joi, martie 28, 2024

Despre situația jenantă în care doctorul veterinar este numit ”veterinar” și arhitectul ”proiectant”

Prezentăm cititorului o abordare inedită, alcătuită într-o stilistică ce urmărește relevarea unui specific cotidian, comun celor două profesii – pe care le alăturăm în premieră în spațiul public, căutând regiunile de interferență pozitivă precum și înfățișările negative.

Cu toate că medicina este unică, doar pacientul fiind diferit, astăzi vom alătura medicina veterinară arhitecturii și nu medicinei umane, principiul fiind incontestabil determinat de FRUMOS – ca operă de artă pe de o parte și alcătuire a naturii, pe de alta – ambele profesiuni operând în regiuni ce atrag admirație, estetică, emoție.

În plus, ca de obicei, vom insera și câteva deconspirări specifice cercetătorului CNSAS, absolut necesare în derularea argumentațiilor.

Parte introductivă

Excluderea referințelor determinate de principii și norme statutare

Vă propunem o evadare din prevederile statutare – cele ale Colegiului Medicilor Veterinari – în cazul doctorilor veterinari și cele ale Ordinului Arhitecților – în situația arhitecților, numai așa reușind să ne desprindem temporar de zona edificată de cele două organisme, menite să reglementeze scopul, structura și modul de funcționare în profesiunile menționate.

Tranziția se prelungește fără pauză în România postdecembristă, situație în care pentru unele abordări suntem obligați să parcurgem o distanță minimum necesară față de momentul observat – pentru a putea să distingem limpede, departe de orice impurități, cum suntem astăzi alcătuiți și care ne este în fapt adevărata simetrie profesională în raport cu masiva dezordine care în acest moment ne definește aproape la nimereală.

Nobila profesie

Definiția este adecvată ambelor îndeletniciri intelectuale, însă această țintă este adesea greu de atins astăzi și mai ales descrisă prin evaluări realiste.

Arhitectura este cu siguranță o preocupare aparte a omului, ca ființă superioară, registrul fiind aici exclus din orice ierarhizări care ar defavoriza alte profesiuni. Medicina veterinară este de asemenea o profesiune privilegiată – și facem această afirmație stabilind unghiul de analiză în scara de valori a anului 1921.

Dacă arhitectul produce un univers aproape de ideal, medicul veterinar beneficiază de o arhitectură polimorfă – creată de natură în mod desăvârșit.

Arhitectul înfăptuiește valoare, fixându-și permanent obiective ce se plasează în mod evident în aria excepționalității în gândire, în timp ce doctorul veterinar are un acces solemn către registrul impresionant al naturii, reprezentat de regnul animal – absolut desăvârșit în alcătuirea lui formidabilă.

Așa cum rămânem muți în fața operei lui Michelangelo din Capela Sixtină, fără nici o exagerare în comparație, doctorul veterinar este în permanență impresionat, în mod continuu, de natură – pe care o definim în sistemele de clasificare EUCARIOTĂ – cu regnurile ”Monera”, ”Protista”, ”Fungus”, ”Plantae” și ”Animalia”.

Elemente de conexitate

Fără îndoială, parcurgând paragrafele de mai sus, cititorul deja a perceput sensul în care curge această abordare.

Există așadar două zone de apartenență în dinamică, ce reunesc arhitectura și medicina veterinară. În arhitectură creatorul este arhitectul, în medicina veterinară creatorul a determinat natura eucariotă, de-a dreptul magică în desfășurarea ei, impresionantă în forme și diversitate. În mod evident ambele culoare aparțin de drept intelectualului în profesie.

Viitorul poate fi privit și așa: într-un moment, arhitectul se va întâlni cu doctorul veterinar – timpul care urmează prezentului necesitând în mod neîndoielnic o urbanistică dezvoltată în interiorul unor arii naturale, cu delimitări precise – în care ființele non umane să-și dezvolte perimetre neafectate de om, desigur și spre beneficiul acestuia.

Sălbăticia eucariotă nu împiedică evoluția unui urbanism ecologic VERDE, dimpotrivă, aceste două noțiuni le vedem absolut necesare, interdependente.

În acest concept se integrează o parte din spusele savantului Louis Pasteur – ”Medicul uman salvează omul, medicul veterinar omenirea” – înțeles cu mult mai amplu, din care extragem acum această alăturare în direcția prezentării noastre.

Cum interpretăm și mai ales cum vedem posibilă o asemenea asociere concretă? Vor exista prilejuri în care intelectualii acestor două profesii se vor apropia în viitor, cercetările devenind la un moment dat multidisciplinare, context în care acum profităm și enunțăm și varianta contrariului: nicidecum ”proiectanții” nu se vor întâlni cu ”veterinarii” și nici invers.

În ce variantă vom imagina dezvoltarea urbană și care poate deveni cea mai bună cale pentru ca umanitatea să primească secolele viitoare în mod corespunzător, vom vedea – însă în mod evident tema depinde foarte mult de arhitect și doctorul veterinar.

Viitorul umanității TREBUIE să îl proiectăm în armonie cu natura, energiile verzi fiind o necesitate mai mult decât obligatorie, pentru orice scenariu anticipativ.

Instituțiile celor două profesii

Nu vom analiza structura lor constitutivă, pentru că nu credem în alcătuirile așezate în forme electorale, care deși ne dau senzația unor construcții importante, în realitate astăzi acestea nu pot influența pozitiv relațiile profesionale între specialiștii domeniilor abordate.

Mai mult, atunci când specialistul ajunge funcționar al statului corupt, deja o parte din menirea unei profesii în societate este intensiv și continuu sacrificată.

Comparații

Excludem discuții care să evidențieze elementele unor evaluări comparative și vom lăsa arhitectul și medicul veterinar să existe acolo unde își descoperă locul potrivit, cele două profesii manifestându-se în zone de excelență în statele avansate, percepția în social fiind acolo cu totul diferită decât ”la noi” – unde intelectualitatea timpurilor post-dictatură s-a arătat dispusă să trimită mult prea ușor doctorul veterinar către periferia scării de valori – adesea fals intitulată.

În realitate, atât arhitectul, cât și doctorul veterinar își găsesc meritate rezidențe profesionale cu rol determinant în societate, motiv pentru care nu stabilim grade de egalitate în semnificații și sensuri, nu căutăm simetrii și nici nu invităm cititorii la reflexii către dileme inutile, comparația între arhitect și doctorul veterinar neavând rost în această abordare și nefiind deloc utilă altor evaluări.

Vom aduce însă la egalitate arhitectul devenit ”proiectant” cu doctorul veterinar devenit ”veterinar” – și vom expune această realitate cu multă fermitate, plasând cititorii în postura acceptării prețului oferit aici cu responsabilitate de către analist.

Continuăm din acest punct prezentarea relevând aspecte întâlnite în cele două profesii, atunci când fie arhitectul, fie medicul veterinar deraiază în mod categoric de la menirea profesională.

Acordăm prima abordare arhitecților (capitolul I), urmând să oferim doctorilor veterinari partea a doua a acestui articol (capitolul II) și apoi vom expune un scurt eseu de încheiere.

Capitolul I – ”Proiectanții”

Întregul capitol alăturat ”proiectanților” reprezintă o simplă apropiere de o temă obiectivă și nu evaluare analitică – autorul oferind cititorilor în mod jurnalistic numai constatări rezultate din observări simple, detașate de domeniul unei colectivități statistice, într-un fel fiecare profesie având și un domeniu al expunerii sociale foarte clar desenat – mai ales prin multitudinea consecințelor, dintre care le distingem mai facil pe cele negative.

Arhitectul devenit un oarecare ”proiectant”

În loc de introducere, developăm o secvență din realitate, destinatar fiind Ordinul Arhitecților din România.

Scena se desfășoară într-un cartier nou, unde lângă o construcție P+M, la numai 4 metri este plasat un bloc desfășurat pe 5 niveluri. Mai mult, accesul la cele două scări ale tronsonului cu 5 niveluri, se face chiar prin acest culoar rămas între gardul casei de locuit și noul bloc. Se edifică și o parcare în care nu există nici urmă de arbori, conifere sau arbuști.

Toate viciile rezultate din amplasarea unui bloc lângă o casă P+M își fac simțite prezența, fiind necesare elemente de reducere a impactului. Se ridică gardul la maximum admis, folosindu-se panouri bordurate și plasă de umbrire. În plus se plantează o perdea de brazi și plante agățătoare. În grădina casei, devenită fără intimitate, se amenajează o livadă, pentru a se aplana impactul cu zecile de ferestre ce descriu fațada blocului.

Avem dreptul să invocăm un malpraxis arhitectural și să întrebăm Ordinul Arhitecților dacă este posibilă sancționarea, atât arhitectului primăriei, cât și a celui care a proiectat blocul? În momentul edificării locuinței P+M planul urbanistic preciza un regim de înălțime P+E+M.

Mai mult de atât, noi considerăm că în egală măsură și arhitectul care a realizat inițial locuința P+M se află în chestiune – din păcate lipsit de ripostă, nedispus să arate faptul că dezvoltarea unei zone urbanistice trebuie făcută respectându-se o trecere lentă de la o construcție cu un anumit nivel de înălțime la alta nouă, indiferent de pretențiile investitorului imobiliar, care mereu speră către o dimensiune mai ”avantajoasă”.

Cum ajunge arhitectul un funcționar ”proiectant”?

Poziționat la primărie, într-un birou obișnuit, arhitectul devine un funcționar obedient conducerii politice a respectivului consiliu sau chiar direct supus primarului și grupului său de interese.

Are un arhitect voia statutară și dreptul în plan etic de a se adresa Ordinului Arhitecților, printr-un protest dezvoltat energic – atunci când reguli ale nobilei sale profesii tind să fie în mod continuu ignorate? Da, însă din păcate nu identificăm intelectualul profesiei, care ar putea compune o astfel de poziționare curajoasă.

În mod evident lipsește un program al Ordinului Arhitecților – în acest sens oferit arhitecților din primării – în baza căruia aceștia să-și negocieze o poziție puternică în ședințele de consiliu local în care sunt avizate diferite proiecte – acest lucru până la realizarea unei noi legislații – prin care primăriile să fie obligate să lucreze cu birouri de arhitectură independente, monitorizate etic prin forța Ordinului Arhitecților.  

Este adevărat că de unul singur lupta este dinainte pierdută, însă arhitectul care tace și se lasă purtat de cutumele vremii, devine un simplu ”proiectant” – pierzându-și în societate titlul de arhitect, adesea definitiv.

În aceste situații, ambii arhitecți – și cel din primărie și cel privat – responsabili cu amplasarea unui proiect (construcție sau amenajare urbanistică) – devin aproape imediat deraiați de la valorile ce descriu nobila lor breaslă, pierzându-și identitatea – în lipsa unor voci clare în social – profil ce ar descrie omul apropiat arhitecturii – în primul rând prin cultură.

Ce servește de fapt ”proiectantul”? În orice condiții doleanțele beneficiarilor (din porțiunile private sau ale instituțiilor de stat) și nicidecum valorile profesiei sale.

Privind mai atent, ca beneficiar al creației arhitecților din posturile mai sus precizate – rămâi surprins atunci când într-un final observi că în spatele licenței nu există în fapt cu adevărat un intelectual, lucru care nu se petrecea de exemplu la anul 1921.

Cu diferite ocazii, simpozioane în locații culturale, s-a observat adesea cum din patrulaterele unor conversații pe teme literare, filosofice sau științifice – ”proiectantul” și-a luat repede tălpășița, bându-și urgent șampania și înghițind rapid fursecul – regiunea conversațiilor depășindu-l copios.

Mult prea ușor beneficiază ”proiectanții” de acest titlu oferit lor de către nobila profesie, context în care transmitem Ordinului Arhitecților faptul că se vede, se observă foarte ușor diletantul incapabil să adâncească multidisciplinar reperele profesiunii sale, fără să mai amintim aici repugnanța provocată în social de ceata beizadelelor plasate în funcții cheie în structuri ale unor instituții de stat responsabile cu ”arhitectura”.

Gardurile și podețele imobilelor

Cât este România de lungă, tot atâtea garduri și podețe – combinații haotice de elemente nepotrivite. Să le spunem ”proiectanților” cât de ușor este să se admită o regulă? Exemple pozitive sunt nenumărate – în Franța sau Austria, în Italia sau Olanda și chiar la noi, luând în calcul vremurile dinainte de dictaturi.

Gardul viu, cel de plasă și gardul tradițional de uluci în sud – reprezintă câteva exemple de simplitate. Nu se pot genera norme clare, evitându-se grosolăniile, care devin oribile mai ales atunci când se folosesc nepotrivit chiar materiale noi? Și spunem asta pentru că în mod evident anumite prefabricate ar putea fi interzise.

Apoi relevăm și tema conservării frumosului – acolo unde există deja o amenajare tradițională, care în loc să fie conservată, este dezasamblată de proprietar și înlocuită cu o ”creație” proprie, ce dezumanizează și induce întregului spațiu stradal un aer de ridicol prin kitsch.

Fațade, ferestre și șarpante oripilante

Aici degradarea bate orice statistici și peisajul imobiliar pare un loc uitat de arhitecți. Pentru omul instruit, groaza se îmbină cu lehamitea, imaginile percepute relevând neputința de organizare a unei nații.

Arhitectul, poziționat într-o fiziologie a repausului mental – definește lipsa reformelor după anul 1990 în profesia lui și mai mult, decăderea solemnității ”semnăturii arhitectului” – percepută ierarhic ca un element de onestitate și garanție a valorii în arhitectură, de altfel simbol perimat astăzi, cu  excepțiile cuvenite, desigur.

Să mai amintim și de ”palate”? Cum a fost posibil? Cum poate o comunitate minoritară să sfideze specificul arhitectural unei zone istorice – fie ea urbană sau rurală?

A fost  identificată și definită nota distinctivă a regiunilor în care s-au permis ”palatele”? Au contat casa cu prispă și acces în tindă, șarpantele cu tablă fălțuită și decor de aerisire, ferestrele din lemn și ușile cu alcătuiri estetice specifice? Grădinile? Toate acestea puteau fi păstrate și reproduse, prin instituirea unor norme estetice riguroase. Existau planuri din vremea interbelică – cu privire la alcătuirea gospodăriei rurale.

Cât de mult este de lucru în unele zone rurale! Și se poate demara oricând un proiect național, prin care cel puțin ceea ce se vede urât să fie aplanat prin indicațiile arhitectului și estompat prin plantarea de perdele vegetale de obturare.

Subiectul este complex și nu face cinste arhitecților contemporani. Austria, Liechtenstein, Franța sau Olanda – sunt doar câteva exemple în care arhitecții au știut să conserve valorile constructive în zonele rurale.

Ceea ce observăm, nu ne oferă ideea de păstrare a tradițiilor, de aplanare a distrugerilor petrecute în comunism, ci din contră – o continuitate în prost gust fără proporții chiar și în etapa de tranziție post-decembristă, începând cu anii ´90.

Cum de nici unul dintre arhitecții care susțin în spațiul metropolitan conferințe și ateliere sofisticate, nu a decis să se opună eficient, categoric (în acești 32 de ani) relevând fenomenul deprecierii aspectului zonelor noastre urbane sau rurale?

Îngrămădirile din noile ansambluri imobiliare – adevărate mahalale contemporane

Arhitectul devenit ”proiectant” – în mod evident nu mai are prea multe de spus, dorința dezvoltatorului imobiliar fiind motorul ce asigură dinamica necontrolată. Metrul pătrat trebuie folosit la maximum! În mod evident,

Se trăiește într-o calitate a vieții neprielnică în noile edificii locative. Oamenii se creditează pe termen lung și abia după ce se mută înțeleg de la an la an realitatea și resimt faptul că ceva nu merge, că trebuie să se mute din nou, că locul nu este profesionist alcătuit – lipsind aleea, parcul, plantele, arborii, parcările suficiente, locurile de joacă, terenurile de sport, pistele de bicicletă. Blocurile sunt înghesuite, străzile mici, soarele nu pătrunde, pereții apartamentelor sunt subțiri, instalațiile de slabă calitate – investiția lor evident greșită.

De ce între cetățean, bancă și investitorul imobiliar nu există și o entitate, a statului, – posibil și cu o componentă din partea Ordinului Arhitecților, care să impună un cost al apartamentului, luându-se în calcul întregul set ce descrie atât blocul cât și mediul urbanistic al respectivei zone – în acest fel apărând un echilibru, o minimă rațiune, un eficient control al calității – punct din care poate să pornească chiar o reformă.

Din păcate, iarăși spunem, arhitectul lipsește de la această masă, devenind un ”proiectant” mulțumit să încaseze onorarii și să-și ducă înainte ingrata poziție, interesat pecuniar fiind – în egală măsură în jocul nedemn al intereselor comerciale.

Retragerea dreptului de semnătură

Nu există un alt drum pentru ”Ordinul Arhitecților” astăzi și iată, solicitarea capătă o vădită expresie publică.

Evaluarea portofoliului tuturor arhitecților care au semnat proiecte în ultimii 32 de ani nu este o acțiune care să implice negocieri, ci reprezintă în primul rând un gest moral imperios – care devine în mod cert și obligatoriu. Altfel? Tovarășii ”proiectanți” vor sfida în continuare valorile arhitecturii.

Astfel, peste tot unde există integrate proiecte care disprețuiesc nu numai bunul simț, cât mai ales normele arhitectonice ce definesc principiile și convingerile breslei arhitectului sub aspectul valorilor specifice – se poate retrage arhitectului dreptul de semnătură – generații noi de arhitecți așteptându-și rândul, dornici să repare și să impună echilibrul în acest domeniu esențial vieții oamenilor în comunitățile lor.

O eschivare de la principiul mai sus expus, retrage arhitecților dreptul la demnitate profesională și aruncă întreaga breaslă în negura asocierii valorii cu nonvaloarea, a compromisului cu demnitatea, a corectitudinii în estetică și funcționalitate cu acceptarea concesiilor justificate de obediențe diverse.

Fie că arhitectul a semnat din postul de la primărie sau de la consiliul județean, fie că a semnat de la biroul propriu – tot una, dacă rezultatul este dezastruos și arhitectura pângărită – la nivel de construcții sau dezvoltări urbanistice.

Dacă Ordinul Arhitecților crede că poate merge înainte fără o astfel de purificare a propriei resurse umane – se înșeală și se adâncește în definiția oferită aici cu multă responsabilitate.

Pentru cei care manifestă simptomele pseudoblepsiei, se pot organiza itinerarii și sesiuni de fotografie – începând cu județele din jurul capitalei.

Arhitecții pot să exerseze o evadare din turnul lor de fildeș în care își desăvârșesc lucrările departe de privitorii comuni, trecând la reforme, limpezind scara de valori în profesia pe care o iubesc atât de mult – urmând printre altele și atitudinea criticului francez Charles-Augustin de Sainte-Beuve (1), care referindu-se la poeziile lui Alfred de Vigny (2) realiza următoarea formulare: “Şi Vigny, mai tainic, se întorcea înainte de amiază în turnul său de fildeș”…

Setea de onorarii

Banii au circulat, iar betonul s-a turnat adesea către cei ”privilegiați”. Oare în câte investiții nu au pătruns și bani obținuți nedemn, România fiind cunoscută la nivelul statelor avansate ca o națiune coruptă ce întreține un aparat de stat abătut de la datoria sa.

Cu siguranță o parte a onorariilor vărsate către ”proiectanți” sau a salariilor obținute de aceștia din pozițiile deținute în instituții de stat, consilii locale și județene – au avut origini în contexte determinate de corupție.

Câți ”directori” și ”oameni de afaceri” nu și-au construit vilan din ”resurse” discutabile. Banul însă tinde să fie spălat cumva, până la urmă onorariul căpătând o oarecare etică – fapt posibil însă numai într-un stat în care instituțiile sunt amplu devalorizate.

Câți baștani – barosani ai post-decembrismului nu au trecut și pe la un birou de arhitectură – noi nu putem estima, însă ne putem lesne imagina. Statul fără lesă își acreditează astfel noțiuni ale unei pseudo evoluții, fără rușine, în pas cu ceea ce numim ca scuză – cutume ale vremii. Grea, foarte grea tema…

Setea de realizare a unor investitori véreux, combinată cu lipsa de autoritate a breslei arhitecților, a permis apariția unor relații interprofesionale atipice, care permit și astăzi excese, rezultatul fiind îndepărtarea României de la ideea de națiune cu instituții ferme și evoluate în acest domeniu.

Și aici nu putem trece fără să enunțăm câteva elemente ce descriu ”proiectantul” ajuns model al statului corupt – fie că sălășluiește la primărie, la consiliul județean sau în biroul propriu – din care împarte o superioritate pe care o definim aici ca trufie și foarte des aroganță nepermisă – devenită spontan impertinență coafată cu multă înfumurare – situație în care muritorul de rând nu mai are nici un drept de a deranja sublima persoană (fără legătură cu ”Sublima Poartă”) a ”proiectantului”.

Mai evidențiem și acea asociere de gang (culisă a stării sociale de tranziție) în care ”proiectantul” se încadrează într-o reacție de agregare cu mediul investitorilor – persoane mediocre, însă ultra-îmbogățite, realizându-se astfel ”echipe” de cârdășie – fenomen de-a dreptul acru, greu digerabil, inadmisibil. Aici adăugăm și alte categorii din primării: abili, isteți, șireți – aproape șarlatani – formula fiind gata sudată în aliaje de consistențe și durități diferite.

Concluzia capitolului

Cum deja cititorul a înțeles, în articol nu avem în vedere substantivul proiectant – cu rădăcini în s.m. german der Projektant. Aici am căutat să relevăm postura în care arhitectul își pierde titlul și devine ”proiectant”, alunecând într-o definiție depreciativă și chiar disprețuitoare. Așadar, toată stima proiectanților din alte domenii de activitate.

Arhitecții numiți de către noi ”proiectanți” abuzează de presupuse elemente de sofisticărie conferite în societate de rangul profesiei de arhitect, în mod fals, desigur.

Din păcate, realitatea stă cu totul altfel, contând numai parcela și beneficiarul – în rest negocierea mergând către un onorariu așteptat – după care partitura scenică a ”proiectantului” se oprește brusc, permanent și chiar irevocabil, am putea spune.

România nu se relevă ca un stat bine gospodărit de arhitecți implicați în toate regiunile, de la cele mai importante metropole către ultimul cătun – în contextul în care există de lucru – în sens pozitiv, în fiecare consiliu local. Urbanismul nu mai reprezintă de mult o profesie superioară, cât despre valoarea lui științifică permiteți-ne să ne îndoim.

Nu suntem adepții demoliției – a nerecunoașterii lucrurilor bine făcute – și acestea există, indubitabil, însă atmosfera generală indică analistului altceva, situație în care binele asaltat de către rău devine nepotrivit sau doar furnizorul excepției.

România a traversat în secolul trecut, înainte de anii 40,  perioade în care se construia frumos. În orice oraș al țării te plimbi astăzi, observi atât la construcțiile publice, cât și la cele particulare –  echilibru și linii calde. Fără a se evidenția o monotonie, există totuși acele potriviri speciale între construcții – care te încântă, mai ales acolo unde restaurarea fațadelor s-a făcut întocmai cu aspectul inițial.

Astăzi trăim un soi de sălbăticire, o multitudine de construcții noi așezându-se aproape în contradicție una față de alta. În plus, lipsește acel aer de consecvență în dezvoltarea urbană. Se construiește, există o dinamică – însă orașul devine din ce în ce mai obositor, mai departe de ceea ce omul își dorește în primul rând.

Relevăm aspectele de mai sus în contextul în care urbanizarea ar trebui să ofere cetățeanului spații care să-i asigure echilibru, calm și accesibilitate la spații publice – și aici tema se poate desfășura pe arii largi, noi deocamdată doar regretând faptul că nu se întâmplă acest lucru.

Privind la televizor cursa ciclistă ”Le Tour de France” (3), traversăm foarte multe localități ale Franței unde observăm simplitatea lucrărilor de amenajare urbană, care sunt dispuse și utilizate astfel încât să corespundă cât mai bine scopului pentru care au fost realizate. Totul curge într-o regiune a bunului simț. Se observă specialistul din spatele oricărei edificări, indiferent că ești într-o metropolă sau departe, într-un sat dintr-o oarecare regiune.

În contrast, la noi imaginea negativă cuprinde maxime și minime apropiate de absolut – în sensul unor construcții care nu sunt supuse nici unei restricții, care nu au limite în domeniul prostului gust, fără să mai apreciem utilitatea. Aici am pierdut rafinamentul și am devenit contrastivi. Așa-zisul frumos a devenit doar ”mișto”, în timp ce urâtul capătă cote de neimaginat.

Călătorind în România, observi cu ușurință detalii ale urâtului – lipsă de frumusețe, de armonie alături de nepotriviri ce provoacă repulsie. (Excepțiile le excludem, desigur și respectăm munca arhitecților pentru clienții lor și natura locurilor).

Turistul străin te întreabă: ”– Din ce perioadă este construcția aceasta?” Și tu și răspunzi:  ”– A…, de prin anii 30!” ”– Îmi place!”, auzi răspunsul ”– Și asta?” – ”Asta este din vremea comunismului”. ”– Dar casele acestea?” ”– Acestea au apărut după Revoluție, în etape diferite”. ”– O! Da? Dar câtă cheltuială și ce adunătură de forme!”

În România ”proiectantul” și-a dorit celebritatea obținută oricum, proiecte să fie, onorarii de asemenea. Țara s-a schimbat mult construindu-se foarte activ. Însă nu se observă deocamdată o ideologie – care cel puțin teoretic să reflecte interesele și aspirațiile acestei categorii profesionale.

Cum a fost posibilă o evoluție corespunzătoare înainte de anii ʹ40 și cum s-a ajuns la această desfășurare agresivă a construcțiilor după anul 1989?

În plus, Ordinul Arhitecților poate acredita cercetători CNSAS – arhivele fostei Securități fiind disponibile unor investigații și în domeniul acestei bresle, publicațiile rezultate generându-și spontan scopul fără îndoială.

Chiar dacă ne dezvoltăm și extindem segmentul funciar al imobilelor, în fapt noi pierdem ca națiune, foarte mult, și datorită faptului că arhitectul tinde să devină un ”proiectant” – obișnuit sau de lux, însă în nici un caz un intelectual în profesia lui.

Aparițiile caselor în jurul noilor străzi te obligă la o plimbare aproape analitică – pentru că acolo unde există o reușită, ea pare mai degrabă o exagerare cu buget nelimitat – și invers, acolo unde urâtul este spoit, senzația este similară, receptată însă dintr-un alt unghi.

În culise se află ”proiectantul” mulțumit, cu onorariul asigurat, contribuția lui fiind în fapt nediferențiată. În mod evident nu există un scop bine definit al breslei arhitecților față de viitorul societății pe axa lor profesională.

De ce la 30 de ani de la momentul ʹ89 arhitectul riscă titlul de ”proiectant”?  Răspunsurile se pot citi sous texte în acest material – din care desigur se pot genera alte dezvoltări ale temei atacate, acest lucru însă numai în situația în care nu ne vom bloca în zona neproductivă a contrazicerii fără de sfârșit – o caracteristică a lipsei de valoare și educație în spațiul civic românesc.

Articolul de față nu atinge nimic din ceea ce arhitectura românească contemporană înseamnă în sens valoros – deopotrivă arhitecți și lucrări realizate. Am intra altfel în regiuni inadmisibile, mai ales că această evidențiere este realizată de către un doctor veterinar.

Concluzionăm, accentuând prezentarea în jurul unui aspect important: aici nu au fost criticați arhitecții și nici arhitectura – în schimb s-a arătat foarte clar, faptul că văzută din exterior, breasla arhitecților conține  ”proiectanți” – pe acest palier de evaluare noi fiind în totalitate absolut siguri în descrierile expuse aici.

De ce îi este la îndemână unui doctor veterinar o astfel de opinie scrisă? Pentru că obiectul său de activitate este frumos în totalitate. În mai bine de două decenii de clinică nu s-au întâlnit pacienți neplăcuți – din nici un punct de vedere. Din contră, toți pacienții veniți la cabinet și mai mult, natura cu regnurile sale – au oferit autorului o șansă formidabilă.

Nu același lucru îl resimte medicul uman – și noi știm că mulți oameni nu se spală, nu citesc, sau în alte paliere – manifestă o constantă agresivitate în social, amestecată cu multe absențe în domeniul educației. Astfel, un doctor veterinar, obișnuit cu miracolul și perfecțiunea naturii, observă mult mai lesne deraierile arhitectului, a cărui menire primordială este producerea frumosului.

Medicina clinică și chirurgia, laboratorul și cercetarea – plasează doctorul veterinar în zone estetice impecabile – noțiunile specifice științelor umaniste fiind aplicate permanent, zi de zi – motiv pentru care evidențiem aici și capacitatea acestuia de a estima frumosul și binele, ca fiind foarte clar reprezentate în componenta intelectuală a clinicianului de profesie doctor veterinar.

Capitolul II – ”Veterinarii”

Doctorul veterinar devenit ”veterinar”

Segmentul științelor medical veterinare merită profesioniști autentici și are dreptul la un sistem universitar pe măsură – și de ce nu, o recunoaștere reală a rolului doctorului veterinar în societate – pe cele trei axe majore: siguranța alimentelor destinate consumului uman, clinică, laborator și cercetare și nu în ultimul rând conservarea ecosistemelor naturale.

Aceste deziderate necesită prezența intelectualului în profesie, alt traseu ocolitor neavând relevanța dorită. Am ales definiția negativă ”veterinar” pentru a distinge o nuanță în ierarhizare, oferind cititorului un model de evaluare care există în viața de zi cu zi.

Evităm așadar cu eleganță formula de adresare specifică statelor anglosaxone, unde VET-ul este doctorul veterinar – iubit și respectat, selectat în centre universitare de clasă, aflate în zonele de reputație ale topului ”QS Ranking University”.

La noi în țară, tradiția împământenită (încă din vremea formării Facultății de Medicină Veterinară din București la anul 1921, exact acum 100 de ani) – este ca adresarea să se facă cu formula ”doamna sau domnul doctor” – națiunea noastră fiind una educată în acele decenii, dinainte de dictaturi.

”Veterinar” cu ghilimelele de rigoare, în sensul unui apelativ discret peiorativ, nu este tehnicianul veterinar, ci chiar doctorul veterinar decăzut din zonele specifice ale recunoașterii profesionale în societate.

În definiție integrăm și acea ”strigare” în nuanță specifică gangului constituit de colegii ajunși în profesie fără să obțină un minim profil universitar odată cu trecerea pragului licenței. Aceștia se salută cu deja celebrul ”doctore” – în care noi evidențiem mai degrabă o poreclă, decât un titlu academic sau un alint specific clinicienilor de valoare.

Așadar, prin această introducere, conchidem faptul că ”veterinar” ajunge acel om, care deși deține o licență în medicină veterinară, în fapt nu se poate mula pe ceea ce medicina veterinară înseamnă cu adevărat (4). Plaja de evaluare exprimă un spectru larg, pornind de la ultima comună și până în cabinetele urbane și universitare.

Prin urmare, vom descoperi ”veterinari” între cadrele didactice ale facultăților de medicină veterinară, în clinicile urbane, în laboratoare, în direcțiile veterinare de stat, în ferme sau farmacii – așa cum în toate locațiile amintite vom cunoaște și doctori veterinari, oameni speciali, care s-au dăruit nobilei profesii.

Din păcate, acest amalgam eterogen  asigură stagnarea sau falsa evoluție a corpului profesional, mai mereu către destinații nule, invizibile procesului de emancipare și aplanare a diferențelor care ne despart astăzi de statele avansate – unde selecția doctorilor veterinari urmează mereu etape precise și determinate prin intervenția mai multor instituții ale statului.

Dominația intereselor, lupta pentru putere sau maledicția funcțiilor ”înalte”

Începând cu anii ʹ90 în facultățile de medicină veterinară a funcționat târguirea examenelor și nu au existat mecanisme specifice reformelor autentice.

Colegiul Medicilor Veterinari s-a reînființat abia în anul 1998, generația ieșită din dictatură având alte ”preocupări” în acele timpuri feseniste.

Nu s-au susținut examene pe competențe în clinica urbană a animalelor de companie, nu s-a reformat sistemul de stat, nu s-a liberalizat segmentul clinic rural.

Aglutinarea grupurilor s-a făcut din mers, om lângă om, în lipsa unor CONCURSURI care ar fi putut să determine cu adevărat scara de valori în profesie.

Astăzi, la terminarea facultății, orice medic poate să-și deschidă o clinică veterinară sau chiar un spital veterinar. Nu există un interval de stagiatură obligatoriu și nu se dau concursuri pentru accesul în domeniul clinic. Orice medic poate achiziționa aparatură de laborator și diagnostic, nefiind necesare CONCURSURI de competență pentru respectivele dotări.

Nu există criterii pentru acordarea titlului entității clinice – fie cabinet, fie clinică sau spital veterinar. Colegii se alătură după cum doresc și solicită Colegiului Medicilor Veterinari acordarea avizului de funcționare. Aceștia controlează spațiile, verifică dotările și medicii primesc imediat dreptul de funcționare.

Nu există CONCURSURI pentru specializări: chirurgie, ecografie, medicină clinică generală, laborator clinic, imagistică – radiologie, oftalmologie, histopatologie, toxicologie – fiecare absolvent putând practica aceste specializări imediat ce primește diploma de licență.

În plus, nu credem că se pot constitui comisii integral ETICE – în eventualitatea în care s-ar decide introducerea unor astfel de CONCURSURI.

De cât timp se petrece acest lucru? De 32 de ani! Vreme în care suntem 100% siguri că în fiecare locație profesională cel puțin 30% dintre medicii veterinari ar fi avut mari dificultăți în a trece etapele unor posibile CONCURSURI, mai sus amintite.

Tema continuității istorice în valoare – fals expusă în spațiul public al profesiei.

Dacă fixăm un reper al valorii la anul 1921, locația fiind Universitatea din București, unde Facultatea de Medicină Veterinară își începea parcursul elitist și ajungem astăzi la USAMV – centre care numai ocupă o minimă poziție în topul 1000 al universităților mapamondului – vom identifica clișee contemporane fără nici o conexiune cu modelele existente în vremea regalității.

1). Prima ruptură

Se petrece la anul 1940, când masiva fracțiune de simpatie legionară a medicilor veterinari preia conducerea profesiei cu prilejul ședinței solemne din data de 26 aprilie 1940, desfășurată la ”Institutul Naţional Zootehnic” din București.

Amintim câțiva dintre medicii veterinari legionari: (5) dr. Savu Timaru (Institutul de cercetări Zootehnice), dr. Alexandru Ciucă (Institutul Cantacuzino), dr. Iuliu Radulocivi, dr. Rigani Atanase, dr. Adameșteanu Ion, (Prof. la FMV București),  Marin Alexandru, Nicu Anca,  Zaharia Trică, Dumitru Antonescu, H. Dorlogea (Șef de lucrări la FMV București),  Constantin Baresla, Mircea Albu (M.I.A.), Dan R. Ioan (Asistent la FMV București) – cu toții, și alții nenominalizați aici, membrii în ”Comitetul Asociației Medicilor Veterinari Legionari”. (6), (7).

”Comitetul Legionar al Asociației Medicilor Veterinari” era compus în următoarea formulă: Președinte – dr. Savu Timaru, apoi dr. Alex. Pop – vicepreședinte,  dr. Gh. Radu – secretar general, dr. Ioan Oțel – secretar de ședință și casier prof. univ. Alexandru Ciucă. (8).

A.C.N.S.A.S, Fond Informativ, dosar nr. 487315, fila 23.

S-au intonat cântece legionare, iar atmosfera frenetică din sală a ridicat la tribună noua conducere a asociației. O demisie este o retragere, de bunăvoie, însă analistul interpretează cazul de faţă  precum o îndepărtare a vechii conduceri şi impunerea alteia noi.

Astăzi evităm să remarcăm aspecte negative din existenţa profesiei noastre şi generăm confuzii, omițând redarea istoriei profesiei, a reprezentanților ei de seamă, aşa cum a fost de fapt, context în care a evita adevărul coincide cu a-l ascunde. Din păcate noul ”Comitet Legionar” a inițiat deprecierea profesiei noastre, marcând prima ruptură față de idealurile de la anul 1921.

Trebuie să avem răbdarea de a cerceta fiecare eveniment [istoric] profesional important, cu maximă acurateţe. Exactitatea este o cerință de bază pentru un cronicar. Grija pentru text şi frază, atenţia la conţinut, redarea biografiei personalităţilor cu multă scrupulozitate – sunt calităţi necesare de la care nu se pot permite abateri.

Enunțăm și o comparație, adaptabilă, referindu-ne la momentul în care savantul Albert Einstein îi scrie o scrisoare lui Alfredo Rocco (9) care se găsește în colecția ”The World as I See It” (Mein Weltbild), prin care își exprima opinia referitoare la faptul că, cităm: ”Nu este necesar ca oamenii de știință italieni să jure credință partidului fascist pentru a-și continua activitățile educaționale și științifice”.

A.C.N.S.A.S, Fond Informativ, dosar nr. 487315, fila 28.

Deși s-au dat asigurări: „noul Comitet Legionar nu se va război cu nimeni, mai ales cu cei mai în vârstă” – în realitate legionarii în felul lor şi apoi adversarii lor – comuniştii, instalați în profesia noastră în mod abuziv – contribuie la o ruptură profundă faţă înaintașii de la 1921. („Ai căror ani sunt înălbiți numai de fapte bune”). Faptele bune s-au oprit acolo, în ziua în care medicii veterinari legionari au transformat instituţiile profesiei noastre.

„Pe urmele acestora dorim să păşim” „nu să întrerupem prin mutațiuni bruște firul profesiunilor noastre”. Exact acest lucru au făcut – au întrerupt firul evoluţiei profesiei noastre. Şi chiar astăzi, în acest moment, acesta nu este identificat şi continuat în criterii de valori corespunzătoare.

2). A doua ruptură

A doua fisură ce ne desparte în mod evident de perioada elitistă de la anul 1921, este cea din  anul 1945 – produsă într-un plan foarte înclinat (negativ) odată cu Legea 217/1945 – pentru purificarea aparatului de stat.

Mai jos oferim cititorilor o filă de arhivă în care identificăm un ”Proces Verbal” specific muncii de ”purificare”. Erau numeroase astfel de intervenții, România intrând de fapt într-o pantă descendentă, scopul legii fiind în mod evident cu mult mai grav.

A.C.N.S.A.S, Fond Informativ, dosar nr. 487315, fila 50.

A.C.N.S.A.S, Fond Informativ, dosar nr. 487315, fila 54.

Astfel după anul 1945 se modifică structura Asociației Medicilor Veterinari, președinte devenind dr. Alex. Ciucă, vicepreședinte dr. Gheorghe Manolescu și dr. G. Nichita – secretar general. Dispar doctorii legionari de la conducere, însă se regăsesc în componența membrilor, urmând ca după anul 1948 – unii să intre direct în Partidul Muncitoresc Român, alții în lagărele comunismului sau, cei mai ”norocoși”, să rămână în postura de a fi urmăriți întreaga viață de către securitatea comunistă, evitând însă detenția.

A.C.N.S.A.S, Fond Informativ, dosar nr. 487315, fila 25.

3). A treia ruptură

Complexă, definitivă și impusă prin forță, necondiționat s-a produs după anul 1948, odată cu abdicarea forțată a Regelui și intrarea țării în totalitarism. Profesorii universitari care aparținuseră vechii societăți interbelice se vedeau aruncați într-o lume în care nu-și mai regăseau rostul, noua scară de valori fiind inacceptabilă pentru aceștia.

Începe selecția prin dosar, scara de valori în medicina veterinară românească fiind în mod evident mutilată. Este foarte dureroasă această poziționare forțată din sistemele universitare, care odată cu insinuarea unui regim dictatorial, își schimbă în întregime coordonatele.

Informatorul TÂRNĂVEANU

Dosarul personal al profesorului Nicolescu – de la catedra de anatomie, ne invită astăzi la introspecție. Şi nu solicităm decât conștiința proprie, pe care în acest moment este bine să o activăm.

Prezentăm cititorului un tipar de ascensiune la FMV București, unde profesorul Nicolescu Valeriu reușește o promovare prin dosar, contrazicând selecția care se făcea la anul 1938. Informatorul primeşte un nume conspirativ: „TÂRNĂVEANU”.  Ne aflăm în 22 mai 1951. Ani grei pentru sufletul acestei nații.

A.C.N.S.A.S, Fond Reţea, dosar nr. R 005666 – dosarul personal.

Cât de lipsit de potenţă caligrafică este cel care a luat stiloul şi a notat pe coperta dosarului numele informatorului – și cum combină acesta scrierea de tipar cu cea de mână, cum pocește literele, cât de frică îi este să contureze  personalitatea  fiecărui cuvânt, cum aruncă bietele minuscule în  linie, precum dinţii rari ai unui chip disarmonic, cum nu ştie să lege literele scrierii  de mână, cum strâmbă înfățișarea literelor … n, v, r, a. … Se implică Direcţia a III-a, Serviciul 3, Biroul 2.

A.C.N.S.A.S, Fond Reţea, dosar nr. R 005666, fila 4/1.

Fișa personală stabilește identitatea viitorului informator, constată datele personale şi ne oferă nouă astăzi imaginea fixă a formularului în care regăsim rubrici precum: „cu porecla; nume fals; felul infracțiunii; religiunea; limba ce posedă; specialitatea ca infractor; formula dactiloscopică”.

Profesorul a fost recrutat în rândul informatorilor securităţii prin convingere, lucrând sub  indicativul„TÂRNĂVEANU”. La acea dată – 22 mai 1951 – era student în anul II, membru U.T.M. şi locuia în căminul studențesc.

A.C.N.S.A.S, Fond Reţea, dosar nr. R 005666, fila 4/2.

A.C.N.S.A.S, Fond Reţea, dosar nr. R 005666, fila 5/1.

Originea socială muncitorească; calitatea de membru U.T.M; a nu fi semnalat cu manifestări împotriva regimului – erau cerinţe de bază şi constituiau forme de  selecţie într-un context în care securitatea  muncea cot la cot cu partidul, servind interesele noii clase conducătoare.

A.C.N.S.A.S, Fond Reţea, dosar nr. R 005666, fila 5/2.

A.C.N.S.A.S, Fond Reţea, dosar nr. R 005666, fila 6

A.C.N.S.A.S, Fond Reţea, dosar nr. R 005666, fila 7/1

Apare o primă schimbare – Direcțiunea Generală a Securităţii Poporului devine a  statului. poporul devine stat, adică o instituție, care îşi exercită autoritatea … asupra poporului. Apare şi o ștampilă în chenar negru dreptunghiular, în care securitatea  rămâne totuşi a poporului.

A.C.N.S.A.S, Fond Reţea, dosar nr. R 005666, fila 7/2

Caracterizarea pe care securitatea o făcea despre ”numitul” Nicolescu Valeriu, precizând că este „un element cinstit” depăşeşte limitele bunei cuviințe – o astfel de organizație căpătând în mod nedrept ”acordul”de a judeca oamenii.

Aceste aprecieri pe care le face securitatea, nu pot fi luate în calcul, nu pot fi interpretate, deoarece contextul era unul deformat, tabloul era unul grotesc – ridicolul situaţiei fiind evident. Aşa se manifestau comuniştii, caracterizând oamenii, după criteriile analfabetului la istorie, după cum ei reușeau – şi  asistăm [citind dosarele] la o evidentă neputință a acestora de a se autoevalua în raport cu istoria şi a conştientiza astfel ei înşişi, cumplita postură în care se aflau.

În schimb, vedem că aceştia, lucrătorii securităţii, nu sesizau nimic greşit în activitatea lor,  se considerau îndreptăţiţi în ”munca operativă” şi nu ezitau să treacă la excese, să-şi manifeste imensa putere, să decidă soarta unor oameni cumsecade, prin vizorul propriului destin – care s-a dovedit în timp a fi avut un rol dezastruos pentru ţara noastră.

„Este un element ataşat partidului şi regimului” – frază îngrozitoare astăzi, când avem şansa să trăim în libertate.  ”Element ataşat regimului”– mai precis ”OM” lipsit de libertate. Şi dorim să explicăm colegilor din viitor că inițial, nimeni nu a fost ataşat regimului!

Nici un om cumsecade nu putea fi alipit de bună voie unui astfel de regim. Frica însă a deformat societatea noastră. Frica de a nu fi închis într-o închisoare comunistă, frica de a nu dispărea fizic, biologic. Este greu poate să exersăm aceste senzaţii acum, însă acestea au existat în sufletele celor care au trăit comunismul, în toate etapele sale.

Fiecare dintre noi putem să ne imaginăm astăzi cum se structura acel sentiment intens atunci, în acele vremuri triste pentru naţiunea noastră. Exista o emoţie violentă care însoţea zi de zi viaţa în comunism – undeva în noi murise ceva şi eram nevoiţi să ne purtăm absurd, ca o turmă; lipsea conştiinţa şi întreaga dinamică a unei zile era determinată de viaţa în lagărul socialist – o viaţă cumplită, determinată/impusă prin forţă de organele represive ale P.C.R. – miliţia şi securitatea, cadrele de partid comunist şi desigur informatorii, turnătorii, cei care au trădat astfel valorile creștinătății.

Manevre tipic comuniste s-au repetat şi în decembrie 1989. Oamenii au fost manipulați către o închipuire, care nu era în fapt o realitate – speranţa lor fiind înșelată în cel mai grosolan mod. Lucrurile promise de neocomuniști sunt clar irealizabile, pentru că cei care decid într-un moment reformator nu doresc implicarea societăţii mai mult decât este nevoie pentru o revoluţie de moment, necesară lor, după care nicidecum nu urmează o etapă a evoluțiilor necesare, ci mai degrabă o impunere a noii clase politice care acaparează astfel puterea. În 1950 noua putere, însemna Moscova, în 1989 noua putere era reprezentată de vechii comunişti deveniți feseniști.

A.C.N.S.A.S, Fond Reţea, dosar nr. R 005666, fila 11

A.C.N.S.A.S, Fond Reţea, dosar nr. R 005666, fila 13.

A.C.N.S.A.S, Fond Reţea, dosar nr. R 005666, fila 13/2.

A.C.N.S.A.S, Fond Reţea, dosar nr. R 005666, fila 13/3.

A.C.N.S.A.S, Fond Reţea, dosar nr. R 005666, fila 16.

Abandonarea informatorului TÂRNĂVEANU

Abandonarea informatorului avea legătură cu ascensiunea acestuia în structurile P.M.R.,  circumstanța fiind desigur favorabilă în această situaţie. Condiţia atașamentului faţă de regimul comunist, participarea la întărirea organizațiilor comuniste din facultate, ofereau protagonistului un rol cu adevărat principal, de cele mai multe ori acesta fiind însoţit de obţinerea unei stări reale de protecţie, din toate punctele de vedere.

Nu a fost legionar – fiind prea mic, în 1940 avea doar 10 ani. A crescut în timpul războiului. S-a maturizat odată cu instalarea comunismului în ţara noastră și s-a stins din viaţă la scurt timp după ieşirea ţării din dictatură, fără să lase un mesaj pentru posteritate, cu toate că din analiza dosarului său, ar fi avut foarte multe lucruri de spus generaţiilor viitoare – mai ales despre felul în care profesia noastră a trecut în comunism.

Nu avem informaţii scrise cu privire la felul în care profesorul a privit anii postdecembriști, felul în care au decurs relaţiile dintre colegi în F.M.V. Bucureşti – odată cu ieşirea din perioada neagră a dictaturii. Aceşti oameni s-au văzut deodată ”liberi”, moment care în mod sigur i-a marcat într-un fel anume.

Nu am publicat aici materialele oferite de profesor securităţii. Am redat însă cu acurateţe imaginea pe care o considerăm suficientă: studentul Nicolescu şi informatorul „TÂRNĂVEANU” reprezentând aceeaşi persoană. Reținem însă și faptul că niciodată omul Nicolescu nu s-a confundat cuinformatorul „TÂRNĂVEANU” și spunem acest lucru pentru că datele nu ne indică un om atras de ideea de agentură, în înţelesul pe care îl atribuim acelor vremuri.

4). A patra ruptură

La ieșirea din comunism, în toată medicina veterinară românească nu a mai existat memorie pozitivă, cu privire la perioada excepțională a anului 1921.

În decembrie 1989 nu s-a dorit identificarea acelui parcursului istoric al anilor neafectați de dictaturi. S-a preferat drumul călduț în cutumă neo-comunistă, într-o ecuaţie a sustragerii de la reforme, motiv pentru care astăzi trebuie să încercăm să ne definim mult mai precis, ieşind din zona de influenţă a cuvintelor strălucitoare.

Instituția de stat a profesiei (astăzi ANSVSA), nu și-a dorit reforme evidente la ieșirea din dictatură, servind tranziția prin politic, interesele cuprinzând frecvent traseismul și obtuzitatea față de problemele reale ale medicinei veterinare.

Reîntoarcerea la catedră a profesorilor contestați imediat după revoluţie de către studenţi, fenomen care a avut loc după 3-4 ani de la evenimente, odată cu scurgerea seriilor de studenţi şi sosirea unor noi generaţii care nu mai aveau legături cu trecutul comunist, nu relevă altceva decât lipsa reformelor în F.M.V. Bucureşti şi acceptarea compromisului cu trecutul dictatorial.

Colegiul Medicilor Veterinari – un organism solemn al profesiei

Doctorii veterinari au înființat acest organism profesional la anul 1938, acesta fiind compus pe atunci numai din categoria medicilor clinicieni veterinari. Au urmat anii comunismului, colegiul fiind desființat în anul 1948.

Colegiul Medicilor Veterinari s-a reînființat abia după 8 ani de la ieșirea din comunism, fapt ce dovedește foarte clar că exista o ruptură imensă între colegii de la 1938 și cei de la 1998.

Lipsa oricărei conexiuni cu perioada dinaintea anilor ʹ40 a marcat primii ani ai tranziției, după anul 1990. Reînființarea Colegiului Medicilor Veterinari din România în anul 1998 nu are nici o legătură cu istoria, decizia pornind din FMV București, unde s-a decis analizarea situației și reorganizarea colegiului.

S-a ignorat fundamentul istoric și s-a confiscat acest organism de către structurile de stat ale profesiei, fără să fi fost activată o lege a lustrației.

Din nefericire masa cadrelor didactice din FMV București nu a putut impune un context analitic și nu a găsit resursa umană capabilă să explice inițiatorilor ce a însemnat în fapt colegiul de la anul 1938, când acest organism aparținea medicilor clinicieni, restul specializărilor funcționând prin Asociația Medicilor Veterinari.

Astfel, de la primele alegeri la nivel național și  județean, colegiul a fost viciat prin candidaturile medicilor din direcțiile de stat (DSV) – care nu se mulțumeau cu posturile de conducere pe care le aveau în instituția de stat a profesiei și doreau să domine și colegiul. Sau primiseră ordin.

Din primele zile colegiului i se conferă un evident caracter politic. Astfel, ani la rând, candidaturile pe funcțiile de conducere vor sosi din zona de stat a profesiei, medicii clinicieni de liberă practică rămânând mereu în afara nominalizărilor, ajungând în scurt timp dezgustați de forma de reprezentare a acestui organism – care din punct de vedere istoric le aparținea chiar lor, medicilor veterinari clinicieni. Din păcate atmosferă se păstrează și astăzi în multe filiale.

Organism nepopular încă de la înființare, intens politizat, lipsit de orice eficiență în reglarea scării de valori în profesie, CMVR a permis ascensiuni în nuanțe evident comerciale – unor ”veterinari” preocupați în mod evident numai de satisfacerea anumitor scopuri.

Dacă am admite astăzi o normă internă a colegiului, prin care, cel puțin pentru decada anilor 1998-2008 să fie realizat un studiu de arhivă CNSAS – am putea devoala un tablou al contribuției multora dintre noii lideri la mersul fostei dictaturi – din posturile care au caracterizat-o, concluziile fiind mai clare decât ne putem imagina.

Este foarte greu pentru actualul corp profesional să accepte principiile fundamentale care au funcționat în etapele formării profesiei noastre, atât la anul 1921, cât și la anul 1938. Colegiul este al clinicienilor, restul medicilor organizându-se prin intermediul Asociației.

În plus, Colegiul Medicilor Veterinari nu trebuia și nu trebuie să permită sub nici o formă candidaturi ale unor ”veterinari” angajați politic.

Din păcate ani de zile acest lucru s-a petrecut, o bună parte dintre cei aleși în funcții de vârf având rădăcini în activismul peceristic sau cel al obedienței față de organele securității represive. Vom afla acest lucru în momentul în care vom admite astfel de cercetări.

Din fericire există în colegiu și doctori veterinari. Aceștia trebuie susținuți de către colegii lor, în contextul în care ”veterinarii” urmăresc să influențeze normele profesiei exclusiv în favoarea intereselor comerciale care le ghidează inițiativele. Există speranță pentru acest formidabil organism al profesiei – care în mod evident este principala forță a medicinei veterinare contemporane.

Lustrație – purificare – interdicție

Se cunoaște faptul că în vremea dictaturii comuniste accesul către unele zone de specializare sau ascensiunea în funcții era în mod evident restricționată pentru cei care avuseseră rude (părinți/bunici; unchi/mătuși) în vechiul regim – în diferite poziții de reprezentare în viața profesională, socială sau politică.

Ar fi bună-cuviință decizia ca la viitoarele alegeri ale colegiului, candidații să prezinte o dovadă a faptului că nu au colaborat cu vechea securitate și nici nu au avut o funcție de conducere în partidul comunist, – în opinia noastră acest element de etică fiind admis în plus și prin dovada că în familia candidatului, de asemenea părinții sau bunicii nu au deținut aceste elemente de colaborare în dictatură – de pe ambele poziții – cea a activismului peceristic și cea a trădării/colaborării la securitate.

Motivarea de mai sus este valabilă și pentru facultățile de medicină veterinară, precum și pentru specialiștii din structurile ANSVSA-DSV.

Stagiaturi și concursuri – sigurul parcurs etic al CMVR în viitor

Ultimul ceas a sosit fără îndoială. Dacă CMVR nu poate genera în compoziție raporturi ireproșabile în scară de valoare, dacă nu renunță la ingerința politicului și nu pune la punct comisii etice desăvârșite – în vederea scanării corpului profesional prin CONCURSURI – atunci pentru o lungă perioadă de aici înainte, vom avansa procentual în favoarea ”veterinarilor”, pierzând de la zi la zi, de la lună la lună, conceptul ce descrie personalitatea doctorului veterinar.

Concluzia capitolului

Observăm cum profesia noastră devine mereu sensibilă în faţa politicului și nu se poate împotrivi. În anii ʹ40 legionarii, apoi comuniştii şi astăzi politicul excesiv, lipsa reformelor, ascensiunile fără concursuri pe specializări și interesele comerciale.

Cu toate acestea au existat în istorie şi colegi (precum doctorul Constantinescu Gh. Kyriac de exemplu) care în anii ʹ40 nu au făcut politică în partidele extremiste. Aceștia reprezintă  exemple în nobila breaslă, ce întăresc regula bine definită în toate timpurile: medicii de valoare se delimitează clar de partidele cu reputaţie îndoielnică și se exprimă în favoarea reformelor.

Fisura aparține așadar corpului profesional și nu profesiei în sine, ca știință medicală. De aceea colegii din prezent trebuie să se abțină în a produce redactări prin care istoria medicinei veterinare este prezentată într-o continuitate perfectă de la anul 1921 încoace.

Din păcate FMV-urile românești nu produc intelectualul în profesie, axat pe gândire în primul rând, lucru care îl vedem an de an la studenții care sosesc în practică la cabinete. Cei care discută cu noi gândind, dețin aceste calități exclusiv din familiile lor, nici liceele nefiind din acest punct de vedere școli de cultură generală.

”Veterinarii” au ocupat posturi de decizie în instituțiile de stat ale profesiei, în procente deloc neglijabile – pe fondul retragerii în anonimat a doctorilor veterinari, care tac, trăiesc în teamă, nu publică nimic în socialul profesiei, fiind din acest punct de vedere pierduți ideii de reformă.

Doctorii veterinari care ar putea impune definitiv sistemul CONCURSURILOR pe competențe și specializări, nu întreprind nimic în acest sens, fondul unor posibile inițiative fiind obturat pentru aceștia, realitatea fiind incapacitatea de a genera suficientă prestanță pentru a se opune curentelor generate de către ”veterinari” – prin forța intereselor financiare și agregării în grupuri de interese diverse.

Societățile ”științifice” există în module autodefinite, nefiind reprezentate public de intelectuali ai profesiei, preferându-se organizarea unor evenimente cu un real caracter de școală populară – întreg staff-ul ferindu-se de organizarea unor CONCURSURI cu caracter eliminatoriu – și maximum două sau trei sesiuni de participare (încercări) de-a lungul vieții.

Așadar, în acești 32 de ani, nu există o scară de valori în medicina veterinară românească – amestecul valorii cu nonvaloarea plasându-se la cote inimaginabile.

”Veterinari” sau doctori veterinari? Nu putem afla fără CONCURSURI pe posturi și specializări! Acestea  TREBUIE să cuprindă întreaga profesie, fiecare scaun – în următorii ani, dacă mai dorim să ne numim o nobilă profesie.

Scurt eseu de încheiere

Am asociat în spațiul public arhitectul și doctorul veterinar – într-o prezentare originală.

S-a verificat perseverent acest detaliu, rezultând faptul că în presa anilor postdecembriști este prima asociere, aici enunțată – în platforma ”Contributors”.

În continuare ne propunem a destina acest spațiu al concluziilor, urmărind exclusiv o prezentare constructivă, explicând cititorilor anatomia principiului ce descrie eficiența alăturării celor două nobile profesiuni, în interesul civilizației noastre.

Cu siguranță cititorul a înțeles că în acest capitol de încheiere ne vom referi numai la arhitect și doctorul veterinar, lăsând în afara oricărei evaluări ”proiectantul” și ”veterinarul”.

Este de la sine înțeles faptul că umanitatea se află astăzi într-un prag al limitelor – din foarte multe puncte de vedere, context în care luciditatea speciei în fața acestor provocări este astăzi evaluată eficient în centre universitare de prestigiu, aflate în statele avansate.

Mediul oferit de natură – dezvoltată formidabil pe această planetă – vegetație, animale, forme de relief, climă  – mai are sau nu disponibilitate către expansiunea civilizației umane, față de ritmul dezvoltării economice în raport cu indicii cantitativi demografici? Cum construim? Ce alimente consumăm? Care sunt proporțiile dintre expansiunea speciei noastre și capacitatea ecosistemelor de a ne suporta?

Sunt întrebări la care doctorii veterinari și arhitecții sunt în măsură să ofere răspunsuri și soluții formidabile.

Din nefericire, societatea noastră contemporană are destul de multe caracteristici primitive și deloc străvechi. Este evident că nu suntem conduși de oamenii care ar putea să decidă cel mai bine pentru comunități.

Politica actuală este de prost gust și coagulează obiceiuri degradante – de aici și lipsa de încredere a cetățenilor onești în clasa politică și mai ales dorința românilor de a emigra către state cu adevărat civilizate.

Este adevărată și altă realitate: nu credem că astăzi mediul academic din arhitectură și medicină veterinară poate realiza conexiuni eficiente. Ne rămâne însă speranța – pe baza căreia ne sprijinim această provocare.

În cele două structuri – Ordinul Arhitecților și Colegiul Medicilor Veterinari nu trebuie să existe ingerințele politicului actual, sub nici o formă – aceste organisme urmând să fie reprezentate exclusiv de către intelectualii profesiei.

Tema este însă dificilă la noi, atâta timp cât selecțiile prin concursuri reale sunt inexistente și lipsește acel mediu academic incontestabil – existent în ambele profesii de exemplu la anul 1921.

Urmărind calitatea vieții devine evident faptul că doctorii veterinari și arhitecții (și aici am stabilit din debutul capitolului că ne referim la intelectualii acestor profesii) devin interesați de subiecte care nu aparțin domeniului lor – însă care îi influențează radical, moment în care adjectivul ”indirect” devine relativ.

Însă, România post decembristă nu a realizat reforme, vechiul aparat de partid și de stat al dictaturii urmându-și parcursul odată cu schimbarea înfățișării. Producând în anii totalitarismului un comunism de largă reprezentativitate, nu am mai putut să ne rupem de obiceiuri după 1989, aruncând țara într-o debandadă a ineficienței numită TRANZIȚIE – vizibilă și astăzi, vremuri în care într-o măsură mult prea mare conaționalii noștri își caută destinul pe alte meleaguri.

Anii dictaturii au pus cetățeanul la bloc. Anii tranziției tot la bloc. Cu toate că la ieșirea din dictatură se putea opta pentru o desfășurare imobiliară specifică de exemplu metropolei Toronto din Canada – unde lemnul a permis soluții constructive atât în ariile de rezidență la curte, cât și în zona centrală pentru structuri mai înalte.

LEMNUL – există – însă îl gestionăm aberant – îl tăiem și îl vindem – cu toate că am fi putut să-l înțelegem mai bine. TERENURI – există – și le oferim primului venit, fără argumente, fără condiții. APĂ – avem din plin, însă nu dorim să o cunoaștem, să o facem să circule curată, în avantajul nostru. Acest popor suntem astăzi.

Înțelegând beneficiile construcției cu cherestea, guvernele noastre ar fi putut furniza condiții speciale arhitecților – pentru dezvoltarea unor spații urbane noi, extra-metropolitane, îmbinate elegant cu natura înconjurătoare – și aici ne gândim și la rețeaua feroviară – care ar fi putut servi cetățeanul prin câteva caracteristici elementare: viteză, confort și siguranță în trafic, alături de conexiuni bune către aria urbană.

Astfel mulți cetățeni ar fi putut să trăiască departe de metropola aglomerată – care anticipativ ar fi primit limite de ocupare a terenului – prin implicarea arhitectului în ținte precise de dezvoltare – mai ales în metropolele deja poluate.

Nu credem că există aici o persoană care să conteste faptul că România putea merge după 1989 pe modelul unei dezvoltări a zonelor rezidențiale precum în exemplul mai sus enunțat.

APA este formidabilă – și credem că putem să ne imaginăm un scenariu în care câteva mii de case dintr-o zonă metropolitană ar colecta apa de ploaie (de pe șarpante prin jgheaburi și burlane către mici bazine subterane – fiecare cu o capacitate de cel puțin 12-18 mc), care apoi, permanent, în sezonul cald, zilnic ar fi utilizată și reutilizată după fiecare ploaie – pentru udarea plantelor verzi: arbori, arbuști, pomi fructiferi, perdele anuale de plante agățătoare, flori, etc. În mod evident microclimatul ar deveni altul, mult mai bun din toate punctele de vedere – umiditate, grad de poluare, etc.

Robinetul cu apă de ploaie – da, este o alcătuire simplă – fiind necesar numai un bazin din beton subteran, un hidrofor, conectat la rețea sau la un panou solar cu accesoriile aferente. Cert este că din acel moment echipa formată din arhitect și doctorul veterinar va deveni preocupată de calitatea apei de ploaie –specialiștii ajungând repede civic implicați în domeniul sensibil al poluării.

Ar fi ideal ca nici o clădire nou proiectată să nu mai primească avize fără să dețină un bazin de colectare a apei de ploaie, un panou solar pentru apa caldă menajeră și o serie de panouri fotovoltaice pentru anumite instalații electrice, bine dimensionate.

Continuând raționamentul verde nici o clădire, indiferent de volum, nu ar mai urma să primească autorizație de construire – fără să existe în proiect zone verzi bine proporționate în raport cu suprafața de teren sigilată. Aici includem arbori și pomi fructiferi – context în care ne mirăm de ce mărul sau cireșul au dispărut din peisajele noastre urbane?

Apar case ce relevă proiecte impecabile, mâna arhitectului fiind evident pricepută, însă, dezgustul depreciază rapid contemplația și aruncă brutal privitorul în zona rece a perceperii corecte a realității.

Mult beton, multe materiale poluante, lipsa panourilor solare și fotovoltaice, pământul sigilat, fațadele expuse încălzirilor excesive – și ceea ce te frapează mai mult sunt plantele – cumpărate din bugetul nelimitat de la magazinele specializate – așezate apoi în curte precum în jurul unui monument funerar.

Departe sunt aceste amenajări horticole de ideea de natură – total nefolositoare insectelor, păsărilor și altor ființe. Și mai mult, nefolositoare nici proprietarilor, în ideea în care oamenii care au o grădină de care se ocupă sezon după sezon – sunt mult mai sănătoși, mai calmi, mai profunzi și relaxați – pentru că o casă înconjurată de pomi și alte plante mici devine un univers în care de fapt biocenozele pătrund și înconjoară omul în mediul său natural.

ALBINELE și restul insectelor, păsările, aricii și alte rozătoare, apoi florile, lăstărișul, arbuștii verzi, plantele agățătoare – tema se poate extinde. Sunt aceste detalii luate efectiv în discuție de către arhitect? Veverițe, mierle, – alte viețuitoare mamifere sau păsări, apoi insectele – fantastica lume a insectelor polenizatoare – ce se întâmplă? Să înțelegem că omul le distruge arealele – în acord cu arhitectul?

Cu siguranță arhitectul aflat în dialog cu doctorul veterinar ar putea genera norme speciale în raport cu ideile expuse în rândurile de mai sus. Contează imens cum trăim (profesii, sport, cultură) și cum existăm (igiena spațiilor și cea personală, nutriția, aerul inspirat).

Noi credem că momentul în care doctorul veterinar devine consultant major al arhitectului – și invers, desigur – poate constitui debutul unor reforme – pentru că viața oamenilor trebuie privită de acum înainte în consens cu mediul natural în care ne-am format ca specie.

De ce să riposteze un arhitect atunci când agricultorii practică excesiv administrarea sărurilor minerale în culturi – desigur dorind să obțină recorduri de bani? În numai 50 de ani solurile vor ajunge greu cultivabile, necesitând ameliorări aproape imposibil de realizat. Și aici ne referim și la solurile devenite excesiv alcaline și la cele devenite acide.

La întrebarea de mai sus – răspunsul este da – trebuie! Așa cum arhitectul trebuie să militeze pentru transporturi, educație, sănătate, infrastructuri diverse, natură de calitate, parcuri nu numai cu plante – ci reale biocenoze, apoi: sport, muzică, arte, cultură. Da, da!  Toate aceste domenii cad în obligația arhitectului și doctorului veterinar – ca intelectuali în domeniile lor de activitate – aflate în slujba comunităților. Aici desigur există numeroși alți intelectuali care se pot implica – tema putând primi extensiile cuvenite.

”Poarta aricilor” – Mozaic contemporan –  by ”Eleonora” – 2021.

Ar putea arhitectul să țină cont de faptul că în România există mai bine de 40 de păsări mici care pot vizita curțile oamenilor?  Sigur că în situația în care pomii, spațiile bine proporționate, asocierea arborilor cu arbuștii, prezența apei de ploaie reutilizată și chiar implicarea arhitecturală în favoarea unor cuiburi minimalist amplasate chiar în structura imobilului – după reguli specifice biologiei sezoniere putem spune – da! Cu siguranță.

Încă din faza de proiectare, arhitectul are șansa întâlnirii cu doctorul veterinar. Atât în birourile mici, cât și la nivel de proiecte urbane largi – se pot genera decizii acum nebănuite – mai ales prin faptul că doctorul veterinar îi poate descrie arhitectului fantastica lume a biocenozelor în care acesta urmează să implementeze respectivul proiect, care va deservi o familie sau o comunitate mai mare.

Arhitectul ar avea astfel șansa să privească o deschidere dintr-o fațadă proiectată și din alte unghiuri de percepere a micro și macro spațiului – în funcție de situație.

Stând în living, beneficiarul observă astfel mărul din curte (Idared), tufele de arbuști (Forsiția), căsuța insectelor, cuiburile pentru păsări, hrănitoarea pentru mierle, zona cu plantele melifere mici (Coriandru, Facelia, Lavanda, Menta, Zmeur) și cele mari (Tei, Salcâm, Salcie, Arțar), vița de vie, liliacul și chiar zona cu legume cultivate.

Par subiecte simple – însă în mod evident din faza D.T.A.C. proiectele pot să precizeze elemente de îmbinare naturală precum cele mai sus descrise – noi fiind convinși că planurile de arhitectură pot anticipa întâlnirea omului cu natura – fără îndoială.

PĂDURILE din jurul metropolelor, adevărate culoare de biodiversitate – cu o grijă în plus pentru faună, pot ajunge deopotrivă în grija arhitecților și doctorilor veterinari. În trecutul anilor 1935, inginerul Marin D. Drăcea era permanent vizitat la minister de arhitecții vremii, care doreau să amplaseze în curtea aferentă imobilelor edificate în București, cel puțin un arbore și câteva categorii de arbuști sau conifere. Astăzi, plantele apar ”de formă” pentru ca proiectul să fie socotit legal și valabil.

Noi credem, cu deosebită responsabilitate, că doctorii veterinari și arhitecții – au mult de lucru împreună, atunci când vor urmări să transforme lumea aceasta într-o grădină, unde casa și ecosistemele să se afle în deplină armonie.

Sperăm ca acest articol să fie considerat unul elegant, mai ales că ne dăm seama ușor, fiecare dintre noi, că un jurnalist de investigații ar fi alcătuit cu mult mai acut acest material și poate pe bună dreptate.

Trăim vremuri în care exagerăm nepermis de mult pe chestiuni materiale, bănești – și disprețuim valorile cu adevărat sociale.

România ori își caută valorile delimitându-le clar de nonvalori – în toate domeniile cheie, ori riscă să devină în următorii ani, în ciuda dezvoltărilor materiale – un stat lipsit de orice identitate, secătuit de orice ideologie socială, cu un nivel al calității vieții foarte redus – în care omul își va manageria existența numai în plan personal, căutându-și fericirea în viața personală, neîncrezător în instituțiile statului.

Acest amalgam de nuanțe în social va fi posibil și în mod evident anticiparea nu este dificilă – mai ales acum, la 32 de ani de la ieșirea din comunism.

Din păcate cei care au făcut bine își vor vedea binele afectat de răul care parcă se dispersează mult prea rapid, pe fondul TĂCERII celor valoroși, care preferă să nu se bage, căutându-și culcușuri convenabile, fără să înțeleagă că această atitudine echivalează mereu cu ceea ce numim pe bună dreptate – culpabilitate și viață irosită – în contextul în care un intelectual este în primul rând interesat de organizarea profesiei, înainte de organizarea propriei afaceri.

Printre alte gesturi importante în societate, generate din mediile altor discipline profesionale superioare, vom avea un semn de normalitate și speranță în viitor atunci când arhitecții se vor asocia în proiecte cu doctorii veterinari? Cu siguranță da, fluxul de informații putând deveni interdisciplinar, cu posibilități de inițiere a unor linii de cercetare nebănuite.

O listă restrânsă a ofițerilor de securitate activi în anii ʹ50 – în chestiunea legionară – medici veterinari, București.

Enumerăm câțiva dintre slujitorii dictaturii, asociați ai unui regim de ocupație, tovi disponibili trădării – nume ale compromisului alogen: Ștrul, Muleșiu, Borșan, Pometcu, Iavorschi, Edelcu, Miklos, Mare, Sican, Garabedian, Burcea, Pius, Aranici, Sidea, Belitu …

Locotenent Colonel Ștrul Mauriciu, Direcţiunea Generală a Securităţii Statului [1951].

Căpitan N. Muleşiu, M.A.I., Direcţia a VII-a, Şeful Serviciului. [1951].

Căpitan A. Ionescu, Direcţiunea Generală a Securităţii Statului. [1951].

Căpitan N. Paul, Direcţiunea Generală a Securităţii Statului. [1951].

Colonel A. Stancu, Dir. Reg. a Ministerului Securităţii Statului, Bucureşti. [1953].

Căpitan C. Andrei, Ministerului Securităţii Statului, Bucureşti. [1953].

Căpitan Andrei Olimpiu, M.A.I. Direcţiunea Regională Bucureşti. [1953].

Căpitan Borşan D., Ministerul Afacerilor Interne, U.M. 0123/T. [1953].

Lt. Pometcu Ion, Securitatea municipiului Bucureşti. [1954].

Lt. Mihu Valeriu, Securitatea municipiului Bucureşti. [1954].

Căpitan Gh. Iavorschi, S.M. București, Direcţia a VII-a, Şeful Seviciului. [1954].

Colonel Edelcu Mihai, Securitate regiunea Cluj. [1954].

Căpitan Irimieş Pavel, Securitate Cluj, Şef Serviciu. [1954].

Lt. Miklos Adalbert, Securitate regiunea Cluj. [1954].

Lt. Mare Ioan, I.M.B. – Securitate. [1954].

Maior D.C. Sican, I.M.B. – Securitate. Şeful Serviciului. [1954].

Maior Garabedian C. , M.A.I., Direcţia a VII-a, Locţiitor Şef Direcţie. [1954].

Căpitan Burcea Alex., I.M.B. – Securitate. [1954].

Lt. Colonel Pius Kovacs, M.A.I., Direcţia a VII-a, Locţiitor şef Direcţie. [1954].

Maior V. Dinescu, Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia VII-a. [1954].

Lt. Colonel P. Aranici, Ministerul Securităţii Statului,  Regiunea Bucureşti . [1954].

Căpitan Al. Radu, Ministerul Securităţii Statului, Regiunea Bucureşti. [1954].

Căpitan Popescu Romeo, Ministerul Securităţii Statului, Regiunea Bucureşti. [1954].

Lt. Becheanu Ioan, M.A.I. Direcţiunea regională Bucureşti. [1955].

Căpitan N. Sidea, M.A.I. Direcţiunea regională Bucureşti, Şeful Serviciului. [1955].

Lt. Belitu Vasile, Direcţia Securităţii Bucureşti. [1956].

Căpitan Tăbăcaru Dumitru, I.M.B. – Securitate. [1958].

Exemple de informatori (anii ʹ50 în București) – activi în diferite instituții ale medicinei veterinare.

 „S A M O I L Ă   E D U A R D” Casa conspirativă: „14” (10).

D U D U  P A R A S C H I V” (11).  

T U R C U Ş  V A S I L E”  (12).  

 „B O G D A N  C O S T E L” (13).

Casele conspirative: „Kogălniceanu”, „Belşug”.

 „C L U J E A N U  V I C T O R” (14).

Casa conspirativă: „Liana”.

 „P E T R E S C U” (15).

Casa conspirativă „Ghiocel”.

 „V I O R E L” (16).

Casele conspirative: „Domiciliul informatorului”, „Atelier ”.

NOTE:

(1). Charles-Augustin de Sainte-Beuve (n.1804 – d.1869) – critic, poet și prozator francez.

(2). Alfred de Vigny (n.1797 – d. 1863) poet și dramaturg francez unul dintre promotorii principali ai romantismului.

(3). Turul Franței – cursă anuală masculină, formată din 21 de etape, pe parcursul a 23 de zile.

(4). Principiu expus amplu în cartea: ”Tie Break – medicii veterinari versus medicina veterinară” Cristian Valentin Iosif, editura ”Hermann”, Sibiu.

(5). A.C.N.S.A.S, Fond Informativ, dosar nr. 487315, fila 18.

(6). 9 noiembrie 1944 –  ziarul ”Universul”.

(7). Serviciul ”C” – Securitate, 12 ianuarie 1955 – sursa CNSAS, dosar: 487315 I, fila 18.

(8). A.C.N.S.A.S, Fond Informativ, dosar nr. 487315, fila 23.

(9). Alfredo Rocco (n. 1875 – d. 1935) politician și jurist italian. A structurat conceptul teoriei economice și politice a corporativismului, suprapus ideologiei Partidului Național Fascist.

(10). A.C.N.S.A.S, Fond Informativ, dosar nr. 487315, fila: 5.

(11).  A.C.N.S.A.S, Fond Informativ, dosar nr. 487315, filele: 30, 39.

(12).  A.C.N.S.A.S, Fond Informativ, dosar nr. 487315, fila: 34.

(13). A.C.N.S.A.S, Fond Informativ, dosar nr. 487315, filele: 60, 62, 63, 64, 66, 67, 69, 78.

(14). A.C.N.S.A.S, Fond Informativ, dosar nr. 487315, fila: 71.

(15). A.C.N.S.A.S, Fond Informativ, dosar nr. 487315, fila: 84.

(16). A.C.N.S.A.S, Fond Informativ, dosar nr. 487315, filele: 95, 98, 99, 100, 102, 104.

Abrevieri:

F.M.V – Facultatea de medicină veterinară

USAMV – Universitatea de științe agricole și medicină veterinară

CMV – Colegiul Medicilor Veterinari

CMVR – Colegiul Medicilor Veterinari din România

MIA – Ministerul Industriei Alimentare (1940)

DSV – Direcția Sanitar Veterinară

ANSVSA – Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și Pentru Siguranța Alimentelor

D.T.A.C. –  Documentația tehnica pentru obținerea autorizației de construire

Distribuie acest articol

25 COMENTARII

  1. Scoala romaneasca de arhitectura a incetat sa existe in anii 80. Astazi arhitectul nu e mai mult decat o stampila pe servetelul pe care deseneaza clientul. Iar explicatiile sunt multe, de la degradarea generala a societatii pana la toleranta pentru compromis intrata in ADN inca din perioada comunista. Dar nu in ultimul rand numarul extrem de mare de absolventi. Exista zeci de facultati, care scot pe banda sute de „arhitecti” in fiecare an. Ce pot sa faca acestia daca vor sa traiasca? Sa dea semnatura. Daca n-o dau ei, o dau altii.
    Consecinta e ca nu doar ca acesti „arhitecti” sunt incapabili de proiecte notabile, dar in plus, prin semnatura toxica data pe proiecte de „reabilitare” si demolare distrug sistematic tot ce au facut adevaratii arhitecti in zeci de ani. Sigur ca un oras e viu, trebuie sa se dezvolte, iar jumatate din Bucuresti ar merita demolat fara nicio remuscare. Problema e ca demolarile si „reabilitarile” se fac exact in zonele cele mai coerente sau mai interesante din punct de vedere arhitectonic (pentru ca sunt zonele cele mai cautate). Cladirile mizerabile prospera, ba chiar apar ca ciupercile dupa ploaie, in vreme ce arhitectura coerenta dispare sub polistiren sau buldozere.
    In zona in care stau, zeci de vile interbelice, art deco, neoromanesti, moderniste, care nu erau monumente istorice, dar fara indoiala coerente si interesante, sunt rand pe rand transformate in cutii de polistiren sau kitsch, cu arcade si ornamente din spuma, „frumoase”, „rustice”, luate din depozite cu 2 lei metrul. Nu mai vorbim ca o intreaga perioada, cea a anilor 60-70, a disparut practic complet. In pofida ideiilor preconcepute, vehiculate in special de necunoscatori, nu doar ca a fost cea mai coerenta perioada postbelica, dar dupa ce depasise scurtul intermezzo „stalinist” (nici acesta atat de rau pe cat putea fi) promitea sa devina o adevarata continuatoare a scolii interbelice (extrem de valoroasa), fiind perfect aliniata tendintelor vremii (universale, nu doar din lagarul socialist).
    Putin probabil sa se mai poata face ceva, tinand cont de starea generala de delasare si nepasare a societatii, dar primul pas ar trebui sa fie reducerea numarului de arhitecti pentru a reda statutul profesiei si a reduce tentatiile pentru compromis.

  2.  fi ideal ca nici o clădire nou proiectată să nu mai primească avize fără să dețină un bazin de colectare a apei de ploaie, un panou solar pentru apa caldă menajeră și o serie de panouri fotovoltaice pentru anumite instalații electrice, bine dimensionate.

    Inca cineva care vrea sa ne invete cum sa traim. Nu stiu daca-si imagineaza ca toate aceste „viziuni” costa bani, multi bani. Poate n-ar strica si o camera de cinema, o piscina in fiecare curte, garaj incalzit, camera de fitness etc. Ca zice lumea ca asa ar fi in Germania si d-aia am murit la revolutie.

    • Ce legătură identificați între elementele ce constituie energia verde și cele pe care le menționați aici – în toatlă neconcordanță cu tema articloului – respctiv: camera de cinema, piscina, garajul încălzit, camera de fitness. Pot să vă spun că anul acesta în lunile de vară – iunie, iulie, august și chiar mai bine de 50% din septembrie am avut GAZZ OFF – producând apă caldă prin intermediul panoului solar – și mai mult, iarna avem din start 35-45 de grade pe panou – conomia fiind evidentă. Știți dvs. ce senzație încercam vara – când în restul imobilelor se ardea gazul? Costurile par oarecum ridicate, inițial, însă apoi, totul devine VERDE, nepoluat. De ce domnule NEAMȚU ȚIGANU să nu facem baie cu apă încălzită de la soare? De ce să nu udăm plnatele din gărdină cu apă de ploaie, colectată eficient? Situație în care vom avea vara în curtea cu plante cu 2-3 grade mai puțin decât în parcarea învecinată, goală de plante și cu solul sigilat cu biscuiți de beton! La revoluție am murit aproape degeaba – din multe puncte de vedere. Anul acesta s-au născut mai mulți copii în afara țării – și emigrația continuă. Haideți! Lăsați răutățile. Recitiți articolul și cutați să observați mai multe detalii de profunzime. Vă doresc numai bine.

      • Domnule Iosif,
        va felicit pt realizarile mentionate. Mentionez ca si eu am o mica gradina unde am butoaie cu apa de ploaie incalzite la soare.
        Dar nu sesizati un aspect, anume să nu mai primească avize, adica sa se impuna un anumit sistem. Sunt de parere ca fiecare are libertatea sa gindeasca cu mintea lui, sa bage banii, pe care-i are, in ce crede el.
        Am mai postat ceva pe tema asta, dar vad ca s-a cenzurat.

        Repet, incetati cu impunerile, lasati oamenii sa hotareasca singuri ce si cum.

        • Da stimate domn – aveți perfectă dreptate – undeva trebuie să căutăm o cale de mijloc. Butoaiele cu apă de ploaie sunt excelente – și mai există și alte soluții simple. În ceea ce privește tema ”impunerii” – eu CRED cu tărie, că disciplina își are sensul, dacă este corect justificată etic. Astăzi, în probleme de mediu, mai ales în cazul națiunii noastre – până la urmă disciplina impunerii poate avea un rezultat pozitiv. Căutați stimate domn să aprofundați tema – pentru că are suficientă substanță pozitivă.

        • NT, in privința impunerilor, cred că trebuie aplicat principiul “cât mai puțin posibil, atât de mult cât e necesar”. O locuință capătă valoare sincron poziționarea ei într-un anumit cartier. Rezultă deci că o parte din valoarea cartierului respectiv se transferă locuinței in cauză. Dar astfel, din motive de reciprocitate, și comunitatea din cartier are dreptul de a solicita proprietarului locuinței diverse lucruri. De exemplu, la mine in cartier toate casele trebuie sa aibă acoperiș de țigla, locuințe de tip bungalow nu sunt permise, iar apa de ploaie nu e voie a fi colectată in canalizarea orașului. Fiecare proprietar trebuie sa facă o adâncitură in grădină de o anumită dimensiune corespunzătoare mărimii acoperișului, de unde apa de ploaie să se infiltreze direct in sol. Casele nu au voie sa fie mai înalte de 9m, iar parcările temporare sunt pe grilaj gazonat (Rasengitter). Grădinile de piatră nu sunt permise, nici terasele mai mari de 20 mp. A fost chiar o discuție ca acestea sa fie exclusiv din lemn. Suplimentar față de cererea orașului ca cel puțin 15% din energia necesară să provină din surse regenerabile, in cartierul nostru sunt necesari 25%.
          Exista însă un alt cartier in oraș unde, din motive de zgomot, e permis accesul doar cu mașini electrice, iar proprietarii s-au obligat să folosească doar grătare electrice, alimentate exclusiv de la panouri solare. Valoarea terenului acolo a ajuns aproape tripla față de alte cartiere.

          • Excepțional! Perfect inserat comentariul dumneavoastră! Pare chiar o continuare fluidă a temei expuse aici. Sigur – tot ceea ce spuneți intră într-un concept ce poate definii ideea de civilizație –, incontestabil. Spre aceste dimensiuni trebuie să tindem – fără să evocăm aici cine știe ce caracteristici definite ca sofisticării.

            Eu cred că în mod natural elementele de organizare urbană expuse în comentariul dvs. ar putea să fie reperele oricărui om care are un Bacalaureat.

            Arhitectura organică și bunul simț față de energia verde – reprezintă astăzi caracteristici ale nobleței contemporane, fără îndoială. La fel precum stabilirea unei reale scări a valorilor – este o temă care tot de noblețea autentică ține, în ciuda vremurilor comerciale pe care le trăim – în care intelectualul din arhitectură lipsește sau a abdicat în fața ideii de ”profit” – tristă poziționare, complicat acest posibil compromis.

            Mulțumesc pentru comentariul dvs. și de asemenea multă sănătate vă transmit.

            • Mulțumesc pentru apreciere și pentru urările de sănătate.
              Mă obligă însă la o confesiune. Îl cunosc, deocamdată doar online, pe neamțu țiganu de vreo 20 de ani și pot afirma că, în ciuda vreunei vehemențe trecătoare, comentariile sale sunt cel mai adesea pline de miez. Eu am dorit doar să îi arăt că poate exista legitimitate și în anumite impuneri. Mulți dintre cei ce scriem aici am ales să trăim altundeva decât acolo unde ne-am născut și am acceptat implicit cutumele și regulile locului. Și, chiar dacă ne mai dedăm la rebeliuni, nu de puține ori suntem chiar noi cei ce solicităm nou-veniților conformismul locului. Instituționalizarea acestuia însă trebuie gândită atent, lipsită de heirupism și explicată cu multă răbdare. Pentru că oamenii nu sunt constanți și nu au în orice moment aceeași înclinație pentru argumentele celuilalt. Chiar NT este cel care observase cândva comportamentul românilor în aeroport. La Frankfurt, înainte de îmbarcare spre București, sunt extrovertiti, chiar gălăgioși, se exprimă cu dezinvoltură și dau senzația că regulile nu sunt pentru ei. Merg în vacanță, își vizitează rudele, epatează poate. La Otopeni, în schimb, stau cuminți la rând, vorbesc în șoaptă, își sună încă o dată rudele să le spună că a început îmbarcarea și, dacă n-ar vorbi românește, ar fi greu să-i mai distingi între ceilalți pasageri. Se întorc la obligațiile cotidiene.
              Multă sănătate și dumneavoastră!

      • Neamtu Tiganu are dreptate. Cererile acelea (din pix) inseamna bani suplimentari. Daca sunt atat de rentabile si grozave oamenii si le vor face singuri si nesiliti de administratie. Poate cel care face casa de-abia are de ridicat peretii si facut la minim o casa locuibila. Deja panouri si solare si nu mai stiu ce cresc costurile. Am inteles ca pe barba proprie ati iesit bine cu ele dar de ce3 ii obligati si pe altii s afaca la fel? Poate lor le place cu 3 grad emai cald in curte si sa plateasca gazul. Ii faceti progamul de viata?
        PS. Ariciul ala e oribil, sper ca aia nu este varful co-creatiei intre (medicul) veterinar si arhitectul proiectant.

        • PPS. Oribil si prin prisma asezarii lui in fata acelei palse oribile de plastic care la calduri mari se dezintegreaza si contamineaza tot solul cu micro-plastice.

          • O să-ți răspund și la a doua ta intervenție – căutând cu echilibru să-ți transmit faptul că oricât de trist ești, doctorii veterinari se vor asocia totuși cu arhitecții – în proiecte ale căror concepte nu cred că ești pregătit să le înțelegi.

            Lucrarea ”Poarta aricilor” – nu o înțelegi, în mod evident. Cu siguranță nu ai mai văzut așa ceva și reacționezi cu frustrare. Și poate că da, este unică la nivel național. Dacă ai înțelege arta mozaicului contemporan și dacă ai vedea și alte opere ale artistei – cu siguranță ai avea acel concret prilej să evoluezi.

            Nu înțelegi conceptul – și nu cunoști etologia aricilor – care trăiesc într-o dinamică adesea pozitiv porcină – mișcându-se zgomotos, pufăind, stăpânind integral mediul odată cu lăsarea serii. Dimineața omul observă locurile prin care au umblat aricii – hrana este împrăștiată, apa vărsată, totul răscolit – sunt minunați!

            Poate o să ai ocazia să vizitezi ”Basilica di Sant-Apollinare Nuovo” – în Italia și să cunoști școala de mozaic contemporan. Atunci o să înțelegi tema lucrării ”Poarta Aricilor”, o să pricepi tehnica modelării fiecărei bucățele de ceramică și mai ales o să simți și liniile ce descriu evoluția temei.

            Când o să înțelegi mozaicul roman sau bizantin și mai ales cel care evoluează în piesă contemporană, când o să pricepi că în spatele acestor lucrări există o tehnică desfășurată de la cel covor-podea către mozaicurile 3D, micro mozaicuri și chiar restaurare – o să descoperi o lume foarte complexă – moment în care o să-ți explici cu SIGURANȚĂ de ce obiectul care ție îți pare nepotrivit este iubit de restul oamenilor!

            Inhibiția te duce către frustrare și apoi către răutate – în mod evident. Tu ”veterinarule” îți imaginezi cum doctorii veterinari se vor așeza la masă cu arhitecții – și neputând să participi, te adresezi cu răutăți – relevând spontan nu realitatea la care faci referire, cât mai ales lipsurile tale de caracter.

            Am ami întâlnit un astfel de veterinar prin anul 2013, când după lansare de carte, care primise o prefață din partea unui profesor universitar rezident în spațiul academic al USA – m-am decis să merg personal și la colegii care nu veniseră la lansare, să le ofer cartea, care avea o temă profesională comună. Văzându-mă cu cartea în mână, acel ”veterinar”, instantaneu frustrat – mi-a adresat următoarea frază, citez: ”Doctore, eu nu citesc nici literatura de specialitate, de ce m-ar interesa cartea ta?!” – și nu mai fac alte comentarii.

            Tu ”veterinarule” ești din aceeași categorie. Neputând să înțelegi tema articolului global evaluată, te fixezi pe comentariul unui alt cetățean – și oferi cititorilor CONTRIBUTORS mesajul tău profund negativ – acela că îți este indiferent că într-o grădină sunt vara cu 2-3 grade mai puțin decât în parcările sigilate cu beton și fără arbori, că îți este indiferent că poți obține apă caldă de la un panou solar, că nu te interesează recoltarea apei de ploaie și dirijarea acesteia către irigarea unor plante verzi. În plus nu-ți place nici ariciul și nici gardul și nici plasa de protecție – adică ești în afara oricărei regiuni de conexiune cu subiectul.

            Te rog să-ți imaginezi un singur lucru: o multitudine de oameni apreciază lucrarea ”Poarta aricilor” și sunt de acord cu o conduită a rezidentului urban către o plajă de exprimare în favoarea energiilor verzi.

            Actorul de teatru și film, cântărețul Ștefan Bănică (senior) ar fi spus într-o asemenea situație, la modul general, nu către tine, nu te crede atât de important – ”Hai, sictir!”. În contrast, maestrul Johnny Răducanu – ar fi spus doar atât: ”Sictir.” O să treacă multă vreme pentru tine ”veterinarule” și nu o să înțelegi diferența – și o să te preocupe întreaga ta viață această dilemă – pe care omul de calitate o înțelege pe loc. O să ai doar senzația că ai înțeles! Nu este simplă provocarea – în nici un caz. Poate într-o zi o să mă cauți să-ți explic.

            Ai grijă, domnul ”Neamțu Țiganu” este poate unoeri radical, însă este un om inteligent cu siguranță și spre deosebire de tine are simțul proporției.

            Și apropo – te rog, hai, caută să te porți ca un bărbat și dacă mai ai chef de răutăți, scrie aici clar cum te cheamă, nume și prenume, cine ești în viața reală – ieși de sub coif și arată-te în fapt, asumă-ți comentariul cu o semnătură adevărată, pentru că mie nu-mi plac anonimele.

            • Consider ca ati trecut la insulte gratuite doar pentru ca nu v-a inveselit comentariul meu. Imi pare rau, pot avea opinii? Faptul ca veti foarte mult timp de scris Gb de text nu va face cu nimic mai superior. Multumesc pentru explicatiile „portii ariciului”, nu m-au iluminat cu nimic. Pur si simplu ariciul respectiv imi displace. Si ariciul si mai ales gradina tipica de roman care iti va spune ca la el in gradina totul este „natural” in timp ce ai plastice si sol contaminat de jur imprejur.
              Nu am avut nimic a comenta la articolul (mult prea lung) pentru ca de multe ori comentariile la articole sunt singurele chestiuni demne de considerat la unii autori de pe aici. Din pacate, desi suntem din aceeasi breasla (ma rog, nu sunt practician dar am lucrat in domeniu, nu la cules de pere) si nu ma intereseaza ca va considerati superior doar pentru ca scrieti carti (lucru pe care si au l-am facut), nu va apreciez subiectele/ideile. Data trecuta chiar v-am combatut dar nu s-a salvat mesajul. Va spuneam ca ca singurul argument pentru ca acele cabinete sa fie tinute de medici a fost acela al traditiei. In rest, eu sunt un liberal. Asa ca „sentimentalisme” din astea nu ma misca.
              Dar pentru ca sunteti foarte curios cine sunt, pe langa profilul meu de pe resrerach gate (https://www.researchgate.net/profile/Razvan-Anistoroaei) mai am un MBA in Bio-stiinte, 2 start-upuri (in biotehnologie, nu buticuri de colt) si multe altele pe care nu ma obosesc sa le mai insir.
              Oricum, tocmai pentru ca frustrarea o vad la unii ca dumneavoastra nu ma intereseaza cand cineva m-ar numi „veterinar”, „medic”, „doctor”, „domnul doctor” sau simplu „bai…”. Dumneavoastra ati ales prin interpusi sa ma „sictiriti”. Va face cinste cam pe masura cuvantului (in semanticile gandite de dumneavoastra). Cum vreti. Pe diploma mea sta „doctor medic veterinar”. So what? Am locuit in 3 tari anglofone (Canada, SUA, Australia) si eram doar „vet”. As simple as that. Numai frustratii vor plecaciuni si aprecieri la orice „produc” ei.
              Multumit acum, a devenit ariciul mai frumos dintr-o data?

        • Bani suplimentari? Câți bani se cheltuiesc – pentru mobila de lux sau cine știe ce bucătării sofisticate – prost gust al lipsei de decență bugetară. Nu mai amintesc faianța, băile, gresia, apoi electronicele. Cât ar costa totuși un panou solar? Aici este vorba de civilizație, de un bun simț al omului educat. Sunt rentabile și oamenii nu și le vor aplica. De ce? Pentru că omului, în general – îi place mimetismul, copierea de la vecin. Nu face vecinul, nu fac nici eu. Asta la noi în țară. În schimb, în statele avansate și educate – situația stă altfel. Nu prea are bază argumentația dvs. Cu trei grade mai cald în curte și să plătiți gazul? Aici vă definiți, fără să vreți – din păcate.

          Ariciul – este plasat chiar la trecerea aricilor. Multora le place. Mai tuturor. Și mie îmi place foarte mult. Și multor oameni faini le-a plăcut. Mai ales că el exprimă și ceva subtil. Nu cred că observați. Și în plus, lucrarea este realizată în tehnica ”MOSAIC ART SCHOOL” – Ravenna, Italia. Sigur vă depășește tema – și în general păcat domnule ”un veterinar” că din toată masa articolului, ați rămas doar cu atât de puțin și în schimb ați proliferat atât de multă răutate.

          Gardul delimitează o grădină – panourile bordurate galvanizate fiind ideale. În plus, acea plasă este specială – se întâlnește și la terenurile de tenis bine amenajate – are deja 15 ani vechime și nu s-a topit deloc. Și nici nu o să se dezintegreze prea repede. Apoi când o să se învechească, o să fie dusă atent la materiale plastice regenerabile, fără să cadă nici o particulă în sol. În plus, protejează de praful metropolei și menține microclimatul convenabil, mai ales că în spatele ei se află și o perdea de conifere. Mai aveți de aprofundat – domnule ”același veterinar”

          Vedeți – atâta puteți – să vă băgați în seamă – și v-am răspuns totuși, cu toate că evit să dau importanță comentariilor unor cetățeni care nu au acea coloană vertebrală de a posta cu numele lor întreg. Sunteți mulțumit? Ați răspândit destul venin? Acum vă rog – uitați și căutați-vă alte zone de desfășurare.

          • Nu aveti experienta, imi pare rau. Panourile (inca) nu sunt rentabile, nici macar in Grecia. Dopar daca „statul” vrea sa iti stocheze energia produsa in sistem si sa ti-o „re-dea” mai tarziu, cand ai nevoie. Si o spun vorbind cu oameni cu case pline d epanouri, facute de pe vremea cand politicile interventioniste obligau distribuitorul sa stocheze energia. Doar ca intre timp nu mai sunt aceste politici si esti in pierdere.
            Am locuit/calatorit in Australia si pot confirma ca nici macar acolo nu erau foarte rentabile (din aceleasi motive). Imi amintesc ca am fost la o ferma de crocodili cu un inginer de solare si singura recomandare pe care le-a putut-o da e sa instaleze niste congelatoare variabile care sa raceasca ziua pana pe la minus 60 grade pentru ca noaptea sa scada la minus 20 (pentru pastrarea pieilor de crocodili care erau normal tinute la congelator. Asta insa cerea logistica, congelatoare speciale…etc.
            Eu m-am pacalit cu o hibrida la car enu recuperez banii nici dupa 200.000 km desi toti vb despre aceste vehicule de parca e un „must”.
            Cat priveste ce alege omul (kitch sau nu…subiectivism oricum pentru ca acel gard de plastic este de un „bun gust” exemplar este pur si simplu la latitudinea lui si nu la ce vrea nu stiu ce politician sau artist care pana la urma este subiectiv.
            Pentru unul e important telefonul sau gadgetul…nu ai nici un drept sa-l stigmatizezi, domnule doctor docent.
            Daca plasa e asta, https://www.emag.ro/plasa-umbrire-verde-h-2-x-100m-9982-12/pd/DMJN0FBBM/, e exact ce vad eu prin soarele descuamant al Romaniei. Dai cu mana peste plasa asta si sar mii de particule (plasticuri) care zboara in toate zarile. Chiar nu ma impresioneaza ca se foloseste la terenurile de tenis (unde, inc e tara???). La mine, in Danemarca pe vremuri gardurile sunt inalte din plasa metalica si imbracate pana sus cu iedera frumos intretinuta.
            Iar ma mine la gradina am un „hedge” cum n-au vazut toti aricii dumitale.
            Mult mai elegant mi s-ar parea:
            https://lajumate.ro/gard-din-lemn-3310525.html
            https://www.windy-colors.com/gard-de-lemn-2018
            Cum ar fi sa spun ca e musai sa construiesti cu lemn si metal, altfel sa nu ti se dea autorizatie? Asa-i ca te-ai supara?

            • Oooo! BRAVO domnule! Cu ajutorul meu ați reușit să experimentați postarea cu numele de botez! Vă felicit! Și o fac pe bune! Vedeți …deja scrieți altfel! Însă mai aveți puțin de lucru la focusarea ideilor. TREBUIE să citiți atent și chiar cu o oarecare deschidere către o evaluare amplă a temei. Ieșiți puțin mai mult din regiunea detaliilor și căutați să cuprindeți noțiuni de valoare. Există opere de artă gigantice ale umanității care unora nu le inspiră mai nimic, așa cum plasa gardului are rolul de a estompa PRAFUL cartierului – și vedeți aici trebuie să priviți elementele ca o abordare concretă și în domeniul consecințelor. Eu cred că am o influență pozitivă asupra dvs. Și rezultatul s-a văzut. Ați devenit OM – și vă respect pentru asta – deja publicați în CONTRIBUTORS cu numele dvs. – ceea ce este de admirat. Mai faceți un pas – și publicați chiar dvs. articole care să contribuie la emanciparea socială. Aveți însă grijă! Oamenii de calitate nu vor judeca persoana dvs. ci mai ales ceea ce spuneți. Alți indivizi însă vă vor bloca pe teme neimportante – fără sens, departe de scopul pe care o să-l urmăriți. Până la urmă uite, cu ajutorul meu, de acum înainte o să postați comentarii în CONTRIBUTORS cu numele dvs. Lucru de altfel excepțional! Aveți însă grijă să vă debarasați de lucruri mărunte și să căutați sensuri mai profunde. Altfel…, degeaba diplomele! Citiți mereu mai atent și căutați să înțelegeți fenomenele ca principii, ieșiți din zonele limitate ale unor detalii ineficiente progresului. Căutați să priviți lumea cu mai multă căldură. Acționați spontan, simplu, clar, curat și mereu cu multă bunătate. Și atenție – nu m-ați convins! Am încă impresia cu nu citiți suficient de profund. Sunt teme care vă scapă. Nu am vreme să intru în detalii – însă din textul dvs. reiese încă puțină rigiditate în a interpreta corect mesaje scrise. Căutați un consilier, citiți împreună – și eu cred că dacă alegeți persoana potrivită – o să simțiți și dvs. o oarecare lipsă de utilitate în precizările făcute. Îmi lăsați impresia de la început că aveți ceva cu mine. Căutați să observați sensul articolului, ieșiți din zona răutății și construiți dvs. un mesaj care să fie UTIL cu adevărat. Lăsați autorii din Contributors să schimbe lumea în bine! Detașați-vă re rău, priviți lumea cu bunătate și faceți lucruri frumoase de aici înainte, menite să ajute societatea să iasă din greaua tranziție.
              Multă sănătate vă doresc! Pe bune. Cu multă umanitate vă spun asta. Chiar vă doresc numai bine!

            • @autorului
              Deja va descalificati sugerandu-mi sa imi consilieri ca s ava inteleg mesajele. Eu sunt „penholder” la mult eactiuni d epolitici publice si va pot spune ca de cate ori imi vine cineva cu chestii clre pe car enu le intelege ma aplec sa i le explic sau sa gasesc eu insumi vinovatia de a nu fi explicat in call-ul respectiv lucrurile. Niciodata nu i-am trimis pe respectivii sa-si ia „traducatori”.
              Deci, daca eram in cazul dumneavoastra ma gandeam: oare e textul meu pre lung si nefocusat ((foarte posibil, de obicei „the more, the worse”), oare nu am reusit sa conving oamenii? (posibil, nu toti suntem suficient inzestrati sa convingem) etc. In nici un caz nu as fi trimis interlocutorul la plimbare. Chestie de perceptie, desigur. Poate tocmai pentru ca aroganta nu e comuna in tara inc are m-am dezvoltat.
              In alta ordine de idei nu vad nici o diferenta in a semna cu numele meu sau nu. Am facut-o acum doar pentru a va demonstra ca sunt un „veterinar”, cum ziceti. Pe bune!
              Sanatate multa va doresc si eu.
              PS. Incercati niste gard viu de carpen sau aronie…o sa araate excelent, mai ales toamna, cand frunzele se inrosesc. Ariciul va straluci in culoare.

      • Domnu’, casa mea Nzeb iese la incalzire foarte bine, ieftin si economic, dar la racire da cu virgula. Nu iese nicicum, e, asa zicind, prea calda. La colectare apa de ploaie sa-mi spal masinile cu mina mea (imi place s-o fac, sint mai multe si nu sint dispus sa dau socoteala nimanui, asta ca sa ne-ntelegem) ies iarasi usor pe minus. Si-a dreq pompa submersibila consuma mai mult decit imi pot da niste panouri. Iar daca-mi iau cite panouri si cite baterii si invertoare ar trebui ies in pierdere, nici eu si nici copiii nu mai traiesc pina s-ar amortiza ce-as plati in plus pe ele. So what gives? Proiectez si construiesc casa mai scump ca sa-mi iasa ieftin s-o intretin, va fi automatizata – ca de-asta exista socotitoarele IT pe lume iar nu ca sa bata cimpii energetici nu stiu ce programator cu 6 luni de postliceala.
        Cit despre arhitecti: pe vremea liceului meu astia erau niste speciali si rari, examenul de admitere era dificil, concurenta valorica (amanunt important) mare, nu erau nataraii clasei. Sa-mi fie cu iertare, acum un an cind am inceput cu casa am dat peste niste idioti, desigur membri ai uniunii lor sau ce au pe-acolo, indivizi si individe care incercau sa ne vinda niste traznai cu totul si cu totul alaturea cu ce dorim noi de la noua noastra casa. Greu am dat peste unul cu ceva mobila in cap si asezata bine. Mobila. (Ilar de nu ridicol, unul la solicitarea mea expresa a unui spatiu personal unde sa am colectia de viniluri, aparatura Hi-Fi, instrumentele muzicale si cartile atirnate pe care le vreau pe polite de lemn natur legate intre ele cu sfoara groasa mi-a propus un man’s cave a l’americaine, Texas cu Nascar. Din propunerea lui nu au lipsit un disc de darts (!), un bar (fie), o canapea curbata gigantica pe care „sa stau cu prietenii la bere”(!!) si un urias televizor 4k!!! Asta in camera in care eu vreau sa ascult muzica, sa studiez muzica si sa citesc. Bravo, cocos. Un flipper lipsea din casa mea. Si eventual un vomitorium. Esti cult in cap, ce sa zic).
        In rest, va rog sa comparati un bloc antebelic de pe Magheru cu unul ultramodern, un cartier de oameni normali (clasa medie antebelica) cu unul construit ieri si sa va raspundeti singur in care calitatea locuirii dv ar fi mai buna. O prietena a cumparat un soi de bloc antebelic (subsol tehnic, parter si doua etaje, cite un apartament pe nivel, l-a ras pina la caramida si l-a reconditionat complet. Cel mai greu i-a fost sa reconstituie usile si ferestrele de sub masivele straturi de vopsele in ulei cu care au fost „intretinute”, pur si simplu cei care sint in stare sa faca sa ceva sint extrem de putini si la mare cerere, iti trebui pile mari de tot sa ajungi la ei. Nu pomenesc despre costuri ca nu despre asta e vorba, pot insa sa spun ca nu i se vor amortiza in urmatoarele 2 generatii. Iar cele energetice nici atit desi a inlocuit centrala antebelica (functionala!) cu una ultramoderna. Nu, nu e bisnitareasa de imobiliare, profesia ei e mult mai nobila, a vrut doar casa ei.
        Asa incit nu-mi vindeti proiecte si tehnologii neprobate sustinute ideologic cind tot ce doresc eu si altii ca mine e o casa pe care sa o numesc acasa. Si nu am/avem intentia sa cer voie cuiva. Nu intentionam sa dam socoteala cuiva despre casele noastre, oricum s-ar chema si oricine ar fi acel cineva, institutie sau individ.

  3. „… într-un moment, arhitectul se va întâlni cu doctorul veterinar – timpul care urmează prezentului necesitând în mod neîndoielnic o urbanistică dezvoltată în interiorul unor arii naturale… – în care FIINTELE NON-UMANE să-și dezvolte perimetre neafectate de om, desigur și spre beneficiul acestuia.”
    Adica regnurile ”Monera”, ”Protista”, ”Fungus”, ”Plantae” și ”Animalia”, fiinte non-umane, au dreptul la propriile dezvoltari perimetrale neafectate de arhitectii/proiectantii umani. La fel cum au dreptul la proprii medici veterinari non-umani.
    (Dar cu procariotele ce aveti domnule doctor?)

    • Exagerați – căutând detalii care să iasă din logică – însă, vă garantez – dacă aprofundați textul o să identificați mai multe rădăcini alte temei, cu mult mai interesante. O… câte nu putem spune despre procariote stimate domn, care postați aici cu un pseudonim ce vă caracterizează în mod cert. Să termin repede textul, că vă pierd atenția. De ce nu postați cu numele întreg, așa cum ați fost botezat? De ce vă este necesară o ascunzătoare, o camuflare? Chiar nu înțeleg. La fel, ofense, răutăți – în rest nimic constructiv – ceea ce mă determină să cred că în cazul dvs. lipsa de esență vă determină să sperați că aveți vre-un rost. Din păcate, nimic în plus. Sunteți ușor de distras de stimuli fără importanță – așa ați găsit ceva ”special” în acest articol – și gata – v-ați repezit cu gura. Triste vremuri, acum pe bune.

  4. Am in fata „Manualul Arhitectului dupa prof. E. Neufert , un manual pentru profesionisti, institutii, invatamant si sti
    udii cu 270 tabele si 3600 figuri- Editura AGIR Bucuresti 1948”
    Manualul, format A4 are 294 de pagini si cantareste 1078 gr.
    Recunosc faptul ca pana la publicarea acestui articol, nu am facut decat sa mut din cand in cand carţoiul in biblioteca si sa il sterg de praf.
    Reproduc cateva fragmente din prefaţa.
    „Manualul Arhitectului este o preluare dupa cartea prof E.Neufert „Bauentweurfslehre” aparuta in 10 editii ( 1936-1943) careia i s’au adus modernizari, corecturi si completari, pentru a fi adaptata la conditiile proprii tarii noastre.
    In dezvoltarea sociala a democratiei populare in Republica Populara Romana etapa actuala este caracterizata prin deschiderea unor noi si vaste posibilitati.
    Consolidarea situatiei noastre economice a fost posibila numai prin obtinerea unor succese politice hotaratoare in lupta din ce in ce mai ascutita pe care o duce contra exploatarii capitaliste Partidul Comunist Roman in fruntea clasei muncitoare aliata cu taranimea si ( urmata de ) intelectualitatea prograsista. Datorita acestor puternice pozitii- la cucerirea carira ne-am folosit permanent de sprijinul si experienta U.R.S.S. si al celorlalte democratii populare, au fost create posibilitatile pentru realizarea actului revolutionar al nationalizarii.
    ……………
    Sectorul constructiilor va trebui sa raspunda in acest timp unor nevoi mari de constructii de tot felul..
    Constructorii nostri, arhitectii si inginerii trebuie sa foloseasca cat mai judicios toate mijloacele ce le avem la indemana ca baza pentru industrializarea sectorului de constructii, pentru a realiza lucrari solide, care sa raspunda nevoilor si al caror pret de cost sa fie din ce in ce mai scazut…
    Consideram publicarea acestui Manual al Arhitectului doar un inceput in acest domeniu pe care speram sa il continuam din traducerea din limba rusa si publicarea de lucrari si norme din vasta si valoroasa literatura tehnica sovietica ”
    Lista cu colaboratorii elaborarii Manualului:
    Arh.prof Duiliu Marcu
    Arh Maria Colescu
    Arh. Edwin Reininget rsponsabil cu traducerea si adaptarea generala
    Arh. Dimitrie Vernescu
    Arh Tibetiu Ricci,
    Arh.prof. Florea Stanculescu,
    Arh.D Ionescu Berechet.
    Nu cred ca putem avea informatii privitor la acceptul arhitectului german E.Neifert de a fi tradus si „adaptat” textul Manualului sau.
    In 1939 Ernst Neifert a fost numit de Albert Speer sa lucreze la standardizarea arhitecturii industriale germane.
    Cred ca majoritatea romanilor au cunoscut si mai cunosc inca arhitecti care nu si-au precupetit eforturile pentru punerea in viata a conceptiilor arhitecturale expuse in volumul cu autor colectiv editat de AGIR.
    Salariile le incasau pentru cvartalurile muncitoresti uniformizante si dezumanizante spiritual in timp ce resedintele secundare si-le ridicau pe pitoresti plaiuri mioritice, din materialele de constructii excedentare rezultate in urma executarii lucrarilor publice.
    Diplomele arhitectilor romani nu sunt recunoscute in Europa occidentala.

  5. Medicul își poate îngropa greșelile, dar un arhitect nu poate decât să-și sfătuiască clientul să planteze viță de vie.

    Frank Lloyd Wright, 1931.

  6. Da domnule Constantin Crânganu – arhitectul Frank Lloyd Wright ”cunoscut și apreciat în ochii opiniei publice ” și – foarte inspirat citatul postat aici – vă mulțumesc.

    Principiile de proiectare ale lui Wright – simplitate, adaptabilitate stilistică, arhitectură organică – ”arhitectura ar trebui să fie în simbioză cu natura punându-se în același timp reciproc în valoare. Se recomandă folosirea de culori naturale (specifice zonei) și de materiale locale, sinceritatea materialelor componente și mai ales: clădirile trebuie sa bucure oamenii”.

    Aici nu trecem fără să amintim și despre Arhitectura organică – ”O perspectivă, o interpretare, o filosofie și o modalitate concretă a arhitecturii – de a construi structuri și clădiri prin promovarea armoniei dintre habitatul uman și natură, care se realizează prin proiectarea clădirilor, interioarelor și a tuturor anexelor într-un asemenea mod încât opera umană este armonios integrată mediului, devenind o parte fluentă a locului, un continuu de la natură prin habitat către natură”.

    Sau ”regulile” lui David Pearson:

    „Lăsați designul:
    să fie inspirat de natură și să fie durabil, sănătos, conservant și divers.
    să se „desfășoare”, ca un organism, dinspre esență în exterior.
    să existe în „prezentul continuu” și să înceapă „mereu și mereu”.
    să urmeze fluent „curgerea” și să fie flexibil și adaptabil.
    să satisfacă nevoile sociale, fizice și spirituale.
    să „crească din pământ” și să fie unic.
    să sărbătorească spiritul tineresc, ludic și surpriza.
    să exprime ritmul muzicii și puterea dansului”.

    Și dacă ne întoarcem la Frank Lloyd Wright – amintim: Vila Kaufmann sau Fallingwater (Casa de pe cascadă) – clădire considerată o capodoperă a arhitecturii organice.

    https://www.thoughtco.com/organic-architecture-nature-as-a-tool-178199

  7. Câteva opinii de moment cu privire la nuanța comentariilor postate de cititori.

    Așa cum observ la fiecare articol publicat, comentariile se împart mereu în două categorii:
    1). Cele plasate de oameni cu o gândire evolutivă, pozitivă, constructivă.
    2). Cele postate de indivizi care neputând să se evidențieze corespunzător, se cuplează la conținutul unei singure idei – și aceasta greșit înțeleasă, urmând apoi să dezvolte un ”text” absolut răutăcios – fără să înțeleagă faptul că nimănui nu îi este de folos lipsa lor de contribuție. Acești oameni caută să se facă vizibili, fără să dețină repere solide în nuanță valorică suficientă.

    În schimb, întotdeauna omul superior s-a remarcat prin poziționări constructive, acesta reușind să expună comentarii care se derulau firesc, luându-se mereu în calcul întreaga temă expusă de autor. Le mulțumesc, ca de obicei și le transmit cele mai speciale gânduri.
    ROLUL acestor articole nu se desfășoară majoritar în regiunea comentariilor – desfășurarea consecințelor pozitive continuând și în afara acestei platforme – în regiunile socio-profesionale ale subiectului abordat – unde negocierile temei capătă noi valențe, binele încercând să se opună intereselor de culise, valoarea căutând să se distingă de nonvaloare.

    Sună telefoane, au loc întâlniri, se primesc mesaje prin email, se dezbat temele expuse în multiple locații reprezentative și în conexiune cu tema articolului – moment în care observăm cum MISIUNEA platformei Contributors – devine cu adevărat REMARCABILĂ.

    De aceea invităm cititorii să treacă cu vederea comentariile aici exprimate deformat sau exagerat negativ – să nu uite că în viața unui om singurele evenimente cu adevărat importante sunt cele care fac referire la munca cu adevărat UTILĂ societății – și mai ales poziționarea reală în scara de valori.

    Cei care întrețin cearta fără sens – și vedem la TV o certă care începe chiar să ne definească ca națiune –, cei lipsiți de un fundament valoric minimum conștientizat, se vor desfășura mereu – cauzele fiind multiple. Este democrație, trebuie să fie lăsați să-și depună oriunde părerile. Nu contează prea mult!

    Ceea ce CONTEAZĂ din păcate – și influențează foarte mult societatea noastră – este TĂCEREA nepermisă a celor valoroși – neimplicarea lor în zonele de organizare a profesiilor, acceptul lor către izolare, coabitarea în sisteme ce adună valoarea la loc cu nonvaloarea. În acest fel, stagnarea nu numai că este asigurată, este profund garantată!

  8. Ar fi interesant sa cunoastem Notele/Informatiile/Probele etc. oferite SECURITATII de domnul Profesor univ. dr. Nicolescu Valerius, atat in tineretea sa ca student, iar mai apoi ca angajat universitar: preparator, asistent, sef de lucrari, conferentiar si profesor. Poate ca, aceste informatii pot descifra multe din faptele si animozitatile existente in randul universitarilor, si nu numai la FMVB.

    • Pentru aceasta contactati-l pe dr. Predoi Gabriel cinea dat public aceste informatiile despre Prof. Dr. Niculescu Valeriu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cristian Valentin Iosif
Cristian Valentin Iosif
Autorul a absolvit Facultatea de Medicină Veterinară din București și apoi Școala de Studii Postuniversitare în domeniul Clinică și Farmacie. Din anul 2015 este cercetător acreditat în cadrul C.N.S.A.S. Conferențiază cu tema „Misiunea cercetătorului C.N.S.A.S.” și „Principii etice în profesiunile liberale”. Locuiește în Sibiu. Este membru în Colegiului Medicilor Veterinari din România din anul 1998. Este medic veterinar clinician. A publicat numeroase articole în diferite reviste, tema generală fiind sănătatea omului şi animalelor, ecologie şi protecția mediului. A activat timp de trei ani (mandatul 2013-2016) în Comisia Naţională Legislativă a Colegiului Medicilor Veterinari din România – redactând cartea ”Amendament VET” ce propunea la vremea respectivă circa 300 de amendamente la legile profesiei.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro