sâmbătă, septembrie 18, 2021

Destinul între cetate şi călătorie

Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Despre destin, Humanitas, 2020

De data asta nu mai e vorba despre un dialog, ca în volumul din 2017, ci despre un „turnir”. Aşa ceva se petrece în schimbul epistolar între cei doi, potrivit expresiei lui Gabriel Liiceanu, pe care Andrei Pleşu o încuviinţează. Ce culori poartă fiecare în înfruntarea amicală, dar necomplezentă dintre ei? Cum e abordată tema destinului, cum se apropie fiecare de miza întîlnirii lor?

Unul îşi duce cercetarea într-o incintă a cunoaşterii riguros delimitată de zidul compact al raţiunii. Ceea ce se află în afara lui e cugetare slabă, fantezie, gîndire deziderativă, mit. În această cetate bine asigurată, încercuită de raţiune, Alteritatea radicală nu îşi are locul. Totul e autohtonie. Transcendentul e absorbit în „infinitul lăuntric” al umanului. Ceea ce se caută aici, ceea ce se propune e un concept al destinului, o noţiune bine stăpînită de mintea omenească. În lumina ei, eticul, mai ales, e cel care dă substanţa unui destin. Posedăm înlăuntrul nostru un depozit – neluat în seamă sau, dimpotrivă, presimţit, solicitat – de „forme a priori”, de repere potrivit cărora ne alegem şi ne împlinim gesturile vieţii, ni le judecăm, reflectăm asupra lor. Un asemenea destin se construieşte.

Pentru celălalt participant, cercetarea privind destinul e călătorie. Sigur că drumul se face punînd la lucru geometria fină a gîndirii, disciplina critică a interogaţiei. Dar călătorul e sensibil nu numai la rigorile raţiunii, ci şi la posibilităţile gîndirii de a se deschide spre intuiţii verticale. Ceea ce diferitele tradiţii spirituale ale lumii, alături de filozofia veche oferă ca tematizări ale destinului nu e „demis” pentru că lucrează într-un univers unde umanul comunică cu alte stări de fiinţă şi de luciditate. Dimpotrivă! E creditat, întrebat, dă materia de la care porneşte reflecţia călătorului. Drumul se duce sub cerul liber, sub polul transcendenţei. Care poate da semn din propriul ei înalt, din interioritatea omului, din marile religii şi din întîmplări mărunte. Cercetarea urmăreşte, aici, nu obţinerea unui concept, ci discernerea sensurilor cu care tema destinului e încărcată. E atenţie faţă de chipurile destinului, faţă de amploarea lui întinsă peste „aici” şi „dincolo”. Tensiunea, paradoxul, polisemia, amestecul de evidenţă şi ascuns pe care, nu o dată, chipurile destinului le cuprind: spre ele se îndreaptă interesul călătorului, pe ele încearcă să le pătrundă, ele îl poartă în călătorie.

În cetatea raţiunii, a umanismului nobil şi lucid, Gabriel Liiceanu îşi sprijină reflecţia pe cîţiva mari moderni ai filozofiei: Kant, Heidegger, Constantin Noica. Cît despre întîlnirile decisive ale propriei vieţi, Gabriel Liiceanu spune că, în ele, caută modele, moduri exemplare de construire a destinului.

Materia pe care se sprijină cercetarea lui Andrei Pleşu e diferită: nu atît exotică geografic şi cultural, cît nefamiliară europeanului de astăzi. El invocă nu numai date din tradiţiile orientale, de la curentele contemplative ale Indiei şi Chinei la filozofiile vizionare ale islamului, ci şi substanţa metafizică a creştinismului, cu lansajul lui teologic şi îndrăznelile lui mistice. Călătorul e deschis spre mulţimea fără graniţe a surselor, spre acel Suflu de nemărginit. Desigur, călătorul are un centru, e situat în tradiţia creştină răsăriteană şi în cultura Europei. Dar tocmai acest centru îl face sensibil la universal, îl îndeamnă să viziteze şi alte locuri unde tema destinului a fost scrutată.

Cît despre întîlnirile decisive ale propriei vieţi, în ele percepe mai ales repere de drum, instanţe care îl îndreaptă spre noi teritorii de reflecţie. Aşa sînt „mijlocitoarele” care îl conduc spre tematici, cărţi şi oameni aparte, aşa sînt cîţiva sfătuitori, autorităţi, exemple de la care capătă sugestii pentru a-şi continua propria interogaţie.

Înfruntarea între cei doi prieteni, între atitudinea cetăţii şi atitudinea călătoriei are într-adevăr alură de turnir. Nimeni nu e zdrobit, dar manevrele de luptă nu lipsesc. Asta se vede chiar în stilul de discurs al corespondenţilor. Nu mă refer atît la ofensiva, cîteodată brutală, cu care Gabriel Liiceanu „desfiinţează” încărcătura de adevăr (căci neverificabil cu mijloace strict raţionale) a religiilor, miturilor, tradiţiilor spirituale. Mă refer, în ce îl priveşte, la „învăluirile” amicale pe care le încearcă. Dacă, în genere, filozofia nu trebuie să fie edificatoare, aici ea vrea să fie atrăgătoare, persuasivă. Adesea, prin modul cum vorbeşte, Gabriel Liiceanu îl cooptează pe „adversar” în propriul lui demers, îl presupune participant la poziţia lui, îl „ademeneşte” în cetate. Andrei Pleşu îi răspunde cu umor şi împunsături bine ţintite, dar mai ales cu detaşarea călătorului pentru care stabilirea în incintă nu are atracţie intelectuală şi nici interes existenţial. „Loviturile” lui nu urmăresc „destabilizarea” celuilalt. Expun o tematică distinctă faţă de demersul care i se propune.

Cu vivacitatea ei, ciocnirea epistolară are, desigur, şi avantajul că ascute relieful celor două poziţii. Prin contrast, fiecare apare mai limpede conturată în opţiunile, configuraţia, specificul ei. Cititorul e invitat să urmărească, alternant, cum două tipuri de intelectual îşi conduc demersul privind o temă gravă, care ne aparţine tuturor.

Şi totuşi! În ciuda postúrilor atît de diferite şi pînă la sfîrşit neîmpăcate, cartea s-a născut datorită unei generozităţi care trece dincolo de deosebirea lor. Iar această generozitate întăreşte calitatea de turnir a confruntării. Începută de Andrei Pleşu cu ani buni în urmă, cercetarea privind destinul nu îl mai mobiliza în aşa măsură încît ea să fie formulată într-o carte. Pregătindu-şi îndelung călătoria, adunînd o masivă bibliografie de drum care figurează la sfîrşitul cărţii, publicînd anumite note de parcurs, călătorul nu mai avea motivaţie să-şi pună întreaga reflecţie în scris. Şi atunci, partizanul stabilităţii, cel care încearcă să-l atragă în cetate, tocmai el l-a provocat să-şi împlinească proiectata călătorie. I-a propus acest schimb epistolar care îl obliga pe călător, care îi mobiliza pe amîndoi.

La sfîrşitul turnirului, călătorul pleacă singur la drum. Călătoria continuă, se depărtează de ciocnirea epistolară pentru a se prelungi în paisprezece note ale lui Andrei Pleşu. Ele desfăşoară teme, chipuri ale destinului, probleme, piste de cercetare. Printre ele: destinul ca sens, finalitate, vector rezumativ al unui traseu uman; percepţie umană şi percepţie divină a destinului; note privind „aventurile conceptului” în cauză din lumea antică pînă în modernitatea tîrzie; deosebirea între „obiective” şi sens al unei existenţe; afinităţile între instanţele destinului şi feminitate; destinul ca ţesătură; întrebări legate de raportul între libertatea umană şi planul divin care ne include. Aproape de capăt, există o notă în care tonul pare să coboare în minor: ni se relatează, menţionate de diverşi autori, o sumă de „sincronicităţi” mărunte, dar stranii, descumpănitoare. E un mod de a desolemniza tema, dar şi de a stîrni atenţia faţă de nodurile vieţii celei mai curente, unde destinul îşi poate insinua semnalele.

Cititorul are în faţă o meditaţie plină de nuanţe, de fineţe, de cărări în jurul unei instanţe decisive existenţial şi totuşi atît de greu de sesizat; masiv prezentă şi totuşi doar presimţită, întrevăzută, imposibil de judecat pînă la un final care trece dincolo de noi. Importanţa şi insesizabilul temei sînt prinse, strălucit, împreună.

De altfel întreg volumul e străbătut de savoarea formulării. Se simte plăcerea fiecărui autor de a da expresie cercetării, de a-şi pleda demersul prin stil, de a face din gînd şi verb un organism care îi este propriu. Asistăm apoi la eleganţa, nu lipsită de ascuţişuri ofensive, cu care fiecare întîmpină discursul celuilalt. Umorul, ironia, atenţia cu care fiecare ia în seamă provocarea celuilalt, toate acestea sporesc plăcerea cititorului de a urmări turnirul.

Iar turnirul se duce în arena şi în aerul prieteniei. Cartea vorbeşte nu numai despre destin în genere, ci şi despre un dublu destin în contrapunct, despre destinul unei prietenii.

Distribuie acest articol

7 COMENTARII

  1. Cu voia dvs.
    Ceea ce m-a frapat la acest dialog (…) e așezarea lui pe ´temeiuri´ existențialiste tacite, implicite, ceea ce îngustează din start orizonturile și posibilitățile ( sau poate chiar le închide… ), este continuarea unei confruntări -epocale !, între două tipuri de existențialisme, creștin (? ) și ne-creștin ( ?), aceasta o vizez în comentariu, fatalmente lung și eliptic. Se pleacă de la ideea că omul posedă un ´dat natural´ pe care trebuie să îl valorifice iar această valorificare e ´destinul´ , ca existență autentică ( intensificată: C. Schmitt ), spre deosebire de indivizii ( și popoarele ! ) inautentice, care nu au un destin, ´destinul´ fiind un cuvînt-cheie nu doar la Heidegger, ci și la Spengler. Creștinismul e pus, era să zic răstignit, într-un dispozitiv existențialist. Omul trebuie să rămînă credincios acestui fond sau zestre ( Nietzsche o spune mai de-a dreptul : credincios pămîntului ), să o multiplice, să o îmbogățească, așa îșî găsește justificare și o politică conservatoare ´existențialistă´ ( trăiristă, vitalistă ) care, originar, era totuși revoluționară ( omul autentic e un ´om nou´, progenitură a Ubermensch ) și ´decizionalistă´ ( rezoluția existențialistă, un soi de decretism, prometeism, de substrat anarho-´libertarian´, ex. ´anarchul´ lui Junger ). Aceste presupoziții sunt ´particulariste´ și nominaliste, în sensul că acordă primat individualului, fenomenalului, ´facticului´ – respingînd expres tradiția universalistă nu doar iluministă, ci și clasică ( platonico-creștină ) -, de fapt în ´genealogie´ nietzscheană, o tentativă de depășire a așa-zisului nihilism dominant , dar tot printr-un (hiper)nihilism, acela real, ´activ´, conștient, transgresiv, ce poate fi revrăjit ( Nietzsche însuși vorbea de un Creștinism dionisiac , alt ex. L. Șestov, ´teolog´ nihilist cu mare priză la conservatori), ca o forțare (și uneori, adeseori, o violare) a credinței, rezultînd natural în fundamentalisme politice . În fine, e foarte discutabil dacă pilda evanghelică a talantului se referă la acest dat naturalist, dimpotrivă, este vorba despre datul spiritual, ´chipul´și omul spiritual, pasărea legată de materie ce trebuie să se înalțe, elibereze – metanoia, tocmai în universal, ceea ce e o eliberare de destin- heimarmene. Dacă ne-am născut cu un dat natural, ´matern´ ( mai degrabă ´doica´ platonică ), întregul sistem de apartenențe mundane, nu înseamnă ca ar trebui să le rămînem obedienți, imobilizați, ca prizonierii din peșteră sau ca un pui zgribulit și năuc atașat de găoace – pe motivul unei pietăți și umilințe, false și fățarnice ( lit. păcatul împotriva Duhului și îngroparea talantului), adevărata Patrie e celestă; aceasta e de altfel și justificarea standard a ´conservatorismului´ ca religie naturalist-panteistă, htonică ( Herder, ´a mumelor´, Goethe și epigonii, Bachofen, Klages, Blaga…), recunoaștem ușor amprenta culturii romantice sau ´faustiene´ germane. Dar este mai degrabă un alibi confortabil. În mod fatal, acest ´destin´ se disipează într-o (iluzorie) glorie sau faimă obștească, asa-zicînd ´pagînă´ ( precum Virtu machiavelliană ) într-un instantaneu efemer, ´istorial´, e cu susul în jos, ca destinul (previzibil) al lui Phaeton, o sacralizare sau o mistică, inversată, a ´facticului´, a profanului ( și a politicului ! ), sub pretextul angajementului patriotic alimentat de obicei de pură și ingenuă vanitate ( Patria, această ibovnică … ). Punînd cîteva concluzii provizorii : condiționarea culturală, ´spiritul timpului´, nu lasă aproape nicio speranță, e ´destin´ și necesitate; orice noi table de legi sînt făcute inevitabil după sparte, dar scrise alandala sau de-a-ndoaselea; destinul, ca cerc al eternei reîntoarceri, ca scurt circuit și implozie ´existențialistă´, surpare a temeiurilor; ai uneori impresia despre conservatori că laudă Cultura, Spiritul, ca pe o pasăre în colivie …

  2. Si unde sunt spectatorii acestui turnir?
    „Transcendentul e absorbit în „infinitul lăuntric” al umanului“
    Wow, ce propozitie, nici dupa un studiu filozofic profund greu de digerat.

  3. Da, foarte frumos prezentat turnirul celor doi corifei. Eu as modifica un pic titlul in „Destinul intre minte/ratiune si inima/simtire”. Binenteles ca eu cred ca destinul crestin are mai mult de-a face cu inima/simtirea decat cu mintea/ratiunea, adica eu cred ca Evanghelia se adreseaza in primul rand inimii si abia apoi mintii. Intai se schimba inima si apoi mintea. Cuvantul evangheliei strapunge inima mai intai. Locasul Duhului e in inima omului si de acolo iradiaza in toata fiinta, caci centrul omului e inima, inima spirituala binenteles, nu cea fizica. Craciun fericit tuturor!

  4. Suntem extrem de norocosi sa „ii avem” pe Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu. Ei nu sunt posesorii adevarului absolut. Adevarul se revela pe masura ce se inainteaza pe drum, ca orizontul ( Jaspers) iar drumul face parte din adevar. Esentiale sunt onestitatea, lipsa de aroganta, libertatea intrebarii, libertatea ideilor, a ratiunii, a spiritului si a credintei.

  5. Nu este preferabil de ascultat vocea care da fiori a lui Ozzy si de meditat la cele de mai jos?

    God Is Dead? – Black Sabbath

    Lost in the darkness
    I fade from the light
    Faith of my father, my brother, my Maker and Saviour
    Help me make it through the night
    Blood on my conscious
    And murder in mind
    Out of the gloom I rise up from my tomb into impending doom
    Now my body is my shrine
    The blood runs free
    The rain turns red
    Give me the wine
    You keep the bread
    The voices echo in my head
    Is God alive or is God dead?
    Is God dead?
    Rivers of evil
    Run through dying land
    Swimming in sorrow, they kill, steal, and borrow, there is no tomorrow
    For the sinners will be damned
    Ashes to ashes
    You cannot exhume a soul
    Who do you trust when corruption and lust, creed of all the unjust,
    Leaves you empty and un-whole?
    When will this nightmare be over? Tell me!
    When can I empty my head?
    Will someone tell me the answer?
    Is God really dead?
    Is God really dead?
    To safeguard my philosophy
    Until my dying breath
    I transfer from reality
    Into a mental death
    I empathize with enemies
    Until the timing’s right
    With God and Satan at my side
    From darkness will come light
    I watch the rain
    As it turns red
    Give me more wine
    I don’t need bread
    These riddles that live in my head
    I don’t believe that God is dead
    God is dead
    Nowhere to run
    Nowhere to hide
    Wondering if we will meet again
    On the other side
    Do you believe a word
    What the good book said?
    Or is it just a holy fairy-tale
    And God is dead?
    God is dead, God is dead
    God is dead, God is dead
    Right!
    But still the voices in my head
    Are telling me that God is dead
    The blood pours down
    The rain turns red
    I don’t believe that God is dead
    God is dead, God is dead
    God is dead

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Anca Manolescu
Anca Manolescu este doctor in filozofie al Universitatii din Bucuresti. A fost cercetator la Muzeul Taranului Roman, departamentul de antropologie culturala. Este acum cercetator independent. Domenii de interes: antropologie religioasa, studiul comparat al religiilor. Este alumna New Europe College. Institut de Studii Avansate din Bucuresti, cercetator si editor al Arhivei André Scrima de la Colegiul Noua Europa. A publicat: „Locul călătorului”. Simbolica spaţiului în Răsăritul creştin, Bucureşti, Paideia, 2002. Europa şi întîlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan, Iaşi, Polirom, 2005. Jurnal de inactualităţi, Bucureşti, Paideia, 2006 Nicolas de Cues ou l’autre modernité, Paris, L’Harmattan, 2010. Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Iaşi, Polirom, 2011.

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

România, septembrie 2021: radiografia unui impas

Septembrie 2021 este, în România, momentul unui alt impas istoric. Scenele de pugilat din Parlament, isteria mediatică, confuzia guvernamentală, toate acestea sunt...

Despre educația morală a copiilor

Motto: V-am dat clasă cu opt clase /S-a terminat șmecheria / Sunt rege pe România! (Abi Talent)

Când plouă în Groenlanda e începutul apocalipsei climatice?

Așa s-ar putea deduce pe baza știrilor alarmiste declanșate de următorul anunț oficial: Pe 14 august 2021, în cel...

Când oamenii mici lasă umbre mari înseamnă că soarele e la asfințit

                                                 Una din acele istorii care se vor adevărate, deşi nimeni nu ştie cât sunt de exacte,...

Era post-Merkel și soarta est-europenilor: continuarea integrării europene și restabilirea integrității teritoriale

Germania pășește inevitabil în direcția unei tranziții politice de importanță majoră, provocată de sfârșitul guvernării cancelarului Angela Merkel, care a durat neîntrerupt...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.