duminică, mai 16, 2021

Despre vremurile din urmă și investițiile în infrastructură

Presupoziția de existență a unui timp obiectiv ca o parte, sau ca o proprietate, sau o ca o structură firească a naturii, este împărtășită de toți oamenii zilelor noastre. Cei care au nuanțări la această chestiune le au pe plan teoretic, nu în viața de zi cu zi, când apasă pe întrerupătoare, scriu proiecte, sau dau un telefon. Oamenii din Biserica de azi sunt și ei oameni ai zilelor noastre.

Argumentele filosofice și/sau teologice care susțin diferențe de fond între noțiunile de timp sunt tratate ca discuții de dragul discuțiilor, rafinamente conceptuale pentru uzul celor care nu au veleități practice, când nu sunt ignorate ca simple prostii.

Dar diferențele reale între felurile de timp ne izbesc în față într-un mod foarte practic. Ce este mai practic decât să strângi sute de milioane de euro și să construiești o catedrală a mântuirii neamului cu garanție a clădirii de minim o sută de ani și durată estimată de viață de minim câteva sute, fără renovări? Și ce este mai practic decât să renunți la viața lumească și să te grăbești să faci diverse acțiuni duhovnicești pentru că, iată, tot ce este în jurul nostru, asaltul tentațiilor, poftelor libertății și dreptului de a face orice vrem, televizate și internetizate masiv și cu reclame oriunde și oricând par a susține că ne aflăm în vremurile din urmă?

Unii oameni cu autoritate duhovnicească scriu și spun insistent că suntem în vremurile din urmă și că să ne grăbim să ne schimbăm viața, repede, la scara de timp a anilor. Alți oameni cu autoritate duhovnicească, mai înalți în ierarhie, din una și aceeași Biserică, decid să se facă investiții care au sens la o scară de timp a existenței omenirii de mii de ani de acum încolo. Noțiunile de timp cu care lucrează practic, în deciziile de zi cu zi, unii și ceilalți fie sunt diferite, fie există o incoerență organizațională majoră în Biserică. Cum de incoerență într-un sistem organizațional top-down holist bazat pe ascultare completă mai greu dai, e limpede că e vorba de noțiuni de timp diferite. În fapt există o diviziune a muncii în Biserică bazată la nivel de presupoziții de noțiuni de timp diferite. Scopul final este același, dar mistria și cărămizile sunt altele. Noțiunea de timp este un soi de mistrie sau de cărămidă. Nimic mai mult. Dar nici mai puțin.

Discuțiile despre timp au relevanță practică uriașă. Felul cum ne înțelegem și folosim timpul propriei vieți, felul cum ne raportăm la un (model obiectiv de) timp istoric și fizic (natural) are consecințe directe asupra a ce cumpărăm din mall, librărie, parc național, pangar sau cârciumă.

Unii ar spune că în sens strict nu există timp, ci că tot ce există este în timp, sau este structurat de timp. Respingerea statutului de existență (ontic) al timpului nu ne-ar ajuta prea mult. Întrucât cu siguranță ființa nu poate fi despărțită de timp. Nu vom discuta poate doar despre timp, vom discuta despre el când discutăm despre ființă. Ce sunt? Ce vreau să fiu? Pot să fiu altceva decât sunt? Primul pas către spiritualitate este a nu doar fi, ci a vorbi despre ce ești. Pașii ultimi sunt a doar fi din nou, după ce ai epuizat ce era de vorbit. Calea de mijloc e cea bună: să vorbești cât trebuie, nici să nu vorbești deloc, nici doar să vorbești.

Ce este timpul reprezintă o temă majoră comună pentru știință, filosofie și teologie. Dar mai avem timp și pentru așa ceva atât de ocupați cu investițiile în infrastructură și acțiune duhovnicească în fața asaltului vremurilor mereu și mereu mai din urmă? A discuta despre timp o pot face doar oamenii liberi în sens pozitiv, adică având la dispoziție resurse suficiente materiale și capital cultural personal. Astea depind de o economie cât de cât performantă și de un sistem de educație solid. Câtă vreme acestea nu există nu vom fi capabili să ne găsim timp pentru timp și ne vom grăbi cu sau fără disperare să facem alte lucruri ca să ne umplem timpul. Când nu decidem să nu lăsăm nimic în urmă, adică să trăim ca să eliminăm la gard tot ce consumăm, vrem lăsăm ceva fie material, fie pur duhovnicesc. Cultural, intelectual, însă prea puțin, sau aproape deloc. De ce a apărut un Ioanichie Bălan doar în secolul XX? Alte națiuni îl au de foarte mult timp.

Există riscul să ne ocupăm excesiv, ba chiar compulsiv, cu construcții materiale și cu reacții panicarde la schimbarea mediului comunicațional generată de noile tehnologii, ba chiar cu reacții prostesc-naive, gen filme ca „Îngerul digital”, pentru simplul motiv că nu prea suntem capabili să vorbim.

Suntem o națiune cam nevorbitoare, adică o națiune care vorbește (eventual cântă) strictul necesar. Lăsăm în urmă o dâră de creații materiale și de sfinți. Nu-i rău. Dar de cuvinte potrivite nu. Cu noi nu se poate dialoga de la distanță, nu catapultăm opere, rezultate al vorbei și gândului, în lume. O facem de gura lumii uneori, mai sunt câțiva nebuni care se agită să facă asta în nume personal, dar ca stat distrugem ICR-ul imediat ce intelectuali l-au făcut să meargă. Cine vrea să ne cunoască să vină aici, în grădina Maicii Domnului.

Eu cred că noi nu vorbim cât trebuie, vorbim prea puțin. Am putea ajunge la rezultate spirituale și materiale mai mari dacă am învăța să vorbim mai bine și mai mult. Sunt însă optimist. În următoarea sută de ani poporul român va rezolva această problemă. Pe măsură ce procentul din PIB alocat educației și cercetării va crește. Atunci dâra noastră de creații materiale și de sfinți va fi mult mai consistentă, pentru că pământul grădinii Maicii Domnului va fi îngrășat și dpdv cultural.

Distribuie acest articol

16 COMENTARII

  1. „Ce este mai practic decât să strângi sute de milioane de euro și să construiești o catedrală a mântuirii neamului cu garanție a clădirii de minim o sută de ani și durată estimată de viață de minim câteva sute, fără renovări?”
    E la mişto?! Sau e serios?
    Mie tot articolul mi s-a părut o ironie prin trimiterea la religie. Dar ştiu sigur că nu e la mişto ci e serios. Păcat! Părea o gluma bună legată de biserică. Dar de fapt e un articol serios ca toate celelalte articole ale dumneavoastră.
    Oare de ce trebuie să ne îndobitociţi permanent cu religia folosindu-vă de teme serioase?

    • Multumesc pentru comentariu.

      Are mai putina importanta ce am intentionat eu cu acest text, ci conteaza mai ales cum poate fi el interpretat de catre cititori. Ce anume trezeste in ei. Un nivel de interpretare este si cel de text la misto. In general cand scriu ceva in care abordez teme tabu las in mod deliberat posibilitatea acestui nivel de intepretare, pentru a face suportabil mesajul de fond.

      Alt nivel ar fi cel de semnalare a unor probleme institutionale de la nivelul BOR si al statului Ro. Asta e ceva ce dvs probabil numiti teme serioase.

      Un nivel mai putin interesant pentru publicul larg, dar f important, ar putea fi cel teoretic, al problemei timpului. Asta e o chestie majora, de ea depinzand solutii la disputa creationism vs. evolutionism de ex. care depasesc simplul ori una ori alta.

      Personal, daca m-a amuzat ceva cand am scris acest text a fost sa fac referiri la Aristotel, Kant, Heidegger si structuralismul filosofic in contextul unei problema scandaloasa pentru tagma oamenilor de stiinta naturalisti, din care fac si eu parte, anume ca timpul obiectiv este un construct cultural (la fel ca orice alta notiune de timp), si asta intr-un text pentru publicul instruit larg, nu intr-un text ne nisa.

      Cat despre crestinismul ca indobitocire, va inteleg foarte bine pozitia, o aveam si eu prin 86-87. Pozitia mea actual este diferita. Intr-o democratie este loc pentru toti si toate.

      cele bune,

      • „ci conteaza mai ales cum poate fi el interpretat de catre cititori.”
        Mai cititi o data comentariul meu. nu l-am interpretat la misto ci speram sa fie scris la misto
        e o diferenta f. mare
        Iar uneori citatele din cei enumerati sau din altii nu denota intotdeuna cultura (nu insinuez nimic, v-am citit articolele si va stimez pentru ceea ce ati scris, comentariul din paranteza e pentru altii). Cat despre parerile religioase, pana la 35 am fost ateu convins,apoi pana pe la 45 m-am straduit sa cred, acum de aproape 10 ani am revenit la tinerete… Dar cum spuneti dumneavoastra, este loc pentru toata lumea ( nu am pus ghilimele ca am mai auzit expresia si pe la altii, asa ca va rog sa nu ma „pontitzi”)

      • V-am vazut si eu joaca, dar n-am prea avut impresia unui subtext atat de incarcat. Bun, nu cred in lectura multipla a textului, mai curand in niveluri diferite de ne/intelegere si nu stiu deloc ca Heidegger sau Kant la care trimiteti dvs, polemizand in ascuns cu evolutionistii de care va leaga prin paradox meseria, sa fi vazut timpul in tonuri atat de moraliste. Din cate imi amintesc eu, astia au inteles timpul sau ca o conditie a fenomenului (Kant), ceva extrem de abstract si intuitiv si apriori, sau ca o conditie de posibilitate a Dasein-ului (adica nu gandesti sau existi decat in timp si nu te poti regasi cu adevarat decat in perspectiva mortii, adica din unghiul de unde timpul lipseste cu totul sau unde nu exista decat neant). Eu unul nu vad de ce evolutionistii ar fi incurcati ireparabil de asemenea teze, in definitiv si ei recunosc ca omul si creierul lui marit –o ciudatenie a naturii, n-avea nevoie de asta ca sa supravietuiasca, de ex pisicilor si cainilor le-a reusit si le reuseste cu infinit mai putin – i-au permis sa se detaseze de lumea imediata a simturilor, adica sa bata campii daca asta ii place, sa-i fie teama fara motiv etc. Mult mai aproape de dvs ar fi austriecii: cand identifici preferinta de timp cu rata dobanzii, ca Mises daca vreti, esti in masura sa spui cate ceva despre relatia omului cu lucrurile (in vine sa spun, cu gardul, catedralele, marile opere etc) doar uitandu-te la dobanda.
        Altminteri, cand spuneti ca natiunea n-a catapultat opere si ca tot ce e valoros in tara asta, doar atunci evident cand n-am eliberat la gard tot ce am consumat, e nimic altceva decat o dara de constructii si sfinti, va pretati la riscurile de care vorbeam. Nu e de vorbit, cu atat mai putin de trait, cu un expert in logica dialogului la distanta. Nici macar nu mai e un om, e altceva acolo, exista riscul de a trece neobservat si daca i-ati pune piedica pe strada.
        :)

        • Multumesc pentru comentariu. Textul meu nu e grozav de loc, sunt de acord. Nu am muncit la el, nu l-am periat, iar intuitiile mele in timp ce il scriam nu putea fi transmise fara un minim de efort. Motivatia personala a textului este un pelerinaj din Bucovina, unde am aflat intensiv ca traim vremurile din urma, iar ajuns acasa santierul catedralei mi-a ridicat problema oportunitatii unei astfel de investitii in contextul vremurilor… Si mi-am dat ca raspuns acest text.

          Pentru evolutionism si timp doua texte de blog sunt aici:

          http://virgiliordache.blogspot.ro/2011/06/de-ce-nu-sunt-evolutionist.html

          http://virgiliordache.blogspot.ro/2011/06/pentru-o-solutie-radicala-la.html

          Mai mult de atat din pacate nu am produs. Cine stie, poate intr-un proiect de cercetare, cand s-o mai relaxa cu finantarea. Deocamdata sunt prins cu cercetarile de mediu, de altfel foarte interesante si acestea.

          cele bune,

  2. „Am putea ajunge la rezultate spirituale și materiale mai mari dacă am învăța să vorbim mai bine și mai mult.”

    Incepeti dumneavoastra, Domnule Dr. Iordache. Cu ABC-ul (Strunk and White, 1918): accuracy, brevity, clarity.

    • Problema „catapultarii” s-ar pune si in cazul catedralei neamului? Pentru ca ar fi o problemă; poți sa catapultezi cărți, sau caluți rozulii – e chiar simpatic din partea unei națiuni mici (si draguțe)- dar catedrale… Nici occidentalul nu s-ar simți prea confortabil sa-i fluiere catedrale pe deasupra capului. Ar trebui să-și facă asigurare împotriva căderii de catedrale…etc. Am putea arunca direct cu intelectuali; efectul de surpriză ar fi stupefiant: gândiți-va numai ca stai pe terasa, la un ceai, și-ți pică Pleșu, cu papillon , sau, tiens, Mungiu-Pippidi. Ce pleașcă! Cum s-ar uita vecinii la tine… E o idee BUNĂ catapultarea asta- păcat că e doar schițată. Ar mai trebui, poate, inca un articol – în completare- despre sfârșitul lumii și creșterea struțului în captivitate. Pentru că și la creșterea struțului în captivitate stăm la fel de rău, nu cred că mai apucăm.

      • Dle, aproape ca ma roade invidia de cate va trec prin cap. Imi plac si calutii rozulii, si strutii, si catedralele care iti fluiera pe deasupra capului, si o pleasca cu Plesu (personal n-am pretentii, il prefer si fara papillon) etc . N-am prea inteles de ce i-ati scris asta dlui Manu, dar e fara importanta presupun in perspectiva satirei pe care o practicati.
        Toate cele bune
        :)

    • Multumesc pentru trimitere. Daca o sa scriu in viitor pe bani o sa ma raportez la manualele bazate pe stiinta comunicarii, pentru a maximiza impactul si profitul.

      cele bune,

  3. Cu alte cuvinte, timpul nu prea exista dincolo de amprenta noastra in el; mai slaba, mai serioasa, timpul o va indica. Sunt mai multe probl cu teza asta, dar cum pe dvs nu va intereseaza o concluzie ontologica, am sa spun doua dintre ele. Prima e ca a gandi in logica posteritatii inseamna a-ti gandi opera pt ea insasi. Scrii pentru contemporani, dar nu ei te intereseaza in realitate, ci posteritatea care te strange si iti contempla opera. Contemporanii sunt doar un pretext. Mie unul nu-mi place deloc chestia asta, inseamna a ma transforma dintr-un om in carne si oase intr-o biografie (sunt multe probl aici, inclusiv de natura psihanalitica, nu doar filosofica); nu m-ar mira sa aflu ca dintre somitatile care scriu pe aici unii nu aleg din motive care nu tin nici de ei, nici de contemporani sa intre intr-un dialog real (sunt pur si simplu prea buni pt prezent, doar posteritatea are caderea de a-i judeca –cam ce zicea si Nietzsche cand zicea ca a venit prea devreme). A doua e ceea ce zicea Pasternak in Doctor Jivago despre eternitate, si pe care o identifica cu memoria. Pt el, a exista etern inseamna a te sapa cat mai bine in amintirea celorlalti. Poetii, artistii, filosofii etc sunt probabil dintre cei mai insetati de eternitate; Jivago era doctor, avea o familie, dar era interesat de poezie –imi vine sa spun, nu intamplator: relatia lui clandestina si poezia se intrepatrund atat de adanc inca nu prea sti ce anume era prioritar in mintea lui Jivago, probabil poezia daca privesti lucrurile ca nevasta-sa. Oricum nu cred ca asta e un tip prea destept de a exista in prezent, ca sa nu mai vorbesc de eternitate.
    Cu alte cuvinte, e frumos ce spuneti, dar nu lipsit de probleme.
    :)

  4. Domnule Iordache, nu stiu daca va sunt cunoscute cercetarile legate de foarte diferitele moduri de a percepe timpul. Ma refer in special cartea „The Time Paradox” de Philip Zimbardo si John Boyd, http://www.thetimeparadox.com/ pe care am citit-o in urma cu cativa ani si despre care trebuie sa spun ca este una dintre cartile care mi-au imbogatit substantial cunoasterea si capacitatea de intelegere a lumii in care traim. Problema pe care o puneti cred ca poate fi explicata prin existenta celor cateva (sase sau sapte) dimensiunilor temporale pe care le semnaleaza Zimbardo si Boyd. Ceea ce afirma acesti psihologi este ca fiecare om are ponderi diferite ale fiecareia dintre dimensiunile temporale evidentiate de ei, de unde rezulta diferente atat de mari in ceea ce priveste modul in care fiecare om se raporteaza temporal.

    • Foarte interesant. Nu, nu sunt initiat in modelele fizice si psihologice legate de aceasta problema, perspectiva mea era doar filosofica. Multumesc pentru trimitere.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Virgil Iordache
Virgil Iordache
Virgil Iordache cercetează și predă la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. Domenii principale de preocupări: ecologie şi filosofia biologiei. Cărţi şi articole în domeniile ecologiei și filosofiei, eseuri filosofice în reviste de cultură. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Univesităţii din Bucureşti.

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Încălzirea globală, acidificarea oceanelor și moartea peștilor tropicali – acuzații de fraude științifice de mari proporții

Pe 6 mai 2021, revista Science a publicat o amplă anchetă intitulată Acidificarea oceanelor modifică comportamentul peștilor? Acuzațiile de fraudă creează o...

PNRR for dummies. Sau planul cincinal cu MCV ataşat

Luni 10 mai premierul Cîţu şi ministrul Ghinea merg la Bruxelles pentru a discuta o formă finală a Planul Naţional de Redresare...

Ierusalim. Există conflicte fără soluții sau doar conflicte pentru care soluția încă nu a fost găsită?

Rezumatul în 10 puncte: Începând din noaptea de vineri spre sâmbătă (7/8 mai), în...

Îl mai poate salva războiul/Hamas pe Netanyahu de pierderea funcției de prim ministru?

Știm, teroriștii de la Hamas au atacat iarăși Israelul iar statul Israel are tot dreptul să se apere. Niciun dubiu în această...

Sfârșitul emigrației

Au emigrat din România spre Europa occidentală peste trei milioane de români, din 2000 încoace. O parte au emigrat spre Italia și...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

„Demersul lui Hadot parcurge elegant traseul de la inceputurile filosofiei printre greci, apoi transformarea ei in timpul romanilor si intalnirea cu crestinismul, precum si relatia emotionanta dintre filosofia orientala si occidentala.” – Global and Mail

 

Pierre Hadot (1922–2010) a fost un filosof, istoric si filolog francez, bun cunoscator al perioadei elenistice si in special al neoplatonismului si al lui Plotin. Este autorul unei opere dezvoltate in special in jurul notiunii de exercitiu spiritual si al filosofiei ca mod de viata.

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro