joi, martie 28, 2024

Destinul tragic al invatamantului superior românesc

Doua schimbari recente anuntate de guvernanti pentru invatamantul superior sunt cel putin contradictorii. Pe de o parte, guvernul doreste modificarea Art. 146 din Legea Educatiei astfel incat rectorul unei universitati sa nu mai poata anula pe cale administrativa un certificat sau o diploma de studii obtinuta prin mijloace frauduloase. Pentru aceasta, trebuie obligatoriu sa treaca prin instanta. Pe de alta parte insa, aceiasi guvernanti spun ca e nevoie ca universitatile sa-si asume „integral” responsabilitatea diplomelor pe care le emit, fara sa mai aiba nevoie de aprobarea Ministerului Educatiei.

Este evident ca in spatele primei schimbari se afla plagiatul primului ministru in timp ce prin a doua modificare se cauta o solutie la nenumaratele procese ale Ministerului cu absolventii de la unele universitati particulare care si-au castigat diplomele in instanta. Nici vorba de intarire a autonomiei universitare, responsabilitate institutionala sau orientare dupa un model academic prestigios ori altul, pentru a aminti doar cateva dintre justificarile vehiculate pentru aceste schimbari legislative.

Caci daca s-ar dori cu adevarat o responsabilizare institutionala a universitatilor atunci li s-ar da acestora, in acelasi timp, competenta de a emite diplome si toate mecanismele de a gestiona integral acest proces, inclusiv pe acela al retragerii unui titlu de studii, in conditiile in care se dovedeste ca a fost obtinut prin mijloace necinstite. Ca in orice stat de drept, dupa ce titlul respectiv a fost retras de institutia care l-a emis, persoana in cauza poate hotari daca se adreseaza sau nu justitiei. Si nu e vorba aici de o simpla problema de ordine a procedurilor, ci de un mecanism important pe baza caruia functioneaza autonomia universitara in tarile unde statul actioneaza in invatamantul superior de la distanta, prin intermediul evaluarii, si nu intr-un mod autoritarist, prin control, cum e cazul in România.

Pe termen mediu si lung continuarea unei gestiuni a sistemului de invatamant superior pe baze autoritariste poate avea cel putin doua efecte grave, intre care exista o relatie foarte stransa.

Prin asemenea schimbari legislative incoerente, universitatile sunt impiedicate sa se dezvolte pe plan institutional. Nu sunt lasate sa-si asume integral raspunderea pentru propriile activitati. Posibilitatea de a remedia o eroare prin mijloace institutionale e o componenta fundamentala a acestui proces de responsabilizare. Nu e vorba aici in primul rand de o persoana ori alta careia i s-ar retrage titlul academic obtinut pe nemerit, ci de toate consecintele pe care o decizie ca aceasta le-ar avea pentru institutia respectiva. In asemenea conditii, universitatea in cauza ar fi obligata sa ia masuri impotriva tuturor celor care, din diferite motive, au lasat sa se produca eroarea. Si ar mai fi obligata sa-si explice deciziile intr-un mod public.

Aceasta ultima afirmatie introduce al doilea efect pervers al unor asemenea masuri autoritariste. Este vorba despre perpetuarea si chiar accentuarea neincrederii sociale in institutiile de invatamant, indiferent de nivelul de referinta. Fara sa beneficieze de toate mecanismele institutionale prin care sa-si amelioreze continuu propria activitate, universitatile românesti au un handicap major in a castiga increderea unei societati deja foarte sceptice in ceea ce priveste utilitatea educatiei in general. In plus, neincrederea sociala devine si mai importanta daca adaugam si a doua schimbare preconizata, aceea ca titlurile academice sa fie emise doar de universitati, fara o aprobare a Ministerului. In aceste conditii guvernantii pot sa spuna: „universitatile sunt responsabile, noi le-am creat toate conditiile”. De partea cealalta, universitatile pot raspunde „nu putem retrage titluri academice obtinute fraudulos; noi vrem sa ne comportam responsabil, dar legislatia ne impiedica”. Efectul social al unui asemenea dialog nu poate fi decat cresterea neincrederii oamenilor in institutiile educative. Caci este bine stiut faptul ca universitatea este o referinta simbolica pentru intregul sistem de invatamant. Cand prestigiul social al acesteia este atins, toate institutiile educative sunt afectate. Daca se intampla si in universitate, atunci ce pretentie sa mai ai de la o biata scoala de cartier ?!

Pretutindeni in lume bugetele pentru educatie sunt astazi tot mai limitate. Or, fara bani, e foarte greu sa te mentii si sa te dezvolti intr-o lume unde cunoasterea a devenit cea mai importanta materie prima. Increderea in scoala, in universitate, in educatie este una din putinele resurse de care dispune o societate in timp de criza economica pentru a ramane optimista in privinta viitorului sau.

Un alt fapt bine stiut este acela ca nu exista retete prestabilite care sa conduca la mentinerea increderii sociale in institutiile educative. Sunt doar actiuni mai mult sau mai putin ferme de restabilire a acesteia in cazul in care apar incidente.

De exemplu, in Elvetia, la Universitatea din Geneva, a existat acum cativa ani o problema legata de folosirea incorecta a banilor publici de catre unii profesori de la Facultatea de Medicina. Acestia decontau participari la colocvii si de fapt foloseau banii pentru a merge in vacanta in locuri exotice. Rectoratul de la vremea respectiva a actionat confuz in primul moment cand a aflat de aceste lucruri. Situatia a capatat insa amploare in presa si risca sa afecteze reputatia institutiei. Universitatea si cantonul au trebuit sa o rezolve cat mai repede pentru a evita eventuale prejudicii de imagine. Astfel, in ceea ce priveste institutia universitara, masura principala a constat in demisia tuturor membrilor rectoratului si alegerea unui rectorat de tranzitie, pana in momentul cand trebuia sa se incheie mandatul acestuia. De partea cealalta, a cantonului, s-a decis instituirea unei comisii care sa investigheze faptele incriminate. Componenta comisiei si motivele care au stat la baza alegerii unuia ori a altuia dintre membrii sai au fost prezentate public. De asemenea raportul acestei comisii a fost facut public si explicat pe indelete in presa. S-a dovedit astfel ca faptele incriminate erau izolate, nu reprezentau o practica generalizata. Persoanele in cauza au fost sanctionate administrativ. Nu li s-a retras insa dreptul de a profesa. Si aceasta din consideratii economice in primul rand: pentru ca cei care, e drept, au folosit necorespunzator banii publici sa ajunga la nivelul de profesionalite la care se aflau in specialitatea lor, a fost investita deja o suma importanta de catre intreaga colectivitate. Indepartarea acestora din invatamant ar fi facut ca randamentul acestei investitii sa fie negativ. S-au luat insa masuri institutionale care sa faca mult mai dificila producerea unor asemenea fapte. Printre altele, controlul administrativ al decontarilor a devenit mult mai riguros decat era inainte.

Daca revenim in România din perspectiva acestui exemplu elvetian, nu putem sa nu observam maturitatea institutionala a Universitatii din Bucuresti in problema plagiatului primului ministru. Comisia de etica a universitatii, formata din persoane cu diferite orientari politice, inclusiv pro-PSD, cum bine s-a aratat in comentariile facute la vremea respectiva, a decis in unanimitate ca este vorba despre un plagiat. In plus, rectorul universitatii si reprezentantii acestei comisii au venit in fata presei pentru a-si explica decizia. Optiunea pentru un astfel de comportament a fost in acord cu asteptarile societatii românesti care are nevoie sa vada la televizor inainte de a incepe sa-si puna intrebarea daca sa creada sau nu. In Elvetia, nu exista, in general, asemenea asteptari, fiind preferate caile indirecte ale rapoartelor si prezentarilor detaliate in presa scrisa si pe internet, mai ales atunci cand este vorba despre institutii precum universitatile care se bucura de un respect social deosebit. In România insa, istoria recenta a facut ca lucrurile sa fie diferite. Iar Universitatea din Bucuresti stie foarte bine ca, spre deosebire de cea din Geneva, trebuie sa castige increderea sociala. De aceea a si a facut primul pas, intr-un context politic foarte tensionat ca cel din vara lui 2012. Pentru ca românii sa poata incepe sa spere ca existe institutii educative in care merita sa investeasca incredere, acest prim pas trebuia continuat in modul sau firesc: retragerea titlului de doctor incriminat, masuri institutionale transparente impotriva celor vinovati si masuri adecvate care sa previna ca asemenea fapte sa nu se mai produca. Un stat care-si doreste cu adevarat universitati puternice si responsabile social ar fi trebuit chiar sa-i ceara un asemenea comportament institutional, nu sa o impiedice. Nu stim care ar fi fost deciziile ulterioare ale Universitatii din Bucuresti in problema plagiatului primului ministru daca nu ar fi aparut tot felul de piedici din partea guvernantilor. Iar schimbarile legislative preconizate fac nici sa nu putem sti lucrul acesta inca o vreme indelungata de acum inainte.

Toata aceasta poveste imi aminteste o metafora folosita de un cunoscut sociolog estonian al educatiei, Voldemar Tomusk, pentru a vorbi despre problemele invatamantului superior din fostele tari comuniste. Este vorba despre triunghiul format de uriasii rosii, piticii albi si gaurile negre. In cazul nostru, gaura neagra e neincrederea românilor in educatie. Piticii albi, care-i reprezinta pe cei care mai cred in institutiile de invatamant, fac cum pot mai bine pentru a se indeparta de gaura neagra. Uriasii rosii insa nu scapa nicio ocazie de a-i impinge inapoi, pe buza prapastiei. Ca in orice poveste, sfarsitul nu poate fi decat unul pozitiv: piticii albi vor invinge candva. Parafrazand o cunoscuta fraza biblica, românii vor ajunge sa fie constienti de faptul ca daca educatie nu e, atunci nimic nu e.

Deocamdata insa ne aflam destul de departe de un deznodamant fericit. Iar schimbari legislative ca cele despre care am vorbit in acest articol indeparteaza si mai mult un asemenea final. Caci ceea ce se intampla astazi pare sa confirme mai curand vorbele unui filosof francez, Jean Baudrillard, care spunea ca : „un comunism care se dizolva de la sine e un comunism de succes”. Nici macar comunismul nu a reusit in Romania, caci modul autoritarist de control al invatamantului superior specific regimului politic trecut nu numai ca nu se dizolva, ci, iata, imbraca chiar haine noi. Deocamdata.

Referinte:

Jean BAUDRILLARD : L’illusion de la fin ou la grève des événements, Paris, Éditions Galilée, coll. L’Espace critique, 1992, 171 p.

Voldemar TOMUSK : Conflict and interaction in central and East European higher education: The triangle of red giants, white dwarfs and black holes, Tertiary Education and Management, 1997, 3:3, 249-257.

Distribuie acest articol

78 COMENTARII

  1. Adica, destinul tragic al Romaniei….
    Si nu ne aflam deloc departe de un deznodamant fericit, dimpotriva ne aflam dupa 20 de ani de experimente nereusite care au dus in derizoriu educatia unui popor departe oricum timp de sute de ani de lumea civilizata….

  2. Doamna Gorga,

    Puteti, va rog, sa ne dati mai multe detalii despre scandalul cu deturnarile de fonduri din Geneva? Ce s-a intamplat exact?

    Daca sunt invitat la o conferinta tinuta in Miami, Paris, Londra, Berlin, Praga, Rio sau Barbados, ma duc si gata. Nu vad nicio incompatibilitate intre stiinta si aceste locuri. De fapt cu cat sunt congresele mai mari si comunitatea stiintifica mai numeroasa, cu atat e mai mare probabilitatea de-a fi tinute in resorturi turistice care pot acomoda fara probleme mii de participanti.

    Oricum, distanta intre o astfel de problema si mizeria plagiatului comis de conferentiarul doctor Ponta V-V este totusi enorma:)

    • Cei in cauza au mers in locuri in care nu erau congrese. Cum salariile profesorilor universitari in Geneva sunt destul de mari, acest fapt a scandalizat opinia publica si a avut consecintele despre care am vorbit.
      Eu as spune ca e o diferenta si nu o distanta intre cazul romanesc si cel elvetian. In ambele situatii autonomia universitara nu e un rand dintr-o lege, ci un mod de functionare. In Elvetia vedem cum functioneaza, in Romania vedem cum e impiedicata sa functioneze.

      • Cazul relatat, care a avut loc la universitatea din Geneva, nu are de-a face cu autonomia universitara ci cu proasta organizare interna a universitatii. In mod normal , cand pleci intr-o misiune completezi niste hartii, aduci o scrisoare de invitatie, anuntul conferintei respective etc. Este un minim care se cere, indiferent ca te duci la o conferinta sau intr-o altfel de misiune stiintifica, colaborare, participare la o sustinere de doctorat etc.
        Faptul ca profesorii din universitatea respectiva si-au permis sa faca asa ceva arata gradul de inconstienta si proasta organizare a administratiei universitatii.
        Iar despre autonimia universitara in Romania, e aproape imposibil de aplicat in contextul actual in care coruptia e lege.

        • O situatie dificila, jenanta pentru o universitate scoate cel mai bine in evidenta modul cum functioneaza concret autonomia universitara. In orice institutie se poate gresi. Ambele universitati, cea din Geneva si cea din Bucuresti s-au aflat in astfel de situatii. Ambele si-au dezvoltat propriile actiuni prin care sa-si rezolve problemele. Se vede insa clar cum, in Elvetia, universitatea este sprijinita sa ia masurile care se impun, pe cand in Romania ea este impiedicata. In plus, modificarile legislative vin sa legitimeze asemenea piedici, facandu-le sa para normale. In aceste conditii, anormali ajung sa fie cei care spun ca lucrurile se pot petrece si altfel.

          • Stimata doamna,
            Am senzatia ca @A-rt vorbeste despre mere si dv despre portocale. Proasta organizare nu este o consecinta a autonomiei universitare. Autonomie sau nu, daca universitatea e prost condusa nu ai ce sa faci. Exemplul ales nu e potrivit intr-o discutie despre autonmie, poate despre corectitudinea celor din breasla universitara.

            • Din punctul dvs. de vedere, ce exemple ar trebui sa dam ca sa putem vorbi concret despre autonomie universitara ?

            • In calitate de specialista in politici de invatamant, cred ca dumneavoastra ar trebui sa stiti cel mai bine ce exemple s-ar potrivi. Eu sunt de acord cu celelalte doua persoane care au spus ce ce s-a intamplat la universitatea din Geneva nu tine de autonomia universitara.
              Poate daca ati fi abordat partea financiara si consecintele in acest segment, consecinte datorate autonomiei universitare, eventual politica de recrutare a universitarilorin acele universitati, ar fi fost mai coerent cu subiectul pe care l-ati propus. Faptul ca 5 sau 7 profesori universitari au gasit de cuviinta sa se distreze pe banii universitii nu are nici o relevanta dpdv al autonomiei universitare. Mie unul mi se pare evident.

            • E interesant cum spuneti. Nu intru in detaliile definitiilor numeroase ale autonomiei academice care pot fi sustinute atat cu exemple ca cele date de dvs. cat si cu exemplul dat de mine. In situatia descrisa in acest articol pentru Universitatea din Geneva nu comportamentul unor profesori este important (putea fi orice altceva), ci modul institutional in care s-a rezolvat problema, respectandu-se pe deplin autonomia universitara. Tot asa, in cazul românesc, nu am reluat comentariile numeroase despre plagiatul primului ministru, ci am evidentiat din nou modul institutional in care Universitatea din Bucuresti a incercat sa rezolve problema. In conditiile in care statul colaboreaza cu universitatea, ca in Elvetia (statul e cantonul in acest caz) problemele se rezolva. Daca statul vrea sa controleze universitatea, cum se intampla in Romania, problemele raman nerezolvate si se fac legi „cu dedicatie”.

  3. Nu prea cred ca exista un tragism al sistemului universitar romanesc. Cam in orice tara exista cateva universitati puternice si mai multe de doi lei. Poate ar trebui ca universitatile slabe de la noi sa-si schimbe denumirea in colegii, nu stiu, dar legile date nu au nici o consecinta – de fapt una are, si ar fi trebuit de fapt implementata de mult: responsabilitatea juridica a fiecarei universitati ptr calitatea propriilor diplome.

    Cele cateva doar universitati foarte bune din tara nu sunt mai prejos de multe altele de top de afara, ptr ca atrag profesorii cei mai buni si studentii cei mai buni. Afara e un business, stiti bine asta, universitatile de prestigiu se mentin in joc deschizand portile celor buni de pretutindeni si care isi permit sa plateasca (in principal in nord america). Cand vad asa numitul top al universitatilor de prestigiu din lume, nu pot decat sa zambesc, ptr ca desi reflecta pe undeva calitatea publicatiilor stiintifice si utilizarea lor in cercurile stiintifice, totusi stiu ca totul se reduce la calitatea mintii individului; din cauza asta poti vedea anumite concursuri internationale castigate de echipe studentesti care nu au nici in clin nici in maneca cu primele 30-50 de universitati clasate. Cum se zice in lumea celor care si observa, ‘this speaks volumes’..

    Universitatile de top romanesti sa se asigure ca au profesori buni si cursuri competitive, ca restul vine de la sine. Si inca ceva, daca societatea nu e pregatita sa ierarhizeze absolventii atat dupa calitatea universitatii de origine (semn al unor cunostinte temeinice) cat si calitatea mintii individului (creativitate si doxa in general), degeaba ceri de la universitati ptr ca motivatia va lipsi..

    O ultima chestie.. poate modelul de antreprenoriat harvard se poate implementa si la noi. Nu vad nici un motiv ptr care grupuri de studenti cu doxa su experienta deja in ceea ce fac sa nu poata infiinta firme.. acum nu trebuie neaparat sa te gandesti la ‘the social network’, dar progresul rapid tehnologic poate porni si de aici.. spun asta ptr ca nu stiu ce au guvernantii in cap, dar prosperitatea unei tari e determinata de nivelul ei tehnologic, nu de altceva.

  4. Stimată doamnă Gorga,

    Sincer, nu-mi place argumentul dvs. ”Optiunea pentru un astfel de comportament a fost in acord cu asteptarile societatii românesti care are nevoie sa vada la televizor inainte de a incepe sa-si puna intrebarea daca sa creada sau nu. ”. Consider că societatea românească n-are absolut nici un fel de treabă cu doctoratul dlui.Ponta- și că e extrem de grav dacă căutăm realitatea unui doctorat în gura ”societății” condusă de dl. acela care spunea că învățământul românesc pregătește tâmpiți, vorbind evident din propria experiență a domniei sale. Revenind la problemă trebuie amintit că nimeni dintre cei care au făcut parte din comisia de doctorat a dlui. Ponta n-a semnalat nimic. A-i considera pe toți complici mi se pare extrem de exagerat- așa cum mi se pare incorect să nu se verifice atent acuzarea și contextul acesteia. La vremea când mi-am susținut eu doctoratul- în 1996- existau următoarele filtre de verificare:
    1. conducătorul de doctorat;
    2. catedra- lucrarea era citită de toți membri catedrei și propusă spre susținere;
    3. referenții și comisia- se cereau cel puțin 10 referate pe lângă cele ale membrilor comisiei;
    4. ministerul Educației;
    Nu pot să cred că dintre cele 4 nivele nimeni nu și-a dat seama de nimic. Iarăși nu pot să cred că sesizarea a fost făcută de cineva onest. ”Whistleblower-ul” care a ”turnat” la Nature și la Frankfurter Allgemeine Zeitung ar trebui să aibă minima onestitate de a-și asuma identitatea și de a-l da în judecată eventual pe dl.Ponta. Fapt este că toată această mizerie a fost orchestată de dl. încă din greșeală președintele țării- pentru a-și murdări un adversar politic. Și iarăși este un fapt că PSD-ul și implicit USL-ul n-au reacționat adecvat- dl. președinte având un mare motiv de demitere exact din această făcătură.
    La ora actuală ”toată lumea știe” (vorba dlui. Tismăneanu) că dl. Ponta e un plagiator. Facultatea de Drept însă nu s-a sesizat și nici n-a acționat -nu împotriva dlui. Ponta care putea să vină și cu cartea de povești învelită în coperta de doctorat ci împotriva celor care au acceptat această teză. Autorii plagiați nu recunosc plagiatul- ceea ce e și mai interesant.

    • Intr-adevar, societatea romaneasca n-are treaba cu plagiatul primului ministru. A fost votat atat el cat si partidul din care provine de un numar foarte mare de romani. Nu despre acest lucru e vorba, ci de nevoia de a vedea la televizor cum se petrec lucrurile pentru a incepe sa-si puna problema daca sa aiba incredere sau nu in scoala, in universitate, in educatie. Nu daca sa creada sau nu in plagiat, ci sa inceapa sa aiba incredere intr-o institutie care trebuie sa sanctioneze un fapt nepotrivit.
      Greseli se pot face chiar si daca exista mai multe filtre decat cele mentionate. Institutia care a facut aceste erori trebuie sa dispuna de mecanismele de a le remedia si sa ia masuri impotriva celor vinovati, asigurandu-se in acelasi timp ca ele nu se mai repeta. Legislatia care se pregateste impiedica un astfel de comportament institutional.

      • Imi este teama ca articolul din lege introdus are menirea de a bloca aflarea adevarului in cazul plagatelor. Pe langa faptul ca nu se stie despre ce instanta este vorba (poate sa nu fie doar cea de judecata sau si una decia politic), este posibil sa ne trezim ca nu se accepta ca parti in proces decat cel dupa care s-a plagiat si plagiatorul. Parca am auzit vag de cazuri in care instanta a dat dreptate plagiatorului (in care plagiatul a dat in judecata catedra ce l-au acuzat de plagiat): instanta a decis ca doar daca autorul dupa care s-a plagiat vine si este parte din proces (de ex. un profesor de la Yale) se poate face ceva. Altfel e o calomnie (interesati-va oficial la Universitatea Bucuresti daca au avut astfel de cazuri, poate ma insel). Cum practic cercetatorii nu-si pied timpul cu asa ceva, este sigur sa plagiezi dupa cineva din strainatate. Daca esti om politic, e putin probabil ca un autor roman sa aiba curaj sa devina parte din proces impotriva ta (risca sa ajunga el cu probleme diverse, mai ales daca este bugetar); idem o universitate impotriva plagiatorului care teoretic a fost apreciat pt lucrarea sa chiar de universitate (isi strica imaginea, asa ca nu se va ajunge la proces). Ce faci daca-si trece in CV articole pe care nu le-a scris (in vederea avansarii in grad) -nu in cv-ul de pe site ci in cel depus la dosar, vazut doar de cativa (verifica cineva ca x e intr-adevar autorul articolului respectiv? pana si un pdf se poate falsifica, mai ales daca este la o revista din strainatate; nu cred ca se verifica baza de date online, mai ales cand sunt autori mai multi)

        • Da, este exact ceea ce sustin si eu in acest articol. Puterii politice ii e teama ca universitatile ar putea lua masuri in asemenea cazuri ceea ce le-ar creste capitalul social de incredere din partea romanilor.

          • Aveti o viziune limitata asupra problemei. Universitatea Bucuresti este doar una din universitatile romanesti. Au fost cazuri de plagiat si in alte universitati: la Oradea, vestitul caz Mang, la Bacau, la Politehnica Bucuresti, la UMF Bucuresti.
            Nicaieri nu s-a vazut o pozitie clara a universitatii. Autonomia universitara nu va face decat sa intareasca puterea rectorilor locali alesi de clanurile instalate de zeci de ani in universitati, pentru acoperi mizeria din universitati, inclusiv plagiatul.
            Universitatile romanesti nu sunt pregatite pentru autonomia universitara, este o concluzie evidenta si o utopie sa crezi contrariul. In baza acestei autonomii universitare universitatea Cuza din Iasi este intr-o situatie dezastruoasa.

            • Subiectul acestui articol nu e plagiatul, ci mecanismele institutionale de care dispune universitatea, oricare ar fi ea, de a rezolva probleme care tin in exclusivitate de autonomia functionala.
              Nu putem sti daca universitatile sunt sau nu pregatite sa functioneze in baza autonomiei universitare atat timp cat cadrul legislativ este incoerent. De exemplu, Universitatea din Bucuresti a aratat ca are o asemenea capacitate. De ce se pregatesc legi care sa o indeparteze de la un asemenea comportament institutional ?
              Pe de alta parte, sa spunem insa ca dvs., „universitatile romanesti nu sunt pregatite pentru autonomia universitara”. Atunci de ce se pregatesc legi care sa le oblige sa faca lucruri pentru care nu sunt pregatite (e vorba despre eliberarea de diplome fara aprobarea Ministerului) ?
              Nu credeti ca guvernantii ar trebui sa decida in ce directie vor sa mearga ?

    • Domnule Andrei,
      Nu inteleg de ce simtiti nevoia sa ii luati apararea unui plagiator dovedit. Daca v-ati luat titlul de doctor pe drept, asa cum sustineti, atunci doar suspiciunea de plagiat in cazul domnului, sau in orice alt caz, ar trebui sa va revolte – asa cum m-a revoltat pe mine si pe toti cei care si-au luat doctoratul onest si cu care am vorbit despre cazul in speta. Dimpotriva, dumneavoastra vorbiti de facaturi, de murdarii si de cei care au indraznit sa improaste cu noroi o asemenea personalitate. Eu mi-am luat doctoratul cu cativa ani mai tarziu fata de 1996, si il pot arata oricui cu mandrie, fara cea mai mica teama ca as putea fi acuzat de plagiat. Nu a fost trecut prin atatea filtre ca al dumneavoastra, insa ramane un titlu obtinut prin munca si cercetare oneste. Asa ca nu va inteleg atitudinea, sincer: in afara unui partizanat evident si a consideratiilor la adresa tradatorilor de tara care au indraznit sa il manjeasca pe domnul respectiv nu vad nimic. Cred ca era mult mai ok daca nu comentati deloc… si ramaneati filozof.

  5. Coruptii conduc Romania la toate nivelurile: politica, economie, educatie, sanatate si justitie.
    Un astfel de stat nu are nevoie de cetateni (adica un popor educat), ci de o populatie manevrabila si obedienta, care se bucura la 1 kg. de orez cu viermi si la o galeata sparta.
    Din scoala invata sa fure, sa dea spaga, sa nu gindeasca.
    Scolile sint sufocate de politruci mai importanti sau mai putin importanti, de copiii lor, de soti si sotii, nepoti si nepoate, amante si amanti (ore mai putine, salarii mai mici completate cu un urias trafic de influenta, cu obligativitatea meditatiilor care suplinesc cu virf si indesat venitul mic)
    La un moment dat facultatile, masteratele si doctoratele lor nu vor mai avea nici o valoare.
    Deocamdata este o piata buna pentru ele!

  6. Hai sa zicem ca Universitatea aia ar putea sa retraga diploma obtinuta prin mijloace necinstite. Cel care a avut o diploma nu o mai are in cazul in care a utilizat mijloace necinstite. Oare nu ar trebui pentru aceasta sa fie bine definite mijloacele cinstite si cel care trebuie sa vegheze la respectarea lor? De ce intreb? Pai pentru ca cel care plateste este doar persoana careia i se retrage diploma si nu este corect. Dupa mine Universitatea nu ar trebui numai sa retraga diploma ci sa pedepseasca imediat si pe cel care nu a vegheat la respectarea regulilor.

  7. O discuție mult mai amănunțită ar trebui făcută despre cine, cum și de ce are dreptul să țină cursuri doctorale și să dea doctorate. La mărimea României și la nivelul de competență a instituțiilor de învățământ superior, ciclul doctoral ar trebui să se învârtă între Universitate-Politehnică și totul pentru 3 mari orașe- București, Timișoara și Iași. Ne furăm singuri căciula dând ”universității” din Petroșani sau celei din Baia-Mare (în realitate niște instituții de subingineri minieri pe care patriotismul local prost înțeles le-a transformat în universități)acest drept. E egal un doctorat din București cu unul din Bacău ? E același lucru un doctorat din Timișoara cu unul din Reșița ? Evident că nu, și cu tot respectul pentru patriotismul local trebuie precizat faptul că resursa de cunoaștere la nivelul României nu este suficient de bogată astfel încât să avem profesori de același nivel la școlile doctorale din TImișoara și Reșița sau din București și Petroșani. Nu mai vorbim de școala de poliție sau de cea de educație fizică și sport. Universitatea ar prelua toate disciplinele umaniste și medicina iar Politehnica- doctoratele tehnice. Poate că n-ar fi rău să se stabilească niște doctorate de merit- care să nu fie mai multe de 200/an pentru Universitate și 200/an pentru Politehnică iar candidații- cu teza susținută- să trimită tezele plus raportul comisiilor unor revizori de tip peer to peer. Dacă lucrarea doctorală este considerată ca fiind reprezentativă- și în primele 200 de poziții- se dă doctoratul de merit- dacă nu- titlul de doctor pur și simplu.

    • Fireste ca institutiile de invatamant superior ar trebui sa fie ierarhizate intr-o anumita ordine. Se incearca lucrul acesta de ani de zile si nici acum nu s-a reusit.

      • In 2011, cand ministru era Funeriu, a fost facuta o ierarhizare a universitatilor romanesti, a aparut si in Monitorul Oficial, au scris toata ziarele despre asta, s-a dezbatut subiectul, s-a protestat…..
        Dv despre ce ierarhizare vorbiti de fapt?

        • Vorbesc despre ierarhizarea care s-ar aplica in practica in sistemul de invatamant superior romanesc si care nu exista inca.

  8. Destinul tragic al invatamantului romanesc este dat de (ma refer numai la invatamantul superior):
    1) faptul ca sistemul a permis tuturor neavenitilor sa-si cumpere titluri; e plin in jurul meu de „doctori”; nu cred ca le puteau obtine daca sistemul nu era atat de permisiv si mercantil
    2) sistemul permite unor nulitati remarcabile sa obtina o diploma de absolvent de studii superioare
    3) am vazut multe lucrari de „specialitate” goale de continut si eventual cu vreo 10-15 autori plus 20 de colaboratori; e cinstit, e moral?
    Probabil ca aceia dintre cititorii dumneavoastra care au mai mule informatii fiind implicati pot sa completeze cele de mai sus. Din exterior, acolo unde sunt eu, cam asa se vede.
    As mai spune ca a pune un asemenea titlu pentru ca apoi sa urmeze un atac la acel plagit al lui Ponta nu mi se pare a fi in spiritul unei dezbateri de idei pe subiect. Poate nu s-a vrut un articol in acest sens al dezbaterii ci doar o exprimare de idei.

  9. „Daca revenim in România din perspectiva acestui exemplu elvetian, nu putem sa nu observam maturitatea institutionala a Universitatii din Bucuresti in problema plagiatului primului ministru.”

    Nu se numeste maturitate institutionala ci un minim bun simt, un gest normal. Ce a facut Universitatea Bucuresti e ceva NORMAL. Daca ajungem sa consideram normalitatea drept maturitate, atunci ar trebui sa multumim fiecarui sofer de autobuz care se opreste la culoarea rosie a semaforului.
    Comparatia poate fi considerata ca exagerata, dar se impune data find definitia naiva a notiunii de „maturitate institutionala”.
    Normalul este normal doamna si atata timp cat normalul va fi consiferat ca ceva iesit din comun nu se va avansa in nici un domeniu, nici un cel educational, ca despre el e vorba.
    Cred ca trebuie sa considerati subiectul cu ceva mai multa maturitate profesionala. Sunteti scuzata pentru ca, din cate am dedus, nu aveti decat o experienta limitata: ati terminat doctoratul acum cativa ani si acum sunteti postdoctoranda. E normal sa nu aveti maturitatea necesara abordarii subiectului.
    Dar putina pregatire inainte de a scrie un articol, nu strica nimanui.

    • Unitatile de masura pentru cele doua contexte, cel elvetian si cel romanesc, sunt diferite. In Elvetia, un asemenea comportament institutional e normal deoarece universitatea a evoluat intr-un cadru coerent, fara prea multe discontinuitati de cateva sute de ani. In Romania, acest comportament al Universitatii din Bucuresti e o dovada de maturitate institutionala, fiind vorba despre o universitate ce a trebuit si mai trebuie inca sa infrunte enorm de multe adversitati atat din partea puterii politice cat si din partea societatii in general.

  10. Buna seara,
    As dori citeva lamuriri despre mesajul pe care doriti sa il transmiteti cu acest articol. Daca inteleg eu bine, dvs afirmati ca Univ din Geneva nu s-a folosit autonomia universitara intr-un mod corect si a fost nevoie de mediatizarea cazului si interventia cantonului, fara de care aparatul adminsitrativ nu si-ar fi dat demisia.
    In schimb considerati ca Univ din Bucuresti s-a comportat cum trebuie in cazul plagiatului lui Ponta! E cam trasa de par concluzia asta. In primul rand Univ din Bucuresti a reactionat numai dupa ce cazul a fost ultra mediatizat . Pe urma, comunicatul in sine dat de conducerea universitatii nu o angaja in mod concret la nimic, stiind ca aceasta nu poate retrage titlul de doctor. Adica, putea sa dea si 10 comunicate, unul mai vehement ca altul, situatia tot nu o putea schimba. Intrebarea care se pune este urmatoarea: ar fi retras universitatea titlul de doctor in cazul in care ar fi fost posibil sa o faca? Ar fi avut conducerea universitatii acelasi
    „curaj”?
    Doar e usor sa iei hotarari si sa dai comunicate atata timp cat decizia finala nu iti apartine.

    • Buna seara,
      Mesajul pe care vreau sa-l transmit este ca exista in Romania institutii de invatamant capabile sa restabileasca increderea romanilor in educatie. Din pacate insa acestea nu sunt lasate sa-si faca treaba pana la capat, fiind limitate in actiunea lor de asa-numitele „legi cu dedicatie”.
      In ceea ce priveste cazul elvetian, am vrut sa spun exact invers decat interpretati dvs. E un exemplu de functionare a autonomiei universitare. Caci autonomie universitara nu inseamna independenta fata de puterea politica. Universitatile sunt autonome functional, organizational, administrativ fapt ce inseamna ca beneficiaza de increderea puterii politice (si implicit a societatii) ca pot sa-si rezolve singure asemenea probleme, fara nici o interventie externa. Raman insa institutii care se afla in stransa legatura cu societatea, nu sunt in afara ei. In cazul descris, interventia cantonului nu a fost pentru a rezolva problema interna a universitatii, ci pentru a se asigura ca reputatia institutiei ramane neatinsa. Daca acest canton ar fi intervenit autoritarist, ar fi demis el rectorul (caci are competenta sa o faca, pentru ca tot el il si numeste). Nici nu s-a pus problema de asa ceva. Universitatea si-a rezolvat in deplina autonomie problema administrativa. Mediatizarea era inevitabila caci universitatile elvetiene sunt institutii ce functioneaza in deplina transparenta. Daca ceva nu merge cum trebuie, e imposibil sa nu se stie.
      Universitatea din Bucuresti s-a comportat in mod coerespunzator in cazul plagiatului. Ar trebui sa intelegem ca aceste institutii numite universitati au un mod de functionare specific: decizia (sau ceea ce numiti dvs. reactia la un caz ultra mediatizat) se construieste in timp, prin numeroase discutii, analize, distantari critice. Eu cred ca dimpotriva, a reactionat repede, inainte de a avea rapoartele expertilor externi.
      Mai departe, ceea ce spuneti reprezinta interpretarea dvs. tot asa cum ceea ce voi spune eu e interpretarea mea. Nici dvs. , nici eu nu stim ce s-ar fi intamplat daca universitatea ar fi beneficiat, cum era normal, de toate mecanismele legale pentru a actiona in acest caz. Faptul ca guvernantii schimba acum legea, ingreunand retragerea unui titlu academic obtinut fraudulos e un indicator pentru mine ca universitatea ar fi actionat cu aceeasi fermitate pana la capat. Daca nu ar fi existat aceasta temere, nu vad de ce s-ar schimba legea.

      • Cititorii nu au cum sa stie ce s-a intamplat exact la Universitatea din Geneva dar, din descrierea dv, situatia sta exact pe dos fata de ceea ce vreti sa transmiteti. Se intelege foarte clar din articol ca rectorul universitatii elvetiene a vrut sa profite de autonomia universitara pentru a musamaliza cazul si ca doar interventia presei si a unei autoritati centrale, cantonul, au pus lucrurile pe drumul cel bun. Pentru mine este un exemplu tipic de autonomie universitara prost inteleasa in care conducerea spera sa faca ce vrea- si de multe ori si face. Oricum, nu se poate vorbi de o adevarata autonomie universitara daca e nevoie de intervetie exterioara pentru a rezolva o asemenea problema! Ceea ce spuneti dvs cu numirea rectorului din afara nu poate fi, deasemenea, numita autonomie universitara. Intr-o adevarata autonomie universitara rectorii sunt alesi de comunitate. nu sunt numiti din exterior: este ridicol, chiar sa vorbesti de autonomie univesitara si sa impui un rector!
        Comparati doua situatii, cea din Elvetia si cea din Romania, care nu sunt comparabile.
        O sa ma interesez ce s-a intamplat de fapt acolo: merg in curand la o conferinta in care am vazut si numele unui vechi coleg de debuturi universitare care acum lucreaza chiar la aceasta universitate- e vorba de un fizician. Sper ca imi permiti sa va citez articolul si sa il si traduc ca sa ma lamuresc ce s-a intamplat de fapt.

        • Bineinteles, interesati-va prin propriile mijloace. Puneti propriile intrebari celor in al caror raspuns aveti incredere.
          In ceea ce priveste desemnarea rectorului, nu cred ca am spus ca este „impus” de canton, ci ca este numit. In conditiile in care puterea politica respecta autonomia universitara si colaboreaza cu universitatea, nu este vorba despre nicio constrangere, nici de o parte, nici de alta. Asta nu inseamna ca nu exista tensiuni, dar se discuta pana cand se ajunge la un consens.
          Rectorul este insa numit in cele din urma de canton, asa este legea. In 2009, la Geneva, s-a schimbat legea universitatii si i s-a delegat rectoratului competenta de a numi profesorii. Pana la aceasta schimbare, cantonul era cel care avea ultimul cuvant de spus in numirea profesorilor universitari. Tot ceea ce am spus este valabil doar pentru Universitatea din Geneva.
          In alte cantoane e altfel, dar nicaieri rectorul nu e ales de comunitate. Dimpotriva, sunt universitati in Elvetia unde poate deveni rector al universitatii cineva care nu e profesor in respectiva universitate, ci in alta universitate, dar are competente manageriale care-l recomanda pentru o asemenea functie si este agreat de membrii comunitatii academice pe care trebuie sa o conduca.

          • Da, marturisesc ca am mai multa incredere intr-o persoana care e in post permanent la acea universitate de 8 ani, cu responsabilitati bine definite si o cunoastere foarte buna a vietii interne a universitatii, decar in barfele de culoar.
            In alta ordine de idei, ar trebui sa stiti diferenta dintre ‘numire” si „alegere”. Cand vorbim de autonomie universitara cei doi termeni devin extrem de indepartati ca sens si mai ales implicatii.

            • Nu e nevoie sa va justificati alegerea persoanelor de incredere. Pot insa spera la un minim de respect reciproc. Nici eu, nici dvs. nu putem cunoaste in detaliu toate mecanismele complexe de functionare a autonomiei universitare de pretutindeni. Asta nu inseamna ca ne desconsideram reciproc. Cel putin din partea mea nu cred ca am transmis o asemenea atitudine si nu vad de ce ea trebuie sa apara din partea dvs. Credeti ce doriti, verificati prin ce mijloace vreti, eu stiu bine ca sursele mele de informare nu sunt barfele de culoar, ci ma bazez pe o cercetare recenta care a constat in analiza comparativa a tuturor legilor universitatilor elvetiene.

              In ceea ce priveste terminologia folosita, aceasta se refera la diferite proceduri din procesul de numire a rectorului care in Elvetia difera de la o universitate la alta si arata diferite moduri in care universitatea si puterea politica pot colabora. Va dau doar trei exemple.
              La Geneva rectorul este desemnat de Assemblée de l’Université (organism compus din 20 de membri ai corpului profesoral, 10 membri din corpul colaboratorilor stiintifici si de invatamant, 10 reprezentanti ai studentilor si 5 reprezentanti ai personalului administrativ) dupa consultare cu Consiliul de orientare strategica a universitatii (organism format din 5-9 personalitati elvetiene si straine, dinafara universitatii, care pot consilia insa Universitatea in ceea ce priveste misiunea sa) si este numit de Consiliul de Stat (care e un organism cantonal). Acest Consiliu de Stat poate revoca rectorul (cu alte cuvinte il poate demite).
              La Universitatea din Neuchâtel, rectorul este numit de Consiliul de Stat la propunerea Consiliului Universitatii (format dintr-un presedinte numit de Consiliul de Stat, 9 membri externi numiti tot de Consiliul de Stat, decanii tuturor facultatilor, un reprezentant al corpului profesoral, un reprezentant al colaboratorilor stiintifici si de invatamant, doi reprezentanti ai studentilor) care, in prealabil trebuie sa fi obtinut avizul Senatului universitatii.
              La Universitatea din Fribourg, rectorul este ales de Senatul universitatii (compus din 16 membri, dintre care 8 sunt numiti de Consiliul de Stat si 8 de comunitatea universitara), la propunerea organismului numit Assemblée plénière (format din toti membrii corpului profesoral si reprezentanti ai celorlalte categorii de personal) si e ratificat de Consiliul de Stat.

            • Stimata doamna,
              Daca descrierea dvs este corecta nu cred ca este nici o problema ca cineva sa se intereseze direct de la sursa -sau aproape-cum s-a intamplat de fapt cu acei profesori si care a fost atitudinea rectorului, a celor din conducere. Neincrederea nu presupune lipsa de respect, dar din pacate, lasati foarte des impresia ca nu cunoasteti foarte bine lucrurile despre care scrieti.
              Am si eu un colaborator la EPFL , un profesor responsabil de catedra pe care il cunosc din 1998 si ii voi pune intrebarea, poate stie mai multe despre eveniment.

            • Neincrederea nu e lipsa de respect, dar insinuarile ca ar fi vorba despre „barfe de culoar” da.

              La EPFL e un alt caz de functionare a autonomiei universitare. Veti afla lucruri interesante despre o institutie care, iata, tocmai a obtinut un miliard de euro, bani europeni, pentru un urias proiect de studiere a creierului uman. Veti putea afla cum este condusa o astfel de institutie care obtine asemenea performante. Mai mult exemplul poate fi interesant caci e vorba de o scoala politehnica (ce este finantata in majoritate de Confederatie) spre deosebire de universitati (care sunt finantate majoritar de cantoane): exista o lege federala pentru scolile politehnice si legi cantonale pentru universitati. Exista si o lege federala pentru tot invatamantul superior care insa reglementeaza competentele Confederatiei in materie de invatamant superior.

            • Nu stiu ce a vrut sa spuna Leo cu barfe de culoar,poate o sa ne lamureasca, dar in mod sigur, cand nu faci parte din personalul permanent al unei institutii, cum e cazul dv inteleg, nu esti la curent decat cu ce scapa cei care iau parte la decizii. La fel cum si varianta oficiala a unor intamplari nedorite e imbracata frumos ca sa nu strice imaginea. Si probabil dv ati avut exact varianta oficiala si cateva birfe pe ici pe colo.
              Colaboratorul meu a facut parte cativa ani dintre „personalitatile externe” ale comisiei care lua decizii la univ din Geneva, inca face parte din comisiile de recrutare si are un colaborator acolo de cel putin 20 de ani, tot profesor responsabil de grup de cercetare. Oamenii astia stiu sigur care e situatia in facultate, va asigur. Chiar m-ati facut curios cu povestea asta, e neasteptata pentru Elvetia! Daca s-ar fi intamplat la noi intelegeam.
              Multumesc pt detaliile despre EPFL dar am lucrat 3 ani acolo si merg des pt colaborari, asa incat mai aud una-alta.
              Profitati mai bine de pauza de masa1 Pofta buna.

            • Nu e vorba de nicio barfa. Informatiile au fost disponibile in numeroasele rapoarte publice. Daca ar fi fost vorba despre informatii despre care sa nu fiu sigura, le-as fi anuntat ca atare.
              O alta poveste neasteptata in Elvetia eventual pentru pauza dvs. de masa: intrebati colaboratorul dvs. si ce stie despre demiterea rectorului de catre Consiliul de Stat de la Universitatea din Neuchâtel de acum cativa ani. Mai sunt lucruri surprinzatoare de aflat despre cum functioneaza concret autonomia universitara in Elvetia.

            • Daca e vorba de ce s-a intamplat in 2007, povestea e veche. Stiu ca au avut si alte probleme cu rectorul care a venit dupa Strohmeier: un audit extern acum 2 ani, parca, un scandal la facultatea de stiinte economice in 2012 …….autonomia asta universitara nu prea merge la elvetieni, nu credeti? Daca nu se poate face ordine decat cu ajutor din afara, situatia e destul de ingrijoratoare, nu?
              Drs astea sunt barfe, dumneavoastra stiti sigur mai bine despre ce e vorba.

            • In Elvetia autonomia universitara functioneaza foarte bine. Cand e vorba sa privim insa spre ceea ce se intampla in Elvetia din perspectiva universitatilor romanesti, imaginea se tulbura putin. Caci universitatile romanesti nu doresc modelul de guvernanta din universitatile elvetiene si nimeni nu le poate impune sa-l doreasca. Ar vrea, poate, performantele sistemului universitar elvetian, dar din pacate lucrul e imposibil fara a accepta si constrangerile care exista in acest sistem.

            • Daca ar functiona asa bine nu ar exista aceste probleme si mai ales nu ar fi nevoie de implicare exterioara pentru a fi rezolvate. Chiar si faptul ac exista aceasta portita ca rectorul sa poata fi demis din exterior, arata ca increderea intr-o autonomie universitara reala este destul de scazuta. Situatia de la universitatea din Neuchatel a fost relatata in presa si la fiecare scandal problema era cea a banilor: din motive de autonomie universitara, cei cu functii de raspundere isi imagineaza ca nu trebuie sa dea cont nimanui si fac ce vor.
              Halal autonomie universitara!

            • Universitatea nu e stat in stat, ci e o institutie publica ce beneficiaza de respectul comunitatii, dar care e si responsabila fata de aceasta.
              Aceasta e autonomia universitara reala.

  11. „@Adriana Gorga spune:
    18/03/2013 la 13:04

    Vorbesc despre ierarhizarea care s-ar aplica in practica in sistemul de invatamant superior romanesc si care nu exista inca.”

    Ba da, exista! Tocmai vi s-a spus asta!

    http://chestionar.uefiscdi.ro/

    Universitati de cercetare avansata si educatie
    universitati de educatie si cercetare stiintifica
    universitati de educatie si creatie artistica
    universitati centrate pe educatie

    Exista si o ierarhizare a facultatilor, pe discipline deci.
    Dupa ierarhizarea asta se decid numarul de locuri in master, doctorat, etc.

    • Multumesc pentru legatura. Cunosc aceasta ierarhizare, dar ea nu se aplica in practica dupa cate stiu. E foarte mare nevoie de asemenea clarificari in sistemul de invatamant superior inainte de a lua orice masura legata de atribuirea titlurilor academice de catre universitati. Si inca o mare necunoscuta: ce va spune legea revizuita pana la 21 mai 2013 despre aceasta ierarhizare.

      • Foarte interesant ce afirmati! Ierahizare exista sar nu se aplica.
        Puteti preciza de unde stiti ca nu se aplica aceasta ierarhizare?
        Nu va suparati dar mai devreme spuneati ca nici nu exista o asemenea ierarhizare si ca ar trebui facuta, acum stiti ca exista dar nu se aplica. Dati, va rog, mai multe detalii: cum ati constatat ca nu se aplica?

        • Am spus „dupa cate stiu”. Acum ca m-ati intrebat de unde stiu, am revenit la sursa de informatii si intr-adevar: pot raspunde „nu stiu daca se aplica sau nu”.
          Sursa de informatii se afla in discutiile pe marginea articolului „Vrem o universitate ca afara” ( http://www.contributors.ro/editorial/vrem-o-universitate-ca-afara/ ) unde la un moment dat se vorbeste despre clasificarea U-map si ierarhizarea autohtona. Nu se aplica deocamdata in Romania clasificarea europeana a universitatilor.

          • E o poveste intreaga cu clasificarea aceasta; a fost facuta parca prin septembrie 2011, dar procedura, dupa cate imi amintesc, a fost opaca, in sensul ca in afara de cativa initiati care au facut clasificarea, nimeni nu stie exact (sau cel putin asa imi amintesc eu) procedura urmata. Universitatile au trimis la minister un teanc de hartii cu tot soiul de date (unele greu de verificat), dar cat anume a contribuit criteriul 1, cat criteriul 2 si ce algoritm de calcul s-a folosit, eu nu-mi amintesc sa fi vazut. Doar clasificarea finala, atat. Puteti vedea ordinul pe juridice.ro (http://www.juridice.ro/wp-content/uploads/2011/04/Ordin-nr-4072_2011.pdf), asta ca sa va faceti o idee cam ce anume se cerea pentru clasificare.
            Nu de mult Universitatea Suceava a obtinut anularea OM-urilor (5262/05.09.2011, cel cu clasificarea si 3998/05.05.2012, cel cu alocarea banilor in functie de clasificare; mai multe aici: http://m.hotnews.ro/stire/14322054) in instanta, astfel incat la ora actuala nu cred ca mai e valabil nici un OM dintre cele cu clasificarea universitatilor. Nu-i vorba, nici ministerul nu si-a dat silinta sa se apere, ca erau ordinele dlui Funeriu, care nu sunt bune orice ar fi, ca e „de-al lor”…
            Asadar acum nu mai stiu exact unde suntem; ordinele banuiesc ca nu mai sunt in vigoare daca au fost anulate de instanta… Asa incat are dreptate intr-un fel dna Gorga: nu mai stim unde ne aflam… Bugetul a fost semnat nu de mult, dar banii cred ca nu au fost inca dati, asa incat o sa vedem pe ce criterii vor fi alocati…

            • Povestea e incurcata, asa cum spuneti. Eu personal nu pot baga mana in foc ca e o clasificare ce se aplica in totalitate in Romania. In plus, chiar daca s-a inceput aplicarea ei, va fi nevoie sa se schimbe deoarece Comisia Europeana doreste ca in toate tarile membre UE sa se urgenteze aplicarea clasificarii europene.

  12. Am citit si articolul si comentariile si nu inteleg multe din afirmatii; sa incepem cu ultima: o data afirmati ca nu exista nici o ierarhizare a universitatilor romanesti, pe urma ca stiati ca exista dar nu se aplica si in final ca nu sunteti sigura daca se aplica.
    Spuneti ca subiectul artciolului nu e plagiatul, dar vorbiti de ce s-a intamplat la Univ .Bucuresti cu plagaiaul primului ministru. In schimba cand cineva vorbeste despre alte cazuri de plagiat care nu au dus la nici o luare de pozitie la nivelul universitatii unde s-au produs, atunci, brusc, subiectul nu mai e despre plagiat si nu are nici o relevanta sa vorbim despre aceste cazuri. In contextul autonomiei universitare, bineinteles.
    Spuneri ca rectorul universitatii din Geneva e numit de canton , ca mai tarziu sa aflam ce de fapt e intai ales de cei din universitate.
    Nu stiu ce sa cred, articolul dumneavoastra este bazat pe ceva concret sau la fiecare fraza ar trebui s aincepeti cu ” eu cred ca”. ” mi se pare ca ,” „s-ar putea ca” etc.

  13. Autoarei: pentru ca lucrurile sa fie mai clare, implicit articolul, ar trebui sa va documentati inainte de a scrie si inainte de a raspunde la comentarii. Din ce am citit comentatorii sunt mai informati ca dvs, specialista in „dezvoltarea invatamantului superior”! Si nu e prima oara.

    • Chiar ma intrebam unde imi sunt detractorii. Ca nu e un secret pentru nimeni ca sunt multi de tot. Orice minune insa nu poate tine chiar trei zile incheiate.

        • Pana una alta nu e vorba de un cititor, ci de o identitate virtuala, ca si dvs. Si e usor sa discreditezi, sa exprimi frustrari sau sa dai sfaturi dintr-o asemenea pozitie. E realitatea de care m-am lovit mai des decat mi-as fi dorit in acest spatiu de discutie unde autorii articolelor sunt de prea multe ori ignoranti, in timp ce specialistii se ascund in spatele identitatilor virtuale. Nu voi ajunge sa folosesc limbajul sanctionat pe buna dreptate de o alta identitate virtuala care vorbeste despre limbajul colorat al unor autori, dar limitele bunului simt cred ca ar trebui sa fie respectate de ambele parti. Atunci cand nu stii ceva spui ca nu stii si gata.

          • Este un cititor anonim, ca aproape toti cei care raspund pe contributors. Nu e vorba de identitatea lui, de anonimatul sau mai bine zis , ci de punctul de vedere exprimat, care v-a vexat. Punctele de vedere favorabile nu va deranjeaza. Daca v-ar deranja anonimatul atunci ati declara de la inceput ca nu acceptati decat comentariile cu identitate determinata- desi nu prea stiu ce ar trebui sa faca persoanele respective; sa-si dea numarul de telefon sau nr cnp-ul si dv sa le cautati?. Eu sunt de aceeasi parere cu cei doi Sabin si Dragos si anume ca nu cunoasteti bine subiecetele abordate si incercati sa salvati aparentele cu raspunsuri pe langa.

            • Nu ma deranjeaza anonimatul, imi place sa conversez cu cei care au ceva sa-mi spuna sau sa ma intrebe. Sunt curioasa sa aflu lucruri noi si sa le inteleg si doresc sa comunic si eu ceea ce cred ca stiu prea bine. Cand insa anonimatul e folosit pentru a o face pe „inteleptul/inteleapta” asta da, ma deranjeaza. Daca nu ai nimic de spus despre subiect, daca e prea subtil sau neinteresant pentru tine, atunci mai bine taci. Cred ca e de bun simt sa solicit acelasi respect pe care-l acord eu celor care citesc (fara sa-i oblig) ceea ce scriu.

          • Sunt perfect de acord cu dv: cand nu stii ceva spui, ca nu stii, nu dai raspunsuri contradictorii si pe urma te miri ca cititorii considera ca habar nu ai despre ce scrii!

          • Care e supararea? Ce a spus @Sabin de ati reactionat asa? Nu e de acord cu ceea ce scrieti si considera ca multe comentarii sunt mai interesante decat articolul. Este perfect adevarat si se intampla foarte des.
            Chiar nu am inteles cum functioneaza autonomia universitara in Elvetia daca au tot timpul nevoie sa vina altii sa le faca ordine si sa mai dea afara cate un rector ca sa se rezolve problemele.

            • Nu e vorba despre cine pe cine da afara. Imi pare rau ca doar atat ati retinut din toata discutia.

  14. Eu as zice sa recititi raspunsurile date si sa vedeti cum va discreditati singura. In plus, nu vad de ce ar incerca cineva sa va discrediteze ca doar nu aduceti vreo teorie revolutionara despre invatamant sau idei novatoarea care ar deranja pe cineva. Aici e vorba doar de acuratetea raspunsurilor, nici mai mult, nici mai putin. Cred ca oamenii care cunosc subiectul sunt deranjati de superficialitatea raspunsurilor.

    • Acuratetea raspunsurilor poate fi ceruta atunci cand se discuta despre lucruri care sunt asezate si clare. Nu e cazul in acest articol unde e vorba despre ceea ce se intampla astazi si se schimba rapid.

  15. Nu degeaba am intitulat comentariul ” contradictii „. Nu sunteti deloc clara, rationamentul lasa de dorit, ba e, ba nu e, ba nu stiu.
    Si eu cred ca in ciuda dorintei de a trasnmite un mesaj despre invatamantul romanesc, rezultatul este sub asteptari. Nu stiu daca aveti probleme sa exprimati ceea ce ganditi sau nu va documentati serios dar…..faceti si dumneavoastra un efort! Sau macar nu va mirati naiv de reactii si nu cautati detractori acolo unde sunt doar pareri.

  16. Ma gindeam sa contribui si eu cu un mic comentariu si chiar o voi face, ceva mai tarziu. Dar nu pot sa nu remarc fair-play-ul din partea autoarei si a platformei, care lasa necenzurate comentarii f. critice la adresa textului si uneori a autorului (desi acestea din urma sint off-topic, pen’ ca discutam idei, nu oameni , virtuali sau reali). E normal sa fie asa, dar in fapt e o exceptie –am vazut deseori la articolele altcuiva pe paltforma (nu spui cine, persoana importanta, nenicule…) cenzurare si blocare la greu ! E bine ca lasati sa treaca totul , doamna, asa se anima dialogul si cine stie ce mai aflam !

      • Iar dvs. , daca asa virtual cum sunteti ati fi fost un domn, v-ati fi abtinut de la sfaturi de care persoana careia va adresati nu are absolut deloc nevoie.

        • Multumesc pentru raspuns. Da, am fost foarte politicos fata de cineva care abordeaza un subiect despre care nu stie nimic, dar tine sa discute despre el; de altfel am facut un efort sa nu scriu excat ce gandesc, tocmai din politete. De altfel, daca ati avea curajul sa editati comentariul care v-a ” jignit” ar constata acest lucru si ceilalti. Discutia pe care v-o doriti atat nu poate avea loc atata timp cat dv nu stiti despre ce „discutati”.

    • O gluma proasta, domnule Hannibal. Chiar foarte proasta! Pacat ca autoarea nu-si da seama sau nu vrea sa vada ce impresie face. Si dv sinteti tot un „specialist” in probleme despre educatie?
      Ce parere aveti despre autonomia universitara de la noi?

      • Stimate domnule Archibald .
        1) Nu am intentionat sa fac vreo gluma, eu chiar am scris serios ce cred.
        2) nu cred ca autoarea e interesata de impresia (artistica sau tehnica) pe care o face, cum scrieti dvs. Mai degraba , cred ca e interesata de a pune o problema , un subiect , pe masa si a participa la dialog, pro sau contra plus propuneri.
        3) Nu sint deloc „specialist in probleme de educatie” – credeam ca stiti ! Expertiza mea e in arta culinara si lucrez acum la a 6-a editie (revazuta si mult adaugita) a capodoperei mele „The Joy of Cooking” , pe care sper a o va oferi curind cu autograf (personalizat). Pana atunci,daca sinteti curios, va ofer in avanpremiera una din noile retete , la care am lucrat mult timp : http://goo.gl/71soZ
        4) voi scrie ceva mai tarziu despre ce cred despre „autonomia universitara de la noi” . Pentru moment ma aflu incognito la un dinner f. special , la Faculty Dining Room at McElroy Commons in Boston. Vad in audienta un cunoscut politolog iar keynote address e facuta de un doctorand in fizica (cu papion ). Ei, si va dati seama ca nu puteam lipsi , mai ales ca m-am ocupat personal de menu….Deci , mai tarziu ….

        • Interesant „Joy of Cooking” asta, da’ sa stiti ca sunt cam dezamagit de reteta oferita de exemplu… Pai sa nu ne spuneti exact din care parte de picior sunt alea 3 kile?! Ca e mare picioru’ asta, si are si „adidasi”, si zgarciuri, si oase… Sau poate e doar o strategie de marketing; nu divulgati reteta completa pana cand nu e gata cartea, ca sa dam banii pe ea sa aflam detaliile…

          • Aveti dreptate , deliberat am omis detaliile „picante” tocmai pt. a trezi curiozitatea –e o tehnica de marketing, sper de succes . Dar , pt. ca va vad interesat de subiect, va ofer o alta reteta, de data asta completa. E o reteta clasica dar inovatia pe care am adus-o consta in adaosul de aloe vera :wink: http://goo.gl/LicVG

    • Incercam intr-adevar sa moderam cat mai putin posibil. Nu e vorba despre cenzura aici, ci de orientarea unei discutii astfel incat sa se dea prioritate comentariilor de fond, care au legatura cu subiectul articolului.

      In ceea ce ma priveste insa, eu am atins o limita a suportabilitatii unor comentarii complet in afara textului propus si care in plus deranjeaza prin insinuari ori sfaturi fara rost. Si de multe ori imi dau foarte bine seama ca e vorba despre aceeasi persoana care se multiplica in diferite identitati virtuale.

      In acest articol mai sunt multe lucruri interesante despre care mi-ar fi placut sa discut cu cei care l-au citit, dar din pacate se pierd in noianul unor comentarii fara sens.

      Cum considera cei care au citit acest text, de pilda, faptul ca pe timp de criza, increderea in educatie, in scoala, in universitate e una din putinele resurse de care dispune un popor pentru a putea privi cu optimism spre viitor ? Cum vad acestia relatia dintre universitate si societate ? Ce este pentru ei autonomia universitara (definitiile difera in functie de cultura politica si de momentul socioistoric de referinta) ? Ce inteleg ei ca se afla in spatele incoerentelor legislative despre care am vorbit ? Sau daca ei cred ca nu e vorba de incoerente si asa trebuie sa fie, atunci de ce cred acest lucru?

      Chiar nu putem incerca sa intelegem impreuna, sa invatam unii de la altii ceea ce se intampla in domeniul educatiei romanesti ?

      Eu refuz sa dau lectii cuiva, ci ii privesc pe cei care ma citesc, identitati virtuale (deci mai libere decat mine), ca niste parteneri de la care vreau sa am ce invata. Ce e cu atitudinea asta de superioritate ? De ce aceia care se considera atat de buni in ceea ce priveste un anumit subiect nu scriu ei insisi articole ? Le-as citi cu interes.

      • Doamna,
        Care sunt comentariile fara sens?
        Cine e persoana care se multiplica in mai multe identitati si care nu va lasa sa va exprimati, sau nu-i lasa pe altii?
        De ce credeti ca cineva ar perturba discutia, ca doar e una inofensiva; eu nu vad nimic care sa nu fi fost spus de alte o suta de articole pe aceeasi tema, in toate publicatiile romanesti! Eu v-am spus ce gandesc despre articolul dv si nu retrag un cuvant, asta gandesc; daca asteptati numai comentarii care sa fie in acelasi sens cu afirmatiile dv atunci nu poate fi vorba de dialog. Daca cineva v-a jignit, de ce nu publicati comentariile ca sa ne dam seama si singuri. Nu cred ca oamenii seriosi aproba jigniri gratuite, dimpotriva.De ce nu o faceti, sa vedem cu ochii nostri ce jigniri vi se adreseaza? Nu stiu, aveti un comportament care pur si simplu respinge orice tentativa de discutie cinstita, fara inflorituri si laude ca sa va faca placere. Orice afirmatie care nu va da dreptate 100% e privita ca o jignire!

        • Nu inteleg de ce insistati. Toata discutia despre comentarii fara sens a inceput dupa ce s-a incheiat ceea ce am discutat cu dvs. O parte din ce-ati spus mi s-a parut normal, ce nu am considerat normal v-am comunicat si totul s-a incheiat aici.
          Dupa aceea a inceput acelasi spectacol pe care trebuie sa-l infrunt la orice articol de cand am indraznit sa ma opun ideii ca „scoala scoate tampiti”. Fac aceste precizari pentru a distinge clar intre o discutie contradictorie, dar unde cel care o initiaza, dvs., intelege macar subiectul despre care e vorba in articol, si o discutie fara sens, care a urmat dupa cea in care ati intervenit.

      • Nu e deloc clar cine scrie comentarii fara sens, cine va deranjeaza sub mai multe identitati, cine va jigneste si asa mai departe.
        Daca tot acuzati la gramada, atunci imi cer scuze pentru deranj si promit sa nu va mai deranjez nici macar cu lectura articolelor.
        O seara placuta

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Adriana Gorga
Adriana Gorga
Cercetător ştiinţific în domeniul dezvoltarii invatamantului superior la Universitatea din Lausanne, Elvetia, doctor in stiintele educatiei la Universitatea din Geneva (Elvetia). În prezent, lucrează intr-un proiect de cercetare privind analiza transformarilor curriculare recente din universitatile elvetiene.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro