții am citit solilocvii, am încercat pesemne tehnici de mindfulness și am văzut pe tarabe cărți despre isihasm. Nu știm ce și cum, dar intuim o metodică a singurătății care are ceva paradoxal-revigorant și misterios-salvator care abolește rictusuri și propulsează suflete pe alt nivele de existență.  Singurătatea ca know-how împotriva singurătății nu e la îndemâna oricui.

Să ne întoarcem de unde am pornit. Să revenim, adică, la cei singuri și dezamăgiți de viață. Ei nu cunosc spaima de moarte căci în locul ei s-a instalat, placid, depresia.

Aventura vieţii este obositoare. Răul precumpăneşte. Cei din jur te ignoră. A trăi înseamnă a-ţi purta de grijă în condiţiile demobilizante ale unei lumi sociale în care, dacă nu ai bani ori prestigiu, nu exiști. Neputinţa de a relaţiona cu cei din jur, gândurile suicidare, insomnia, somnolenţa şi pasivitatea sunt doar câteva dintre simptomele acestei afecţiuni.

Depresia este, cred, singura dintre bolile psihice care este complet lipsită de „substanţă spirituală”. Trăsătura de bază a acestei tulburări este dezintegrarea vitală. Nu mă refer doar la diminuarea drastică a elanului de viaţă. Cred că „înzestrarea” vitală este responsabilă nu numai cu efortul zilnic de ajustare la lume, ci şi cu un soi de elan creator în virtutea căruia spiritele sănătoase mențin un interes activ atât pentru problemele fundamentale ale omenirii cât și pentru artificiul existențial cotidian.

Depresivul a renunțat să propună și să-și propună soluții de viață și de moarte. În aceste sens, depresia este „boala neantului”, fiindcă ea nu se opune doar vieţii, ci şi, într-un anumit sens, morţii. Raportarea „creativă” ori tensionată la moarte, şlefuirea (asumată) a unui „simţ personal al morţii” ori respingerea (anxioasă) a perspectivei morţii sunt, ambele, din acest punct de vedere, nişte gesturi simptomatice ale vieţii.

Depresia reprezintă, cred, într-un context modern ne-religios, un simptom al ruperii de semnificaţiile vieţii, un demers de auto-ignorare, auto-abandon și aneantizare. Ecourile sacre ale raportării personale la moarte se estompează, în cazul depresivului, până la dispariţie. Depresia este o retragere pasivă din viaţă şi din moarte, în nefiinţă. Tocmai de aceea mă simt îndemnată s-o numesc „boala neantului”; cred că ea reprezintă retragerea din angrenajul certitudinilor/incertitudinilor în vidul nesemnificat al inactivităţii existenţiale.

Cum această tulburare psihică tot mai frecventă este corelată cu incapacitatea noastră de a crea şi de a menţine relaţii relevante cu ceilalți, depresia este, tehnic vorbind, umbra singurătăţii.

Dincolo de variaţiile culturale, tandemul depresie-singurătate rămâne tandemul „neantului”, adică al retragerii din „povestea vieții” și din „povestea morții”, precum şi din sistemul de semnificaţii care ne-ar permite să ne asumăm, simbolic şi practic, „marea datorie” de a fi noi înșine, adică de a trăi şi de a muri conform unei autobiografii asumate.

Să nu-ți asumi autobiografia înseamnă să mori ca un câine. Ține, adică, de fatalitatea singurătăţii-ca-rupere-de-haită. În felul acesta ratăm privilegiului singurătăţii ca deschidere spre tainele dure ale meta-socialului, acolo unde ar trebui să se împlinească, netulburat, orice pedigriu.

O coti la stânga, apoi la dreapta, apoi din nou la stânga, lăsând în urmă Centrul Vechi cu zgomotele și aromele lui de primăvară. Pe măsură ce se îndepărta de Oraș, îl cuprindea tristețea, o depunere mâloasă pe căile respiratorii. De câteva ori se văzu nevoit să respire adânc, dar apele se tulburară încă și mai mult, iar pieptul începu să-l doară. Căută o bancă pe care să se-așeze și se-așeză. Durerea dispăru, chemă un taxi și se duse-acasă.

Se lungi pe canapea și întinse mâna după telecomandă, dar apoi se răzgândi și-i telefonă fostei soții. Nu-i mai auzise vocea de vreo cinci ani. Așteptând să i se răspundă, își aduse aminte că tot nu știa ce film trebuia să vadă în după-amiaza aceea.

Distribuie acest articol

37 COMENTARII

  1. Cine părăsește societatea, în măsura în care mai poate fi părăsită cu totul, ar trebui să piardă, ca să fie complet singur, pe lângă compania oamenilor și plăcerile dialogului, și un lucru mai puțin vizibil: fantoma morală care e rezultatul existenței prelungite în interiorul unei comunități – spectrul normativ care stabilește încă ce se cade și ce nu se cade făcut și gândit. Însă acesta e un spectru pe care orice persoană îl duce cu sine chiar și-n cea mai absurdă singurătate. Asta, și limbajul. Așa că nu mi-e foarte clar că singurătatea anulează cu adevărat „convenția socială” dintre x și restul lumii. Mai degrabă o adoarme, dar în așa fel încât cel singur rămâne mereu conștient de semiabsența ei. Nu reapare convenția aceasta, ca un soi de morală reflexivă, de fiecare dată când ies pe ușă? Și nu aduci cu tine, când te retragi, voit sau nu, toată memoria încrengăturii dependențelor tale sociale? Așa că dacă ar fi să modific ceva din foarte frumosul dvs text, aș spune: Omul dispărut de pe scena socială este mortul viu prin excelență.

    • Foarte frumos spus! :) Haideți să mergem mai departe și să nu-i zicem mort viu, să-i zicem pe numele lui, adică zombie :)

  2. Cred ca voi mai reveni dar deocamdata mi-am adus amnte de diminetile cand indifrent ce ma astepta in ziua respectiva chiar si o posibila singuratate ma trezeam fericit ca ma trezesc , pur si simplu fara nici-un motiv. Cred ca depresia incepe cand dispare acea senzatie de bucurie ca revii la viata atunci cand te trezesti.
    Tot asa un vecin pesionat nu de multa vreme imi spune zilele astea; nu simt ca m-am schimbat odata pensionat, dar parca nimeni nu ma mai baga in seama, parca nimeni nu mai da multi bani pe mine si asta ma face sa ma gandesc desi fara legatura, la oare cat timp mai am la dispozitie in aceasta viata .

    • Aveți dreptate, unul din simptomele cele mai clare ale depresiei este supărarea de dimineață. Omul care se trezește dimineața apăsat de tristețe este deja atins de aripa neagră a Marii Amărăciuni…

  3. Polisemantismul conceptului de singurătate presupune, în egală măsură, condiția postlapsariană a omului – purtând conștient sau nu stigmatele caracteristice lui Adam și Evei – , precum și predispoziția temperamentală și nu numai a melancoliei, un regret fără motiv rațional sau raționalizabil până la capăt, oricâte volute hermeneutice am mobiliza în acest sens. Dincolo de fenomenologia psihopatologică, singurătatea constituie identitatea curățată de iluzii, o luciditate care diminuează câmpul de manifestare a speranței, virtute teologală. Și, în ultimă instanță, singurătatea este echivalentă imposibilității de a concepe și, mai ales, de a practica iubirea agapică, ruda săracă și marginalizată în modernitate a iubirii erotice. Pe măsură ce nu mai ești capabil de empatie, de înțelegere față de suferințele din lume, de milă și compasiune, singurătatea se instalează suverană în mentalul tău, izolându-te orgolios-nevrotic de semeni. Nu degeaba vorbea Karen Horney despre ,,personalitatea nevrotică a epocii noastre”…

    • pentru ca singurătatea noastră să contribuie, cum spuneți Dvs., la curățarea identității de iluzii, e nevoie de muuuultă dexteritate psihoemoțională. E un deziderat, da. Dar nu vine, din păcate, de la sine… :(

  4. Excelenta lectura de week-end. Altfel si eu sunt foarte singur. Asta fiindca nu mai dau de baut.
    Ei oricum n-au dat niciodata. :)

  5. singuratatea a inceput atunci cind oamenii nu au mai facut copii. Atunci cind erau cinci, sase frati, cu zece matusi, aveam un coleg care avea 39 de veri, care locuiau in acelasi loc, sau ma rog pe aproape, unde bunicii traiau pe linga copii, unde mai pui ca mureau devreme si munceau ca nu mai aveau timp sa stie ca sunt singuri.
    Nu era singuratate cind circiuma din sat, sau din cartier, era un fel de sufragerie, unde ieseau cu scaunelul in fata curtii.

    • Da, ce spuneți Dvs. se referă, de fapt, la disoluția spațiului public… Habermas (și nu numai) a scris mult despre asta.

  6. Nu, nu trupul e sursa identitații…daca am ințeles bine ce ziceți (ca de obicei e prea lung). Coborâți un pic în cuvinte: domnia-voastra AVETI un trup, e un anume raport intre dumneavoastra si trup (de posesie, deși e neimportant). Trupul nu poate formula, fara dumneavoastra, gandul: „sunt posesia d-nei Adela Toplean”. Dar dumneavoastra, daca veți dobandi cutare modificare a trupului (una chiar foarte importanta) tot veti putea gandi „am acest trup”,care e totusi altul. (Luati cazul celor care se transforma radical dupa operatii estetice). Identitatea provine doar din ceea ce e capabil sa ramana constant, unic. Nu exista identitate schimbătoare (cineva care va va vedea dupa cele 20 de operatii nu va mai recunoaste, in ochii sai v-ati pierdut identitatea, dar in ochii dumneavoastra, NU). Sau, daca exista, ( identitate variabila) e patologie. Unii zic ca omul isi pastreaza identitatea chiar si DES-trupat, mort.

    • Tocmai în asta și constă „perversitatea” teoriilor corpului: ele îți spun că, prin operația estetică, ESTE posibil să-ți schimbi identitatea. Modificarea corporală atrage după sine modificarea identitară. Practic, dorindu-mi să-mi schimb nasul, îmi doresc să devin altcineva, un altcineva mai frumos, mai dezirabil dpdv social.
      Dumneavoastră ați sesizat bine paradoxul. Deci nu e o eroare. Chiar asta am vrut să spun.

      • Acum am reușit să citesc tot. Aș vrea să mai adaug un ceva: vorbim (vorbiți) despre o socializare (cum ii zice acuma) la nivelul „egourilor”, la nivel epidermic. Este adevărat că după ce te ridici de la masa „socializării” esti deprimat: egoul tau nu se mai reflecta în nimic, care să-ti dea iluzia raportului cu un „eu”. Esti deprimat deși nici tu nu ai oferit altceva decât egoul tau.Cu vârsta și, intr-adevar, cu succesul social, egoul ajunge in cele din urma sa inlocuiască „eul”. Te conformezi cu gratitudine așteptărilor „societății” intr-atât încât devii interioricește, epiderma ta. Acuma, paradoxul este că terapia este de aceeasi natură: i se va recomanda (deprimatei, mai ales) să facă o vizită la cosmetician; in acest fel imaginea de sine are un mic reviriment (sinea nu are niciunul)- sau să-și „ofere ceva ce i-ar face plăcere” (idem). N-am auzit, la noi, cel puțin să i se recomande o perioadă de introspecție. E adevarat ca de la un loc incolo, introspectia nu mai e nici posibilă, nu mai ai către ce (către CINE de fapt) să-ți indrepți privirea interioară. Suntem intr-o epoca a aprențelor, e un fel de „mal du siecle” de depresie universală imposibil de depășit pentru că remediile propuse sunt de aceeași natura cu maladia. Cel mai mare paradox este indrăgostirea – acțiune imposibilă între carcase mai mult sau mai puțin goale, dar care are nostalgia „eurilor” . A devenit imposibil imposibil de pildă să nu minți în dragoste (în dragostea contemporană): ai facut atâtea gesturi al căror motor a fost egoul, incât unul dintre ele va face partenerul sa se desprindă. Trebuie deci să minți pour la bonne cause, și eventual să restabilești adevarurile pas cu pas pe masura ce partenerul devine capabil să accepte ceea ce a fost compromițător.

        • Prea multe va sunt imposibile ca ceea ce formulati sa fie in regula!
          Din fericire, introspectie se mai face chiar si pe la noi, mintitul in dragoste nu este nici el obligatoriu, asadar situatia nu-i asa de neagra cum o descrieti…poate, gri :)

          Nu vad nimic rau in operatiile estetice, daca pacientii se simt mai bine in urma lor!
          Tot ceea ce conteaza este ca omul sa traiasca atat cat se poate de fericit si sa se simta in armonie, iar pentru asta nu exista reteta universal valabila, deci morala si critica societatii chiar ca ar trebui sa se abtina de la judecata, respectiv lipit etichete!

          Cat despre ego, cred ca avem interesul sa simplificam un pic abordarea : este parte integranta a fiintei umane, nu e o povara si nici un dusman care va spioneaza sau care va tenteaza sa incalacti vreuna din cele 10 porunci, sau pe toate :)
          Cand sunteti bucuros sau trist, spuneti „sunt…”, si nu „egoul meu este…”
          Hai sa nu ne complicam inutil existenta si sa nu mai cautam defecte si pacate tuturor, va asigur ca e mai sanatos!

  7. Mult de tot, vă rog, dacă ați putea să interveniți cu o mică nuanțare aici: „Până la urmă, pare-se, “enervantele” relații de cuplu (adică interdependenţa umană specifică, ne-stereotipă)”. Cuplul e o relație fără ‘procedura’ altor relații, e dinamică și spontană?

    • cred că procedurile sunt multe. Câte relații, atâtea proceduri. Câte proceduri, atâtea reușite și nereușite :)
      Ce voiam să subliniez – și îmi cer scuze dacă nu mi-a ieșit – este că orice relație umană specifică (asta prin opoziție cu relațiile vag interpersonale sau pur și simplu impersonale) presupune un anumit tip de angajament salvator. Orice ieșire sinceră înspre celălalt – cu specificul ei, adică având o dinamică inevitabil specifică – propune, din mers, soluții de viață.

  8. Un articol remarcabil, un text bine scris, un subiect grav din actualitatea omului modern, sunt cateva ingrediente care fac ca, dupa lectura, sa nu mai fii exact aceeasi persoana ca inainte de a citi…
    Acest fenomen nu se rezuma doar la informarea propriu-zisa – am citi numai enciclopedii, daca ar fi asa de simplu -, ci la descoperirea de noi aspecte ale propriului „eu”, a caror iesire la suprafata a fost declansata astfel…prin vorbele altcuiva…printr-o sinergie unica!
    Cititorul este interpelat, in acord sau nu cu autorul, nici nu conteaza, pentru ca se simte inspirat, pentru ca „vede” ceva inedit…Numai in acest caz, dupa parerea mea, un autor si-a indeplinit misiunea! E cazul acestui articol, multumesc stimata Adela Toplean.

    Ca fiinta gregara, omul nu are vocatia sa traiasa singur…de unde suferinta si dezechilibru psiho-somatic, asigurate!!!
    Apoi, singuratatea omului modern ne mai fiind cea „clasica”, antidotul nu mai poate fi de tipul :salveaza-ti casnicia, fa-ti prieteni, casatoreste-te, iesi in lume!
    Manifestarea, ca si efectele concrete ale singuratatii omului sec al XXI-lea sunt diferite, fata de ale bunicilor nostri solitari, unele inedite, altele diversificate macar aparent, pentru ca in pas cu moda, multe insa sunt mai subtile, deci mai greu de detectat ca altadata! Omul modern, aflat in competitie permanenta, este hyper antrenat in salvarea aparentelor cu orice pret! Este si ceea ce reuseste din ce in ce mai bine, si plateste din ce in ce mai scump, logic! Stressul generat trebuie evacuat, altfel totul se somatizeaza si se acutizeaza rapid!
    Tendinta cea mai des intalnita este insa, aceea de refulare, de negare a problemei ca atare, si asta se afiseaza cu aplomb si dezinvoltura care, de fapt poarta numele de inconstienta, si produce un acelasi efect pervers, tuturor „temerarilor”: instalarea nemultumirii generalizate (de sine, de toti si de toate). Indulgenta fata de sine devine o slabiciune inacceptabila, iar fata de altii este, de-a dreptul, prostie!
    Intransigenta, mai putin cunoscuta sub adevaratul ei nume de psiho-rigiditate, lucreaza zi si noapte… in general sapa!!! neobosita!
    Nu, nu este vorba de perfectionism ci de neincredere, fragilitate, frica si suferinta, temeinic instalate, cronice! Logic, nu se mai cauta remedii (socotite inexistente), toata energia consumandu-se in „aparare”, o atitudine extrem de energovora!
    Aparare? Ok, dar de care dusman sau de ce pericol ne tot aparam, izolandu-ne? De oricine si de orice, nu se stie niciodata…!
    Asta se numeste simplu: paranoïa, si a devenit deja un leitmotiv comportamental…
    Ca sa inchei, totusi :) , as spune ca orice problema are solutia sa, dar prima conditie pentru a o rezolva, oricare ar fi ea, este sa o recunoastem ca problema!

    • Vă mulțumesc mult pentru apreciere. Nici nu știți cât mă bucură faptul că-mi spuneți că ceea ce am scris (poate) produce un freamăt interior…

      Foarte bună observația referitoare la diferența dintre singurătatea bunicilor noștri (solitari) și singurătatea noastră. Partea diabolică este că singurătățile proliferează, tipurile și subtipurile de singurătăți se înmulțesc exponențial, pe măsură ce noi, neo-modernii, devenim tot mai complicați, mai „unici” și mai inaccesibili celorlalți. Câte stiluri de viață, atâtea tipuri de singurătate…

  9. Propozitii esentiale privind mentalitatea romaneasca:
    -Comunitatea e o clică. Lumea e plină de oameni spâni. Solidaritatea, un subterfugiu.

    Poate ca out of topic :)
    Eul personal muritor (egoul), constiinta existentei personale cu formele ei particulare si limitate in spatiu si timp si evident perisabile, asta fiind marea durere a fiintei care nu stie ca este Fiinta/Eul trancealdental(Sinele) care stie doar ca este si este doar deschis fara a face distinctie spatiala si temporala(poate cativa Alesi) si care poate , spun poate, caci doar ratiunea imi spune ca nemurirea ar trebui sa-i fie atributul singular si esential, intrucat personal(eul meu personal caci eu doar cu asta pot lucra efectiv) nu consider dovezi irefutabile mortile clinice si intoarcerile din ele, care dupa mine sunt tot manifestari ale micutului nostru ego si nici alte chestii paranormale (azi considerate astfel)
    Desigur ca singuratatea nu o poate resimti decat ego-ul, Sinele fiind odata ce-l percepi parte a Totului si in comuniune cu acesta

  10. despre singuratatea in doi nu spuneti nimic ? mi se pare curios studiul acela, statistica despre oamenii singuri care mor mai curand , prin comparatie cu cei care sunt casatoriti/ in cuplu… ciudat, eu am pe scara unde locuiesc de 30 de ani oameni in vasta care traiesc singuri si au atins unii dintre ei varsta de 85 de ani, in vremea asta tot mai multi si mai recent au fost decese in cupluri de oameni relativ tineri, 50- 60 de ani si au urmat imediat si cel ramas singur, nu stiu pe ce va bazati statistica, dar nu este relevanta. sunt prea multi oameni singuri si tristi in cuplu si ma refer la cupluri de oameni tineri, mai ales. nu incurajez singuratatea, fereasca, nu-i cazul, dar am remarcat ca cei singuri socializeaza mai mult, isi petrec mai mult timpul liber in afara casei, au tot felul de preocupari si hoobbyuri artistice, activitati culturale, de socializare.

    • Statisticile invocate de mine apar în câteva cărți scrise de americani și respectiv britanici pe la finele secolului trecut. Cred că am și menționat asta. Am mai consultat câteva asemenea studii mai recente, dar se referă la realitatea scandinavă; nu le-am invocat în text.
      Sunt studii longitudinale care au relevanță fiindcă se urmărește un adevăr cât se poate de „crud”, imposibil de disimulat: cei singuri mor mai repede decât cei aflați în relații. E realitate statistică.
      În text am omis însă un amănunt care s-ar putea să vă intereseze: femeile singure trăiesc, într-adevăr mai mult decât bărbații. Pe femei, deci, le „consumă” relația mai mult decât pe bărbați. Marii beneficiari ai relațiilor sunt, pare-se, bărbații.
      Cât despre singurătatea în doi, normal că există, dar nu e specialitatea mea. Dinamica ei are resorturi psihologice (și psihopatologice) destul de precise. Le cunosc, teoretic, destul de bine, dar nu ține de „competența” mea să le analizez inteligent, cu folos. Așa că nu am intrat în subiect.
      Singurătatea în cuplu e, dacă vreți, un caz particular al altor tipuri de singurătăți pe care deja le-am invocat în text: incapacitatea de a te deschide – specific – spre ceilalți, anxietatea, perspectiva narcisică asupra vieții etc.

  11. Frumos articol. Eu văd singurătatea ca efect. Cauza principală îmi pare a fi superficialitatea. Ritmul tot mai accelerat al vieţii din zilele noastre impune majorităţii semenilor să facă surf pe valurile vieţii. Nu mai avem răgazul să ne regăsim pe sine. Egoul ţine hăţurile, îi place adrenalina, viaţa tumultoasă, victoriile, sclipiciul, aplauzele, laudele. Iar când valurile dispar, victoriile şi laudele dispar şi ele. Dispar şi prietenii şi constaţi că nici nu aveai, de fapt, prieteni, ci doar companioni de „surf”. Superficialitatea începe, atunci, să-şi arate şi faţa cealaltă. Tristă, posomorâtă sau depresivă. Asta pentru că egoul e dornic de apreciere. El vrea să primească, şi atâta timp cât primeşte se simte foarte bine. Când nu mai primeşte, are o mare problemă.
    Sinele, în schimb, are calitatea de a dărui. El nu aşteaptă să primească, nici nu se simte bine când primeşte, ci doar atunci când el dăruieşte, când se dăruieşte pe sine. Sinele nu e niciodată singur, el e împreună cu tot ceea ce-l înconjoară, fie pe verticală, fie pe orizontală, legat cu firele nevăzute ale iubirii. De aceea călugării, isihaştii, nu se simt niciodată singuri. Noi îi vedem singuri, dar ei nu se simt deloc aşa. Ei sunt cei ce s-au regăsit pe sine.

  12. Divortatul din poveste nu a devenit singur dupa separare,tot singur era si casatorit….dupa felul in care-si petrecea timpul „liber”.
    Care singuratate e mai apasatoare?
    Cred ca cea in 2 (sau mai multi!).
    E si cel mai greu de tratat,de cele mai multe ori devine patologica macar pentru 1,si singura solutie viabila ramane despartirea efectiva,care este de preferat resemnarii sau indurarii,si evident violentei,deoarece comparativ cu efectele coabitarii in conditii inapropriate,este mult mai putin grava…de unde si zicala „mai bine un sfarsit dureros,decat o durere fara sfarsit”!
    Pretexte ca:sa se faca mari copiii,sa terminam de achitat datoriile facute impreuna,etc.nu ar mai trebui sa constituie frane in calea eliberarii,prin asumarea starii de esec!Un divort este un esec,dar nu o nenorocire!
    Parintii care raman impreuna pentru copii,ar trebui sa realizeze ce greutate pun pe umerii lor fragili,ce sentiment de vinovatie acestia pot dezvolta afland ca tristetea si lacrimile mamei sau alcoolismul tatalui au fost ca sa-si termine ei studiile „linistiti”…Niciun copil nu poate fi facut responsabil de distrugerea vietii parintilor lui:echivaleaza cu condamnarea lui la culpabilitate pe viata! Niciun copil nu impinge parintii la sacrificiu,adultii responsabili aleg aceasta varianta din ignoranta,dupa care regreta si considera normal ca copiii sa-i „rasplateasca”.
    Singuratatea inconjurat de oameni este cumplita,dar nicidecum obligatorie! mereu exista o alta varianta!

    • Spre deosebire de textele trecute, în care oamenii și poveștile lor au fost cât se poate de reale, acest divorțat este „inventat”. De-asta am și scris povestea lui în italic. :)
      Am integrat, practic, proza scurtă unui text amar despre amara singurătate.
      Sigur că omul „meu” a fost și este extrem de singur. Povestea lui este ceva mai lungă, merge pe stradă și i se întâmplă diverse lucruri, unele mai confuze decât altele…

  13. E destula tensiune in eseul asta care merge totusi binisor dincolo de nuante.
    Din el razbate anxietatea care, nu intimplator, este si starea omului obisnuit in preajma singuratatii.

    In pofida uriasei populatii omenesti de azi, ca si in alte vremuri in care oamenii erau cu mult mai rari, singuratatea ramine, totusi, parte integranta din viata noastra – socializarea din ce in ce mai activa din vremurile moderne ne face doar sa uitam lucrul asta important. Si desi pare ca teama de singuratate este pretul platit de toate fiintele constiente care exista pe Pamint, ea este totusi deprinsa prin educatie, as spune o educatie slaba in care nu se vorbeste despre singuratate decit arareori si in termeni dezaprobatori. Dar daca admitem ca fiecare fiinta este o lume, e bizar sa vorbim despre singuratatea unei lumi.
    Fiindca altfel, un animal ranit, fie el unul care traieste intr-un grup sau singur, fie el si un ciine, nu sufera niciodata asa cum sufera un om insingurat.

    In realitate, problema singuratatii este, de fapt, una culturala. Vorbim despre culturi in care creativitatea, libertatea, transcendentul au lucrat mai mereu separat si de aceea, nu au jucat niciodata un rol cu-adevarat important – asa cum se spune, in aceste culturi oamenii isi omoara singuratatea, dar si timpul.
    Intr-adevar, prea putini dintre cei religiosi, din ziua de azi, sint cu-adevarat liberi si creatori; in mod inevitabil, ceilalti religiosi, cu toata credinta lor, se vor insingura si chiar instraina, asta desi ei sint mai multi.
    Pe de alta parte, la fel de putini sint oamenii creatori si liberi care admit autonomia transcendentului, si, desi toti lucreaza intr-un fel sau altul cu transcendentul; cei pentru care autonomia transcendentului joaca un rol minor se vor insingura si ei, chiar daca sint mai multi, fiindca pentru ei, lumea e o arena in care are loc un joc de suma nula si in care cistiga cel mai perspicace.
    In toate aceste cazuri, insigurarea este un simptom care ne atrage atentia, unul care seamana cu simptomul celui hiperactiv care refuza prea mult timp sa doarma si care in cele din urma cade lat de nesomn, oriunde s-ar afla.
    O educatie buna – chiar daca nu e neaparat superioara – este aceea in care creativitatea, libertatea si transcendentul lucreaza impreuna iar singuratatea e un partener de nadejde, nu unul care trebuie ucis. Mai ales ca adevarata problema nu e atit singuratatea, cit e teama de singuratate.

  14. Dacă ar fi să comparăm ființa umană de astăzi cu cea de acum 2000 de ani n-am găsi mari diferențe d.p.d.v. biologic. Aceleași organe, aceleași substanțe chimice, aceleași mecanisme… Însă mediul înconjurător e schimbat dramatic. Atât de multe opinii, opțiuni, posibilități, preferințe, etc… Pe care s-o alegi. De ce? Când? Unde? Ce șanse mai are astăzi individul să „vibreze” la unison cu „lumea socială” fără să apeleze la „falsitate”? Validarea socială stă la baza stimei de sine care la rândul ei este strâns legată de neurotransmițătorul serotonină. Se pune astfel întrebarea: Poate fi păcălit creierul să secrete serotonină ca urmare a validării sociale datorate unor interacțiuni ce nu corespund sistemului de valori ale individului, interacțiuni acceptate de acesta doar pentru a primi validarea socială?

    • Sa incepem prin a ne respectam pe noi si valorile noastre.
      Chiar daca este o contradictie intre ceea ce este afara si este majoritar, majoritar putred pentru ca de aceea se ajunge la crize atat de severe, cred ca merita ca ne respectam si sa perspeveram.

      Ce este val, ca valul moare…(este drept ca poate sa dureze oarece vreme,dar …)
      Multumesc.

  15. Analize extrem de lucide ,de profunde ale depresiei ca efect al singuratatii,pe latura filazofica a problemei,desigur un ghid de cunostinte elevat expuse si folositoare pentru o eventuala preventie.doamne fereste,…Problema in sine este insa una medicala ,depresiile sant boli care in faze acute sant ireversibile,sant atat de frecvente incat sant necesare cunostinte de specialitate mai ales persoanelor singure si celor care sufera o trauma sufleteasca.Societatea te ajuta in masura in care ai nevoie de tratament medical,dar nu-ti ofera cel mai important lucru din viata ,nu te ajuta „sa dai timpului valoare”-dr.D.Schreiber-„Vindeca stresul,anxietatea si depresia fara medicamente si fara psihanaliza „,sa contezi ca individ,sa-ti fie recunoscuta valoarea si sa-ti ofere oportunitati sa faci ceva cu mintea si corpul tau,ca sa ai motiv sa traiesti.Un divort este un esec in general,o trauma sufleteasca majora te pune la pamant,celulele au o memorie f. buna si-ti readuc periodic ca o alergie toata durerea inapoi ,iar suferinta pare nesfarsita.
    Daca am avea niste cunostinte sumare macar despre modul de manifestare a depresiei am putea sa-i ajutam pe cei in cauza in primele faze ale bolii si nu s-ar ajunge de multe ori la suicid.Cel in cauza nu se poate ajuta singur,da,timpul vindeca,dar perioada de recuperare se poate scurta daca familia ,societatea ii recunoaste problemele si se grabeste sa-l ajute.Notiunea de asistenta sociala se rezuma la niste ajutoare materiale si atat.Putini au bani sa consulte un psiholog sau curaj sa ceara ajutor, in cazul adolescentilor,Ideea ca cel ce salveaza un om salveaza o lume,ar trebui bine invatata,asumata,explicitata sa nu se inteleaga ca este vorba doar despre mancare si despre bani.

  16. Depresia are si o parte clinica, imbalans chimic etc. Cred ca e mai degraba o boala decat un fenomen social generaliza(n)t. Am vazut un documentar TV simplu despre esenta trairii religioase in vremuri moderne. Niste englezi care nu aveau timp sa se gandeasca la propria religie sau la propria moarte au vrut sa participe, au mers la o manastire anglicana si au fost instruiti sa nu vorbeasca tot weekendul. Iar apoi sa continue practica, de a nu vorbi nimic o ora pe zi, si nici de a scrie, nici de a citi pe ecrane sau a asculta zgomotul propriei familii. Au reusit? Nici unul. E greu cu meta-socialul.

  17. Ma scuzat sau nu, dar ce darcu sa caute la fosta sotie???
    Trebuie sa fii bolnav tare sa faci astfel de gesturi – treziti-va si poate reusiti sa il treziti si pe domnul cu pricina.

    In rest multe abureli care tampesc omul.
    Zombie este cu totul si cu totul altceva – dpmdv.

    Sanatate multa va doresc ca pare ca belele nu va ocolesc sau chiar le cauti!
    Bafta

  18. Autoarea pare ca este neocupata – nu are o linie care sa ii marcheze postarile, dar are multe incercari, abordari, fara sa fixeze un anume orizont.

    Oare o macina una problema descrisa mai sus?
    Este o perspectiva subiectiva, sper ca nu deranjeaza prea tare.

  19. „singurătatea, atunci când este izolare forţată şi nu solitudine igienică, este opusul însuși al Vieţii” – Imi puteti spune va rog ce ati vedea dumneavoastra prin solitudine igienica? Imi pot inchipui cateva exemple insa cred ca nu-mi sunt suficiente.

    „Să nu-ți asumi autobiografia înseamnă să mori ca un câine” – Rocky, un ciobanesc german, a surzit si orbit la varsta de 14 ani. Cu toate astea, a trait in curtea noastra inca jumatate de an, orbecaind de colo-colo si raspunzand doar vibratiilor puternice. La un moment dat am stiut ca sfarsitul ii este aproape. Ca prin miracol, Rocky a disparut. S-a dus sa moara singur.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Adela Toplean
Adela Toplean
Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia morții în Marea Britanie, Suedia și Germania. A studiat la Universitatea din București, Sorbona (Paris V) și Universitatea din Lund, a fost bursieră a Institutului Suedez și a Colegiului Noua Europă, este membru al Association for the Study of Death and Society. Din 2011 este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din București.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro