„În psihanaliză, doar exagerările sunt adevărate”, scria Theodor W. Adorno. Vom începe așadar, și noi, printr-o exagerare, spunând că problema centrală a gândirii politice este cea a salvării. Altfel spus, a fericirii, a nefericirii și a mântuirii. Revoluțiile moderne au loc pentru că un grup de oameni făgăduiesc altora că au găsit „rețeta fericirii”. Tot Adorno a formulat poate cel mai tulburător problema „poeziei” după Auschwitz și a avertizat asupra pericolului răsturnării suferinței printr-o așa-zisă distanță estetică. Această problemă, doar aparent de nișă, este de fapt desprinsă dintr-un buchet de întrebări cât se poate de apăsătoare și esențiale. Care sunt narațiunile care vor înveștmânta cu sens ultima sută de ani, adică războaiele mondiale, violența politică și chiar și modernizarea? Sunt acestea narațiuni morale prin excelență sau putem vorbi de un alt tip narativ, distant și atrofiant? Pesemne că Adorno, în felul său, era pândit de cumulonimbuși similari. Nu ne propunem însă aici să pătrundem pe teritoriul istoriei conceptuale de tip Koselleck și să găsim etichete „ideale” care să pretindă o doză de discernere între oroarea violenței veacului trecut și ceea ce se cheamă narațiuni structurale, adică fenomenul modernității instituționale și economice. Ne propunem însă, pe cât posibil, să atragem în jocul dezbaterii de idei, argumente și motive pentru o interogație complexă și multifațetată asupra spiritului unei epoci: acel Zeitgeist!
Pe de altă parte, credem că istoricii percep denominația unor perioade în manieră descriptivă, și nu bazat pe anumite concepte, să spunem, cauzale. În acest sens, periodizarea istorică devine strădania de a interpreta, și mai puțin cea de a explica. Să vedem în cele ce urmează cum putem uza de o perspectivă explicativă mai largă în privința veacului despre care facem vorbire, rămânând în același timp fideli modestiei epistemice a Hannei Arendt, cea care, în „The Last Interview”, declara: „I have no exact political philosophy that I could summon up with one ism„.
Ne propunem apoi să întrebăm când anume devine legitim să vorbim de o nouă epocă istorică? Și, consecutiv, debutează oare această nouă epocă istorică printr-o ruptură istorică (sau „salt”)? Așa cum a remarcat tot Hannah Arendt, în secolul al XX-lea s-au întamplat câteva lucruri cu totul noi: în primul rând, masificarea socială s-a împerecheat cu o atomizare care a distrus nomosul tradițional și a deschis calea spre anomia politică definită drept spirit revoluționar, în fapt o explozie de utopie catarctică și violență extremă menite să împlinească Mileniul, aici și acum. Apoi, în urma acestor proiecte radicale devenite experiențe politice globale, au apărut marile grupuri de persoane dispersate, ceea ce tot Arendt a identificat drept populații superflue. Subiectul rămâne de o actualitate cât se poate de neliniștitoare. S-a produs atunci o accelerare fără precedent a timpului istoric care a făcut din istoria contemporană ceva cu totul aparte. Isaiah Berlin l-a numit „cel mai groaznic secol care a fost vreodată”. Avea în gând, cu siguranță, conflictele ideologice, crima în masă, cruzimea împotriva civililor pe timp de război, genocidul, și așa mai departe.
Date fiind aceste considerații, foarte mulți s-au întrebat, poate pe bună dreptate, cum anume ne mai raportăm la veacul al XX-lea? Moral? Structural, sociopolitic? În ambele feluri? Se exclud una pe cealaltă, cele două narațiuni? Sau vorbim pur și simplu de modernitate, care ea însăși a avut un tip de impact cel puțin echivoc? (adică, pe de-o parte, a produs emancipare; pe de altă parte, a produs noi și mult mai performante resurse de dominație). Un istoric de mare anvergură, Eric Hobsbawm, a spus că secolul XX a început de fapt în 1914 și s-a încheiat în 1989, ori mai precis, în 1991, odată cu năruirea imperiului ideocratic numit URSS. Credem că s-a înșelat. Secolul XXI este implantat, prin dramele sale, în cel care, doar cronologic, l-a precedat. Autorii acestui text au mai scris în trecut despre Eric Hobsbawm și ale sale secole „lungi” (al XIX-lea, între 1789-1914) și „scurte” (al XX-lea, între 1914-1989, deci suprapus peste ascensiunea și prăbușirea proiectului socialist). Revenim acum pentru că subiectul este mai actual ca oricând.
După cum poate va fi fost deja ostensibil din această frământare a gândului, surprinderea Zeitgeistului secolului XX, și deci și a celui subsecvent, nu este deloc o operațiune ușoară. Chiar și așa, cheia de lectură morală asupra celor petrecute în istoria recentă a umanității pare a prevala în detrimentul tipului de narațiune structurală. Pentru Adorno și Horkheimer („Dialectica luminilor”, Polirom, 2012), raționalitatea tehnologică a dus la fascism. Pentru Zygmunt Bauman, modernitatea a produs Holocaustul (vezi și cartea sa, „Modernity and The Holocaust”, Cornell University Press, 1989). Spiritul modernității este așadar cât se poate de ambiguu. După cum la fel de complicate rămân și periodizările.
În lumina acestor considerații, la ce anume ne putem aștepta de la secolul XXI? Unde începe el și, eventual, unde se va termina? Care este structura sa morală? Care este cezura esențială dintre epoci? Din nou, pare la fel de complicat de identificat, de vreme ce istoria se scrie sub ochii noștri. Nu ne putem, de pildă, opri din constatarea că atunci când se cere astăzi expulzarea imigranților, chiar și a celor născuți în țările de adopțiune, nu se spune cum, unde, de ce. Se recurge din nou la o mistică a statului-națiune, care aparent ține de alt secol, și care, știm bine, duce la excluziune, eliminare, în final la exterminare (este subiectul cărții lui Daniel Jonah Goldhagen, „Hitler’s Willing Executioners”). Este de fapt pusă în discuție moștenirea civic-universalistă a Luminilor. Este cumva suspendat proiectul civilizațional al modernității burgheze. Și atunci: care este Zeitgeistul secolului XX? Este istoria o morișcă repetitivă a unor elemente de identificare și configurare venite din epoci anterioare? La rigoare, este istoria pe care o scriem ceea ce Walter Benjamin numea „o privire retrospectivă către ruinele cumulative sociale”?
Există în viața indivizilor, și a națiunilor (dacă vrem), crize și macazuri pline de consecințe spectaculoase asupra viitorului. O astfel de perioadă a fost, cu siguranță, Renașterea, acel Zeitgeist nou al lumii, transpus, la acea dată, ca spirit al individualității și libertății. Un „Moise” al lui Michelangelo, sculptat cu mușchi încordați, personificare teribilă a voinței, era de fapt semnalul că sufletul umanității, care dormise în tăcere de-a lungul lungii nopți medievale, se trezise. Dragostea de libertate triumfase. Spiritul de nestăvilit al individualității își găsise la acea dată aripile bătând de-a lungul liniilor civilizației însăși. Știința, religia, politica i-au urmat îndeaproape. Cu toate acestea, tindem să nu ne mai referim la acea perioadă în cheie morală și acceptăm cu seninătate valoarea progresistă, dincolo de victimele reale, concrete, ale respectivelor transformări dramatice în structura spiritului lumii. Revenind apoi la secolul XX, nu putem să nu constatăm că amploarea progresului (narațiunile structurale) se află în relație de proporționalitate directă cu amploarea barbariei! O simțise Freud, au spus-o gânditori precum Élie Halévy, Raymond Aron, N. Steinhardt și, mai recent, John Gray. Nimic nu pare a sugera în istoria ultimelor secole ale umanității că există o legătură de cauzalitate directă între spiritul progresist al unei epoci și ameliorarea condiției umane (pe linia lui André Malraux). Din contră, am spune! Ceea ce Hannah Arendt, cu un termen preluat din Heidegger (după cum sugerează Richard Wolin), numește thoughtlessness, reprezintă de fapt declinul eticii responsabilității.
Avem așadar, sperăm, un prim răspuns la întrebările retorice pe care le adresam în deschiderea acestui eseu, cele care vizau tipul de narațiune ce ar trebui favorizată atunci când vorbim de veacul marilor orori totalitare. De fapt, apelul la o etică a responsabilității, despre care a scris memorabil și admirabil Hans Jonas, el însuși fost student al lui Heidegger, asemeni unor Karl Löwith, Herbert Marcuse și Hannah Arendt, ne îndeamnă apoi să căutăm răspuns inclusiv la următoarea întrebare: distinct de progres, deci de avatarurile cuantificabile structural ale modernității, cum putem evita recăderea în barbarie? Pentru că, am sugerat anterior, în pofida spiritului progresist al Renașterii, oamenii au continuat să moară în și din cauze care au frizat ridicolul. În acest context, relativismul etic post-modern, cel în care ne aflăm (să spunem) acum, se traduce periculos de des prin „everything goes, therefore nothing matters”… Sigur, autorii acestui eseu nu fac apologia absoluturilor morale, departe de noi acest gând. Asemeni lui Arthur Koestler, unul din miile de „zei care au dat greș”, respingem orice triumfalism demagogic: „Let us be frank; and while we rejoice over the victory of our arms, let us recognize the defeat of our aims… In this war we are fighting against a total lie in the name of a half-truth”. Un gând congruent cu etica spiritului lui Albert Camus, dar și constatarea faptului că între total lie și half-truth distanța este astronomică. Așadar, ultima întrebare care se pune în raport cu spiritul unei epoci, este: cum parcurgem și cu ce anume umplem această distanță?
Am exagerat? Poate. Dar provocările din jurul nostru sunt ele însele exagerări terifiante ale unor tendințe născute din Leviathanul modernității. Răspunsurile nu pot fi, credem, timide și rușinate. Modestia epistemică nu trebuie să se traducă în cecitate morală.
M-am concentrat să citesc acest text, nu știu multe dintre referințele indirecte, în spate se simte o bibliografie dendrometrică a spiritului. Cu presupoziția de noblețe a spiritului ascult fără să întreb mai departe.
Și încerc un răspuns: oamenii evită recăderea în barbarie prin a rosti în spațiul public astfel de texte. Prin a se adapta permanent tehnologiilor comunicării printr-o rostire modulată pe capacitatea de receptare a momentului tehnologic.
Să mergem, să rostim, să fim atenți cum rostim. Să fim pe drum mereu.
By the way: La început a fost cuvântul.
gânduri bune,
Multumiri! Este frumos ce spuneti, dar nu si suficient. Din pacate. Noi insa vom continua sa rostim…
Toate cele bune!
Secolul XX a fost “cel mai groaznic secol care a fost vreodată”?
Crima in masa nu e ceva nou:
Ibn Ishaq (d. 768 C.E.), the earliest biographer of Muhammad, is recorded as saying that the Prophet ordered the execution by decapitation of 700 men of the Jewish Banu Qurayza tribe in Medina for allegedly plotting against him.[21] Islamic leaders from Muhammad’s time until today have followed his model. […] Yusuf b. Tashfin (d. 1106) led the Al-Murabit (Almoravid) Empire to conquer from western Sahara to central Spain. After the battle of Zallaqa in 1086, he had 24,000 corpses of the defeated Castilians beheaded „and piled them up to make a sort of minaret for the muezzins who, standing on the piles of headless cadavers, sang the praises of Allah.”
http://www.meforum.org/713/beheading-in-the-name-of-islam
Nu vă contrazic informațiile, stimate domn. Dar ele nu sunt în contra impresiei lui I. Berlin, dintr-o mie de alte motive. În fine, articolul nostru sugerează la un moment dat, ca idee, că „moartea cauzată” subîntinde toate epocile, indiferent de „lumina” pe care pretind sau chiar o degajă. Fragmentul de care v-ati lipit este din I. Berlin, nu din autorii acestui eseu. Contextul în care a făcut afirmația este mai complex. Vă recomand și Dvs, spre lectură, textul din NYRB (http://www.nybooks.com/articles/archives/2014/oct/23/message-21st-century/)
Steven Pinker lamurește problema „violentului secol 20” pe 832 de pagini în Better Angels of Our Nature: The Decline of Violence in History and Its Causes.
http://www.amazon.com/Better-Angels-Our-Nature-Violence/dp/1846140935/
varianta pe scurt: https://www.youtube.com/watch?v=CcIL_JFmBtk
În China secolului trecut au fost uciși pe timp de pace mai mulți oameni decât în al doilea război mondial.
Felicitari pentru un text remarcabil!
Ar fi totusi important de clarificat semnficatia frazei lui Koestler: „In this war we are fighting against a total lie in the name of a half-truth”.
Koestler raspundea unui manifest publicat de Dwight Macdonald in Partisan Review. pentru Macdonald, razboiul era un conflict intre nazism si capitalism. „Jumatatea de adevar” era capitalismul.
Multumiri pentru aprecieri!
As vrea sa fac la randu-mi cateva precizari, doar pentru acuratetea informatiei. Citatul din Koestler apare intr-un faimos articol al sau din New York Times, publicat in noiembrie 1943 (retineti datele, sunt importante). Articolul se intitula „The Fraternity of Pessimists” si era o continuare si o schimbare de paradigma si ton in raport cu primul sau articol din NYT, aparut tot in ’43, dar in ianuarie, si intitulat „Knights in Rusty Armor”. Va recomand cu caldura monumentala carte a lui Michael Scammell, „Koestler. The Literary and Political Odyssey of a Twentieth-Century Skeptic” (Random House, 2009).
Ceea ce vroiam sa va spun este ca asa-zisul manifest i-a apartinut de fapt lui Koestler (adica art din noiembrie ’43 la care am facut referire), iar Dwight MacDonald n-a fost decat cel care, in februarie 1944 (deci ulterior art lui AK, nu anterior), preluand ca editor revista „Politics”, scrie in primul numar, cu bataie directa la „fraternitatea pesimistilor” a personajului nostru: „The next few decades require not an ‘oasis psychology’ among Left intellectuals, but rather a more conscious, active intervention in the historical process. It will be a period of tremendous suffering, tremendous revolutionary possibilities, in Europe and in the colonial countries. One’s endeavor should be not to withdraw into illusory ‘oases’ but rather to go out into the desert, share the common experience, and try to find a road out of the wilderness.”
Scammell sustine ca NYT a insistat pe langa AK sa-si scrie articolele (de fapt vor fi fost 3 la numar pana la sfarsitul acelui an) si am toate motivele sa-l cred. Ele nu au fost o reactie a lui AK la ceva sau cineva, ci doar un credo personal.
Sa ne amintim apoi ca Dwight MacDonald paraseste Partisan Review fix in 1943, tocmai pentru ca nu se putea exprima acolo asa cum avea s-o faca in primul numar din Politics (febr 44).
Toate cele bune.
„Date fiind aceste considerații, foarte mulți s-au întrebat, poate pe bună dreptate, cum anume ne mai raportăm la veacul al XX-lea? Moral? Structural, sociopolitic?”
Hmm, cred că secolul XX a fost cel al marilor confruntări. Al confruntărilor pe mai toate planurile: strategic/militar (2 războaie mondiale), economic/politic (comunism versus liberalism) şi spiritual/religios (creştinism versus islamism).
„În lumina acestor considerații, la ce anume ne putem aștepta de la secolul XXI?”
La o schimbare de paradigmă. Trebuie să schimbăm paradigma confruntării cu cea a cooperării sau măcar a salvgardării planetei, asta dacă dorim ca Titanicul să nu se scufunde. De aceea trebuie urgent să-i schimbăm direcţia. Ar fi nevoie de foarte multă responsabilitate.
Vom fi oare capabili să o punem în practică? Mă tem că nu.
Va recomand calduros acest articol din New York Review of Books al lui Isaiah Berlin: http://www.nybooks.com/articles/archives/2014/oct/23/message-21st-century/
Veti observa optimismul nedisimulat al lui Berlin, la nivelul anului 1994, cu privire la ce va sa vie… Acelasi Berlin care spusese despre sec XX ca a fost „cel mai groaznic secol”. Sunt convins ca daca ar fi trait dincolo de 1997 (anul mortii sale), si-ar fi revizuit afirmatiile. Si, implicit, eu nu pot decat sa va impartasesc pesimismul. Oi fi facand si eu parte din vreo „fraternitate koestleriana”…
Apreciez intentia si ma vad si pe mine cel de acum 15-20 de ani ratacit in stilul randurilor de mai sus. Dar in timp ce ma zbateam sa termin o scoala ca tot omu’ aici in SUA, am ajuns sa apreciez stilul eseistic/jurnalistic american care provoaca oroare europenilor subtiri de salon dar e sanatos si practic cel putin la el acasa. Adica ideea/teza de la bun inceput, dezvoltata mai apoi in trei puncte A, B si C plus o concluzie cu schepsis. Ca sa nu-i lase pe Jupan Dumitrace si pe Nae Ipingescu sa concluzioneze „E scris adanc” fara sa priceapa o vorbulita.
Mai ales intr-un cadru ca acesta (contributors.ro) unde sunt alte j’de mii de materiale de toate soiurile, lunigmile si tematicile. Adica da, jos palaria: Andre Malreaux, Élie Halévy, Raymond Aron, Steinhardt, John Gray plus „Cecitatea aia morala” de la sfarsit, impresioneaza orice Patapievicist sau pe de alta parte il sperie pe nea Titirca Inima-Rea amator de fraze rasuflate a la Toni Poptamas pe care sa le Facebook-ceasca.
Dar ei ceilalti, restul de 90% dintre cei ce populeaza acest spatiu virtual, cu ce Zeitgeist sa voteze: cu cel al lui Francis Fukuyama sau cu cel al lui Francis Bergoglio?
Cu stima si respect,
Ovidiu Radulescu
Este bine totusi ca nu aveti o problema de continut. Intr-o zi mai buna, sunt convins ca am putea aparea mai aproape stilistic de preferintele Dvs actuale. Mai incercam…
Si ca sa ne relaxam un pic, va citez dintr-un autor drag mie, pe numele sau Kurt Vonnegut: „Write to please just one person. If you open a window and make love to the world, so to speak, your story will get pneumonia.” :) Toate cele bune!
Într-adevăr, un eseu antonim trivialului. Am fost nevoit să-l parcurg cu Dex-ul și Google la îndemână însă a meritat. Chiar dacă voi reproduce o parte dintr-un fost comentariu, mă simt nevoit să o fac: Convingerile culturale general valabile au fost că avem nevoie de o poveste, de o viziune diacronică a propriilor vieți pentru a stabili valori morale. Dar cu ceea ce se cunoaște la momentul actual legat de natura empatică și socială a creierului știm că o viziune pur științifică în care excludem atașamentul față de sine sau povestea propriei vieți produce o paradigmă etică mult mai precisă și mai semnificativă decât cea bazată pe păreri personale.
Iar viziunea științifică spune că pentru a evita căderea în barbarie în mileniul 3, trebuie în primul rând să înțelegem că, pentru moment, pământul este singura noastră casă. Si dacă ar fi să mă pronunț asupra modului în care ne comportăm în casa noastră aș spune: „în bătaie de joc”
Suntem o specie relativ tânără. Abia am învățat să facem primii pași. O clipire în ochii universului.
M-am simțit înjunghiat de acel “everything goes, therefore nothing matters” când de fapt „an afterlife is inevitable”. Orbiți de progres ne-am poziționat mai presus de natură, care, derivând și integrând continuu funcția eficienței, ne-a adus aici. There is no I without we.
Eu tind să-i dau dreptate lui Hobsbawm în ce privește perioada 1900-1914. Chiar dacă se poate vorbi de un fel de somnambulism al marilor puteri europene de atunci, ar trebui totuși remarcat faptul că psihologia care a precedat primul război mondial era profund ancorată în uzanțe și raționamente ținând de desfășurarea veacului precedent.
Nici un alt secol european nu a cunoscut trei răsturnări fundamentale de anvergura celor 1918, 1945, 1989. Dacă e să ne referim la istoria relativ recentă a Europei, singurul secol care se apropie cumva este al XVII-lea, cu al său război de 30 de ani, milioanele de victime, pustiirea endemică între Praga, Rin și Marea Baltică și al cărui sfârșit schimbă radical nu doar harta puterii în Europa, dar atrage după sine și modificări ideologice/religioase fundamentale, în sensul unei reașezări continentale care a dăinuit aproape 3 secole.
Secolul XX este cu siguranță cel al hecatombelor fără precedent ca număr în istoria Europei, fie militare, fie civile.
Secolul XX este secolul unde pentru prima oară omenirea a fost de câteva ori la un pas de auto-distrugere- tindem să gândim azi în termeni de conflicte regionale, uitând că acest spectru este departe de a fi fost cu totul neutralizat.
Secolul XX este nu doar secolul comunismului și nazismului, dar și cel al naționalismului- iar în măsura în care acesta poate fi considerat o ideologie, este cât se poate de prezent, chiar dacă „mugurii” au apărut în secolul XIX dar nu s-au putut manifesta din pricina existenței marilor imperii.
Secolul XX este secolul american și nu doar prin prisma unui simplist „last man standing”.
Dacă ieșim din perspectiva vesto-centrică, secolul XX este cel al emancipării naționale globale- ce a rezultat merită o discuție aparte dar recunoașterea acestui drept face parte din moralitatea occidentală actuală (sau în fine, în majoritatea ei).
Referitor la citatul din Koestler, pe mine m-a impresionat mai curând ceea ce spunea referitor la momentul în care, proaspăt refugiat din Franța, a cerut un răgaz de la armată pentru a putea scrie o carte și cererea i-a fost aprobată. Pe moment, concluzia lui (și o recunoaște deschis), a fost că o asemenea țară nu poate câștiga un război- o țară unde se respectă astfel de „nimicuri”. Nu idealizez Marea Britanie în acea epocă, dar fără greș se poate spune că de la Vladivostok și până în Noua Anglie, era singurul loc (cu excepția unor neutri poate) în care să mai existe un modicum de normalitate și decență. Este simbolică și cu atât mai pregnantă venind de la un om cu experiențele și cultura lui Koestler această expresie a unei asumări a aberantului, anormalității, drept cotidian și poate asta sumează o bună parte din experiența umană europeană a veacului trecut.
În ultimă instanță, se poate spune și că noi sau cei mai apropiați, am supraviețuit acestui secol, ceea ce iarăși sumează într-un fel esența lui. Sper că la începutul lui XXII, cei de atunci nu vor trebui să tragă aceeași concluzie.
Secolul XXI a început în forță și nu neapărat în bine- sînt un pesimist cu un dram de optimism, pentru că este imposibil să trăim fără speranță- veacul precedent ne-a învățat asta mai mult decât orice. Dar chiar dacă problemele actuale izvorăsc din epoca trecută, cred că trebuie să ne ajustăm și modul de a le înțelege și renunța la ceea ce cu numai 25 de ani în urmă ar fi fost axiomatic.
Această grijă de a declara, în aproape orice text despre dramele modernității, că totuși trebuie să evităm apologia „absoluturilor morale” e o superstiție tipică gândirii post-kantiene care idolatrizează „Luminile” în chiar clipa în care pune câteva întrebări valabile despre consecințele istorice ale modernității. Dacă n-ar fi în primul rând nihilistă, aș putea spune că metafizica ascunsă în spatele liberalismului e teribil de plictisitoare.
Frica de a propune adevărurile absolute, lăsând faptul că nu are consistență logică (nicio afirmație nu e posibilă fără acestea) e rezultatul unui sistem filosofic de o sărăcie exasperantă: Absolutul (Dumnezeu/Ființa/Voința/Spiritul etc) definit ca o ființă a acestei lumi, s-ar afla în competiție cu omul, subiectul cartezian, sursa propriului adevăr, entitate amenințată de simpla existență a unui absolut. Nimic despre un interval analogic între Dumnezeu și lume, nimic despre o metafizică a Ființei-Act pur care face posibilă existența unei alterități create, nimic despre legea naturală (din tradiția bogată a antichității și „nopții medievale”, deci înainte de antropologia degradantă a lui Hobbes) care dă un sens persoanei, trupului, istoriei.
Fără o examinare critică a acestor presupoziții nu este posibilă întemeierea „eticii responsabilității”, ci doar repetarea perplexităților liberale despre apărarea jumătăților de adevăruri. Fără întrebările adevărate despre originea și finalitatea a tot ceea ce există, „Luminile” vor fi cam chioare.
P.S. Sper că expresia „noaptea medievală” e o glumă sau o tehnică retorică prin care se cita o narațiune oarecare. Nu cred că o posibilă comparație cu Anselm sau Toma de Aquino ar fi în avantajul unor autori ca Aron sau Camus.