joi, martie 28, 2024

Destinul politic între frivolitate, modestie și grandomanie


Veseliei tâmpe și frivolității languroase în care se scaldă spațiul public occidental merită să le opunem puțină sobrietate. Când presa internaţională discută ad nauseam scandaluri amoroase ale unor deputaţi ori senatori americani, e firesc să cauţi în altă parte modéle şi surse de inspiraţie. Filmul HBO despre John Adams – al doilea preşedinte SUA şi prietenul lui Thomas Jefferson – îţi vine în întâmpinare. Descoperi oameni și caractere care, având simțul urgenței și sentimentul importanței timpului trăit, nu s-au lăsat devorați de putere.

Și în România modernă, marii profeți ai renașterii naționale, de la blăjenii greco-catolici ai secolului XIX până la Nicolae Iorga sau Iuliu Maniu în veacul trecut, au deplâns excesul de clovnerie al politicii valahe. Gustul pentru anecdotă, neseriozitatea angajamentelor colective ori pletora de cancanuri scot la iveală chipul unui neam stricat și nevrednic. Care este reacția la această patologie? Cu ce virtuți se îndreaptă ușuratecii?

Mulţi spun că vindecarea neseriozităţii vine prin asumarea „retoricii destinului”. În cazul Americii, tentația e omniprezentă. În 2008, Barack Obama a atins recordul sincerităţii declarând în plină campanie electorală: „noi suntem cei pe care i-am aşteptat” (we are the ones we’ve been waiting for). Descoperim aici varianta progresistă a misionarismului politic: cei dinaintea noastră au existat pentru ca noi să ne facem loc pe scena istoriei. Deşi bine-intenţionată, solemnitatea e viciată de narcisism.

Într-un alt context, marcat de ofensiva sovietică din timpul războiului rece, Ronald Reagan a evocat monstruozitatea tiraniei şi binefacerile libertăţii. Discursul intitulat „A Time for Choosing” (1964) se încheia astfel: „dumneavoastră şi cu mine aveţi o întâlnire cu destinul (You and I have a rendezvous with destiny)”.  Sunt cuvinte mari, imposibil de rostit într-un ambient intoxicat de batjocură, persiflare şi defăimare. Reagan vorbea însă din convingere, cu reverenţa oricărui american faţă de Părinţii fondatori şi Civilizaţia Decalogului.

Pentru o ţară cu dimensiunea Statelor Unite, idealismul este ingredientul necesar al discursului politic (la stânga sau la dreapta). Cum trebuie procedat însă atunci când aspiraţiile unei naţiuni de numai douăzeci de milioane de cetăţeni sunt calibratela scara faptelor mici ale istoriei? Răspunsul e simplu: cu modestie.

Tocmai acest lucru pare să fie ignorat de retorica pompoasă a multor actori din arena politicii autohtone. Un viciu (i.e., purtarea uşuratică) e combătut printr-un păcat (i.e., grandomania). Tipologia abaterilor e vastă şi n-ar putea fi rezumată într-un singur articol. Reţinem doar câteva exemple:

(1). Grandomania fanfaronului. Cum i-ar fi putut lipsi ţărişoarei noastre bărbaţii şi domniţele cu os domnesc şi sânge albastru închipuit, prinţişorii de dată recentă cu vocaţie republicană şi boierii adăstaţi, fără regret sau rușine, pe meleagurile vechii Securităţi? Făcând politică, ei răspund la chemarea străbunilor. Sunt pasionaţi de heraldică și deplâng în secret abolirea titlurilor nobiliare.

(2). Grandomania firilor apocaliptice. Întâlnim aici insul care face politică pentru a stopa o serie de catastrofe imaginare. El este mesagerul de platou TV al tuturor enormităţilor posibile şi imposibile – crainicul plăgilor negre, vocea care anunţă pe acelaşi ton grav-lacrimogen atât scumpirea pâinii, cât şi iminenta instaurare a dictaturii.

(3). Grandomania lunaticilor. Verva spumoasă și statura eventual impozantă se întâlnesc pentru a naște chipul strivitor al neantului. Gâdilate în orgoliu de cohorta jurnaliștilor, aceste voci rămân blocate pe emisie și nu reușesc să spună niciodată nimic.

(4). Grandomania de lux. Debordanta stimă de sine se exprimă de această dată prin fast și splendoare. Plimbat printr-o Capitală plină de noroaie, omul nostru politic poartă costume extravagante, pantofi din piele de leopard, ceasuri scumpe și brățări de aur. Iată un ego sensibil – avatarul mărunt al Regelui Soare, bandajat cu elemente de protocol și etichetă.

(5). Grandomania vanitoasă. Poți etala fudulia şi într-un registru subtil, altfel decât prin strălucirea limuzinei sau frumusețea amantei-trofeu. La rigoare, e suficient să te sufoce sentimentul propriei superiorități intelectuale. Vorbim despre politicianul care ține la titluri, bibliografie, cărți și doctorate. El vrea să-l reprezinte pe nea’ Fănică de la sifonărie întrucât a citit în original dialogurile lui Platon.

Dacă democrația există pentru cetăţeni, atunci empatia şi umilinţa sunt virtuţi indispensabile ale actorului politic. Vizionarismul și sobrietatea unui Reagan erau contracarate prin umor şi apropiere de oamenii („cum poate un președinte să nu fie actor?”; „marxiștii sunt cei care l-au citit pe Marx; anti-marxiștii sunt cei care l-au înțeles”; rănit în spital, după tentativa de asasinat, Preşedintele se adresează medicilor: „sper că sunteți cu toții republicani”). Or, tocmai auto-ironia este exclusă din definiţia grandomaniei; pompozitatea își este sieși suficientă.

Mândria iubește lauda și nu înțelege cum de tocmai Iisus, Cel care şi-a revendicat permanent transcendența, a ajuns să spele picioarele apostolilor? De ce i-a oblojit pe nişte pescari cu tălpile crăpate și fără studii universitare? Grandomanii practică distanța rece faţă de semeni și cultivă replica uşor condescendentă. Îi stânjeneşte critica personală sau aluzia la caracterul failibil al naturii umane. Faptul de-a le fi contemporani ne revine deja ca o imensă favoare. Noi existăm pentru a le sluji în primul rând lor (plătind taxe, impozite, mergînd la vot, făcând voluntariat, emigrînd în străinătate, etc).

Să recapitulăm.

O scurtă privire asupra biografiei unui Adams, Churchill sau Reagan ne învață că politica mare se face prin apartenența la un destin istoric și pornind de la o chemare personală. Molima frivolității se combate din tranșeele unui etos militant, lipsit însă de încrâncenare. Utilizezi armele voinței, dar accepți că poți fi ridicol; ai aplomb, dar te amuzi de gafele proprii; te lași cuprins de entuziasm, dar elimini toxina fanatismului.

Una este să te socoți util, în ordine pragmatică, și cu totul altceva e să te socoți indispensabil, în sensul necesității absolute, sub raport metafizic.

De aici și sfatul lui Nicolae Steinhardt acordat celor umflaţi în pene: „nu te lua atât de mult în serios.” (De te fabula narratur).

Distribuie acest articol

10 COMENTARII

  1. Textul este notabil lipsit de sobrietatea unei limbi accesibile chiar daca licenta literara originala e laudabila. In acelasi timp avalansa de epitete,metafore si alte mijloace stilistice vin de-a valma parca subtiaza obiectivele aparente ale articolului.
    Da, cu sigrnata exista o predispoziie balcanica spre superficialitate si aplecare catre calea cea mai usoara. Dar in acelasi timp, societatea americana este o societate cu un atasament antrenat si stimulat cu valori mai mult sau mai putin serioase,istorice,culturale. Deci statul promoveaza constant o anumita tehnologie publica si astfel exista o disponibilitate spre apelare colectiva la care poate reveni oricand.
    In rest fraza lui Obama face mai curnad aluzie la venirea asteptata a Profetului de dupa Mantuitor, intr-un apel subtil la lumea musulmana precum si la mitul continuitatii binelui.
    Cea a lui Reagan cred ca e preluata dintr-un film – ceea ce e explicabil.
    Dar ce e cu trimiterile catre modelul dreptei credinte, dualitatea viciu-pacat ce guverneaza succinta clasificare a speciilor politice prezente pe dulcele meleag crestinat de chiar Andrei?
    Intelege cineva de ce Iisus a spalat picioarele apostolilor? Poate preotii nostri atat de departati de cele ceresti si atat de apropiati si integrati in cele lumesti?
    Crezi ca aceste tipologii sunt accidente sociale sau rezultate oarecum justificate ale unor istorii mai noi sau mai vechi?

  2. Ma autocitez:

    DISC-JOCKEII mizeriei spirituale, care ne asurzesc cu „manele filosofice”, plimbîndu-ne zi de zi, ceas de ceas, printr-un haos aiuristic de idei mici şi strîmbe. În cel mai bun caz semi-adevărate, însă NICIODATĂ realmente importante. Fie despre prezent, fie despre trecut.

    ŞOBOLANII mass-media ronţăie harnic stima de noi înşine pînă la spulberare completă, pînă la confuzie totală. La urma urmelor, ce sîntem noi, românii ? Urmaşii lui Ştefan cel Mare ? Un mare om de stat sau un „sfînt” (?!) cu 4 neveste şi zeci de amante ? Sîntem cei ce l-au suportat pe Ceauşescu 25 de ani fără murmur ? Sau asasinii lui în ziua naşterii Domnului ? Acu’ e criminal, acu’ e patriot. Ce mai poţi înţelege ? Ce mai putem stima ?

    … un popor neputincios, pentru care nu existǎ mîntuire…

    Pompăm din greu broasca naţionalistă, visînd-o taur – dar ea plezneşte subit şi sistematic, lăsînd în urmă doar mormane de palavre (duhnind a înşelătorie).

    Sau auto-înşelătorie ? Poate ne făcea plăcere cînd Ceauşilă-gîngavul dădea mîna cu Mircea cel Bătrîn pe „ruinurile” Tîrgoviştei. Poate veritabilul nostru erou naţional e rudimentarul repetent Bulă, nu sinucigaşul rege Decebal. Putem suporta demascarea? Putem renunţa la duplicitate ? Putem privi în oglindă cu ochi limpezi, fără nici un fel de ochelari ?

  3. Imi permit sa va intreb: care este, dupa dumneavoastra, utilitatea reala a textului pe care il publicati? Dincolo de o facila acuza de anti-intelectualism, atat de penibila in fond, va rog sa imi spuneti daca chiar credeti ca a balmaji in continuu platitudini moraliste are vreun fel de rol, chiar si cathartic?
    As vrea sa inteleg cum poate fi recuzat arsenalul de acuze al stangii extreme intelectuale in statu nascendi la noi cand dumneavoastra va indeletniciti incontinuu cu a face arabescuri verbale perfect vide de sens praxeologic. Pentru ca aici nu este vorba doar despre cat de utila ar putea fi diatriba dumneavoastra cat despre cat de utila este realmente/identificabil. Mi-ar placea sa cred, si sper ca macar va puneti aceste probleme si nu lasati unora ca Alina Mungiu Pippidi intreaga „dreptate”.
    In fata vulgaritatii/tampeniei generale ramanem la a produce carti de tipul „minima moralia” sau libelleuri de genul „Apelului catre lichele”? chiar vi se pare ca au fost eficiente? sa fie imposibil sa depasim dilema asta a imposibilitatii de a antrena veritabil societatea?

    • Stimate domn,

      Va multumesc pentru observatii. Cred ca dreapta si stinga produc nu doar politici diferite, ci si caractere. Oamenii politici trebuie sa fie in slujba unui ideal mai mare decit ei insisi – acest lucru trebuie repetat pentru ca altfel ne trezim captivi intr-un proiect colectiv care nu e altceva decit un ego-trip.

      Discernamintul moral este o virtute care sprijina decizia politica. Reflexia morala nu e deloc vida de continut practic – orice constructie solida incepe printr-o cernere si discernere a calitatilor individuale. Moralismul excesiv e daunator, insa, si aici va dau perfecta dreptate.

      Apel catre lichele si Minima Moralia ramin niste repere, cred, fara sa suplineasca deloc nevoia de politici publice, actiune concreta, organizare, etc.

      • Va multumesc pentru raspuns. Ar fi multe de spus si discutat despre epistemologia asta care la noi pretinde sa fundamenteze o cunoastere reala prin moralism de gazeta sau jurnal cultural. Cred ca aveti partial dreptate, si mi-ar place sincer sa aveti complet dreptate, dar din pacate rezultatul este contrar. Nu vreau sa insist si sa fiu un Tocqueville-Cassandra a actualitatii intr-un forum, dar cred ca dupa atatia ani de moralism asezonat cu descoperiri legate de colaborationism cu Securitate si decadere completa a nivelului discursului public in vulgar cred ca nivelul salutar al dumneavoastra, al unui Plesu, Liiceanu este complet irelevant. Imi pare sincer rau.
        Cu stima.

        • Salve,

          Am acuzat de atit de multe ori lipsa de ancorare in real a d-lor Neamtu, Aligica, etc ca imi este destul de greu sa le iau apararea, si totusi trebuie sa o fac.
          Articolul d-lui Neamtu nu e pentru actorii politici – desi e declarat astfel, ci pentru ceilalti, noi, in care politicienii se reflecta. Ori, exact asta inseamna „a antrena societatea”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihail Neamtu
Mihail Neamtuhttp://FB/mihailgeorgeneamtu
Intelectual public și antreprenor român. Între 2012 și 2015, a fost președintele partidului Noua Republică. Doctor al Universității din Londra (2008). Ultima publicație: Credință și rațiune. Dialoguri, contradicții, împăcări, București, 2013.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro