joi, mai 19, 2022

Diferența o va face cultura. Despre limitele dezvoltării orașelor

            Destinul nostru postbelic este urbanizarea. 1945 ne-a prins cu o enormă populație rurală (peste trei sferturi din totalul locuitorilor țării – și, să nu uităm, pierdusem Basarabia, cea mai rurală din prvinciile noastre istorice), care lucra loturi mici (2 – 3 hectare) de pământ cu tehnologii arhaice (plugurile cu brăzdar de fier nu erau chiar universale, iar selecția semințelor, a soiurilor de plante sau a raselor de animale era aproape necunoscută) și obținea o producție slabă (raportată la teritoriu), din care o bună parte se ducea pe plata impozitelor. Această populație – care, grație deschiderii satelor de după Reforma agrară (conectarea prin drumuri și căi ferate, multiplicarea târgurilor, începuturile medicalizării), creștea continuu – era condamnată la stagnare și păstra inerțială dezvoltarea statului. Soluția era, evident, industrializarea, care – cuplând numărul oamenilor cu puterea mașinilor – promitea o dezvoltare exponențială. Dar aceasta mai presupunea, în amonte, doi pași: mai întâi aducerea (și cazarea) unei părți semnificative a populației rurale în orașe și, apoi, școlarizarea acesteia și deprinderea ei cu cu tehnologiile necesare industriilor (simple pe atunci, dar încorporând un alt grad de cunoaștere decât cel al purei manualități necesare muncilor agricole). ”Tranziția” a operat-o comunismul, pe de-o parte lovind puternic în sate (prin ”sistemul cotelor” /necesare plății despăgubirilor de război/ și, apoi, prin colectivizare), pe de alta rechiziționând mâna de lucru, dislocând-o din spațiul ei ancestral și impunându-i un regim de viață și de muncă cvasimilitar. Lucrurile au funcționat până la un punct (finele anilor ’70), după care – pe fondul reducerii investițiilor, a penuriei consecvente deciziei de a plăti integral datoria externă și incapacității de a mai ține pasul cu noua revoluție tehnologică – s-au plafonat și, apoi, au intrat într-un regres din ce în ce mai accentuat. (Am mai scris despre aceasta, tot aici: v. Unde sunt fabricile lui Ceaușescu?) În ultimul deceniu comunist urbanul decade în întuneric, mizerie și sărăcie, în vreme ce ruralul – cu mica lui gospodărie, capabilă să asigure necesarul (și chiar un mic surplus) alimentar – cunoaște ultima lui strălucire. În 1990 societatea e epuizată de apelurile (și constrângerile) la ”mobilizare” și la morala ascetică (ce trecuse de la sexualitate la alimentație) pe care le clama Ceaușescu și nu-și dorește decât regăsirea consumerismului pe care-l întrezărise între 1965 și 1975 și pe care mizase masiv – în ultimii zece ani – propaganda occidentală. Numai că această nevoie de consum întâlnește, în foarfecă, prăbușirea accentuată a tot ceea ce construise lumea socialistă. În momentul în care se reia, după Revoluție, procesul urbanizării are loc în orașe care, în lipsa investițiilor, a refacerii infrastructurii, a pornirii unor noi industrii, devin – tot mai vizibil – peisaje de ruine în care viața la bloc, șomajul, educația și medicația tot mai carente adâncesc în cenușiu și în frustrare o populație îmbătrânită înainte de vreme. Șansa, nevisată de nimeni, dar plătită printr-o depopulare masivă, e aceea a continuării urbanizării sub alte zodii, în străinătate, acolo unde megalopolele au capacitatea de a prelua valurile de despământeniți ai noului mileniu. Cu excepția a 5 – 6 mari orașe din România, urbanizarea noastră a ajuns la o nouă limită și despre aceasta aș dori să spun câteva cuvinte. Dar, mai întâi, încă o întoarcere în trecut.

Triumful interbelicului în comunism

Părinții mei au avut șansa de a-și face facultățile (și, tocmai grație acestei experiențe, de-a se cunoaște) în anii de ”deschidere” dintre 1967 și 1972. Una din istoriile pe care mi le-a povestit tata e cea a primului curs de Drept Civil ținut cu proaspăt ”reintegratul” profesor Aurelian Ionașcu. Pe vremea aceea cursurile tipărite erau încă rare (în deceniul precedent profesorul trebuia să depună la Secretariat/Bibliotecă – înainte de ore – dactilograma fiecărui curs, pentru verificare. Nu era deloc de la sine înțeles că cel ce are responsabilitatea de a vorbi unei mulțimi poate spune orice!), drept care studenții scriau după dictare (ca în Evul Mediu). Am păstrat câteva caiete studențești ale tatei (uneori legate câte două – trei la un curs), acoperite de o scriitură caligrafică ce înregistra totul. Ei bine, mi-a povestit tata, atunci când fostul profesor interbelic de Drept Civil a apărut la curs și a început să vorbească, el – și toți colegii lui – și-au ridicat capetele din caiete și, fără a mai scrie nimic, s-au uitat o oră, muți, la orator. Ceea ce i-a lăsat, literalmente, bouche bée pe tinerii studenți de atunci era felul de a vorbi al profesorului: intonația, frazarea, lejera ironie (deloc răutăcioasă), vocabularul, trimiterile. Mai înainte chiar de a se putea raporta la conținutul celor spuse de Aurelian Ionașcu, tata și colegii lui au avut revelația faptului că totul era altfel la acest om decât la tovarășii care le vorbeau pe la ședințe cu o voce amenințătoare, sacadând cuvintele și încercând, cu o gestică muncitorească, să insufle ceva sloganurilor sterpe pe care le tot repetau. Așa au venit o mulțime de tineri, crescuți în stalinism și trimiși la muncă (mai înainte de școală) în hrușciovism, în contact cu fosta burghezie interbelică. Și, deși li se împuiase capul cu ”caracterul dușmănos” al acesteia, adevărul e acela că – atunci când au cunoscut-o – i-a sedus. Ajunși – cu diplomele în mână și angajarea de la stat – oameni pe la casele lor, aproape toți au visat și au sperat să ajungă asemeni domnilor și doamnelor din fosta societate a interbelicului. Și-au dorit case, nu apartamente la bloc, curți cu șezlonguri, mobile masive, fotolii de piele, biblioteci, costume la comandă, ieșiri la restaurante, plimbări pe Corso, seri la Filarmonică și la Teatru, școala bună și limbile străine pentru copii – într-un cuvânt, un mod de-a fi burghez, care contrasta, strigător la cer, cu ”morala proletară” pe care o invocau, fără entuziasm, la ședințele BOB-ului.

Acesta e unul din lucrurile cele mai stranii ale comunismului românesc (și, poate, nu numai): faptul că, în anii lui ”cei mai buni” (intervalul dintre 1965 și 1980), interbelicul ajunge, într-un anume sens, la apogeul său. Mai înainte chiar de a fi recuperat de istoriografia naționalistă, el e hipostaziat ca model al urbanității generației (încă tinere) care – tocmai grație noului regim – făcuse pasul din rural în urban. Nu doar ”noua clasă”, nomenklatura, se îmburgehzește, ci fiecare om realizat – mai ales cei cu studii – se orientează după standardul avocatului, medicului sau profesorului dintre războaie. Puțini și-au pus – și atunci, ca și acum – problema faptului că și acest idealtypen era, la fel ca oamenii ”liberalizării” de la finele deceniului șapte, tot un imitator: majoritatea românilor instalați în anii ’20 – ’30 în orașele transilvane au ca model burghezia iudeo-maghiară și, într-o anumită măsură, industriașii sași (probabil în alte părți comercianții armeni, armatorii greci, mica pătură aristocratică autohtonă – care era un amestec de neamuri – și funcționarii începuturilor statului nostru) de la sfârșitul secolului XIX. O lume foarte cosmopolită, pe care o lega un stil de viață, o anumită légèreté de l’être care se suprapunea peste o meserie bine asimilată, o responsabilitate publică (mai mult sau mai puțin asumată) și care era capabilă să susțină un certain train de vie.

N-am văzut ca acest lucru să fie studiat, însă mi se pare extrem de interesant: în vreme ce integrarea pe care o propuneau comuniștii era una pe orizontală (în nou createle cartiere și într-o birocrație alcătuită din persoane interșanjabile), modelul burgehziei interbelice care difuzează de la ultimii ei supraviețuitori la noile generații de urbanizați cu studii, propune o integrare verticală, într-o ierarhie a respectabilității sociale care se dovedise a fi capabilă să reziste chiar și traumei ”trecerii la socialism”. Încă ceva, semnificativ: civilizația cosmopolită a lumii urbane dintre războaie are – aproape întotdeauna – și o culoare locală. E ceva din atmosfera locului, din trecutul lui, din obiceiurile (deja) pierdute, din amintirea celor care i-au dat patina timpului, ce se decantează sub forma unui sentiment al identității locale (lucru foarte vizibil mai ales în Ardealul cu tradiție naționalistă). Tocmai pentru că prosperitatea burgheză a fost universală (la nivelul lumii ce avut acces la ea), burgezul avea sentimentul de a fi în centrul lumii, ceea ce i-a permis să suporte chiar și declasarea la care l-a supus ”triumful clasei muncitoare”. Stilul de viață al burgheziei medii interbelice acționează în societatea comunistă ca un atractor capabil să-i imprime un relief și, probabil, a jucat un rol deloc neglijabil în reușita ”marelui salt înainte” pe care l-a făcut o treime din populația rurală spre urban.

Lovitura de grație

În fapt au fost două asemenea lovituri și ambele au trecut aproape neobservate. Cea dintâi a ținut de migrația de masă dinspre rural spre urban din anii ’50 – ’60 – ’70. Lumea care vine de la țară la oraș e prea numeroasă pentru ca aculturarea să (mai) poată fi eficientă. Dacă ne uităm cu atenție, aceasta acționează mai ales la nivelul păturii educate, cea care preluase exact meseriile urbane – cele ce necesitau o calificare superioară din sectorul serviciilor – pe care le avusese în interbelic fosta burghezie. Restul populației urbane, muncitorimea, în bună măsură datorită masivității ei (și mai ales ca efect al concentrării în cartierele-dormitor din jurul fabricilor), perpetuează o anumită ruralitate pe care cenușiul blocurilor o denaturează, dar nu o șterge. A doua lovitură – decisivă – e cea de după 1980: sărăcia care se instaurează progresiv erodează aproape toate avantajele intelectualității urbane, operând o nouă declasare, căreia oamenii formați în anii 60 – ’70 nu reușesc să-i facă față. Deși continuă să trăiască în orașe, mizeria cu care se confruntă cotidian îi reruralizează parțial (mulți se hrănesc din ceea ce cultivă și cresc, alături de părinți, în vacanțe, în grădinile de la sate) și-i proletarizează (obligându-i să-și ”completeze veniturile” – adesea ”în natură” – din meditații, ”plicuri” și ”Kent”-uri ori prin ”șperț” din fabrici etc.). Scoși din mediul profesional și cultural în sens larg (pe care, în alte condiții, ar fi trebuiat să-l interiorizeze și mai acut după studii) și aruncați într-o lume a ”procurării” pentru care nu sunt pregătiți, intelectualii urbani se văd repede surclasați de o pătură interstițială de navetiști, oameni buni la toate, șoferi, magazioneri, vânzători la talcioc și alți descurcăreți. Toți aceștia din urmă vor deveni – cu concursul ”organelor”, care i-au tolerat tot timpul (nu doar deoarece îi dijmuiau, ci și pentru că erau capabili să ofere ceea ce statul nu mai putea da, menținând astfel liniștea socială) – ”micii întreprinzători” ai anilor ’90 și, unii dintre ei, politicienii anilor 2000.

S-a vorbit mult, după Revoluție, de ”rezistența prin cultură”. În fapt, aceasta n-a existat decât în oaze infime (aproape complet izolate și cât se poate de temeinic supravegheate); aluziile la străini sau la autorii noștri interziși, ”scăpările” (calculate ale) cenzurii și lucrurile care nu erau ”pe linie” aveau un impact aproape nul la scară socială. Oamenii – mai ales cei ce nu ”prindeau” televiziunile străine – care ascultau Europa Liberă o făceau nu dintr-o pasiune culturală, ci din frustrare și, în bună măsură, datorită faptului că programele existente pe postul național, la care se adăugau întreruperile de curent, îi obligaseră să regreseze de la televizor la radio (care funcționa cu baterii). (Că radioul cel mai ascultat în acel timp a fost doar un catalizator al frustrărilor și nu un liant al vieții publice s-a văzut cu ocazia campaniei pentru aducerea arhivei Europei Libere în țară: nu s-a putut aduna o sumă modestă, la care ar fi contribuit cu un obol nesemnificativ o fracțiune redusă a populației.) Când, în decembrie 1989, ne trezim liberi să spunem ce vrem cădem repede de tot pradă unei iluzii: aceea că vectorii schimbării sunt intelectualii, pentru că – în primele luni de după ”evenimente” – vocea lor se aude cel mai sonor. Însă această audiență se datora pur și simplu seducției de moment pe care o exercita, grație televizorului și presei, un altfel de discurs decât cel ”de aparat” – cu care ”oamenii muncii” erau obișnuiți – și faptului că o bună parte din cei care n-ar fi putut concura discursiv cu ei s-au retras în alte acivități, pe care intelectualii nu le cunoșteau (și, adesea, nici nu le bănuiau). În fapt, această ”retragere tactică” a foștilor aparatcici în culisele birocratice ale statului – nici comunist, nici capitalist –, pentru a-l privatiza în beneficiu propriu, a marcat ”tranziția” românească semnificativ mai mult decât discursurile și dezbaterile intelectuale ale anilor postdecembriști. Oarecum neașteptat, Marx a triumfat după căderea comunismului: în cei 30 de ani trecuți de atunci am avut cu toții ocazia de a vedea că ”motorul istoriei” e capitalul (prin investiții) și industria (prin modernizare tehnologică), care transformă – producând bunăstare (materială – în primul rând) – viața oamenilor. În mod (încă odată) paradoxal, tocmai limitările și penuria ”socialismului real” ”spiritualizaseră” o parte a lumii urbane dându-i iluzia – întreținută de propagandă și de cenzură – că cuvintele, scrise și rostite, sunt mai reale decât realitatea efectivă.

Până la finele veacului intelectualitatea pierduse definitiv partida: majoritatea oamenilor descopereau virtuțile economiei libere și ale diversității (încă foarte reduse) ce premerge începutul consumerismului. Interesul pentru carte – care, în absența altui divertisment, fusese un substitut de evadare din realitatea anilor de penurie – scade simțitor și locul a ceea ce ar fi putut să fie cultura e luat, rapid, de o religiozitate difuză (ce amestecă spaime, speranțe și vise), evocând un ascetism cu atît mai dezirabil, cu cât mai inaccesibil și un divertisment de nivel tot mai jos (care se adresează – grație universalizării mediei /a televizorului și, apoi, a telefonului mobil/ – întregii societăți, pe care distracția /literalmente/ o distrage de la implicarea civică). Eliberată de constrângerile oficiale, cultura devine – în sfârșit! – ”artă pentru artă”, dar, cu acest nou statut, ajunge să nu-i mai intereseze decât pe artiștii înșiși.

Inflația

Însă lucrul cel mai dramatic care se întâmplă în primul deceniu postcomunist (și continuă în următorul) e degradarea școlii, începând cu învățământul universitar, la condiția unei mărfi a cărei valoare e ruinată de inflație. Am povestit, cu altă ocazie (v. Fabricile de diplome I și II), această istorie. Ce e de reținut din ea este faptul că afluxul masiv de studenți – studenția fiind considerată, în continuare, ca ”scurtătura” cea mai eficientă a urbanizării – dezechilibrează total niște universități aflate ele însele într-o criză structurală. Căci, să ne amintim, ani de zile posturile în învățământul superior fuseseră blocate, universitățile erau pline de oameni ce-și datorau cariera Partidului, contactele cu străinătatea aproape dispăruseră cu totul și (exceptând domeniile tehnice – și ele mult rămase în urmă) învățământul superior de după 1990 începe cu negarea lucrurilor spuse până atunci și cu buchiseala unor cărți, adesea găsite prin hazardul ”ajutoarelor”. Cooptarea câtorva intelectuali de calibru mai mult salvează aparențele decât determină o schimbare efectivă, generând efervescență în special în domeniile umaniste, care (stranie lipsă de autoreflexivitate!) nu realizează că – treptat – treptat – devin niște ghettouri tot mai restrânse. Singura schimbare reală a învățământului universitar constă în faptul că profesorii acelui timp – mai ales cei de la specializările ”cerute”: Drept și Studii Economice (căci aveam de construit un aparat de stat) – prind gustul banilor. Și, la fel ca peste tot, banii vor face legea, determinând aducerea ”ofertei educaționale” la nivelul la care să și-o poată permite oricine.

În realitate, ceea ce se petrece după 1990 (odată cu reluarea exodului rural – limitat, la jumătatea anilor ’70, de faimosul ”buletin de oraș”) este tsunami-ul unui nou val de proaspăt urbanizați, care dislocă rapid precara ”burghezie urbană” ce se așezase în orașe începând cu a doua jumătate a anilor ’60. Să nu uităm: această intelectualitate, individualizată doar în municipiile reședință de județ (cea din satele și orășelele de provincie asimilându-se destul de mult condiției populației locale) e destul de restrânsă numeric, marginalizată economic și social de politicile lui Ceaușescu și – cum s-a văzut pe toată durata celor 25 de ani de conducere a acestuia – incapabilă să se solidarizeze și să articuleze un program public. Noua putere – ieșită din FSN – înțelege rapid că majoritatea voturilor vin mai curând din straturile ”de bază” ale societății, astfel că acestea vor fi curtate (cu oferirea unor avantaje circumstanțiale, adesea anulate rapid de inflația financiară), în vreme ce intelectualitatea va fi invitată – politicos sau imperativ – ”să înțeleagă” nevoile momentului. Dacă în anii de după Revoluție mai plutește în aer sentimentul că intelectualii pot da o direcție (și, tocmai de aceea, atragerea lor în politică presupune o cursă între partide), odată cu adoptarea, fără rezerve, a modelului european și, ulterior, cu integrarea în Uniunea Europeană, România se vede în situația de a ”implementa” varii politici menite a o compatibiliza cu democrațiile/economiile prospere ale continentului. Implementarea se dispensează de intelectuali (dat fiind că nu mai e nimic de gândit, ci doar de făcut) și preferă tehnicienii, cu cât mai punctuali, cu atât mai eficienți. În ultimă instanță, un ”proiect cu fonduri europene” e o întreprindere comună, ce angrenează o mulțime de departamente, în care diverși funcționari ”redactează”, ”urmăresc” și ”verifică” – la nivelul cel mai tehnic cu putință – secvențele unui întreg a cărui unitate nu o mai percep (căci ea se află doar la decident și, eventual, la proiectant – ambii putând fi deopotrivă autohtoni sau internaționali). Dacă – cel puțin pentru cele mari – realizarea proiectelor presupune activitatea unor industrii efective (care construiesc ”pe teren” ceea ce indică proiectul), la un nivel supraordonat acestora, ea presupune încă o ”industrie” (la fel de tehnică precum celelalte), a birocrației și procedurilor care asigură coerența formală a proiectului. Or, ca orice industrie, și aceasta se bazează, prioritar, pe un personal tehnic care execută sarcini specializate într-o logică procedurală și într-un cadru compartimentat.

Dacă meseriile liberale (avocați, doctori) sunt, în esența lor, destinate unei piețe economice ce se specializează în continuu, iar cele tehnice sunt arondate variilor industrii, ceea ce e interesant în ultimele decenii este faptul că logica ”proiectelor” (care se imbrică unele într-altele – de la scară micro la scară ”strategică”) îi transformă, practic, pe aproape toți intelectualii (oameni cu studii superioare, profesând în domeniul calificării lor) în funcționari – tehnicieni ai parcursului ”integrării europene”. Ca o observație finală: nu e deloc exclus ca tocmai această expropriere a hegemoniei de prestigiu a intelectualului (asimilat, fără menajamente, unui birocrat administrativ cu studii medii) să stea la baza dezamăgirii democratice a multor oameni de litere și a prezenței lor în grupuri și partide eurosceptice, ”suveraniste” ori antisistem.

Legitimarea și privilegiile simbolice

Problema e aceea că democratizarea (în acest caz a studiilor superioare) și investirea funcționarilor – tehnicieni (tot mai numeroși) cu prerogativele intelectuale (specializare, definire a obiectivelor publice, coordonare și verificare a realizării acestora), omogenizează – prin masificare – un spectru foarte larg al populației urbane. Or, într-o lume ca a noastră, în care geneza capitalismului presupune diferențierea socială, omogenizarea aceasta nu e suficientă; ea se cere însoțită și de un mecanism de ierarhizare internă. Deocamdată, acesta e foarte primitiv, dat fiind că, pe de o parte, e precar – asociind funcția (ce poate fi oricând pierdută) cu câștigul, pe de alta e ”vulgar materialist”, bazându-se strict pe bani și pe proprietăți. Lucrul cel mai grav al acestei lipse de criterii a ierarhizării interne a păturii superioare urbane e acela că statutul ei e periclitat de parodia pe care o realizează, mereu, persoanele care corespund etalonului funcției sau averii, dar sunt de o patentă inadecvare umană în raport cu statutul pe care-l revendică (politicieni dubioși, oameni din ”structurile militarizate”, sportivi sau maneliști de duzină, diverse ”vedete” de sezon, dacă nu chiar interlopi ajunși la ”celebritate”). Deși ”realizați”, majoritatea acestora păstrează conștiința disproporției dintre ceea ce se prind a fi (sau, mai exact ceea ce consideră că îi îndreptățește a fi averea, funcția sau notorietatea de moment) și ceea ce sunt în realitate. Pentru a acoperi această prăpastie – vizibil – prea-vizibilă de câte ori apar și cască gura – își falsifică CV-urile, pretind a scrie cărți, revendică grade universitare și, uneori, cultivă un anturaj (vag) cultural. Cu toate că e caricatural (și, cel mai adesea, fraudulos), acest mod de legitimare – prin studii, titluri și cărți – atestă nu doar iluziile pe care și le fac cu privire la ei înșiși niște oameni inconsistenți, ci și felul, destul de clasic, în care o anumită realizare culturală e ținută a încununa împlinirea economică și administrativă.

Acest gen de oameni caută, în mod evident, mai curând respectabilitatea – brută și nediferențiată – ce ar trebui să însoțească puterea (în lipsa unei legitimități istorice). Dar mult mai interesanți sunt ceilalți, funcționarii – tehnicieni ai ”industriei” proiectelor, ai aparatului de stat și ai lumii antreprenoriale. În interiorul tuturor acestor categorii există grade variate de diferențiere, care corespund felului în care funcția/câștigul se decantează în prosperitate. Primul e, evident, urbanizarea clasică: venirea de la sat la oraș și absolvirea unei universități. Acesta e nivelul elementar, aproape comun, și care cere cel mai puțin efort. Al doilea e stabilirea la oraș (și, eventual, deplasarea de la orașul de provincie la ”centrul regional” sau în Capitală), cel mai adesea într-un apartament – ce presupune, în majoritatea cazurilor, un credit a cărui solvabilitate e garantată de un loc de muncă stabil (și acesta e cel care face administrația și ”structurile militarizate” atât de ispititoare). Al treilea nivel e cel al mutării din apartament la casă, care implică nu doar un câștig constant, ci și un salt (presupus ireversibil) în domeniul veniturilor și, adesea, o anumită notorietate socială. Interstițiile dintre aceste nivele sunt date de schimbul mașinilor și de vacanțele în străinătate. Problema e ce anume urmează celui de-al treilea nivel? Paradoxul ascensiunii sociale în România face ca acesta să se înfățișeze ca o treaptă de blocaj ce nu poate fi extinsă decât pe orizontala cantitativului (o casă mai mare, eventual mai multe case, funcții peste funcții etc.). Ori e limpede că, pe măsură ce societatea evoluează, ea are tendința de-a se structura și vârful ei, pe care – în epoca de început a diviziunii sociale – îl percepem ca fiind relativ omogen (sau difuz, amestecând puterea politică, cea economică, sportul și media, galoanele militare și ceva din agresivitatea încrezătoare a lumii interlope), caută căi de diferențiere.

Principalul criteriu care va permite diferențierea la vârf va fi cultura. Nu doar pentru că, vedem deja acest lucru, toți noveaux riches-ii își vor copiii cu studii ”pe bune”,  fapt pentru care-i antrenează de mici (cu meditații, mai ales la limbi străine); nu doar pentru că un anumit high class își trimite copiii la școli (din ce în ce mai devreme) în străinătate, ori îi înscrie la școlile străine din țară, ci – pur și simplu – pentru că, în afara culturii, bogăția și statutul social sunt doar invidiate, nu și admirate. În mod difuz, dar real, oamenii lumii noi simt că doar admirația stabilizează, doar ea e capabilă a polei cu noblețea idealurilor o avere care, altminteri, rămâne deopotrivă disprețuită și dorită în logica marxistă a ”proprietății bazate pe furt”. Acest timp de ”judecată proletară” are ca efect perpetuarea ”tranziției” ca ”revoluție permanentă” a socialului, în care cei din urmă aspiră mereu la pozițiile și la privilegiile celor dintâi. Necesitatea reinvestirii culturii ca centru al existenței urbane nu vine neapărat dinspre cultură, ci – mai curând – ea sintetizează o nevoie socială: aceea de a ”instituționaliza” averea în interiorul familiei (ieșind din ”tranziția” bogăției obținute prin ”tunuri” și din clasa ”milionarilor de carton”), de a o legitima public și – în același timp – de a structura ascensional urbanitatea, investindu-l pe recentul bourgeois cu noblețea ereditară a bürger-ului. În absența centrului cultural, orașele se dizolvă în periferii (gettouri sau ”sate”) risipite în jurul mall-urilor și a ștrandurilor. Or, această dezagregare a lor la nivelul consumului de bază (elecronice, haine și – mai ales – mâncare) este preludiul reruralizării lor, al decăderii la nivelul unor aglomerări fără formă, în care orizontul existenței e lupta pentru resurse (inclusiv cea politică) și – finalmente – supraviețuirea elementară.

Mai mult sau mai puțin, pe de o parte ”noua clasă” în ascensiune, pe de alta (și mai ales) copiii ei întorși de la școlile din străinătate, vor pune presiune pe mecanismele decizionale – politice și administrative – să investească în ceea ce poate constitui cercuri concentrice și ascensionale ale respectabilității urbane. Această recentrare culturală e singura în măsură a stabiliza generațiile noi, pentru care prosperitatea europeană nu mai e doar un ideal și, în egală măsură, singura în măsură a constitui o identitate locală care să fie un atractor pentru ruralul în permanentă dinamică și nu doar un punct de tranzit către alte orizonturi. E inutil să ne imaginăm că cultura e un fel de superbie de care ne putem ocupa abia după ce am rezolvat toate celelalte probleme: drumurile, spitalele, industriile locale, renovarea orașelor etc. Dacă ignorăm funcția focalizantă a culturii, s-ar putea ca toate acestea să nu fie destinate viitorului (copiilor noștri, ce vor pleca de aici), ci recuperării unui trecut care, pe măsură ce va deveni mai real, ne va înghiți cu totul.

Cine pariază astăzi pe cultură, pariază pe viitor.               

Distribuie acest articol

37 COMENTARII

  1. Am prins în plin anii 70 și dezastrul anilor 80 .
    In 1990 am plecat pe alte meleaguri.
    Unde inimaginabil 😀 locuiesc și azi.
    In un sat care e parte a unei comune.
    Oficial și legal e sat.

    Diferența colosala între „aici” și realitatea românească, satul unde trăiesc e ca un mic orășel.
    In 1945 era exact ca satele românești. De ieri (sau de azi)

    Doar că în vremea când RO se vânau cu pușca dușmanii poporului , se facea cu pistolul in mana colectivizarea forțată , se construia primul canal ca loc de ucidere a opozanților și se realizau combinate de utilaj greu absolut inutile, aici se făcea :
    – rețeaua de apa potabila și canalizare.
    – toate ulițele asfaltate și cu iluminat public .
    – gazul metan ( din import) adus la fiecare casa sau bloc.
    – se construia grădinița și școala.
    – farmacie și cabinet medical ( azi cu 4 medici)
    – se puneau bazele unei industri locale .
    Respectiv o grămadă de IMM inclus o mega fabrica de mobila de bucătărie. Privată. Începută de un țăran cu 8 clase în garajul casei părintești. In 1965.
    In garaj nu grajd, coteț !!!!
    ( azi 450 angajați , cu cifra de afaceri de locul 2 in industria de profil din țară )

    Ca român care la 30 de ani a descoperit spurcatul de occident cu minunile dar și problemele lui am inceput sa mă întreb :
    – De ce aici e posibil și în România nu ?
    – De ce aici e altfel ?

    Răspunsul e unu singur.
    POLITICA SI POLITICIENII.

    Dumneavoastră țintiți bine fluxul sat – oraș dar nu vedeți esența.
    Comunismul a luat analfabeți ( sau cu maxim 4- 8 clase ) și a făcut din ei „oameni”.
    De la sat la blocul cu apa potabilă și canalizare. + Apa calda la robinet.

    Întreaga conducere centrala și locală , din 45 și pina in 89 a fost plină pina la refuz cu astfel de „intelectuali”.
    De la profesori , economiști , scriitori, pina la academicieni și generali , comunismul a creat o intelectualitate artificiala
    dar cu lipsa crasă de cultura. Tot acoperit cu diplome mărețe .

    Identica politica se practică și azi.
    De la academicianul de renume mondial am ajuns la la primul ministru 20- 20. (Reciclata la BNR pe salariu gras)
    De la miniștri cu 4 clase la ministrul digitalizarii care admite că e habarnist in domeniu. Basca demis că e si plagiator.( va primii sigur un alt post călduț )
    Adică au fost și sunt la mare moda slugile.
    Sau zicea cindva Băsescu : lingatorii de clanțe.

    Și atunci care e diferența strategica/ fundamentală între România ante 1989 și cea actuală ?
    Cumva nici una ?
    Doar o cosmetizare de fațadă susținută cu multă propaganda pina când se moare ars in spitale și se admite/ recunoaște că statul e eșuat ?

    Și în 1989 statul dictatorial a eșuat.

    Împușcați doi , restul au fost promovați , avansați, in cel mai rău caz grațiați.

    Fara sa o mai lungesc , occidentul nu a avut veci așa „noroc”.

    Iar când astfel de personaje
    (ca cele promovate în Romania de ieri și de azi) conduc/ decid in numele unei națiuni pentru mai bine de 70 de ani , rezultatele sunt exact cele confirmate de Eurostat.
    – Analfabetism funcțional majoritar.
    – dezvoltare inegală între județe , regiuni , diferența abisală oras- sat.
    – dorința de a lucra la stat ca unica strada pentru a prinde ascensorul social .
    – emigrare masiva , de record absolut din țările fara războaie in curs.

    PS.
    Romania a intrat în comunism fata voia ei. Dar a schimbat (teoretic) macazul in decembrie 1989.
    Unica tara unde partidul a dat ordin și armata a executat ordinul.
    „Împușcați civilii”.
    A fost făcută justiție sau un simulacru pentru ascuns , promovat și decorat călăii și complicii ?
    Adică salvat „elita” care azi e denumita „esențiali”.

    Cît despre inflația anilor 1990 , are ca si cauza reciclarea masiva a criminalilor și complicilor sub aripa ocrotitoare a tovarășului Ion Iliescu.
    Mineriadele sunt dovada suprema a trecerii de la dictatura PCR la dictatura FSN.
    Lozinca de atunci ” La timpuri noi , tot noi”.
    Ca urmare occidentul a sistat oricare finantare timp de mulți ani. Așa românii au ajuns să numere banii cu milioanele dar și să fie mai săraci.
    Nu ne vindem țara era sloganul.
    O dam gratis ( real cu spaga) pe bucăți , normalitatea obligatorie ulterioară.

    Rezultatul final se vede inclusiv azi. In decembrie 2021.

    • Chiar crezi ca o „istorie” de veacuri – sigur, comunismul a mai adaugat ceva – poate fi recuperata in cativa ani ? Nu, pentru asta e nevoie de cel putin doua generatii ! De romani care raman acasa si pun umarul, fiecare dupa puterile si priceperea sa – la indreptarea lucrurilor ! Cu efort, sudoare,cu speranta !
      Comentariul tau, de acolo unde esti, la binele creat de istoria si harnicia altora, m-a intristat/ suparat !
      Si ma opresc …

    • Zii in ce tara si apoi pot si sa iti explic de ce ..

      Pana atunci iti dau un citat din 1867 Cand, de pe inaltimile Filaretului, am vazut intinzandu-se in fata mea orasul Bucuresti, inecat intr-un ocean de verdeata, l-am intrebat pe tovarasul meu de calatorie:
      – Ce distanta este intre Paris si Bucuresti ?
      – Trei secole, domnule.
      (citat din: De la Pesta la Bucuresti – Insemnari de calatorie de Ulysse de Marseilliac. Discutia a avut loc in anul 1867)

      Trei secole in 1867 … mda.
      Am recuperat f mult dar a mai si rams mult de recuperat….

      Hai sa iti mai dau un indiciu : in 1989 in Roamnaipopulatia ocupata in agricultura era de 35%.
      Cam aceasi propoetie de ocupati in agricultura era si in Anglia prin anul 1780…

      Tu – si cei ca tine ! -care cred ca numai politicienii sau mai stiu eu ce traznai explica decalajul . Nu! este virba de o intreaga istorie, de drumuri comerciale, de un aleas extrem de complex al intamplarii istorice si geografie so , nu in uotimul rad de voinata natioanala (ptr aceasta din urma recoamd prefata de la Samaritenii cei Rai. Capitolul acela care descrie ridicarea Coreei de Sud de la niveluri africane sau chiar mai joase catre excelenta tehnologica . Dictaura a fost si acolo, cincinale idem dar …. cititi cartea!)

      A! Cine sunt eu de imim permit astfel de observatii ?

      Un nimeni. Unu care totusi a scis „Secularsa inapoiere a Romaniei” gasibila pe ScribD si pe Romaneste

      • 1- Romania extrage petrol și gaze de mai bine de 100 de ani. Și totuși , Ungaria care NU are 1 metru cub de gaz in subsol, are mai multe locuințe racordate la gazul metan. ( in procente din masa locuințelor)
        2- Tot vecinul maghiar are rețea autostradale funcționanta.
        Inclusiv Austria- Borș e in întregime deservit de autostradă. Noi 5 km după granița și asta în 32 de ani. !!!!!!!!!!!
        – Apa potabilă și canalizarea sunt o necunoscută în majoritatea comunelor și satelor românești.
        Era și în Italia. Dar în 1945. In 1965 era prezentă peste tot.
        Toate aceste 3 exemple simple confirmă înapoierea cronica a națiunii și diferența colosala sat oraș dar au și o singura explicație.
        Cum am scris :
        Politica și clasa politică.

        Nu intra nimic înapoierea culturală , nivelul scăzut de trai sau ” greaua moștenire” antebelică.
        Din contra.
        Sunt efectele vizibile, perpetuate a lipsei de infrastructură decise din motive politice de politicieni.

        Infrastructura nu a fost un moft occidental.
        A fost o obligație deoarece doar ea permitea și permite:
        – reducerea diferenței sat oraș.
        – asigurarea dezvoltării industriale. ( A crescut comerțul , la distante mai mari și în un timp mai redus)
        – apa potabilă și canalizarea au asigurat accesul la ce in Romania e raspindit doar în orașe.
        O baie in casa cu apa și canalizare permite o creștere colosala de confort familiar și personal , basca o cerere de produse ( vana, dus , wc, faianță, mobila de baie ) dar și de meseriași ca zidari , instalatori, electricieni . Adică motorul capitalismului. Cererea de bunuri și servicii.
        Acum că în 2021 dam tot vina pe greaua moștenire , fiecare crede ce și cum vrea.
        Dar compararea datelor statistice confirma diferențele induse de politici greșite , rupte de realitatea și cererea individului.
        Liber să credeți ce vreți dar sa te îndatorezi pina peste cap și fără să vezi nimic din acest munte de bani în viața de zi cu zi , in reducerea decalajelor , are un singur vinovat. Politica .
        Nivelul de pregătire a clasei politice românești a fost și este același. Atît din perioada 1947- 1989 cat și după pina in ziua de azi.
        Și aici va explica altcineva inclusiv motivul :
        https://www.contributors.ro/in-1989-libertatea-nu-a-fost-data-prin-decret-scurta-explorare-a-originilor-actualului-regim-politic-romanesc/

      • Aveți dreptate 100%. Ăștia care-i dau cu politicienii nu știu ce vorbesc De parcă politicienii ar fi marțieni și nu tot români.
        De altfel, România nu e vreo surpriză, ci e exact unde ar fi de așteptat să fie. Adică un pic mai rău decât cei de la Vest (Ungaria) și mai bine decât cei de la Est (Ucraina).

  2. Cine pariază astăzi pe cultură, pariază pe viitor – frumoasă lozincă de final dar mă tem că nu este şi adevărată într-o lume în care cultura (alături de igienă, sănătate, educaţie) este un lux exorbitant de scump la care are acces doar o parte din elită. Asta dacă vorbim, într-adevăr, de cultură! Într-o ţară în care cultura se face la mila câtorva sponsori privaţi şi a câtorva intelectuali care au cunoscut câţiva oameni de cultură care şi ei, la rândul lor… Când sponsorii sunt, în mare parte, ei înşişi nişte inculţi, cum să iei bani din mâna lor? În lumea de azi cultura e pe bani şi urmăreşte banul rămânând un divertisment în marea industrie a circului în care am alunecat. Sunt unul dintre cei care au crezut că prin căderea comunismului şi prin libertatea câştigată va veni şi accesul liber la educaţie, la cultură, la artă pentru tineret, pentru cei care vin din urma noastră. M-am înşelat!
    Urbanizarea înseamnă un spaţiu civilizat, o civilizaţie ce nu se câştigă într-o generaţie, două – şi acestea rămase inculte şi, acum, şi cu nostalgia de a avea o casă la ţară, o mică livadă şi câteva straturi…
    Ştiţi foarte bine, în perioada interbelică, democraţia a fost batjocorită de nume astăzi venerate ca demne de a li se ridica statui, alegerile erau furate în toate felurile şi asta când alegătorii nu erau bătuţi direct.
    Perioada interbelică este o ruşine (gândiţi-vă numai cum au fost administrate cele două provincii – Transilvania şi Moldova), urmată fiind de perioada comunistă – un timp al terorii când erau închişi doar cei care vroiau să fie liberi… Nu am niciun motiv pentru care astăzi să fiu mândru într-o ţară în care analfabetizarea (!) face paşi repezi iar cinstea e o acrobaţie între penal şi prostie… şi asta într-un sistem politic ce nu se poate susţine decât prin corupţie şi ipocrizie.
    Profesorii, ei înşişi semidocţi în mare parte, au nenorocit iremediabil sistemul educaţional încât, cel care vrea să-şi educe copilul va apela la şcolile străine, la fel ca în alte epoci doar că, în anii noştri, copiii nu se mai întorc. Mă uit la viitorul ce se apropie şi nu pot să pariez pe cultură, ca domnia voastră! Urbanizarea presupune şi cultură, desigur, dar şi puterea economică a unei clase de mijloc, a unei mici burghezii care, în perioada interbelică, era susţinută în bună parte şi de evrei, de armeni… A, da, mai era Carol al II-lea, un caracter infect, mizerabil ca om, interesat, totuşi, din motive stranii în promovarea culturii. Şi câte n-ar mai fi de spus!

  3. Ceea ce autorul numeste inflatie (explozia de universității din anii 90, in special private) a fost și este o adevărată prostituție. Sa ma ierte autorul dar universitatea din Oradea a făcut parte din acest fenomen. A fost o vreme cand rectorul nu avea doctorat, cand unul din fiii săi era decan, iar chiar și recent acesta universitate elibera diplome la medicina pentru specialități care nu existau la Oradea. O situație de care bineinteles nu este vinovat domnul Maci dar personal nu ma asteptam ca Oradea sa dea un exemplu atât de prost.

  4. Inainte de 1990, chiar daca scoala, liceul, facultatea aveau mesaje de tip comunist, iar cultura era mesagerul politicii partidului, scoala era mai grea, cu examene mai multe, cu doctorate mai serioase. Se mergea la spectacole de opera, opereta, teatru, balet, muzee, expozitii arta, se citeau mai multe carti. Acum in momentul in care toate treptele scolii au coborat nivelul de exigenta, nici cultura nu mai este o prioritate. Avem mai mult radio, televiziune, dar cata cultura adevarata ne ofera, cate dezbateri stiintifice, de cercetare ni se prezinta. Cultura internetului este submediocra. Este adevarat ca elemente de cultura traditionala dau autenticitate si identitate, dar multe sunt pastise moderne si kitschiuri. Cultura moderna la noi este inca la nivel de tatonare, de forme, expresii, stiluri. Cultura se manifesta pozitiv in functie de gradul de dezvoltare economica a unei natiuni, de calitatea vietii, de nivelul de educatie.

    • Referitor la mersul la opera si teatru inainte de 1990, pot sa va spun din ceea ce am trait personal ca salile erau de multe ori aproape goale la opera si teatru.
      Iarna era un frig groaznic, la repetitii balerinii stateau cu subele pe ei in culise, instrumentistii la fel in fosa.
      Cu exceptia unor spectacole deosebite (imi amintesc un turneu al baletului rus sau vizitele ‘monstrilor sacri’ ai scenei romanesti), cand sala era arhiplina, se ocupau doar lojele (mai ales cele centrale) si primele cateva randuri.
      Scolile aveau obligatia sa cumpere bilete si trimiteau pe rand clasele la matinee gen ‘Capra cu trei iezi’ sau ‘Motanul incaltat”, dar copii mai mult se hlizeau si se bombardau cu bomboane (mentosane).
      In schimb, 2010-2019, era greu sa gasesti bilete la teatru si opera, mai ales in saptamana dinainte de reprezentatie. Multi tineri in public.
      Poate ca o explicatie ar fi diferenta de calitate (sau de repertoriu) intre spectacolele inainte si dupa 1990?

      • Dupa anul 1984 in lumea artistilor, situatia a devenit tot mai dificila, dar la Ateneu, Sala Radiodifuziune, Teatrele Notara, Bulandra, National-sala mica aveau spectacole bune. Erau Seratele muzicale ale lui Iosif Sava la TV. Nu era ceea ce ne-am fi dorit dar nu poate fi totul aruncat la cosul de gunoi al istoriei culturale. Repertoriul teatrelor s-a mai schimbat, dar dupa 2000 s-au acceptat si multe piese cu aspecte de vulgaritate si limbaj discutabil. Atentie la exprimare, sala arhiplina nu inseamna doar primele 5 randuri si lojele. O sala de spectacol de nivel mediu are cam 25-30 de randuri.

  5. despre ce cultura si a cui,vorbiti !? numiti o perioada din istoria romaniei in care politrucii au fost mai prosti si lipsiti de verticalitate decit cei actuali. sigur, veti spune ca romania de azi (membra nato si ue) n a mai cunoscut o asa prosperitate (se va vedea n curind pe ce s a bazat aceasta bunastare) dar a cui prosperitate ? a milioanelor active / inteligente fugite din tara ? a milioanelor de scursuri cu grave carente educationale, hoate si puturoase, ce au ramas in patria draga pe care o mulg fara sa ofere nimic in schimb (vedeti cohortele de analfabeti infratiti, nasiti si incuscriti ce paraziteaza institutiile inepte ale unui stat esuat / cleptocrat) ? orasele din vestul tarii au un avantaj civilizational : oamenii pot ajunge la viena, budapesta mai repede decit in jegul / tzigania bucuresteana.

    • Chiar atat de mult va urati conationalii incat ii jigniti pe toti cei ramasi in tara?
      Sunt oare cei plecati afara mandrii ca sunt romani, sau au o problema in a se prezenta ca sunt romani de rusinea de a nu fi considerati apriorii tigani si hoti? Astia sunt aia activi si inteligenti pe care-i laudati sau marea majoritate plecata sa faca muncile pe care nu mai vor sa le faca occidentalii: muncitori in constructii, ingrijitori de batrani, asistente medicale, necalificati?
      Plecarea din tara e alegerea fiecaruia, un drum mai scurt catre o burta mai mare sau credinta ca isi ajuta copii sa progreseze mai repede, un fel de urbanizare occidentala.
      Cultura este ca filmele romanesti din noul val, cu premii, dar pe care le vad doar cei care participa la ele, familia or si eventual confratii, dupa care se premiaza intre ei.
      Cam multe frustrari aveti domnule vapor de lupta!

      • pffff….cum zici dumneata dle pixel pifu. ca sa te lamuresc : eu nu pot fi suparat pe mosii si stramosii mei, dar nu pot suferi (imi provoaca o repulsie teribila) scursurile / jivinele / jigodiile / nevertebratele / limbricii / progeniturile activistilor si tortionarilor de ieri si de azi, odraslele abjectilor (bolsevismul n a fost ideologie pentru astia, ci oportunism ieftin – laitmotivul jecmanirii si batjocoririi unei natii) ce au pulverizat romania de pe harta tarilor civilizate. s ar putea ca dumneata dle pixel pifu sa fii o rotita a statului esuat, un copil a celor pe care i am amintit, si nicidecum un „conational”

  6. Diferenta o va face cultura intre ce si cine ? n-am inteles intrutotul mesajul din articol doar ca actualele tinere generatii care se intorc bine scolite din strainatate vor putea schimba ceva in Romania.
    Ce inseamna bine scolite ? cei cu facultate, cei cu o meserie invatata, capsunarii care continua activitatea pe cont propriu in Romania ?
    Se vorbeste de recentrare culturala, sa-mi fie cu iertare, cu inteleg cum sa fie facuta acesta recentrate, prin culturalizarea maselor ? cu alte cuvinte, educatie ?
    Ce inseamna cultura ? printre altele relationarea/interactiunea intre indivizii unei societati, intreaga cultura cuprinzand regulile de convietuire, vorbire/graiul/limba si scrisul/scripturi/alfabetul roman, religia, obiceuri/metehne/maniere precum toate formele de arta.
    Din cele sus enumerate care se doresc recentrate, daca ma uit bine, nu ramane mult, in afara manierelor, cu alte cuvinte a relationarii corecte si normale ale cetatenilor restul neputand fi recentrat una cu alta.
    Face parte educatia din cultura ? sau prin educatie formam cultura, ne exprimam in diferite forme.
    Ca peste tot in lume formele culturale sunt multiple, cultura urbana se deosebeste mult de cea rurala, la inceput fiind cea rurala, urbanizarea si cultura aferenta aparand o data cu comasarea populatiei in centre urbane.
    Cultura rurala, este conservatoare, bazata pe obiceuri si traditii, cea urbana caracterizita de multe subculturi in continua schimbare in functie de moda, trenduri, vorbire, influente filosofice, economice si multe altele.
    La urma urma urmei ce dorim ? dupa cate inteleg este nevoie de o clasa de o mijloc bine educata si pregatita profesional care sa devina coloana vertebrala a societati romanesti, urbanizarea fiind poate primul pas.
    Urbanizarea fizica functioneaza repede , pana la urbanizarea la nivelul obiceurilor, naravurilor etc.etc este nevoie de multe generatii, cele actuale putand fi doar un inceput dar, tineretul nu mai impartaseste acelasi valori cu cele ale parintilor, au alte agende, sunt sub impactul puternic al technolgiei, a mass media, doresc de fapt o alta lume, sa-i lasam sa si-o faca cu o mentiune, sa ne lase in pace sa traim dupa cu am fost invatati.

    • Educatia face parte din cultura …

      Insa cultura ar inseamna si altceva .. Aderarea la ea , aderarea la valorile ei, interiorizareea acelor valori.
      Sub acest aspect poti avea doctori docenti complet inculti si analfabeti care apartin unei culturi …

      Ca o aplicatie – un absolvent de „studii de gen” luptator ptr „curcubeu” .. putone sanse sa fie un om „cult”, „de cultura” . De fapt el este in afara oricarei culturi ….

      • „Totalitatea valorilor materiale și spirituale acumulate de omenire în decursul vremurilor.”
        Definitia conform DEX
        „Culture (/ˈkʌltʃər/) is an umbrella term which encompasses the social behavior and norms found in human societies, as well as the knowledge, beliefs, arts, laws, customs, capabilities, and habits of the individuals in these groups.”
        Wikipedia
        Intre DEX si Wikipedia sunt diferente majore care lasa mult spatiu de interpretare a ce inseamna pt unii sau altii, cultura.
        Oamenii din epoca de piatra n-au fost educati insa au fost capabili de exprimari considerate astazi cultura, sub forma unor desene, schite etc.
        Nici oamenii simpli din trecut cu 4 clase n-au fost educati insa au „produs” cultura valoroasa.
        Care a fost motivul ca acestia sa se exprime ca atare, exista un „sentiment cultural” caracteristic omului ? o dorinta de expresie prin alte mijloace decat prin graiul vorbit ?
        Poate face parte educatia parte din cultura sau cu dezvoltarea educatiei si cultura s-a putut dezvoltat ca atare ? pote ne explica domnul profesor.

    • Va obliga tineretul sa ascultati muzica techno, pop, hip-hop, rap, etc, sa purtati sneakers sau blugi uzati, sa socializati pe platformele sociale, sa renuntati la programele traditionale TV in favoarea canalelor de streaming Netflix, Amazon Prime etc, sa mergeti la sala, sa va aplicati un tatoo pe fesa… respectiv sa traiti stilul lor de viata?

      Nu va obliga nimeni sa renuntati la traditii, puteti asculta ce muzica doriti (populara, manele, heavy metal, etc), va puteti imbraca cum doriti, puteti gati ce doriti, mamaliga, bors, mezeluri de casa, bucatarie asiatica, italiana, sushi, etc, puteti medita si practica ce confesiune doriti, incepand cu ortodoxism si catolicism, pana la baptism, budism, yoga, samd. In Estul Europei, conflictul intre generatii este limitat la setul valorilor „bunului simt”, i.e. statul de drept, meritocratie si libertatile individuale.

  7. Si daca totusi !? Am fost martorii (cei care mai suntem in viata ) aparitiei unei societati ,ce o putem numi acum anti sociala ba chiar anti umanista ,ce a tinut captiva (putini au rezistat nealinierii la ceea ce s-a numit in final dictatura unui singur om ) vremelnic, o natiune intreaga .Inceputurile au fost promitatoare .Profesorii aflati pe mai toate palierele Invatamintului romanesc erau nu numai competenti dar aveau si aceasta , acum imi pare a fi inexistenta , frumusete a exprimarii , cunostere a scopului ce tine de prezentarea adevarului si nu in ultimul rind modul de a filozofa si de arata tinerilor adevarata fata a ceea ce noi numim viata .A durat prea putin .In locul acestor oameni (de o calitate si un caracter uman greu de egalat in zilele nostre )au venit cei pe care „prostimea” ii numea intelectualii facuti la „ apelul de seara ”.Copiii celor ce inca erau considerati chiaburi sau copiii care faceau parte dintre ceea ce noi numim liber profesionisti nu erau primiti in Liceele si Facultatile importante ale vremurilor locul lor fiind oferit celor care aveau parinti din asa numita „clasa muncitoare ”.Facultati facute special(mare parte cu invatamint la seral ) spre a oferi unui numar important de tineri functti de conducere in intreprinderile comuniste .Nici acest lucru nu a durat mult si a inceput o perioada in care chiar„ se invata carte ” in anumite institutii de invatamint importante acolo unde o generatie noua dar scolita (ce pacat ca la nivel de caractere multi dintre acesti oameni nu s-au ridicat la nivelul predecesorilor lor )a reusit sa scoata in lume niste generatii de exceptie .Nici asta nu a durat mult si datorita lipsurilor ,de tot felul ,lipsuri ce se datorau in principal megalomanismului economic al conducerii statului si unde , la modul general , costurile de productie erau mult mai mari decit valoarea obtinuta pe produs in piata libera universala , intreaga natiune a trebuit sa isi completeze veniturile prin procedeele stiute de toata lumea , Intr-un cuvint prin furt , sau chiar prin schimburi de marfuri furate (troc ) pe principiul eu fur de acolo unde lucrez si schimb cu altcineva asemeni mie .Ce a urmat stie mai toata lumea si este foarte clar cum ca nu numai noi , ca natie ,am trecut prin asta , ba chiar putem spune ca mai toate natiunile lumi s-au confruntat cu situatii identice de-a lungul secolelor .Este adevarat. Multe familii isi educa azi copii de la virste fragede si investesc in educatia lor sume imense de bani .Ceea ce nu pot face este insa intorcerea la ceea ce a fost cindva spiritul elegantei unei parti a burgheziei romanesti .Caracterele nu pot fi schimbate si ceea ce ne ofera cotidianul nu are cum rezolva aceasta lipsa , a intregii noastre natiuni si nu numai a nostra,ce nu are in componenta educativa si eleganta (pe toate domeniile de activitate ).Cunosterea si accesul la cunostere este formidabil dar modul de relationare intre oameni este dezastruos .Trebuie sa trecem si prin asta chiar daca unora nu le place .Vremurile cind tineam usa deschisa chiar daca plecam de acasa nu vor mai reveni niciodata ca si frumusetea acelora ce pot recita macar un vers din Maria Rilke (in traducerea lui A.PH.): Cad frunzele, cad de departe, parcă s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate;cu gesturi de negare cad mereu.Şi cade-n nopţi adînci pămîntul greu de lîngă stele în singurătate.

  8. „Cine pariază astăzi pe cultură, pariază pe viitor.”
    Toți comuniștii, inclusiv cei de dulap, nemărturisiți, aveau planuri mărețe cu cultura. Cultura re-definită a devenit o adevărată obsesie pentru toți revoluționarii de profesie.

    Așa au apărut proletcultismul -iar una din temele preferate era industrializarea și marșul către progres prin tehnologizare (cu tehnologii furate de la capitaliști), realismul socialist și d.o.b.i.t.o.c.-ul de Stat și Partid (Datoria obștească intelectuală, tovarăși : cultura !).

    Culturalismul recent pare a fi o nouă manifestare a virusului marxist la intelectualii debusolați, dezamăgiți sau chiar scârbiți de capitalismul american. Este iarăși un vis glorios (dar cam confuz) despre propășire prin re-utilizarea forțelor creatoare ale nou-gintei (intelectualitatea, artiștii poporului european, oamenii de știință). Care trebuie doar canalizate ușurel. Către noile misiuni. Și da, se întâmplă, sunt pline presa/televiziunile/internetul de producțiile submediocre ale acestor misionari ce se văd producători de cultură. Din păcate pentru ei, textele, imaginile, filmele ce le ies din mână sunt atât de jalnice, de repetitive, de obtuze incât multă lume le aruncă direct la gunoi. Nu e nicio cultură, doar un nou agitprop. Că Cultura nu se face de dragul culturii și nici in baza unui pariu și nici la comandă.

    • Evident, exista filme mai bune sau mai putin bune, mai scumpe (Blockbusters), mai ieftine, telenovelele de duzina, etc. Oferta filmelor este vasta (pe gustul si interesele ficaruia) oamenii sunt liberi sa isi aleaga filmele pe care doresc sa le vizioneze.

      P.S. Chiar daca s-a aflat in spatele Cortinei de Fier, cultura urbana romaneasca a ultimelor 5-6 decenii n-a putut fi complet izolata de ceea ce s-a intamplat prin alte regiuni ale lumii. „Spiritul timpului” s-a facut simtit si in Romania. Spre ex. la sfarsitul anilor ’70, pe diverse cai, formule ale civilizatiei occidentale, care evoluau atunci spre postmodernitate: carti, muzica rock, pop, filme, forme de cultura in sens larg, comportamental de mentalitate, mergand pana la detalii de viata (tinerete in blugi si adidasi, chitara la focul de tabara, discoteci, etc. erau ravnite si arborate ca semne de emancipare).

      Modernitatea, in sens european si nord-american marcheaza istoria lumii prin revolutia industriala si este considerata ca reprezentant al drumului spre obtinerea libertatii intr-un stat de drept, intr-o societate mai emancipata si mai democratica. Schimbarea paradigmei de la modernism la „postmodernism”, la randul ei, leaga o modificare fundamentala a valorilor, care permite o consolidare a viziunii etice asupra lumii, i.e. dezvoltarea unei constiinte universale a carei valori principale sunt libertatile individuale, pluralism, individualism, diversitate, creativitate, „meritocratie” si sanse egale. https://www.youtube.com/watch?v=0-BNU1VpE5A

    • da, bre! la gunoi cu Enescu, sus cu antoaldele, ca doar ele au valoare pentru tinerii corporatristi – singurii care conteaza, nu?

  9. Excelent articol .
    Nu prin ce spune ci prin ce nu spune!
    Eu .. ca „burghez declasat” apartinand unei familii care a pierdut la fiecare revolutie din sec XX am o opine „usor diferita” decat a dumneavoastra ….

    Dumneavoastra scrieti ca Principalul criteriu care va permite diferențierea la vârf va fi cultura. , adica mai precis cantitea si calitatea studiilor superioare …
    Nu domnule diferentierea se face prin educatie (cei 7 ani plus ..) si prin caracter.
    Studiile superioare , prin ele insele, nu pot suplini lipsa de educatie si cu atat mai putin caracterul.
    In lipsa carcterului si educatiei studiile superioare pot, cel mult, da o noua dimensiune canaliei (mocofan/villain/chevalier d’industrie/de la crasse/routurier etc).

    Asa cum „urbanizatii” de care vorbiti deveniti brusc doritori curți cu șezlonguri, mobile masive, fotolii de piele, biblioteci inchipuindu-si ca ei ar fi „veritabili” .. cu toate studiile lor … ei bine nu sunt decat niste parveniti de teapa lui Tanase Scatiu!

    Si cel mai sigur modelul lor vine din Caragiale – domnul Goe si domnul maior din Vizita…

    A da.
    Costume de comanda … „Banale” in anii 60-80. Dupa satisfacerea stagiului militar am avut numai costume de comanda … Un costum din material bun facut de comanda nu era mult mai scump decat unul de calitate din magazin. Dar era „pe masura” . Costumele cu pret mediu din comert erau din materiale mai subtiri, mai slabe …. care iute .. se uzau. (Pantofiii insa .. .. Pantofii de comanda nu se „lasa” adica nu se vor da dupa bataturi, unghii samd ci in schimb te vor roade ani de zile!!! Nu recomand!!!)

    • Cu alte cuvinte, ii declasam pe toti cei care nu au studii universitare dar care sunt de fapt cei mai importanti sustinatori economici ai unei tari, „tarani prosti” !

    • „Nu domnule diferentierea se face prin educatie (cei 7 ani plus ..) si prin caracter.”

      Excelent, +1 (costum la comanda), il meritati din plin, dar lipsesc numerele mari in toate „paturile” socio-economice, cat si adevaratii maestri (educa prin exemplul propriu in mod constant) in elita de facto.

      • Poate fi schimbat caracterul prin educatie ? poti fi foarte bine educat ( profesional) insa cu un caracter infect, sunt destui !! mai als cei care doresc sa „faca lumea mai buna”

  10. ” ”noua clasă” în ascensiune, pe de alta (și mai ales) copiii ei întorși de la școlile din străinătate, vor pune presiune pe mecanismele decizionale..”
    Ai noștri tineri la Paris invata….
    Ca si in cazul Chinei progeniturile noii clase sunt studenți care ar pica examene la Beijing sau Shanghai, respectiv Buc, Iasi sau Cluj care însa fac masterate in politologie sau administrație publica in Belgia, Olanda, UK sau USA. Daca pe ăștia ne este speranța atunci mai bine sa nu se întoarcă acasă. Cei care se întorc se bazează pe rețelele părinților nu pe competenta lor.

  11. ..ca de obicei, o plăcere să vă citesc. O analiză excelentă, care se termină în dacă, adică-n coadă de pește, chiar dacă se apropie Ignatul, cu verdictele lui implacabile pentru prietenii noștri care-și fac veacul în coteț.. :))

    Altfel, piramida lui Maslow rămâne. Va avea mereu o bază solidă și vârful cu capul în nori.. Îmi povestea mama, care-a fost învățătoare, ce i-a șoptit inspectorul după o lecție deschisă presărată cu tot felul de perle haioase. – Doamnă, aceștia sunt talpa țării, ei ne vor pune masă cele necesare. Omul sugera desigur, respectul față de palmele bătătorite.

    E loc sub soare pentru toți. Fiecare, după cum l-a lăsat Cel de Sus, își poate găsi locul lui, e util la ceva. Problemele apar odată cu răsturnarea valorilor, când organizarea proastă a societății permite promovarea imposturii, chiar accesul ei la vârf, la decizii care afectează pe toată lumea. Când obraznicul mănâncă praznicul.

    Am sperat în decembrie 1989 că vremea PCR-ului s-a dus. Și nu mă refer doar la partidul care era-n toate, dar și la înțelesul colocvial al titulaturii : Pile, Cunoștințe, Relații..
    Am constat destul de repede că, dimpotrivă, pilăraia căpăta o dimensiune la care învârtiții epocii de aur nici nu visau.. Așa ne-am pricopsit cu miliardarii (convertiți apoi în milionari..) de carton, care-au pus șaua pe societatea românească, infiltrând-o și combinând malefic politicul cu economicul.

    Dacă adăugăm și marele exod al forței de muncă calificate, ca și al elitelor profesionale, ne rămâne o țară de asistați, pe care nu-i mai ajută nici vârsta, pradă facilă pentru populiștii mai vechi sau mai noi, care tot promit și promit, de parcă Moș Crăciun s-a decis să verse toți sacii din Laponia, la nord de Dunăre, doar așa că-i suntem noi simpatici.. Santa nu se mai poate apropia de noi că-l latră toți câinii..

    Riscăm așadar să rămânem pentru multă vreme, o piramidă fără vârf, un fel de culme domoală peste care vânturile istoriei curg fără mari turbulențe, fără alpiniști, fără vedere de sus, fără mari speranțe. Asta desigur dacă.. :))

  12. Excelent acest excurs socio-politic-economic cu un arc de bolta incepand cu interbelicul . Observati ca socio-politic-economicul nu prea merge cu (sic) cultura ! Adica , sa nu dai margaritare … Ineptocratul de azi este siderat da faptul ca – dupa masina-masini , apartamente-vile – case de vacante …- vine unul si-l intreaba : ba , dar unde tii tu biblioteca ?!

  13. Apreciez foarte mult articolele domnului Maci dar, de data aceasta, sunt si cateva aspecte cu care nu sunt de acord. Domnul Maci incepe foarte bine mentionand faptul ca perioada de glorie a interbelicului au fost anii ’70. Asa e. Dupa aceea, aparent inexplicabil, se ciocneste de un zid cand vorbeste de intelectualitate. Conform acestui articol intelectualitatea se refugiaza in diverse atitudini extremiste din cauza dezamagirii. Nu, domnule Maci, intelectualitatea de la noi este prin excelenta interbelica (asa cum ati observat si dvs) iar interbelicul este prin excelenta extremist. Asta e esenta intelectualitatii noastre si tragedia e ca nu am fost in stare sa construim alta. Sunt diverse persoane unele mai bune, altele mai rele dar majoritatea se revendica direct din interbelic. Pare ca ultimii 50 de ani au trecut peste ei fara sa ii atinga, fara sa le influenteze gandirea in vreun fel. Evident ca sunt intelectuali in partidele extremiste: fundamental ei sunt simpatizanti legionari cum era mare parte a intelectualitatii interbelice. Nici nu era nevoie sa vina anul de gratie 2020 cu alegerile lui. Un om care intelege conceptele se putea ingrozi citind o anumita carte despre Noica. Acum oamenii sunt surprinsi: „ah, dar nu era doar o metafora”? Nu, nu era, asta e intelectualitatea romana sau, mai bine zis, o mare parte a ei.

  14. Elegie a generației de intelectuali a anilor liberalizării (limitate) din anii 60-70?
    Nu, cu mult mai mult: autorul a efectuat o secțiune „longitudinală” în structura elitelor urbane din ultima jumătate de secol. Iar această „tăietură” a evidențiat adversitățile periodice (imigrația rurală masivă din anii menționați, sărăcirea și umilințele anilor ’80, răsturnările Revoluției, prăbușirea educației după anul 2000), adversități care au împiedicat cristalizarea durabilă a acestor elite, astfel încât să poată deveni nu numai elite culturale capabile să se autoregenereze, dar și politice (cum a a avut, de pildă, această șansă, generația „Junimii”). Ceea ce nu au devenit.
    Mulțumiri.

    incercările zadarnice d

  15.  Educaţia nu poate face mare lucru. De împăratul Marcus Aurelius ai auzit ?
     Ei bravo, mă jigneşti !
     Aşa ! Filosof-pe-tron, ultimul imperator al secolului de aur deschis de Traian, era un caracter superior. Este considerat un clasic al filosofiei stoice prin cartea de confesiuni lăsată posterităţii. Pe fiul acestui om excepţional îl ai în memorie ?
     Ăăă…
     Commodus.
     Împărat la rîndu-i, parcă ?
     O vreme. Nu prea lungă. A fost de o cruzime dementă pînă ce proprii tovarăşi de ticăloşii l-au lichidat atunci cînd nu s-au mai simţit în siguranţă. Deşi tatăl i-a asigurat cei mai buni dascăli, nu a putut extrage nimic valoros din personaj. Gibbon emite o frază memorabilă legată de acest subiect: „…DAR ÎNVĂŢĂTURA (EDUCAŢIA) ARE ARAREORI URMĂRILE DORITE, ÎN AFARĂ DE ACELE CAZURI FERICITE, CÎND APROAPE CĂ NU E NEVOIE DE EA.”

     Ernst mesteca fără entuziasm într-un fel de papricaș nedefinit ce forfotea pe plită – mîncare de bărbaţi puţin pricepuţi în arta culinară. Se opri intrigat cu linguriţa de boia suspendată în aer:
     Mai spune o dată chestia aia a maimuţoiului.
     Gibbon nu „gibon”. Un fel de istoric englez din secolul XVIII. A scris celebrul op „Declinul şi prăbuşirea Imperiului Roman”. Deci…
    ************************************************
    John Alexander Smith, profesor de filosofie morală și metafizică la catedra Waynflete din Oxford, a început o serie de prelegeri în 1914:

    Domnilor, sunteți pe cale de a începe un ciclu de studii care vă va ocupa timp de doi ani. Este o aventură nobilă. Dar aș vrea să vă reamintesc un aspect important. […] Dați-mi voie să fiu clar cu voi. … nimic din ceea ce veți învăța pe parcursul studiilor nu vă va fi câtuși de puțin util mai târziu, cu excepția unui singur lucru: DACĂ VEȚI MUNCI DIN GREU ȘI CU INTELIGENȚĂ, AR TREBUI SĂ PUTEȚI DESCOPERI CÂND CINEVA SPUNE IDIOȚENII, iar acesta este, în opinia mea, principalul, dacă nu chiar SINGURUL SCOP AL EDUCAȚIEI.

    • Minunat acest preambul! Asta e esența educației! Ar trebui pus pe pereți în instituțiile de învățământ – dar cine s-l mai pună în operă?

  16. Acesta e unul din lucrurile cele mai stranii ale comunismului românesc (și, poate, nu numai): faptul că, în anii lui ”cei mai buni” (intervalul dintre 1965 și 1980), interbelicul ajunge, într-un anume sens, la apogeul său„.

    De ce straniu?
    Este perfect uman !!!

    Mic exercitz de cultura:

    „Sire , acesta este primul serviciu pe care vi l-am facut” (cu aproximatie) , Fouchet duce de Otranto catre Napoleon I . Despre ce serviciu este vorba?

    Si mai buna .. sau asa ceva
    Madame de Montcalm m’avait envoyé un sac de douze cents francs pour les distribuer à la pure race légitimiste : je le lui renvoyai, n’ayant pas trouvé à placer un écu. On attacha une ignoble corde au cou de la statue qui surmontait la colonne de la place Vendôme ; il y avait si peu de royalistes pour faire du train à la gloire et pour tirer sur la corde, que ce furent les autorités, toutes bonapartistes, qui descendirent l’image de leur maître à l’aide d’une potence : le colosse courba la tête de force ; il tomba aux pieds de ces souverains de l’Europe, tant de fois prosternés devant lui. Ce sont les hommes de la République et de l’Empire qui saluèrent avec enthousiasme la Restauration. La conduite et l’ingratitude des personnages élevés par la Révolution furent abominables envers celui qu’ils affectent aujourd’hui de regretter et d’admirer
    …………….
    Quant à nous, pauvres diables de légitimistes, nous n’étions admis nulle part ; on
    nous comptait pour rien. Tantôt on nous faisait dire dans la rue d’aller nous coucher ; tantôt on nous recommandait de ne pas crier trop haut Vive le Roi ! d’autres s’étant chargés de ce soin
    …………………………
    C’est merveille en France que la contagion, et l’on crierait A bas ma tête ! si on l’entendait crier à son voisin. Les impérialistes entraient jusque dans nos maisons et nous faisaient, nous autres bourbonistes, exposer en drapeau sans tache les restes de blanc renfermés dans nos lingeries, c’est ce qui arriva chez moi ; mais madame de Chateaubriand n’y voulut entendre, et défendit vaillamment ses mousselines.
    ” Citat din „Memorires d’outre tombe” scrise de François-René, viconte de Chateaubriand.

    Cum ziceam perfect uman. Azi ca si ieri, in Romania ca si in Franta ingratidutinea parvenitilor este egala cu ridicolul si abjectia … fie ca au devenit nobili ai Imperiului sau „boieri ai mintii” – la meme souche de canailles.

    A! Sa nu credeti ca condamn ascensorul social si progresul social . Ma dezgusta insa parvenitismul „noii intelectualitati” care incearca „sa inchida usa” si sa se substituie celor pe care ii inlocuieste.

    SI sa mai stiti ca pentru „agricultorul” de „rand” din Europa de Est calificarea lui ca muncitor industrila sau ajutor de fochist pe locomotiva a fost un mare progres social! Si pentru societate de altfel ….

    Si credeti-ma-ti cultura nu face nici o diferenta .. as prefera sa schimb bruma mea de cultura cu o fractie din veniturile lui Gigi. Si nu uitati „fericiti cei saraci cu duhul” … si Gigi este fericit …

  17. Încheierea este exagerat-optimistă. Forțele care acționează acum în lume nu prea sunt favorabile menținerii și contituirii „cercurilor concentrice și ascensionale”.
    Cred că dacă l-ați întreba pe Elon Musk despre cultură, ar răspunde cam așa: Când aud de cultură, îmi vine să duc mâna la inovație!
    Și mai apoi, stratificarea socială s-a făcut și operează după un alt criteriu decât cultura: cașcavalul, mălaiul. Cultura a fost mereu un criteriu secundar, dacă nu chiar și mai mic în importanță.
    „Cultura va face diferența.” este echivalentul lui „Frumusețea va salva lumea.”
    Uitați-vă la cât de plini de spirit (esprit) sunt Iohannis, Ciucă, Cîțu, Ciolacu, Orban, Țiriac etc.

    • Astia gen Elon Musk, Zuckerberg, Bezos, Brin si altii sunt intradevar niste indivizi destepti pe felia lor insa foarte periculosi, pt ei nu exista cultura de nici un fel insa ei schimba lumea, schimba mai grav cultura, vana si esenta unei societati. Pt ei nu exista cultura, cultura fiind legata de un neam, o vorbire etc. pt ei conteaza doar expansiunea dincolo de limitele culturale.

  18. Frumos text. Se simte însă un fel de speranță (naivă zic eu) că oamenii vor să ajungă la cultura mare. Nu cred. Cred că le ajunge cultura de masă. Cultura înaltă va rămâne în continuare pentru f. puțini, care au gust și educație pt așa ceva. Comunismulul anilor 60-70 a fost o excepție sub aspect cultural, așa cum bine ați arătat în material.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro