vineri, aprilie 12, 2024

Dilema etic-estetic. Centenar Eugen Barbu

O nouă generație de dilematici vrea să ridice ștacheta morală la un nou nivel.[1] Sub auspiciile unui aparent raționament silogistic, omul versus creatorul, numitul Eugen Barbu este „centenarizat”. Să fie atât de săracă literatura română încât să fie nevoie să coborâm în tot felul de gropi promiscue moral pentru a recupera cadavre care nu vor să moară? Să fiu bine înțeles, literatura lui Barbu trebuie discutată în analele literaturii române (cu toate că nu cred că e un scriitor postbelic atât de valoros!), însă a o face printr-un centenar e problematic moralicește. Înțeleg că trebuie analizat dintr-o necesitate strict instrumentală (să vedem unde îl situăm și dacă poate fi așezat pe vreun piedestal), însă ideea de centenar anunță ceva deja programat, o cripto-reabilitare. Normal că criticii literari își pot da cu părerea cât vor și cât pot; mai mult, nimeni nu-i va acuza de paralogisme atât timp cât centenare și reabilitări se pot face într-o limită a bunului simț civic. Critica trebuie să-l abordeze, însă e greu de înțeles de ce fondatorul revistelor Săptămâna și România Mare are parte de o așa prioritate insultătoare.

 Probabil că dosarul Barbu se vrea a fi anti-establishment, însă nu reușește să fie decât o revoltă într-un cadru instituțional. Intenția e aberantă, de aici și rezultatul sofistic. Autorii dosarului (cât semantism a aglutinat acest inofensiv cuvânt!), în frunte cu literatul care a anunțat tema, ar trebui să știe că, la fel ca în cazul lui Eugen Barbu însuși, prin conceptul de centenar se propagă o agendă, anume de a întări ideea malignă că se pot salva încă multe din comunismul ceaușist. Prin urmare, să începem cu cel mai toxic personaj! Sună puțin conspiraționist, însă dosarul Dilemei trădează ceva din nostalgia generalizată (mai ales printre criticii literari) față de un comunism nedus până la capăt. Dacă acest autor este cap de agendă, sigur vor fi reabilitați, desigur estetic!, un Mihai Beniuc ori Alexandru Toma.

Prin acest dosar, critica literară dă tonul moral, nu literar. Nu este clar dacă este un gest neintenționat, deci inconștient, deci psihanalizabil (într-un mod foarte simplu de altfel), sau unul premeditat, lucid, nereprimat. Aici nu avem o dilemă absolută (ca în cazul tezei autorilor din Dilema, criticăm omul, analizăm opera), e posibil să fie amândouă, un amestec de diferite complexe (mai mult sau mai puțin vizibile și abordabile) și diferite calcule (mai mult sau mai puțin meschine). Poate unii dintre critici au fost bine intenționați, deci naivi, și nu au înțeles contextul grotesc și grăbit al centenarului. Câtă inocență (în realitate, promiscuitate valorică!)  și aroganță să crezi că poți fi obiectiv! Dacă tot s-a început anul prin aniversarea centenarului Barbu, de ce să nu și declamăm Anul Barbu?! Oare este atât de greu de înțeles că negația este afirmație aici? Că pretinzând că-l critici, îl omagiezi? Surprinzător că până am început să scriu acest material, nu există nicio reacție publică la ridicolul în care s-a situat Dilema. În afară de Ștefan Colceriu,[2] care pune punctul pe i, și Otniel Vereș,[3] care suspectează o anumită acalmie morală, nu au apărut reacții publice. Așteptând și alte reacții, mi-am dat seama că de fapt reacția pe care aș vrea să o citesc aș putea să o formulez și eu, chiar dacă mai puțin avizat, fără a fi versat în ale criticii. Sper că autorii centenarului să poată suporta și o meta-critică, o critică a criticii, în care abilitarea criticilor prin reabilitarea scursurilor din istoria literaturii române să nu treacă nefaultată (ca să rămânem și sub auspiciile comentatorului de fotbal Barbu) livresc.

Contextul este mult mai larg decât lasă să se vadă numărul fatidic al Dilemei, iar dilema etic-estetic este mult mai laxă decât s-ar bănui. Dosarul din Dilema nu e decât accentuarea unei instrumentalizări anunțate deja de Muzeul Național al Literaturii Române, care găzduiește, în sala „Petru Creția”, Expoziția interactivă Eugen Barbu: „Talentul e rotund”[4]. Act ratat! Circularitatea ne bântuie, ne întoarcem după 30 de ani la torționarul literaturii române. Dacă începând cu Muzeul Național al Literaturii Române, continuând cu Dilema, acest tip de centenar este aprobat tacit prin doar câteva reacții, anul se va termina cel mai probabil cu omagierea lui Eugen Barbu în forul Academiei Române! Și poate și cu vreun nume de stradă!

Scriitorul Barbu nu trebuie interzis, ci doar nu elogiat cu așa trombă și scuzat cu tot felul de eufemisme. Fideli spiritului dialectic, criticii nostalgici nu se sfiesc în a se grăbi să-l comenteze literar imediat după ce Monica Lovinescu a fost celebrată. Centenarul Barbu reflectă mai bine situația morală (promiscuă) a României, decât centenarul Monica Lovinescu. Faptul că Dilema vrea să se erijeze într-un obiectivism de o raritate și finețe subtilă nu descrie decât o inconștiență vecină cu incultura. Acești mari obiectivi ai literaturii sunt orbi în fața a ce înseamnă centenar! Discutați-l pe Barbu, cât vreți și pe unde vreți, dar scutiți-ne de centenare, cel puțin până când toate victimele sau urmașii victimelor lui nu mai sunt în viață. Omul Barbu a executat și s-a executat. În loc să se dedice un dosar victimelor barbiene, călăul este analizat detașat și nonșalant. Omul Barbu va rămâne în istorie drept creatorul lui Vadim Tudor, dacă se vrea mai mult, foarte bine (Succes!). Scriitorul Barbu – dacă mai rămâne ceva din urma plagiatului (probabil până și acest plagiat a fost realizat de altcineva în locul lui) – poate fi discutat literar și fără a ne erija în tot felul de jonglerii justificative. Celor cărora le place Barbu îl pot adula și într-un alt cadru, decât acesta pompos (expoziții, dosare centenare etc.). Sindromul Stockholm trebuie totuși să rămână într-o incintă, fără a-i extinde patologia spre societate. Ar fi mai înțelept ca fanii lui Barbu să încerce să-l urmeze în literă și nu în faptă: „Cuvintele pot face mult rău și mult bine, să le folosim cum trebuie. […] Nici talentul, nici posibilitatea de a înșira cuvintele cu geniu unul lângă celălalt nu scuză lipsa de caracter. Există și o răspundere imensă față de propria îndeletnicire. Unii scriitori o ignoră și când vor înțelege ce greșeală fac, poate… va fi prea târziu.” Eugen Barbu (într-un interviu din 1966).

Oricât de strident s-ar trâmbița disjuncția absolută între etic și estetic, efectul e de comasare a vieții și creației eugenbarbiene. Îl recuperăm pe scriitor deocamdată, mai târziu poate și pe omul Barbu (vom argumenta atunci că nu a fost și el decât un simplu emanat al epocii!). De aceea, cred că dosarul dilemei barbiene este doar unul simptomatic. Lucrurile sunt mult mai purulente.

Discuția, dacă va mai urma vreuna, se va purta în termeni maniheiști: de ce fascistul Eliade nu suferă și el o damnatio (cum e posibil să mai fie încă lectură obligatorie Maitreyi pentru liceeni?)? Polemica va aluneca spre dreapta versus stânga. Or, cazurile Barbu sau Eliade nu ar trebuie discutate în funcție de apartenența lor ideologică, ci în funcție de verticalitatea lor morală, iar, acolo unde este cazul, de valoarea lor literară.

Gândul meu este destul de radical și consonant cu teza anunțată în Dilema, arta trebuie discutată și savurată în sine, trebuie discutată doar de dragul artei, independent de creator, atunci când există valoare în creație. Or, în cazul lui E. Barbu, n-am fost convins nici de pana lui și nici de vreun critic că e ceva care trebuie să rămână posterității. Cred că literatura română este mult mai bogată și nu suntem într-o situație în care trebuie urgent rediscutat (recuperat și chiar elogiat!) un Eugen Barbu.

Și mai clar, sunt în dezacord cu ideea că eticul și esteticul sunt unul și același lucru (formulă preluată de la Wittgenstein, chiar dacă la el este folosită într-un alt context). O analiză strict obiectivă a lui Barbu (și a altora de teapa lui, Vadim, Păunescu) e necesară, însă în Dilema, sub pretextul obiectivității, se reușește (poate se și urmărește?) o reabilitare. Nu e nicio dilemă, ci doar o lemă. Dilema se învechește.


[1] https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/groapa-cazul-si-centenarul-2341791.html

[2] https://republica.ro/damnatio-memoriae-pentru-eugen-barbu

[3] https://republica.ro/fripturismul-scriitoricesc-roman

[4] https://mnlr.ro/expozitie-interactiva-eugen-barbu/

Distribuie acest articol

50 COMENTARII

  1. Singurul merit al lui Eugen Barbu e scrierea romanului Groapa, o capodoperă a cărei publicare e aproape inexplicabilă, în contextul cumplit al anilor 50, așa cum s-a întâmplat și cu Moromeții 1, Cronică de familie și Bietul Ioanide. Invidia care l-a ros pe Eugen Barbu, aceea față de Marin Preda i-a întunecat opțiunile și textele. Scandalul de plagiat după Paustovski reprezintă bomboana de pe coliva unui autor care și-a risipit un anume talent în scopuri meschine. Este evident că actrița Marga Barbu, care i-a fost soție până la moartea scriitorului, apoi a devenit soția actorului Constantin Codrescu, după cum citesc pe wikipedia are merite mult mai numeroase. Despre invidia încercată față de Adrian Păunescu nu mai zic nimic, dat fiind faptul că poetul volumului Pământul deocamdată rămâne, totuși, cel mai eficient, cel mai mare propagandist al regimului dintre 1945 și 1989.

    • Manolescu susținea că dotarea intelectuală a autorului nu prea putea explica un roman ca Groapa. Eu personal nu am cum să evaluez această afirmație însă mi se pare destul de evident că cine a putut scrie „Groapa” nu s-ar compromite cu un roman atât de schematic ca „unsprezece” de pildă, fără absolut nici o miză. Așa că mă aștept ca la un moment dat să aflăm cine e autorul adevărat și în care din pușcăriile comuniste a decedat. Cumva nu putem să facem abstracție de felul în care gruparea din jurul lui a funcționat ca „braț literar” al securității, așa că putem presupune că ar fi putut exista și un ajutor în impunerea lui ca scriitor. Evident sunt doar speculații, dar cred că e posibil ca un scriitor bun să rateze un roman dacă nu i-au reușit unele procedee, dar să nu „încerce nimic” mi se pare incredibil….

        • Situația cu Mitrea Cocor ( sincer, nu am citit) e diferită. Sadoveanu „trebuia” să producă ceva pentru noul regim, fiind deja consacrat, poate chiar intenționat ar fi vrut să pară nătângă, pentru a se „delimita” . Poezia lui Bacovia în care ne amenință că o să dea curând la cap e evident ne-bacoviană și nu are nimic de spus, poetul nu a avut probabil nici o intenție să o integreze în restul operei, trebuia „bifată”. Autorilor interbelici li s-a cerut această „închinare”. Eugen Barbu nu era în această situație, el era un om al regimului. Nici măcar nu era obligat să scrie un nou roman, mai ales că regimul îl folosea mai degrabă pe post de ghioagă la „Săptămâna”, romancieri ca în „Unsprezece” avea zeci dacă nu sute… Numai că nu îi putea vinde decât la pachet cu Preda, Nichita Stănescu ( mai țineți minte, se vindeau împreună ca să scape de ele). Ori știau și ei că asta nu ajută la nimic, o carte care să aibă efect trebuie citită, nu folosită pentru a suplini criza de hârtie igienică…

      • Același întrebare a pus-o și Soljenitin referitor la romanul Pe Donul liniștit ?!? Oare cine l-a scris cu adevărat? Ca pretinsul autor n-a mai “produs” nimic de luat în seama, ca și “centenarul” nostru ! Cu mulți ani în urma nu-contestam pe E Barbu ca autor, considerând vastă sa “experiența” în lumea mahalalei sordide și a mahalagismului care i-a caracterizat intreaga viata. Să fim clari – și eu am copilărit intr-o mahala bucureșteană, dar am cunoscut nenumărați “mahalagii”, corecți, muncitori, respectuoși – cu care nu mi-a fost rușine să stau de vorba și de la care am avut ce învață.

    • Precizare: Marga Butuc s-a casatorit cu Constantin Codrescu, au divortat (ea motivand „interventia” soacrei). Apoi a urmat mariajul cu E. Barbu si succesul fulminant al divei trecuta binisor de prima tinerete si sustinuta de „porterul” Fl. Piersic.

  2. in loc de o „luare de pozitie” si randuri scrise sub imperiul gandurilor de revolta, justificate dealtfel dar mai potrivite la o discutie cu prieteni decat publicate intr-un articol, ar fi mult mai eficient de prezentat dovezile ca Eugen Barbu a plagiat, masiv, si in forma continuata.
    Cat despre Mircea Eliade „fascist”? A fost un simpatizant legionar sub aripa lui Nae Ionescu, fata de care se simtea probabil „obligat” pentru ca l-a re-angajat la Universitate dupa ce a fost dat afara in urma unui scandal orchestrat de…legionari. Si-a negat contributia la articole scrise in ziarul legionarilor (acestia raman in istorie doar prin crimele lor, incompatibile cu crestinismul declarat). Eliade fost singurul individ eliberat de regimul dictatorial carolist dupa ce a fost arestat in lotul legionarilor, ceilalti fiind executati. Deci sa zicem posibil legionar…dar „fascist”?

    • Traienica ! A compara pe M. Eliade cu lepădătură securității E. Barbu este ca și cum ai compara pe Împăratul Traian cu Leana “Lu’ zăpăciți din capi’ satului” ! Dar insinuarea cu “fascist”sau “legionar” mă convinge de trecutul matale de vajnic PCR-iat, sau securist, care le știa pe toate ! Și as vrea să-ți comunic, ca uitându-ne la numărul de victime: uciși, întemnițați, cu sau fără proces, muți ani prin “lagărele și închisorile morții” , comuniștii au depasit cu mult legionarii și – chiar – fasciștii (de fapt nazistii, dar cum bolșevicii, “cei mai comuniști” nu prea stau bine cu cultura …. mai confundau) Așa ca mai “ușor cu pianu’. pe scări !

      • a. analfabetism functional? (lecturarea unui text fara a-i intelege sensul)
        b. tendentiozitate?
        c. ireverenta gratuita si deplasata?
        d. „betie de cuvinte”? …nu…aici e vorba de –
        e. toate cele de mai sus

        • Tot nu vrei să înțelegi ! M. Eliade este un munte în cultura – pe plan mondial ! Nu se compara aurul cu scârnă – chiar dacă au aceeași culoare – Adulmeca … parfumul !

  3. Am citit mai intii Unsprezece si apoi Groapa si Princepele. Pe scurt: Bun scriitor (lasam la o parte plagiaturile), porc ca om (vezi printre altele atacurile la adresa Europei Libere ori cirdasia cu Vadim Tudor proxenetul).
    De acord cu autorul articolului ca Dilema n-ar fi trebuit sa scoata un numar cu antetul „centenar” dar altfel din cele trei articole citite pe site reiese dihotomia om/opera si o destul de echilibrata apreciere a operei.
    Bucurestenii pot sa admire vila in care a trait, care azi gazduieste un cabinet stomatologic: https://b365.ro/nascut-in-mahalaua-cutarida-scriitorul-eugen-barbu-patronul-a-ajuns-sa-locuiasca-intr-un-palat-mediteranean-nationalizat-din-mijlocul-bucurestiului-interviu-cu-arh-madalin-ghig-500855/
    E interesant de aflat astfel cum putea sa traiasca un scriitor – talentat dar conformist dpdv politic – intr-o tara comunista.

    • Dacă țineți să-l pomeniți și pe Vadim Tudor -de parcă nu era de-ajuns E Barbu – v-as ruga,referitor la calitatea ce i-o atribuiți, să nu uitam ca “de-or canapeaua” din biroul lui a lansat multe – și bine dotate, cel puțin fizic, tinere cu “viitor de AUR” – azi elemente de baza în PSD, ba chiar și …. Primărițe!

  4. Daca cineva te injura sau te jigneste, trebuie sa vezi cine este acel cineva. Daca omul este un tip cu notorietate ,sa iei aminte. Daca nu, uita, treci mai departe.
    Sunt oameni care vor cu orice pret sa fie bagati in seama. O parte se acopera de ridicol si, culmea, se simt bine,si-au atins scopul.
    De idiotii patologici sa ne fie mila. Nu huliti si nu scuipati.
    Cand se termina argumentul, incepe injuratura!

  5. Ca să fiu și eu răutăcios voi zice numai că din toată literatura din perioada comunistă nu va rămânea nimic în istoria literaturii. Poate doar Moromeții lui Preda și câteceva din…Eugen Barbu. Asta estetic vorbind, etic și moral nici atâta (…).

    • Eh, nu zic oare fratii ismailiteni ca Dumnezeu e mare si milostiv? Ba chiar asa. S-atuncea, in mizericordia-I, o sa va dea o viata cu belsug de ani , de pus in multe hambare… si-ti avea vreme a mai afla vreun nume ori, chiar mirabila indurare, a mai ceti vreo carte (din toată literatura din perioada comunistă )…

  6. nu stiu, mie mi se pare o prostie sa analizezi un artist,creator dupa activitatea politica; pentru simplul motiv ca in democratie exista -sau ar trebui sa existe- pluralism politic; in clipa in care un creator este discreditat de o grupare politica, tocmai ridica mingea la fileu adversarilor, care-l glorifica; si ce am realizat? un cult al personajului… negativ; cand toate gruparile politice il blameaza pentru activitatea politica, inseamna ca este ceva in neregula in societatea respectiva;

  7. Alte literaturi au rezolvat-o cu ”verticalitatea morală” și au drept criteriu autenticul trăirii, urâte sau frumoase dar adevărate! Habar n-am dacă Eugen Barbu, ca om, a fost canalie ori un om cinstit. Știu însă că, indiferent cine a fost, autorul Gropii, al Principelui, al Săptămânii nebunilor a fost un om de talent. Nici n-am încredere într-unul cinstit, cu frică de Dumnezeu și care scrie literatură. Nu-l citește nici dracu’!
    Arta nu-i morală, cel puțin cea pe care o frecventez eu, și nici nu mă interesează asta. Că sunt tot felul de politruci angajați ideologic (interesați, dezinteresați!) în tot felul de tabere – treaba lor. A-l judeca astfel pe Mircea Eliade înseamnă să ieși din Europa acelor ani, din sincronismul perioadei și asta se face doar cu o tendință rea. Orice om de valoare are o umbră și cele mai mari umbre le au piscurile înalte.
    Știu multe mărturii despre mizeriile literaturii române din perioada comunistă, unul tot cățărându-se pe cadavrul celuilalt numai pentru a-și tipări cartea, gata la orice compromis și mai știu că între aceste canalii, în amestec cu oamenii cinstiți, deseori în aceeași ființă, anume pentru a adânci tragedia, între acești scriitori și artiști m-am născut, am învățat carte și am ajuns în această lume între contemporanii care dau cu pietre în cei de ieri. Fiți fără grijă, canaliile de azi vor fi eroii de mâine și vor avea statui mai înalte decât canaliile de ieri. Cum să nu râzi când auzi că Eliade a fost fascist și, sunt și asemenea voci, ar trebui dat afară din Panteonul spiritului românesc! Ha, ha!
    Talentul adevărat n-are mamă, n-are tată, n-are Dumnezeu! Și un criminal poate fi poet, chiar unul mare; doar că nu mi l-aș dori de ginere. În rest îi voi recita versurile oricând!
    E mai bună lumea de ipocriți în care am ajuns când, jurând cu o mână pe Biblie, cu cealaltă te politicianul fură și te-njunghie?
    Nu este nicio dilemă între etic și estetic, doar că asta este încă o ipocrizie de sub poala bisericii care vrea să ne acopere până la a înăbuși orice urmă de gând liber. Mai știu însă că, e în firea umană, noi ne alegem argumentele convenabile conform disonanței cognitive. Ce nu-mi convine, nu există!

    • Curat și echilibrat. Cum textul nu are nicio valoare fără contextul care l-a generat, tot așa, autorul de literatură nu poate fi rupt de epoca să. Creația, însă, este liberă de zoon politikon, precum spiritul (duhul) este liber de materie. A te război cu trecutul este sinonim cu a te opune schimbării.

  8. Cinstit vorbind, Barbu a fost un bun scriitor, cu toate pacatele lui (cele pacatoasele). Mai bun decat multi scriitori contemporani care sunt acum liberi sa scrie despre ce vor, dar ale caror carti nu se prea vand. “Scriitorul Barbu nu trebuie interzis,” zice autorul articolului, de parca ar fi Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste.

  9. Ideea unui câmp literar edenic, unde talentul se desfășoară în toată măreția lui căutând un adevăr de negăsit este greu de susținut. Maestrul matusalemic al canoanelor are convingerea că -natura ca natura- dar grădina musai să fie plivită. Maestrul venerabil al dilemelor a pigulit rețetarul și le-a instrumentalizat; aiurea cu arta pentru artă sau arta cu tendință. Printr-o judicioasa relativizare se cuvine în principal să conservăm și dacă mai țin balamalele să aruncăm câte o săgeată în viitor. Maeștrii onorabili, convenabil ancorați academic, la gazete, în consilii și comitete, plusează și ei pe principiul ‘să fie bine să nu fie rău’. Maeștrii stimabili, încă în vână, observă și fac socoteli; conservele se bombează până la explozie, prestigiul nu mai face profit, literele se contorsionează până la a deveni necunoscute.
    Ce să facă turmentatii cu adicție în afară de a colinda din cârciumă în cârciumă în căutarea de extrasenzatii până când falimentul, boala sau moartea îi va evacua din scenă.
    Greu de acceptat că, după ce ai fost totul, ajungi să nu mai fii nimic.

  10. De acord, ca om a fost o canalie. Dar ce aveți cu scriitorul ? Se vorbește despre plagiat dovedit. Dar nu este cazul cu „Groapa” și „Princepele”. „Groapa” a scris-o în cunoștință de cauză, fiind născut în ea. Iar „Princepele” nu are cum să fie, deoarece geneza romanului se află în „Caietele Princepelui”. Cărtărescu a afirmat la TVR Cultural că îl admiră ca scriitor, delimitând scriitorul de omul abject care a fost Eugen Barbu. Sunt mulți care nici nu l-au citit, doar au auzit despre el. Dovada ? „Princepele” este corect, nu Principele. „Princepele” este o capodoperă, și frânturi din el sunt împrăștiate prin filmele cu haiduci. Este o limbă de ev mediu, în mare parte inventată de autor, cu cuvinte ce nu apar în dicționare, și romanul conține o premoniție a ….Casei Poporului !
    Cu ani și ani înainte de construirea Casei Poporului, în romanul „Princepele” se descrie ambiția unui domn fanariot de a face un palat nemaivăzut în Buceresci. A face afirmația că tot ce a scris Eugen Barbu nu are valoare, înseamnă ignoranță. Atunci cu Sadoveanu ce facem ? Omul Sadoveanu și scriitorul Sadoveanu, au fost același individ. Dar cât de diferiți unul de altul !
    Am auzit că autorul lui „Cuore” , Edmondo de Amicis, nu a fost pentru familia sa chiar lapte și miere…..Au fost scriitori alcoolici, afemeiați, consumatori de droguri, violatori, criminali, colaboraționiști, spioni…ș.a.m.d., dar nu au rămas în Istoria Literaturii Mondiale pentru asta.
    Voi folosi o metaforă. Sunt cântăreți cu voce de înger, care au răsuflarea de cadavru în putrefacție. Dar când îi asculți la radio, t.v. sau de pe disc, mirosul nu există.
    Scrieți domnilor scriitori contemporani, scrieți capodopere care să-l facă uitat pe Eugen Barbu, pe Sadoveanu, pe Eliade și pe alți autori „controversați”. Până atunci nu mai dați cu pietre.
    O mie de ani pace !

    • Alooo, dom’ Vasile (si inca cativa de mai sus)…ai citit articolul sau vorbesti din auzite? Pe scurt e vorba de proiectul de omagiere a lui Barbu, intr-un mod festiv si organizat, ceea ce l-ar valida nu numai ca scriitor ci si ca om, ca personalitate.
      Asta e in discutie, oportunitatea unui asemenea mo(nu)ment, nu negarea totala a valorii de scriitor.

      • Aveți și dumneavoastră dreptate, DAR….ați auzit de un academician pe nume Constantin Bălăceanu-Stolnici ?
        I se mai spune(a) și Turnătoru’, și nu pentru că ar fi lucrat în tinerețe la vreo turnătorie. Ei bine, acest om a fost sărbătorit la centenar de Academia Română. Și măcar să fi lăsat în urma lui măcar un sfert din cât a lăsat Eugen Barbu.

  11. Atâta timp cat exista Cancel Culture este OK sa fie anulat Eugen Barbu. Ba chiar si Sadoveanu. De Goga nu mai vorbim. Ba si Arghezi si Slavici pentru colaboraționismul lor in timpul ocupație germane a Bucureștilor din primul răzbel.
    Lăsând gluma la o parte sunt de admirat multi scriitori, dincolo de valoarea lor literara, care s-au dus voluntari in primul război mondial. Unii au rămas infirmi, alții au murit.
    https://main.components.ro/uploads/c8240ad5f29b1c2d4897d585f59b17dd/2017/03/Scriitori_romani_n_primul_r_zboi_mondial.pdf

  12. Eugen Barbu este un scriitor cu S mare, i-a frecventat asiduu și iubit pătimaș pe Cei Mari (să ne-amintim carticica lui ,,Măștile lui Goethe” o bijuterie printre celelalte perene și durabile cărți ale sale ; talent viguros, erudit, sobru, conștiincios și muncitor exemplar. Pe colegii ticăloși, otrăvuri, ca să-i pună la respect cât decât, lei trântea pe masă la Uniunea Scriitorilor o geantă doldora cu maculatura zicându-le : ,,Știți ce am eu aici ? Dosarele voastre !” Omul cu tarele, neajunsurile sale e-n pământ, însă Opera – ne convine ori nu – va dăinui. Cine-i frecventează pe Cei Mari, cum admirabil a făcut el, distinge și acceptă valoarea, altminteri e meschin, mărunt și mort.

  13. Dilema veche este o revista exceptionala. „Centenarul Eugen Barbu” nu este o reabiltare etica sau o apologie. Contine 5 articole in care se analizeaza opera lui in paralel cu biografia detestabila, introducerea fiind facuta de Marius Chivu, cu o balanta perfecta.
    Home Tema săptămînii
    Centenar – Eugen Barbu
    Groapa, cazul și centenarul
    Marius CHIVU
    Publicat în Dilema Veche nr. 1037 din 22 februarie – 28 februarie 2024

    Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.

    Imediat după căderea comunismului, denunțat drept „cel mai mare gangster” literar din perioada ceaușistă, „terorist cultural” și, nu în ultimul rînd, plagiator, a fost exclus din Uniunea Scriitorilor, dispărînd apoi fizic destul de repede (nu înainte de a fonda publicația România Mare și a cofonda, împreună cu Corneliu Vadim Tudor, partidul naționalist cu același nume) și lăsînd în urma lui o moștenire obscură, dificil de evaluat chiar și astăzi, la trei decenii de la moartea sa.

    Spirit coleric și agresiv, lipsit de scrupule, oportunist literar și carierist politic (a fost membru supleant în CC al PCR, apoi membru corespondent al Academiei, apoi deputat în Marea Adunare Națională), Eugen Barbu a devenit, după faimoasele Teze din iulie 1971, „ștabul scriitorilor încolonați la comanda Partidului”, după cum îl numește unul dintre colaboratorii acestui Dosar, denunțînd politic, hărțuind și terfelind jurnalistic în numele ideologiei de partid, în paginile revistelor Luceafărul și Săptămîna (oficiosul Partidului și al Securității), adevărații scriitori ai perioadei, pe cei independenți sau critici față de regim, dedicați „autonomiei esteticului”, de la discipolii lui Constantin Noica și figurile diasporei (Monica Lovinescu, în principal) la tinerii poeți optzeciști (Mircea Cărtărescu ș.cl.).

    Plagiator, pamfletar și polemist imund, naționalist și protocronist, antisemit și xenofob în deceniile ’70-’90, Eugen Barbu a fost însă (și) un scriitor harnic și talentat (prozator, poet, traducător, diarist, reporter, eseist, publicist, dramaturg și scenarist – a co-creat seria filmelor cu haiducii lui Mărgelatu, o contribuție semnificativă la cultura pop românească), care a dat o mînă de povestiri și două romane (dintr-un total de 12) considerate, aproape unanim, relevante literar și azi: Groapa (1957) și Săptămîna nebunilor (1981).

    Romanul frescă a periferiei bucureștene Groapa, publicat la doi ani după Moromeții, este capodopera sa, deși părerile criticii sînt destul de nuanțate, de la a fi pus în descendența unor Arghezi și Mateiu Caragiale, superior lui G.M. Zamfirescu etc., pînă la a fi considerat epigonul acestora și, de fapt, al multor altor înaintași. „Numărul creditorilor lui Barbu este balzacian”, afirmă Nicolae Manolescu în Istoria… sa, și continuă: „originalitatea celui mai original roman al său, Groapa, care a părut incotestabilă la apariție, se cuvine privită cu circumspecție”, criticul amintind de plagiatele dovedite în cel puțin două dintre romanele sale: Princepele (1969) și Incognito (4 volume, 1975-1980).

    Ce rămîne valoros din opera literară a lui Eugen Barbu, cum o judecăm, inclusiv d.p.d.v. etic și moral, și, în general, ce facem, cu „moștenirea” sa cultural-politică? Pornind de la aceste întrebări, puse cu ocazia centenarului scriitorului, am conturat Dosarul de față[…]

    • multumiri pentru comentariu, pentru mine mult mai informativ decat articolul!
      Plagierea dovedita si utilizata repetat, il descalifica ca un mare scriitor, iar povestirile din Groapa, desi facute cu talent si foarte probabil apropiate de realitate, sunt cel putin partial culegere de texte auzite in mahala, si redactate cu un anume talent. Cat de mult talent? Am citit in Catavencu anilor 1990-94 multe astfel de povestiri, cel putin la fel de talentate, iar autorii lor nu si-au revendicat un loc de cinste in cultura romaneasca.
      Mai ramane intrebarea: pentru cine este EB un personaj important in literatura romaneasca? Cine considera ca trebuie inaltat in panteon, alaturi de Blaga, Petrescu, Teodorescu, etc etc?

        • „Dar un critic literar adevarat este ca un medic”
          Medic care a depus juramantul sau medic homeopat sau specialist in acupunctura sau saman?
          Trebuie o emisiune TV saptamanala „Ce se intampla criticule?”
          :))

    • Dacă în cazul „Incognito” nu pot să vă aprob, dar nici să vă dezaprob, afirmația de plagiat, pentru că nu am citit opera, în cazul „Princepelui” cred că nici nu se pune problema plagiatului. A existat o afirmație a lui Marin Sorescu, care se minuna de mulțimea surselor folosite de Barbu pentru scrierea romanului.
      Este vorba despre tehnica colajului și este folosită și în alte domenii, în special în artele vizuale. Scriitorul însă își divulgă sursele ! Și în subsolul paginii dar și în „Caietele Pricepelui”, caiete în care a adunat materialul folosit în structura și zidăria romanului. Afirmația lui Sorescu a fost preluată de Manolescu nerumegată. Așa cred eu că se face literatura : citești, asimilezi, reformulezi, repovestești,citezi,dar produsul final este al tău. Aud mulți „cunoscători” de ocazie care identifică imediat sursa. „Dacă dragoste nu e nimic nu e ” cum a zis Marin Preda în…Aiurea, Preda a preluat-o de la altcineva care a trăit cu secole înainte. Asta înseamnă că Preda l-a plagiat pe Sfântul respectiv ? Sau, se afirmă în mare neștiință, că actorul cutare a zis cutare vorbă ce a rămas în cultura populară. De fapt actorul a făcut celebră o replică scrisă de un scenarist celebru (căreia majoritatea nu-i știe numele).
      Un regizor este acuzat că a denaturat Istoria când de fapt pe genericul filmului, scrie clar că autorul nu este el, ci scenaristul.El a regizat filmul dar de scris l-a scris altul. Nu știu dacă paralela cu filmul are relevanță, dar aș vrea să știu ce operă a plagiat Eugen Barbu în „Princepele” ?
      „Ghepardul” lui Lampedusa sau ceva care să semene cu Princepele, măcar cum seamănă o girafă cu o cămilă.
      De unde s-a inspirat Eugen Barbu când a scris despre relația „nepotrivită” între un domn fanariot și un tânăr messer italian ?
      Să zicem că în descrierea epidemiei care a lovit Bucureștii, a luat din Camus. Dar pentru descrierea ospețelor, a zecilor de feluri de mâncare, pe care niciun masterchef din ziua de azi, nici nu le visează, de unde s-a inspirat ?
      La o astfel de operă nici doamna Emilia Șercan nu ar găsi ceva în neregulă. Oare Digestele lui Justinian sunt tot un plagiat ?
      În urmă cu niște decenii, făcea senzație un artist vizual, Ion Bârlădeanu, dacă nu mă înșel, care trăia într-o scară de bloc și care făcea colaje din ziare și reviste. Descoperit de un impresar de artă, acesta a ajuns să expună în Occident, dar a fost doar un foc de paie. Există și un film despre el, „Lumea văzută de Ion B.” dacă iarăși nu mă înșel. Artistul a revenit de unde a plecat, în scara de bloc, unde a și murit.Oare a fost un plagiator ? Folosea fotografii făcute de alții, extrase din texte scrise de alții. Vă întreb, pentru ca se vede în felul în care vă argumentați afirmațiile, un condei de filolog și, de data asta chiar nu mă înșel !, un profesionist al scrisului. Poate că scriitorul a fost atacat de cangrenă dar mult mai târziu. În romanul „Princepele” se vede muncă multă și erudiție. Eu nu văd în acest caz un impostor. Ca să faci un mozaic de artă, trebuie să știi ce să faci cu miile de pietricele colorate. Chiar dacă sunt luate de prin curțile altora.
      Cu respect !

  14. Chestia cu „centenarul” gasesc ca este deplasata.
    Sper ca tinerii ii citesc totusi , fara a-i eticheta ideologic pe Fanus Neagu, pe Barbu, pe Țoiu, pe Gabriela Adamesteanu, pe dramaturgul Sorescu, pe Stefan Banulescu, pe Cosaşu , pe Botta, pe incomodul Daneliuc…
    Unde sunt situati valoric Petru Popescu, Petru Dumitriu ?
    In ce masura este important faptul ca mediocrul scriitor Dinu Sararu a fost un exceptional manager al Teatrului Mic si un abil imblanzitor al cenzurii?

      • L-au caracterizat foarte just.
        Ca director al Teatrului Mic insa, a fost tot ce isi poate dori orice colectiv de actori, regizori, scenaristi de geniu.
        In mod cert nu ii citea el pe Tennessee Williams ,Cehov pe Bulgakov, dar din admiratie si respect pentru intreaga echipa Teatrului fenta, cumpara, santaja zbirii cenzori, adica facea tot ce ii permitea caracterul pentru ca publicul sa participe la reprezentatii exceptionale, egale cu cele interpretate la Royal Shakespeare Company.

        • Totuși, romanul „Nişte ţărani” rămâne o carte importantă şi chiar oarecum curajoasă la momentul apariţiei şi justifică, chiar dacă ar fi rămas singura operă a autorului, o menţiune onorabilă în istoria literaturii noastre.

        • Referinta furnizata in comentariu este Teatrul Mic.
          Am vazut spectacolul si in sala erau 13 grade si toata lumea era cu paltoanele!
          Va luati informatiile/indicatiile de la criticul securist si cenzor de pe forum?

          • Am avut sansa sa pot lua bilete la spectacolul jucat de Teatrul Mic la Sala Palatului si nu era frig.
            Cu palton si minusi mergeam la Bulandra la Gradina Icoanei si la Atheneu. Am asistat la un concert al lui Dan Grigore care a cantat cu minusi fara degete si inainte de interpretare un domn a aparut cu o aeroterma care sufla spre pian. Ne-a spus jenat ca instrumentul din pricina gerului s-a cam dezacordat! Istoric moment.
            Nu inteleg la care critic va referiti..La Mira Iosif? Nu am inteles de ce a plecat la Brussel caci nu o cenzura nimeni, era in gratiile Puterii. I-a luat locul iubita lui Florian Potra, Alice Georgescu …
            Cat vorbiram noi, Dinu Sararu s-a dus sa se intalneasca cu Iordache, cu Manolache, cu Valeria Seciu…Dumnezeu sa il ierte!
            Teatrul Mic a fost distrus cand a incaput pe mana lui Florin Calinescu, personaj grotesc, nociv, care ura acel colectiv de artisti

  15. Pornind de la tonul domnului autor, inevitabil mă întreb cum s-ar fi comportat pe linie de morală, dacă s ar fi nascut cu 70 de ani mai devreme.

    • Probabil că ar fi murit la Gherla, Aiud, Jilava etc. Dacă ar fi scăpat din țară, ar fi fost poate la europa liberă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Florin George Calian
Florin George Calian
Florin George Călian este cercetător științific în Filosofie și Studii Religioase la Centrul de Cercetare Ecumenică, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu. Este doctor în filosofie (Central European University, Budapesta); coordonator al colecției de filozofie „Ratio” şi al seriei „Dan Sluşanschi” pentru editura Ratio et Revelatio.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro