joi, martie 28, 2024

Despre “Theodoros”

            Când am văzut prima dată, în 1990, “Levantul” lui Cărtărescu ( îl adusese un coleg de la ceea ce se numea Redacția ING, în Politehnică) a fost o lovitură fulgerătoare. Deși cititor destul de împătimit nu urmărisem foarte îndeaproape generația optzeciștilor, pe de o parte și pentru că era dificil; publicau rar, din cauza situației presei din comunism, în tiraje minuscule sau câte o poezie strecurată prin tonele de maculatură ale presei de partid și de stat. Trebuia să ai “informații din interior”, să frecventezi vreun cenaclu sau să ai altfel de contacte ca să știi unde să îi cauți (pentru că sistemul avea breșele lui de care un tânăr autor știa să profite… dar și cititorul trebuia să știe unde să îl caute)

            Dar Levantul…..

       S-ar putea să fi făcut cadou măcar 10 exemplare în perioada respectivă.

            Una din ideile clare ale epocii respective era că vremurile epopeii au apus pentru totdeauna. Cum literatura română avea o singură epopee demnă de acest nume, Țiganiada, și aceea eroi-comică, iar încercările pașoptiștilor eșuaseră lamentabil, situația va rămâne pentru totdeauna așa. Trăiam vremuri de realism (socialist sau nu), în care marile entuziasme nu mai erau posibile.

            Dar Cărtărescu ne “păcălise” pe toți. Plasând acțiunea în acei ani ai revoluțiilor, folosind inclusiv limba și ideile acelei epoci, ne teleportase în acea vreme, da, acea vreme în care se scriau epopei. Ironia fină prin care reușea să păstreze totuși distanța, pentru a nu cădea în patetic (folosesc cuvântul în sensul românesc, nu în cel americănesc) și naiv, parafrazele, inserturile tipic postmoderniste  realizau un echilibru fin și extraordinar între conceptul romantic al lucrării și caracterul contemporan al conținutului. O capodoperă, fără doar și poate.

            Levantul era dovada că se poate, totuși, scrie o epopee la sfârșit de secol 20 însă pe drumul ei nu se putea merge: nu puteai să mai scrii o a doua epopee folosind același “tertip”. Pentru că ar fi părut ceea ce ar fi și fost: o imitație.

            Doar dacă….

            Am terminat de vreo două săptămâni “Theodoros” și mi-am lăsat un răgaz (niciodată suficient) pentru a digera acest roman, care cumva încheie ciclul deschis de “Levantul”. Pentru că, într-un anume fel, despre asta vorbim, de  un fel de geamăn complementar al epopeii de care vorbeam, o temă, a gemenilor, dealtfel, atât de dragă autorului.

            Theodoros e un roman și se poate citi ca un roman cu mai multe planuri convergente, însă e, în felul său, tot o epopee.

            Personajul lui e de fapt un Don Quijote, hrănit însă nu cu romanele cavalerești ale evului mediu occidental ci, pentru că suntem la porțile Orientului, cu Alixăndria și celelalte cărți populare, cu învățăturile popești (fără să ajungă la rafinamente teologice) și rudimente ale filozofiei romantice despre “destin”. Deși câtă vreme citești romanul nu îți pui nici un moment problema plauzibilității, am putea zice că Teodoros se dezvoltă într-un mediu intelectual cât se poate de credibil raportat la epocă; nimic nu e în plus sau în minus.

            Avem în roman de toate, material din care ai putea dezvolta câteva zeci de povești, întâmplări bizare, povești cu haiduci și pirați, călugări și mânăstiri, regina Victoria și politica ei. Nimic nu e incredibil, ba, dimpotrivă, materialul e precis documentat, până la acribie (am verificat câteva din informații cu Wikipedia, doar ca să fiu sigur) dar peste avalanșa de fapte se suprapune imaginea eroului în căutarea destinului.

            Destinul- aici mi se pare cheia întregii construcții. Pentru că nu vreau să răpesc cititorului plăcerea, dar pentru că asta nu ține de miza romanului, eroul umil din Ghergani va ajunge în final împărat, dar ce fel de împărat?  O împărăție obscură, la cheremul unei împărății mai mari, cea a reginei Victoria, și toate sub o și mai mare împărăție, cea a Domnului. Pentru că toate sunt deșertăciune.

            Toate, cu excepția literaturii.

Distribuie acest articol

68 COMENTARII

  1. Frumos scris. Și eu cred că Mircea Cărtărescu este un scriitor de geniu, poate cel mai important scriitor din întreaga literatură românească.

  2. Am citit si eu D-aia iubim femeile, dar nu pot spune ca m-a impresionat. Am incercat si cu Levantul, la fel ca Basescu, citesc la el de vreo 10 ani.
    Sincer sa fiu, e ciudat sa spui „sincer sa fiu”, ar insemna ca de obicei nu esti sincer, Cartarescu ma depaseste, nu reusesc sa prind fiorul cititului.

    • „de ce iubim femeile” e o culegere de texte de prin periodice. Poate „Nostalgia” o să vă placă. Cu Levantul e oarecum dificil dacă nu rezonați cu stilul parodic, unii din autorii parodiați sunt relativ obscuri iar vocabularul pașoptist greoi… doar primele 50 de pagini :)

    • cu Levantul vă propun un „shortcut” :) Există un număr de înregistrări cu textul recitat (inclusiv piesa de teatru, dar nu prea îmi convine că are sonorul rău . Varianta recitată are aventajul că atenuează un pic greutatea limbii, pentru că e deja „interpretată” de un actor.
      De pildă:
      https://www.youtube.com/watch?v=3fLcgVgCa9E
      S-ar putea să vă ia mult mai puțin decât lui Băsescu, bănuiesc că el a renunțat :)

        • recitiți și introducerea din articol. E un cânt compus exact cu elanurile și cuvintele din epoca pașoptistă, nu trebuie să cădeți în greșeala de a atribui autorului ideile. (și căutați și următoarele cânturi, o să vă confirme spiritul ludic și parodic) . Există și o înregistrare a spectacolului de teatru, din păcate mi s-a părut că e cam inaudibilă…

  3. MC a scris o („o” subliniat) carte cu care va ramine in istoria literaturii romane: Levantul. Necitita de mai nimeni (in afara de criticii literari) dar apogeul timpuriu al unei cariere ulterioare bazate in principal pe romane (cu caracter autobiografic) si o splendida etalare a unui vocabular nemaintilnit in literatura romana. Stiu eu, poate in „Theodoros” sa revina la aceeasi suculenta si varietate a limbajului, pusa de data aceasta in slujba unei trame coerente?

    Citeva pagini pot fi citite aici: https://humanitas.ro/assets/media/theodoros.pdf

    • Sunt gusturi si gusturi in literatura. Am citit niste pagini din Theodoros, pare o exprimare foarte alambicata si pus accentul pe cuvinte multe si variate, descrieri f.lungi cu lux de amanunte, viscerale; mai putin pe actiune/concepte abstracte/situatii de viata. Nu prea e o literatura care sa imi placa, te pierzi in amanunte, dar asta e stilul lui Cartarescu; nu sustin ca ma pricep la literatura. POate sunt unii carora le place genul asta, si altii care o iau doar din snobism.

      • bineînțeles e chestiune de gust. Probabil că o condiție este să ajungi cumva la sațietate cu romanul realist (cam așa cred că se schimbă gusturile în literatură și nu numai, orice gen se epuizează prin repetare). Și atunci cauți zone în care să „scapi” de el. Într-o zonă mai populară ar fi filmele de genul „Stăpânul Inelelor” sau cele cu supereroi (Captain America). Nici ele nu prea au „situații de viață” (decât într-un mod metaforic, așa cum o să le găsiți și la Theodoros): eroul sacrifică moralitatea pentru măreția scopului de a deveni împărat. E genul de conflict clasic proiectat pe fundalul unui neguros secol 19 dintr-o țară neguroasă. Dar evident cititorul trebuie să fie dispus să își asume experiența, probabil aici e pariul oricărui scriitor, să te convingă să „mergi cu el”. Cei care nu te conving se plâng la toate mesele că sunt genii neînțelese :)

        • Cartarescu spune ca el scrie pentru el :) Cred insa ca imi place mai mult romanul realist sau semi-realist. Prefer cartile care au un mesaj filozofic si idei complexe si coerente. Nu imi plac cartile facile; si nici filmele de actiune gen Stapanul Inelelor sau Captain America, adica ma uit la ele, ma amuz, apoi le uit :) Totusi cand un roman are vreo 800 pagini (ca Theodoros) trebuie sa investesti f.mult timp in el; apoi dupa ce ca are atatea pagini, sa mai citesti o descriere ca a facut cruce cu mainile patate de sange pe 2 pagini, dupa care alte divagatii pe n pagini, se uita si despre ce era vorba de fapt in roman.. Nu stiu de ce l-a scris atat de lung, vad ca e o moda in ultima vreme sa se scrie carti f.lungi. E genul de literatura in care se arunca f.multe cuvinte, expresii, descrieri detaliate, mai putin idei sau situatii concrete.

          • Cărtărescu scrie pentru el așa cum și eu fac inginerie pentru mine. Fac pentru că îmi place, dar asta nu înseamnă că nu e util pentru cineva (și iau și bani pentru asta :) ). Sigur, dacă nu vă încadrați la publicul țintă nu e nici o supărare… până la urmă literatura e mare, se găsește ceva pentru fiecare…

            • Opinia mea este ca fiecare dintre noi trebuie sa faca ceva nu pentru sine ci pentru aproapele .Si stim cine este aproapele nostru din Sfinta Scriptura . Mintuitorul Iisus Hristos a spus cine este aproapele nostru .
              Apoi , pina in 1989 toti cei care au urmat cursuri universitare si au obtinut licenta au facut toate acestea pe bani publici ( adica pe banii cetatenilor , bani luati cu japca legala de guvernanti . Ceea ce se intimpla si acum )
              Prin urmare consider ca toti cei mentionati anterior au o obligatie cel putin morala ca , folosind cunostintele , abilitatile , competente , ….dobindite sa se faca util celor care l-au sustinut financiar . Sa se puna in slujba acestora .
              Eu consider ca invatamintul universitar in Romania nu trebuie sa fie subventionat . Nu sint de acord , de fapt , cu nici un fel de subventie acordata din bugete publice .

            • Eu sunt și mai vinovat, că am făcut două facultăți pe banii contribuabilului :) (acuma sunt în cealaltă situație, îmi ia guvernul cu japca :) )
              Dar uite, încerc să mă achit pe ambele domenii, sper că ați înțeles că despre asta vorbeam și eu. Vedeți dumneavoastră, nu putem avea pretenția să scriem cărți care să dea prea multe răspunsuri, dar trebuie pe cât posibil măcar să punem întrebările. Asta face o carte bună, vă pot recomanda să o citiți și discutăm atunci dacă întrebările sunt pe placul nostru și dacă răspunsurile sunt așa cum trebuie sau doar păcăleli. Datoria unui scriitor e să fie un mare scriitor și a unui inginer să își facă bine treaba de inginer, asta scrie și în Biblie și în manualul de inginerie… În general meseriile nu sunt pentru tine ci pentru ceilalți … și asupra lucrului ăstuia am insistat și eu dacă interpretați cum trebuie.

    • Nu aș zice că „Levantul” a fost așa lipsită de cititori, ba a beneficiat chiar și de o transpunere pentru teatru (mi s-a părut cam stupidă ideea de a pune așa ceva în scenă dar am văzut piesa și nu, nu era). Majoritatea celor din cercul meu (incluzându-mă și pe mine aici) nu erau și nici nu au devenit critici. Nu știu dacă ați făcut efortul de a citi vreodată Țiganiada. Țiganiada e greu de citit datorită limbii ( dar Budai-Deleanu are niște motive întemeiate, el a trăit chiar în acea perioadă :) ). Însă după ce faci efortul de a te familiariza cu limbajul (nu e ușor dar se poate face) textul e savuros. Prin 1991 cititorul era mai dispus să facă acest efort (încă nu intrasem în epoca digitală) așa că din ce îmi amintesc ecoul a fost destul de bun. Sigur, se adresează genului de cititor educat care poate recunoaște o parafrază după Blaga sau Arghezi, ceea ce în vremurile noastre e mai complicat…

      • Am prieteni care citesc d’alde Pirandello si tot felul de carti de beletristica si totusi nu stiu decit una care a citit „Levantul”. Eu citesc extrem de putina beletristica; prefer politica, calatorii, geografie. Poate ca ultima carte de beletristica citita a fost „The Mountain Shadow”, mai putin reusita decit „Shantaram”. Am citit Tiganiada, mai ales ca toti ar fi trebuit s-o citim la scoala:)
        „A Strange Kind of Paradise: India through foreign eyes” de Sam Miller si „A New Day Yesterday – Uk Progressive Rock And The 1970s” de Mike Barnes sint ultimele citite, sigur mai utile/informative decit romanele lui Cartarescu (pe care il apreciez altfel si pt sufletul de copil), mai ales ca ma reintorc in India in februarie. Oborul lui Cartarescu e si al meu, asa ca sint la curent si cu cel de demult, cu Predoleanu, si si cu cel de azi …

        • Si asta, citita in ultimele saptamini prin aeroporturi si autobuze e interesanta, mai ales pentru meditatiile privind necesitatea unora de a calatori: „Mad Travelers A Tale of Wanderlust, Greed and the Quest to Reach the Ends of the Earth” (Dave Seminara)

  4. S-a trezit si Badici asta sa vorbeasca despre literatura. Cărtărescu, eternul laureat al premiului Nobel, e un scriitor supraevaluat, cel mult mediocru. O rusine sa fie așezat lângă marii scriitori.

  5. Colateral, dar la „obsesia” epopeii naționale, cică venită târziu, sec. XVIII, Țiganiada, epico-comică… mă rog, epitetul „comică” s-ar putea curând să nu mai fie inacceptabil…
    Cântecul Nibelungilor, Kalevala, Cântecul lui Roland, Cântecul Cidului etc etc , muult mai devreme…
    Dar de ce trebuie să fie o epopee scrisă ?
    Epopeea noastră este Columna lui Traian, vreți ori nu vreți să acceptați. Nu trebuie tradusă, poate fi văzută de oricine…
    Poate grecii, prin Iliada și Odiseea să aibă una mai veche…

    • deci epopeea națională e produsă de un sculptor (inginer ar fi în zilele noastre), Apolodor din… Damasc :)
      Nu cred că e musai să avem o epopee națională, doar că o literatură la maturitate trebuie să producă niște opere de referință, pentru că până la urmă asta ține limba în viață. Nu e musai nici să avem Universitate sau Academie (de fapt în al doilea caz mă cam îndoiesc că avem) dar sunt semne de maturitate și referințe pentru întreaga societate. Literatura noastră a început târziu, neavând clasicism nu avem nici dramaturgie clasică, nici epopee, pentru că, în mod firesc scriitorii epocii au scris pentru gustul vremilor lor, poezie romantică și după aceea cam toate curentele care s-au succedat la Paris sau prin alte părți. Putem considera Levantul un „pariu”, dar e un pariu muncit, pentru că Mircea Cărtărescu are un secret pe care îl știe toată lumea dar puțini îl practică (și nu mă refer doar la literatură): munca serioasă.

  6. „O împărăție obscură, la cheremul unei împărății mai mari, cea a reginei Victoria, și toate sub o și mai mare împărăție, cea a Domnului. Pentru că toate sunt deșertăciune.”.
    Inteleg ca are Happy End daca este la cheremul imparatiei reginei Victoria.
    Sa asteptam urmarea cu imparatia asta parte din Commonwealth nu din UE? ;)

    „o și mai mare împărăție, cea a Domnului.”
    Suveranul britanic este si seful bisericii in Anglia. Si la incoronari se canta Haydn – Tzadik the Priest!
    Asa ca nu vad nici o contradictie sau neclaritate.

  7. Şi pentru mine, Levantul a fost o delectare; și astăzi mai recitesc pagini la întâmplare, în primul rând pentru savoarea lexicală incredibilă. Un bemol totuşi pentru firul epic dezlânat; este adevărat că în această realmente capodoperă de postmodernism, epicul joacă un rol secundar, aproape neglijabil.
    În Nostalgia, mi s-a părut că ceva scârţâie, pentru că se întrezărea lipsa de vână epică; Solenoid, are câteva fulguraţii interesante , în rest însă amprentat de preţiozitatea narcisiacă a autorului. Recenziile la Solenoid sunt contradictorii, opinia lui N. Manolescu fiind net defavorabilă.
    Am citit câteva zeci de pagini pe internet, din Theodoros, şi regăsesc aceleaşi poncife obositoare ale autorului, acelaşi stil prolix, care face nedigerabil tomul voluminos. Nu cunosc cum a primit critica literară acest ultim roman.

    • cred că momentan critica e puțin debusolată. Nici eu însă nu prea mai citesc cronici decât foarte rar. Despre Solenoid aș fi vrut să scriu la un moment dat, nu m-am încumetat. Solenoid e complet „altfel” și după părerea mea nu s-a mai scris așa de la proza lui Eminescu (asta poate fi bine sau rău, Eminescu nu a reușit să găsească în proză limbajul pe care l-a găsit în versuri – poate dacă ar mai fi trăit 20 de ani… ) Este într-un anume fel un mod de a depăși literatura, pentru că nu e literatură, e mai mult (cred că de asta nici nu i-a plăcut lui N.Manolescu). Doar că volumul e o problemă, ca să pot scrie despre asta ar trebui să îl recitesc măcar odată ceea ce e o aventură în sine :) Totuși, Theodoros e mult mai abordabil și conține mult material epic, povestiri în sine, plus câteva imagini de neuitat, am evitat să vorbesc despre asta ca să nu îi dezamăgesc pe cei care preferă să citească singuri. Stilui autorului e adevărat că e prolix, pentru cine îl gustă e o încântare, pentru cine nu…

      • Mulţumesc pentru răspuns, d-le Badici! Aş mai vrea să adaug că în România Literară au apărut două cronici foarte severe, aproape devastatoare, ale lui Daniel Cristea Enache şi Sorin Lavric, la adresa ultimului volum de poezie al lui M. Cărtărescu. Este foarte posibil să greşesc, însă risc o opinie personală în sensul că fineţea de bijuterie a Levantului nu a mai fost egalată de autor în nici o operă ulterioară!

        • pe cea de versuri să nu dați banii :) Eu personal nu am înțeles ce a vrut să facă, e un fel de criză de anxietate în „priză directă” , Mergeți și o răsfoiți la o librărie, nu e nevoie de mai mult. Cărtărescu a anunțat încă după Levantul că nu va mai scrie poezie (de aici și stilul prozei, practic e o poezie reprimată). Firește că după Levantul a încercat noi modalități de expresie, dar nu aș zice că Orbitor sau Solenoid sunt mai prejos, doar că evident fiecare încearcă să facă „altceva” deci e greu să compari; după părerea mea și literatura română e în general „mai avansată” în poezie (sună cam inginerește, asta e :) ), în sensul că avem multă poezie bună, pe când proza bună e destul de limitată (și ca amploare dar și ca tematică, proza fantastică de pildă e aproape absentă), deci un autor român se va mișca mai comod în poezie.

      • De regulă autorii foarte la modă în timpul vieții trec repede. Joyce a fost interzis mult timp, să nu mai pomenim de Kafka, care a scris două romane, unul neterminat și câteva povestiri, desigur, ei sunt re-cunoscuți și apreciați, în cercuri restrânse, aproape sectare. Era un simbolist extravagant, faimos la vremea lui, scotea romane ´de mister´ pe bandă rulantă, Josephin Peladan, zis si ´Sar´, cel mai celebru roman al lui a fost ´Le vice supreme´. La noi romanele au fost prea ´sociale´, prea teziste, imitându-le pe cele occidentale sau rusești, Marin Preda se lua și el după Dostoievski, uneori aproape literal. Literatura lui Cărtărescu e, din ce am auzit, evazivă, onirică, chiar compulsivă, daca e să judecăm după cantitate. În ritmul ăsta o întrece pe Sandra Brown. Greu să mai găsești azi cititori, alții decât fanii, reali sau ( mai degrabă )prefăcuți, când epoca foiletonistică e de mult apusă, viața e prea scurtă si trebuie să alegi, să guști, să arunci o privire, ca din mersul trenului, din ceea ce e deja consacrat. Și când te gândești că Mateiu Caragiale, misteriosul, decadentul, și-a șlefuit ´nestemata´, destul de subțirică dar incredibil de densă, o viață întreagă, curățând la porumbi, pe sală … Dar cu criticii de la RL nu putem fi siguri, cel puțin cu unul ca Lavric : dincolo de exhibiționismul lui politic, are un stil arhaizant, manierist, plin de ornamenturi si falduri, se crede vreun fel de dublură a lui Nae Ionescu, amestecat cu Noica și Cioran, critica lui e mai mult ideologică decât literară, contra ´artei degenerate´ și ´bolșevismului cultural´. Și M. Mihăieș, deși pe alt meridian, excelează în critica ideologică, incredibil de agresivă, feroce, încât îl sleiește și pe cel mai indulgent cititor, nu știu care să fie cauza. O critică a postmodernismului prin lentila nostalgică a modernismului, un conservatorism literar și cam confuz, nerealizându-se faptul simplu că postmodernismul e progenitura firească și foarte fidelă a modernismului, care era oricum, numai conservator ba. Poate reacționar, din rebeliune. RL pare să fi ajuns o insulă sub vraja vreunui Prospero capricios și mizantrop. Ciudată epopee a intelectualilor români, comeseni veseli și pasionali odinioara la DS și AC. Au apucat-o pe căi singuratice și și-au creat imperii imaginare, solenoide, unii mai zic să coboare din turnurile lor de fildeș. Ba bine că nu. Cine va de-scrie vreodată aceste meandre ale spiritului românesc post-decembrist, precum Saul Bellow la timpul lui ( și cine să fie Raventlowul, ce mare tartor al spiritului dâmbovițean? ) … Mi-l amintesc pe G. Liiceanu în Parlamentul european, cu ocazia fâră-de-legilor aleșilor noștri, ridicându-se și ridicandu-și solemn vocea : Sunt Filozof !, ca vreun nou Heidegger, venit de la porțile Orientului. ´Ați depășit minutele´( vreo două, cred, cât sa te scarpini pe după ureche sau oriunde ), a retezat mecanic, a ridicat din umeri și a tăiat microfonul euromoderatorul insensibil și ignorant. Și cât drum, câtă pregătire, cât nesomn … Așa trece și gloria literară.

        • Sa imi fie cu pardon dar Preda a fost singurul autor in care am recunoscut Romania in care traiam!!! Si generartia babacilor comenta „Morometii” , inclusiv discutiile din poiana lui Iocan .. „cu asa era ma!!”.
          O unda de realitate s-a strecurat in „Jean fiul lui Ion” de Nicolae Țic. O unda ..

          Restul mi se par cam la fel de realiste precum scierile lui Camil Baciu,Sergiu Farcasanu, Vladimir Colin, Kernbach et caeteri (autori de SF)

          A ! Da !! Cartea cea mai tradusa, paratradusa in toate limbile pamantului sau pe aproape a fost … „O iubire din anul 41.042” de Sergiu Fărcășan. Dar macar el zicea pe bune ca e SF ….

          Cat despre onorabilu’ etern suspirant … care se da lovit in aripa ca a „esuat” ca prof de romana la scoala Ion Creanga din carteru’ idem den Bucale …. daca ar fi scris pe bune un roman al mahalalei in care sa ma simț reprezentat … (eu din Andronache … ) .. cred ca ar fi rupt gura .. targului de pe Rive Gauche ….(care s-a extaziat de fondul precolumbian la scritorilor latinoamericani si proza unui Evtusenko)

          • Nu ați recunoscut la Preda România în care trăiați dvs ci pe cea a părinților și a bunicilor. Și bunica mea l-a citit aproape cu religiozitate…
            Dar lumea rurală a fost distrusă rapid din anii ’50, a fost înlocuită de o lume semiurbană care probabil are și ea nevoie de scriitorii ei. „Mendebilul” lui Cărtărescu se petrece în lumea aia, a copiilor ce se aleargă cu tubermane prin șanțurile de la șantierele eterne… cam așa a fost copilăria în vremea mea prin toate orașele. Doar că fiecare scriitor are „tarlaua” lui – și evident publicul lui, el nu și-a propus niciodată să scrie roman realist.

            • acum o întoarceți ca în … Andronache.
              Referința dumneavoastră a fost clară, la Moromeții, dealtfel cărțile citate acum nu prea mai sunt azi luate în considerare.
              Depinde ce înțelegeți prin fantasy extinsă ( Theodoros ar putea fi încadrat aici, de pildă, ca și toate nuvelele din Nostalgia, Orbitor…) JK Rowling folosește un tipar mai clasic, ca să se adreseze mai multora. Asta nu înseamnă că nu ne place, dar e totuși un gen relativ facil, după câteva volume te plictisești…
              Iar cu aspirația… oricum asta e o tâmpenie: nu se dă examen pentru Nobel. Dacă cineva aspiră, aspiră în sinea lui. A, că unii de la noi au considerat că e suficient de bun ca să aibă șanse… nu e vina poetului :)

  8. Eram tinar cu pletele-n vant cand am citit Levantul, surprins placut de limbajul arhaic. Dar nu l-am mai recitit de atunci, ca nu m-a impresionat. Cartarescu e overrated. Prea oniric, soarec de apartament mic si prafuit, cu lucruri vechi. Fara experiente in lumea reala cam greu sa scrii ceva care sa ramana. Morometii primul volum e o capodopera care va dainui, nu vad vreuna din cartile lui Cartarescu ridicandu-se la nivelul acesta. M-am chinuit (da, realmente, chin) sa termin Solenoid. Unele fragmente sunt memorabile, e drept, dar nu e o carte mare. Decat poate prin numarul paginilor, da, e o carte groasa. In general se vorbeste despre fricile si angoasele autorului cand era el mititel si despre descoperirea eternului feminin. In aceeasi perioada am citit Amos Oz – O poveste despre dragoste si intuneric, si tin minte ca m-a ‘curatat’ mental dupa lectura Solenoidului. Mi-am zis, ei da, cu totul altceva. Asa ca, vorba aia: n-ai cu cine domne, n-ai cu cine.

    • comparația cu „Moromeții” e cheia. Romanul românesc e cu țărani, școala începe cu Creangă, tot la țară, copiii mei nu au înțeles nimic din „Amintiri” și nici Ion nu pare să aibă vreun succes. Evident că un autor contemporan nu o să preia rețeta romanului social rural tocmai din cauza asta, că și problematica specifică a dispărut și nici cititorul nu mai rezonează cu ea. Admit, eu m-am născut la țară, am pus lubenițe, dar eu sunt bătrân :)

      • too bad domnule Badici daca copiilor nu le mai spun nimic amintirile, capra cu trei iezi, ursul pacalit de vulpe sau povestea porcului! ar trebui deconectati de la perfuzii (telefoane si tablete) si ndemnati sa citeasca povesti! nu tin de rural, teritoriu geografic sau mai stiu eu ce! e lumea magica a basmelor (pot fi arabesti) sau aventurilor (tom sowerylor) ce n cinta sufletul si dezvolta scoarta cerebrala oricarui copil

      • Nu uita ca esti roman,
        Ca tatal tau a fost cioban
        Bunicul tau a fost Traian
        Si-n tara asta te-ai nascut sa fi stapan.

        Sunt nascut in Bucuresti dar .. sunt roman! Si da, bunicul un pic țăran!!!
        Ptr rest il citez pe Ion Hagiu invatator din Zabala COVASNA
        Mai copchile ia sama ghine
        Ca să ducă obiceiul, cănd or creşte ai tai copchii,
        O inima vitează în tine
        Sus pă frunte o căciulă ca un dar s-o ţîi

        • Eu chiar m-am născut la țară, ba într-un anume fel mă mândresc cu asta. Dar lumea respectivă, din Moromeții, nu mai e. Asta nu înseamnă că vecinii mei de la Mârșani nu sunt oameni de ispravă, dimpotrivă, doar că progresul tehnic și-a făcut treaba și pe acolo, ei nu mai poartă ițari și nu mai cântă din fluier. Acum vreo șase-șapte ani, ultima dată când am tăiat porc am fost la veterinar (cel din sat nu era, am fost într-un sat vecin, nici măcar o comună) și am primit o lecție de biologie de la respectiva doctoriță (venise cineva care avea probleme la ai lui) care m-a lăsat fără cuvinte. Adică era secolul 21 și acolo…

        • „Ca tatal tau a fost cioban”
          Meserie foarte grea si onorabila.
          Faceti referinta si la videoclipurile publicitare cu Ghita ciobanul care sunt f. misto. Tizul d-voastra!

          „Bunicul tau a fost Traian”
          Si familia Becali este de aromani.

          „sa fi stapan”
          Problema nu este de posesiune ca asta este transata, ci de comportament de tzoparlan/mitocan.
          Iar comportamentul asta este taxat de catre revansarzi.

          „Sus pă frunte o căciulă ca un dar s-o ţîi”
          Exista cusme si caciuli.
          Daca vreti un popor de Badea Cartan, … preferinta dumneavoastra.
          Sper ca nu vreti un popor cu caciuli muscalesti.

        • Sunt multi intelectuali carora le este rusine ca sunt romani.
          Nu ma numar deloc intre ei, ba chiar contrariul si nu de azi de ieri!
          Imi este teama ca va puneti intelegerea limitata la vedere.
          Si „mai usor cu pianul pe scari” cu Traian si Decebal, sau poate anticipati sau doriti barbati trans pe care sa ii vedeti „gravizi”. :))
          Tuneluri dacice pana in Italia visati?
          Pe Dan Iosif care sutise bratari dacice l-ati iubit si admirat?
          Pe VC Tudor l-ati idolatrizat?
          Macar de aspectele bune de convetuire pasnica intre romani si unguri din Ardeal din filmele cu ardelenii va amintiti, sau memoria v-a fost dilita, asa … ca ati mentionat calculatoare.

        • Uitai sa comentez asta:
          „port si Borsalina”
          Se spune borseta. Sau chimir! Nu ati invatat cuvintele astea la limba romana???
          Si daca vreti sa schimbati ceva, nu trebuie itzarii … ci obielele.
          :))

  9. Taranul (roman sau strain) era autentic, real, analogic. Cu bune si cu rele, desigur. Cartarescu nu e real, e un intelect care scormone prin memoria lui proprie. Dar altul nu avem, cu el defilam :-) PS Si eu mi-s batran, asta e. Banuiesc ca in 20 de ani o sa cerem lui ChatGPT: scrie-mi o urmare de 2000 de pagini la Orbitor. O, tempora…

    • și nevrozele omului modern sunt reale și autentice. Disputa asta e încă din interbelic, dar în final „Ultima noapte de dragoste…” e mai populară decât „Patul lui Procust” pe care autorul l-a vrut un roman citadin și în afara canonului realist obiectiv. Însă tot de atunci vine și „divorțul” între cititori și scriitori, divorț care s-a accentuat în timp și cumva cred că e nevoie de un efort pentru a-l repara, până nu se refugiază toți cititorii în Sandra Brown :) . Nu e ca și cum Mircea Cărtărescu nu ar avea anvergură epică: povestea bulgarilor care trec Dunărea pe gheață din Orbitor (cred că a „decupat-o” și în colajul „Stiutorii”) rivalizează cu orice text epic din literatura noasrtă și nu numai… E vorba mai mult de aria de interes, care la el e mai degrabă introspectivă sau onirică.

  10. „Si-a incurcat matasa vietii in maracinisul unui grec olog” (daca citez bine din mermorie, fara google) e o propozitie demna de orice mare scriitor (nu neaparat roman)! „Theodorus” e o incantare si imi pare tare rau de cei ce-l rateaza, din comoditate sau din prejudecati nici de ei intelese. E o carte frumoasa, domnilor si eu unul ii multumesc minunatului Cartarescu pentru tot ce a scris (da, cu „Nostalgia” va poate „prinde” frumos in lumea lui literara).

  11. Am citit Theodoros, dar încă nu o cronica literară scrisă de un critic profesionist, adică de un cititor mai mult decât avizat, dedicat, în mod special, criticii. Au apărut, desigur, părerile unor amatori pe site-uri de amatori, de obicei snobi care consideră că e de bon-ton să cazi în extaz citindu-l pe Cărtărescu. Am văzut impresiile câtorva intelectuali respectabili, dar buni amici și preferați ai autorului (Dan Liviu Boeriu), precum și texte de marketing (Lidia Bodea), care însoțesc, în mod firesc, lansările de carte de la Humanitas. Dl Boeriu e de profesie jurist, chiar dacă un împătimit al lecturilor, iar dl Badici, un IT-ist, chiar dacă e și absolvent de Litere. Recunosc că am mai mare încredere în Nicolae Manolescu și criticii de la România literară decât în textele de complezență care apar pe aiurea.
    Am citit aproape tot ce a scris Cărtărescu, sunt obișnuit cu stilul și frazele lui lungi care ocupă o jumătate de pagină, descrierile amănunțite, cu multe divagații și imaginția lui debordantă. E și o chestiune de gust, te poți plictisi și arunca, la un moment dat, cartea (de șase sute și ceva de pagini), sau, dimpotrivă, te pot încânta descrierile admirabile și poveștile care traversează atâtea spații și epoci diferite.
    Repet, îmi lipsește, până acum, însă, verdictul criticii profesioniste.

    • Nu vă pot ajuta în această privință. Eu am făcut ce am putut :) Mă tem că pentru critica „profesionistă” mai aveți de așteptat, eu m-am gândit să le dau un „brânci” :)

  12. „Am văzut frica duhnind ca un dihor în sufletul tău și am întins mâinile noastre albe, cu unghii de lumină, către ce se petrecea dedesubt, pe marea sferă sclipind de ape. Am zărit glontele încă aflat la rădăcina muschetei și l-am sortit să nu-ți atingă pieptul niciodată. Am născocit o lume-ntreagă pentru asta, căci mânat de tăria flăcării din spatele lui, glonțul de aramă lustruită și-a pornit răsucirea prin dubla elice a ghinturilor țevii celei lungi, scrâșnind în șanțurile țevii și topindu-se la suprafața lui ca o planetă abia născută din beznă și haos, în lumea încă lipsită de viață, de duh și de cuget.”
    Vedem în Theodoros un Cărtărescu în plină vervă imaginativă, deplin stăpân pe arta sa.
    Nu știu dacă în viață sau postum Mircea Cărtărescu va a vea parte de toți laurii pe care îi merită. Provine dintr-o cultură mică, de frontieră între vest și est. Dar știu că datorită lui cultura română este mai bogată, mai bine cunoscută în lume.
    Mircea Cărtărescu a netezit calea către un altfel de viitor, în care România va da cu siguranță un om de litere care să rostească un discurs la primirea Nobelului pentru literatură. Acel om, acel poet sau scriitor, nu va uita să-l amintească și pe Cărtărescu în discursul său.
    Deși mai este încă timp, Mircea Cărtărescu are ocazii destule înaintea sa să scrie și alte cărți mari.

    • Sper ca si Cartarescu sa ia premiul Nobel, desi nu stiu daca asta e cea mai mare recunoastere literara posibila. M-as bucura insa ca cineva din Romania sa il castige, iar Cartarescu are cele mai mari sanse momentan si in viitorul apropiat. Daca ne uitam la multi dintre castigatorii din ultimii ani vedem o politizare si bagarea in fata a unor semi-valori (ca sa nu zic aproape non-valori), pe niste criterii destul de dubioase si politically correct, precum Herta muller, bob dylan, louise gluck (?), svetlana alexievici (?), etc… Marele Vargas Llosa a primit Nobel abia in 2010… La categoria roman-poezie oniric si cu descrieri fanteziste si lungi, Cartarescu e maestru. De fapt el exceleaza in basme onirice. Theodoros e o carte buna. Cred insa ca ar avea mai multi cititori daca ar scrie romane ceva mai concentrate (600-800 pagini mi se pare exagerat de mult), si ceva mai ancorate in realitate.

      • Vedeți dumneavoastră, Descartes, un premiu pentru literatură se judecă complex, după multe criterii, nu doar cel estetic.
        Ca să fiu mai precis, în nr.3 din acest an al României literare, criticul literar Răzvan Voncu a găsit multe, prea multe fisuri în romanul Theodoros și înclin să-i dau dreptate.
        Cărtărescu l-a scris frumos, dar construcția în ansamblu are fisuri.Theodoros putea fi o carte mare, care să atârne greu, dar mă tem că nu va fi așa. Sau, altfel spus, va atârna greu, dar nu pe talerul care trebuie.
        Am scris toate acestea ca să înțelegem că un Nobel pentru literatură nu vine ușor. Vrem să sperăm, dar nu este de ajuns.

        • Nu am apucat să citesc ce scrie domnul Voncu dar după părerea mea un astfel de roman nu prea poate avea „fisuri”. Poate fi interpretat printr-o anumită grilă, nu știi niciodată dacă grila ta coincide cu cea a celorlalți critici sau cu intenția autorului. Am citit și opinia lui Manolescu de mai de demult despre „Orbitor” și impresia mea e că de fapt estetica autorului a intrat în conflict cu cea a marelui critic, dar asta nu înseamnă nimic. De obicei autorul are dreptate în cazurile astea. Chiar dacă are meritul că l-a valorizat pe Eminescu, Maiorescu a încurajat linia „clasică” a poeziei lui în detrimentul tendinței de sorginte romantică. O fi fost bine, o fi fost rău….

        • Chestia cu „fisurile” intr-un roman e foarte subiectiva. Despre ce fel de fisuri e vorba precis? Nu vorbim despre o lucrare de fizica, matematica, chimie, inginerie, ca sa aiba fisuri de logica/calcule/interpretare date, etc. Chiar si in stiintele tari exista o doza de subiectivism la peer review-ul la jurnale. Iar in literatura nici nu se pune pb unui roman perfect. Nu ati inteles, nu e vorba despre o speranta subiectiva sa ia Nobelul fiindca e roman, ci despre faptul ca unele din cartile lui ar merita acest gen de distinctie. In orice caz l-ar merita mai mult decat unii castigatori precum cei pe care ii aminteam. De exp de ce trebuia sa ia bob dylan, pe care il apreciez pt muzica lui, Nobel pt literatura, care e opera sa literara concreta; chiar nu exista un alt autor mai important in acel an?! sau sirul de scriitoare anonime precum gluck, alexievici, muller, erneaux, etc…? E corect ca un mare scriitor consacrat precum Vargas Llosa sa astepte atat ca sa ia Nobelul? Nobelul a fost politizat si e cam golit de continut acum. Oricum a luat destule alte premii. Important e sa faca cunoscuta cultura romana in lume.

          • Va sa zica doamnele scriitoare anonime dar laureate Nobel se scriu cu litere mici si nu sunt importante pentru ca nu a auzit Dl. Descartes (frumos pseudonim) de ele. Macar despre Herta Muller si Svetlana Aleksievici puteati sa va documentati un pic (eventual citindu-le) inainte sa va etalati parerile. Iar consideratiile masculine despre relatia intre valoare si numarul de pagini sunt de-a dreptul induiosatoare.

            • Deci autoarele de mai sus sunt de premiul Nobel doar fiindca sunt femei… ce mai argument… solidaritate feminina. Vedeti, asta e political correctness… relativizarea valorii si impunerea unor criterii non-valorice bizare. Fiti linistita, m-am documentat despre autoarele respective alexievici, muller, gluck, etc. Dvs v-ati documentat, sincer ati auzit de ele pana acum ? nu cred. Nu am zis ca nu sunt valoroase in felul lor, dar de aici pana la a castiga un premiu Nobel ar trebui sa fie cale lunga. Romanele lui M. Cartarescu (sau ale altor autori) ar fi meritat mult mai mult sa castige, dar deh… se poarta moda political correctness.

            • Cel puțin Herta Muller am citit și cred că își merită premiul. Însă bineînțeles contează și expunerea, e mai ușor când scrii într-o limbă cu o încărcătură culturală veche, meseria de traducător din română în engleză, franceză etc nu aș zice că e foarte răspândită și aici se mai pierde destul, oricâtă bunăvoință și pricepere are traducătorul sunt lucruri care se formează prin uz, expresii , moduri de înțelegere etc. E un oarecare handicap cu care pornești când vii dintr-o cultură minoră, dar până la urmă nimeni nu a zis că viața e dreaptă…

        • Da, între timp a apărut și online numărul respectiv, nu mai am abonament de mult la RL. Așa cum intuiam, domnul Voncu pornește de la ideea că autorul a vrut să scrie un roman picaresc și nu i-a ieșit. Toată critica e legată de încercarea de a evalua romanul în funcție de acest canon. Ori aici există două obiecții din start.
          Una: chiar a vrut autorul un roman picaresc? Eu am făcut referire la Don Quijote tocmai pentru că mi se pare că autorul a vrut un „fals roman picaresc” , întocmai ca Cervantes. (nu întocmai, că evident nici canonul ăsta nu ar rezista) Și doi: are sens să judeci o operă vădit excepțională printr-un canon, oricare ar fi el? Mie mi se pare că nu. Dealtfel eu văd aici ecoul criticilor mai vechi ale lui Manolescu, e menționat explicit „Orbitor 2” ( lui Manolescu i-au plăcut Orbitor 1 și 2 dar nu și 3) Ori asta mi se pare o dandanaie. Un autor nu se poate „prosti” brusc la volumul trei. Am să vă povestesc o amintire: eram la susținerea lucrării de licență, N Manolescu îmi era îndrumător, în comisie nume mari, printre care Eugen Simion. La un moment dat, pentru că vorbeam de Nichita Stănescu, Eugen Simion s-a activat și spune ceva de genul: „când a apărut „In dulcele stil clasic” noi criticii nu am înțeles și am fost reticenți. Dar până la urmă s-a dovedit că poetul a avut dreptate” Cam așa e și aici, poetul se va dovedi că a avut dreptate. Pur și simplu a depășit o etapă și a intrat în alta, cu care critica nu e familiarizată.

    • NOBEL ul este rezervat ptr scrierile profund „nationale” .. alea care relfecfta realitatea neamului in carui limba s-a scris.
      Si mai are o cerinta – un strop de tragedie .. Cestia aia antca in care OMUL se ridica contra sortii si provoaca zeii .. si binentels moare. Mersoa in literatura romana doar Napasta …

      Si ce? 600-800 pagini vi se pare exagerat de mult??!!!
      In domenii mai .. sa zicem futile , de ex SF fara o trilogie nu pare mai esti luat in serios!!! Asa din amuzament si ca exemplificare : trilogia Zorii nopții , trei titluri fiecare a 3 volume .. total cca peste 5000 de pagini la RAO (180 x 110 mm)!!!
      Si mai bine (rau) ciclul Roata timpului , 14 carti … >11 mii de pagini!!!!
      Din cauza pretului au mai multi cititori decat cumparatori… si totusi se vand bine!!!

      A da. Nici Shogunu lui Clavel nu era prea subtirica .. dimpotriva!!!!

      Deci … 800 de pagini .. de abia deschizi cartea si se termina!!! Daca e bine scrisa …

      (A da.. pe la 52-55 de ani am recitit Razboi si pace. Splendida! Acum aveam varsta sa pot gusta asa ceva!!! Insa am avut o nelamurire – de ce alta data mi s-a parut „groasa” Nici 2000 de pagini 180 x 110 mm !!!!)

      • Nobelul nu e „rezervat” doar scrierilor „profund nationale” tragice; deseori e greu de bagat o carte intr-o categorie simplista (vezi romanul picaresc si critica din RLiterara). Oricum categoria de mai sus e uriasa la nivel mondial; e ca si cum ai zice ca Nobelul e rezervat autorilor cu mai mult de 1 carte scrisa…e absurd.
        Cartarescu ar avea sanse reale sa castige Nobelul, are romane f.bune si originale; problema e ca e un premiu politizat si care exagereaza cu political correctness. Din pacate nu valoarea intrinseca a romanelor e intotdeauna factorul principal la Nobel, cel putin in ultimii 20 ani.
        In ce priveste numarul de pagini, depinde, nu e adevarat ca un roman bun trebuie sa fie neaparat foarte lung. Stiu de romanele de consum/entertaining f.lungi, de exp SF in trilogii, etc, tocmai de asta am zis ca e o moda in ultima vreme – carti-pachet de 800-1000-20000 pagini…. Depinde, unele carti lungi sunt bune, altele sunt maculatura pe care nu prea ai unde sa o tii in casa (daca ai deja biblioteca si multe alte carti). Nr pagini nu e un criteriu in a stabili valoarea unei carti. Pe de alta parte, cred ca a concentra pe cat posibil ce ai de spus intr-o carte, si a nu bate campii doar pt a mari nr pagini, e o calitate.

        • Valoarea unei carti nu consta in nr de pagini. Si doar a citi multe pagini nu arata cine stie ce inteligenta… Se vede ca nu prea le aveti cu cititul si mai ales intelesul. Apropo cuvantul e „a pufni”, nu a „bufni”, confundati cu „buf!”, ca atunci cand cazi pe jos… Pe mine ma pufneste rasul cand citesc astfel de comentarii involuntar haioase..

          • @Bizon. Depinde, numarul de pagini citite nu spune nimic, importat e ce intelegi. Valoarea unei carti nu consta in nr de pagini. Exemplele date, carti SF, Shogun, sunt carti de consum. Unii uita insa de calitatea de a nu bate campii pe mii de pagini. Iar cu DEX, se pare ca nu ati citit cu atentie, cuvantul folosit preponderent in acest context e „a pufni”, nu „a bufni” (care inseamna de regula a produce un zgomot infundat prin cadere).

          • @GhitaBizonu’. Valoarea unei carti nu consta in numarul de pagini. Depinde ce intelegi cand citesti, nu cate pagini citesti.
            Apropo de DEX, se foloseste preponderent „a pufni” in contextul respectiv, nu „a bufni” (care inseamna „zgomot infundat produs prin cadere”).. asta daca folosim cuvintele corect, si nu alandala..

    • asta știm deja și e o discuție veche. Dar nu prea are legătură. Labiș, Arghezi, Sadoveanu îmi sunt nesuferiți din cauză că au colaborat cu comuniștii. Și totuși au lucrări bune și pe care le citesc cu plăcere. Am citit cu plăcere și din Louis Aragon, militant comunist adevărat. Scriitorii sunt și ei cetățeni ai țării și au dreptul la atitudine politică, fie că vă place sau nu . A te ambiționa să nu citești literatura din cauza politicii, dincolo de pierderea pe plan cultural pe care o suferi cam seamănă și a „țâfnă” care e mai degrabă specifică zonei geografice de unde vin eu . „Nici de-al dracu’ nu fac clăbuci!” – presupun că știți bancul :)

  13. „Jos moartea!”
    „Nu nebuniei!”
    „Opriți carnagiul uman!”,
    dar oamenii se ucideau între ei mai departe, era singurul lucru pe care știuseră de la început să-l facă, și-n care deveneau din ce în ce mai pricepuți. Nu mai mureau câte unul, străpunși de lame de oțel și de săgeți, piereau acum în masă, injectați, popoare întregi, cu substanța urii universale, scursă-n oceanul de rău metafizic ce ne înconjura de pretutindeni.
    „Ajutor!” strigam în cele din urmă cu toții, înotând în apele negre, înghețate, fără de margini.”
    Mircea Cărtărescu
    „Solenoid”
    2015

    • „Ajutor! strigam în cele din urmă cu toții, înotând în apele negre” dar cine sa ajute? statul, militia, intelligence ul (cu doi de l si un c), armata? au mai ajutat astia si n 89 de nu si mai revine biata Romanie nici dupa 30 de ani. unde i problema? daca dupa o nenorocire urmeaza un dezastru? pot fi eterne jigodiile analfabete cirmuitoare (a se citi elite conducatoare) cocotate precum scroafa n copac?

  14. Adică, un Ion Creanga postmodern cu irizații de Eminescu în noroiul gros al prozei in partea a doua?
    Și Geniul pustiu și revoluționar era în căutarea destinului, faraonul Tla, sărmanul Dionis și Cezara se pare că au depășit destinele ordinare limitate de o singură viață pe această lume.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Badici
Mihai Badici
Absolvent al Facultății de Electronică si Telecomunicații București ( 1991) Administrator de sistem cu peste zece ani de experiență cu specializari in sisteme de stocare si securitatea datelor. De asemenea a absolvit in 1996 Facultatea de Litere la Universitatea Bucuresti. In prezent, consultant IT independent, colaboreaza pe mai multe proiecte legate de infrastructura de date.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro