miercuri, februarie 8, 2023

Dilema lui Avram Iancu: națiune și acțiune vs. revoluție și idealuri

„Credem și vedem prea luminat că azi-mâine un element gigantic vrea să-și dea mâna peste noi și peste voi, care ne va îneca în scurt timp, încât nu vor rămâne decât urme din existența noastră. Amândouă părțile vedem că ne amenință pericolul, și încă apropiat, totuși nu ne putem înțelege. Nu știm din ce pricină pisma sau doar superbia își învârtesc sabia între noi și voi ca nici în ceasul agoniei să nu putem vorbi de aproape.”

Din scrisoarea adresată de Avram Iancu colonelului Jozsef Simonffy, iulie 1849

Pe măsură ce se apropie sărbătoarea națională de „1 Decembrie”, mă gândesc mereu cum se face că, în ciuda imenselor tensiuni sociale și geopolitice acumulate la început de secol XX, doar în parte stinse în „Marele Război”, s-a întâmplat totuși pentru români miracolul „Marii Uniri”. Așa am ajuns să scriu despre iosefinism și răscoala lui Horea[1], iar acum despre Avram Iancu. Nu vreau însă să anticipez.

În deciziile sale privind problemele poporului român din Ardeal, scria istoricul Zoltán Tóth[2], „Curtea și autoritățile aulice au avut mereu în vedere rolul compensator pe care îl putea juca această foarte numeroasă, dar înapoiată populație (la începutul secolului XVIII, n.m.) în raport cu rebelul element maghiar protestant”[3].

La fel, explică Tóth, erau folosiți și sârbii ortodocși (așezați în sudul Ungariei) de către Curtea de la Viena, dar care se bucurau totuși de privilegii imperiale, spre deosebire de românii din Transilvania, care au avut ghinionul de a fi națiune tolerată în principat, conform pactului „Unio trium nationum”, încheiat la Căpâlna, în septembrie 1437 între unguri, sași și secui – pact pe care din păcate „Diploma I Leopoldină” (1691) l-a confirmat.

Uniația, adică unirea unei părți a cultului român ortodox ardelean cu Biserica Catolică, începuse să ofere românilor o altă perspectivă către egalitate (pe care Diploma II Leopoldină de la 1701 ar fi putut să o întărească, dacă ar fi fost aplicată), la fel cum edictele lui Iosif al II-lea, privind toleranța religioasă (1782) și de desființare a iobăgiei (1785) dacă s-ar fi aplicat în litera lor, emanciparea națiunii române din Transilvania s-ar fi tradus în realitate la început de secol XIX. Dar nu s-a întâmplat așa…             

PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX TRANSILVAN

Provinciile în care românii erau majoritari la mijlocul secolului XIX și erau incluse în Imperiul Austriac sunt ceea ce era numit atunci Marele Principat Transilvania, căruia i se adăugau Banatul, Crișana și Maramureșul, cele trei fiind cunoscute sub denumirea de „Partium”, care erau incluse în Ungaria. În 1850, rezultatele unui recensământ desfășurat în Marele Principat Transilvania arăta astfel: 1.225.619 români (59,4%), 536.843 maghiari (26%), 192.270 germani (9,3%), 78.884 țigani (3,8%), 15.606 evrei (0,7%), 7.687 armeni (0,4%) etc.

Prima jumătate a secolului XIX, a absolutismului imperial austriac girat de cancelarul Klemens Wenzel von Metternich, nu a oferit foarte multă libertate de opinie și pentru afirmare nu doar românilor, în continuare rămași într-o poziție de inferioritate în societatea transilvană, dar nici măcar reprezentanților stărilor: ungurii, sașii și secuii. Dieta, de exemplu, a fost reconvocată abia în 1834, după 23 de ani de inactivitate oficială.

În Dieta transilvană, în care românii erau cvasiinexistenți, se crease o majoritate a maghiarilor care se opunea Curții de la Viena și își dorea ca împreună cu Principatul Ungariei să formeze un singur stat – Regatul Ungar – desprins de sub dominația habsburgilor.

În tot acest timp, românii rămăseseră credincioși idealului lor imediat, de a se emancipa și ajunge în rând cu națiunile privilegiate. Episcopii greco-catolic – Ioan Lemeni și ortodox – Vasile Moga au continuat să trimită în acest sens petiții Curții Imperiale de la Viena (1834, 1837, 1842), cerând respectarea promisiunilor din 1701 și 1782.

Anul 1842 a fost an de încercare, pentru că Dieta transilvană majoritar maghiară a promovat pentru semnătură imperială proiectul de lege prin care limba oficială în provincie să fie cea maghiară. Proiectul de lege și crescândul naționalism maghiar din Ardeal a început să-i irite inclusiv pe sași[4], pastorul Stephan Ludwig Roth oferind o replică polemică legislatorilor din Dietă, totodată o invitație la intervenție din partea autorităților imperiale[5]:

„Domnii din Dieta de la Cluj voiesc să vadă născută o limbă de cancelarie și acum se bucură că copilul a fost adus pe lume. A declara o limbă drept oficială a țării nu e nevoie. Căci noi aveam deja o limbă a țării. Nu este limba germană, dar nici cea maghiară, ci este limba valahă. Oricât ne-am învârti noi, națiunile reprezentate în Dietă, nu putem schimba nimic. Asta este realitatea.”

În cele din urmă Ferdinand I de Austria a respins proiectul de lege privind limba oficială în instituțiile Principatului Transilvania în forma aprobată de Dietă în februarie 1848. Ar mai fi de semnalat și faptul că, în 1847, Dieta a revăzut textul legii din 1842 și a aprobat și o nouă versiune, care a adus limba germană alături de cea maghiară în publicarea textelor de lege și nu a mai reglementat o obligativitate de trecere a învățământului în limba germană la cea maghiară sau scrierea matricolelor bisericești în limba maghiară.

Evident, limba română a continuat să fie disprețuită de națiunile privilegiate. Dar cel mai greu a cântărit în ochii românilor transilvani noua lege a urbariului aprobată de Dietă în 1847, care au fixat noi sarcini iobagilor și jelerilor, majoritar români.

CANCELISTUL AVRAM IANCU VEDE ȘI ÎNȚELEGE PREABINE

În 15 martie 1848, izbucnește la Pesta o răscoală populară care a marcat începutul revoluției maghiare. Zece zile mai târziu, la Târgu Mureș, „canceliștii” maghiari și români se întrunesc și semnează un memoriu (ce fusese redactat în 22 martie) cu revendicări adresate împăratului de la Viena. Avram Iancu a participat la întrunire, alături de Papiu Ilarian și Samuil Poruțiu.

Papiu Ilarian a declarat la adunare: „Ca român, semnez petiția cu condiția ca, în cazul în care s-ar realiza drepturile poporului și egalitatea, să se asigure tuturor națiunilor de limbă felurită din Transilvania și Ungaria existența națională și limba maternă, iar eliberarea de iobăgie să se îndeplinească fără nicio despăgubire bănească, deoarece țăranii au plătit destul…”.

Și Samuil Poruțiu a luat cuvântul: „… să nu se pretindă a fi toate numai ungurește… Pentru ce să fie chiar și Dumnezeu ungur? Să jurăm pe Dumnezeul popoarelor!” Observațiile celor doi nu au fost luate în seamă și textul memoriului nu a cuprins punctul lor de vedere. Un cancelist ungur (Urházy) i-a replicat lui Poruțiu: „Domnia ta, concetățene Poruțiu, ești de acum ungur!”[6] Avram Iancu nu putea fi de altă părere decât cea a confraților săi și probabil atitudinea colegilor unguri l-a îndurerat profund.

Silviu Dragomir scria: „Avram Iancu trebuie să fi fost unul dintre tinerii care s-au frământat deosebit de intens în zilele acestor dezlănțuiri viforoase. El se arată cu deplină înțelegere față de aspirațiile poporului maghiar și crede că este în interesul ambelor națiuni să ajungă la un acord just. Convingerea sa intimă era că în Transilvania și în Ungaria maghiarii nu-și pot asigura existența și viitorul fără români, însă nici românii fără unguri”.

În 24 – 25 martie 1848, Simion Bărnuțiu redactează un manifest, numit „Provocațiune”[7], prin care se opune deschis ideilor revoluționarilor maghiari, de unire a Ungariei cu Transilvania:

„Ungurii chiamă pe ardeleni la unire, Clujul s-au dechiarat cu mare solemnitate, cum că vrea a se uni; așa vor face și secuii, poate numai sașii nu vor vrea. Dar românii ce vor face? De la deslegarea întrebărei acestea atîrnă viața sau moartea românilor. Aici se cade să-și deschidă ochii tot românul, că acum a venit tempul, cu care de se vor folosi bine, le vor dobîndi toate, iar de se vor folosi rău, le vor perde toate, și care le-au mai rămas, adecă-și vor perde naționalitatea și cu ea toate. (…)

Noi românii nu vrem până atunci despre unirea asta cu voi ungurii a vorbi, pînă cînd nu se va pune nația română iar la vrednicia acea politică, de care o ați desbrăcat voi ungurii, secuii și sașii. Voi ați făcut asupra nații noastre cum v-au plăcut, ați pus în Aprobatele voastre cum că românii, nația cea mai veche a Ardealului, e numai suferită, i-ați scos pînă în ziua de astăzi, de la toate deregătoriile cele mai înalte.

Toate cele mai grasă vi le-ați ținut vouă, de au ajuns vreun român la vreo deregătorie, pe acela l-ați făcut să-și lase legea sa, să se lepede de maica sa, care l-au născut, l-au aplecat – și de nația sa care l-au ținut la școale cu sudoarea ei pe sama voastră. Destul, mai încolo nu vreau a vă număra păcatele, ca să nu turburăm cu pomenirea lor sărbătoarea aceasta minunată a popoarelor care o au făcut Dumnezeu domnul popoarelor, să ne bucurăm, și să ne veselim într-însa.

Astăzi răsună cuvîntul cel dulce al libertăței în toate cetățile și mîne va răsuna în toate satele. Astăzi este ziua învierii popoarelor celor moarte! (…)

Mai deunăzi zicea ungurii: învățați-ne limba, apoi vom da drepturi. Auziți fraților, la idei sucite! Cine i-au împoterit pre ei ca să lege drepturile de limbă sau unire. Nu le credeți, vreau a vă înșela; răspundeți-le, proclamați pe nația română, lăsați-o în dieta Ardealului, prin reprezentanți aleși de români, după numărul nații noastre, lăsați pe români la județele comitatelor, districtelor, scaunelor și atunci vom vorbi și noi ca nație și voi ca nație.

Încă o dată fraților! Fără nație și republica e numai un despotism afurisit; ștergerea iobăgiei, nația română ca nație română, congres național în care să ne înțelegem mai întîi despre dobîndirea acestora. Nici mai mult, nici mai puțin – aceasta mai întîi, celelalte se vor adauge; fără aceasta și raiul e iad. Afurisit să fie în veci oricare român va îndrăzni a face vreo unire pînă nu va fi proclamată nația română, ca nație primită sensu politico. Poporul român de aceea nu va vrea a ști numai dacă se va primi nația, și se va șterge iobăgia, atunci vom fi odihniți și frați cu toți. Vivat natio romano!”

În aprilie 1848, Aron Pumnul redactează apelul pentru o mare adunare națională la Blaj. În Duminica Tomii (30 aprilie) se întrunește o primă adunare, care fixează pentru 15 mai 1848 data Marii Adunări, fixând locul pe Câmpia Libertății de la Blaj. În ziua fixată, Avram Iancu sosește la Blaj, la adunare, în fruntea a zece mii de moți organizați în cete și conduși asemeni unor formațiuni militare. Mulțimea este impresionată și îi aclamă.

La Blaj, națiunea română se proclamă de sine stătătoare și se cere Dietei să nu supună la vot moțiunea de unire a Transilvaniei cu Ungaria, până când românii nu vor fi reprezentați conform cu ponderea lor, iar delegații români nu vor participa la dezbateri. Proclamația de la Blaj nu este luată în considerare de majoritatea maghiară, după cum se știe, iar în 29 mai 1848 Dieta votează unirea dintre Transilvania și Ungaria.

Atitudinea ungurilor transilvăneni, de dispreț față de idealurile și drepturile românilor majoritari, va crea un clivaj național în urma căruia, peste ceva mai mult de un an, va avea de câștigat Viena, parțial și Budapesta, în timp ce românii vor avea din nou cel mai mult de pierdut.

Blaj, Câmpia Libertății, 15 mai 1848. Sursa: Wikimedia

REVOLUȚIE, DAR ȘI DISOLUȚIE

A fost sau n-a fost revoluție pentru românii din Transilvania? Întrebarea nu este simplă și nu știu ca istoricii să fi răspuns satisfăcător la ea, pentru că la mijloc se află miza emancipării naționale a românilor ce nici astăzi nu poate fi trecută cu vederea, așa cum nu a putut fi exclusă nici în epocă.

Faptul că românii din Transilvania s-au opus – inclusiv prin rezistența armată a moților din Munții Apuseni condusă de Avram Iancu și ceilalți prefecți – programului revoluționarilor maghiari care căutau nu doar să creeze o republică, ci și un stat maghiar, fără să țină cont de dorințele celorlalte națiuni existente între granițele nou proiectatului stat, a fost etichetat în epocă și ulterior ca fiind reacționar, servind intereselor imperiale ale Vienei.

Avram Iancu însuși a fost considerat un instrument al reacțiunii, pentru că nu s-a ridicat la înălțimea idealurilor revoluționare ale vremii, opunându-i o viziune îngustă, conservatoare, care a servit de minune scopurilor imperiale ale Curții de la Viena.

Să observăm, totuși, că Marea Adunare de la Blaj, din mai 1848, a generat instrumentarul revoluționar național românesc în Transilvania, prin votarea programului în 16 puncte numit „Petiția națională” și crearea organului conducător, și anume a „Comitetului Național”, cu sediul la Sibiu, avându-l ca președinte pe episcopul ortodox Andrei Șaguna.

În ceea ce privește „Petiția națională”[8], din care redau mai jos câteva dintre cele 16 puncte, nu putem să nu observăm că programul național românesc revoluționar intra în evidentă coliziune cu cel maghiar, care își propusese simultan ruperea de imperiu și crearea unei republici, dar și anexarea teritoriilor locuite de maghiari, chiar dacă aceștia nu erau majoritari (cazul Principatului Transilvaniei) și asimilarea membrilor celorlalte națiuni existente acolo în cadrul națiunii maghiare (așa cum anticipase cancelistul Urházy).

Programul revoluționar de la Blaj, citit adunării de August Treboniu Laurian și aprobat zgomotos și unanim de românii adunați pe Câmpia Libertății, prevedea printre altele:

„1.Națiunea română, răzimată pe principiul libertății, egalității și fraternității, pretinde independența sa națională în respectul politic ca să figureze în numele său ca națiune română, să-și aibă reprezentanții săi la dieta țării în proporțiune cu numărul său, să-și aibă dregătorii săi în toate ramurile administrative, judecătorești și militare în aceeași proporțiune, să se servească cu limba sa în toate trebile ce se ating de dânsa, atât în legislățiune, cât și în administrațiune. Ea pretinde pe tot anul o adunare națională generală. La acestea s-au adaos că de aici înainte în lucrările legale ale celorlalte națiuni transilvane și în limbile lor românii să se numească români, iar nu ólah, walach și bloch.

2.Națiunea română pretinde ca beserica română, fără distințiune de confesiune, să fie și să rămână liberă, independintă de la oricare altă biserică, egală în drepturi și foloase cu celelalte biserici ale Transilvaniei. Ea cere restabilirea mitropoliei române și a sinodului general anual după vechiul drept, în care sinod să fie deputați bisericești și mirenești. În aleași sinod să se aleagă și episcopii români, liber, prin maioritatea voturilor fără candidație. (La aducerea-aminte despre vechiul drept al românilor de a avea mitropolie și sinod general anual s-a proclamat de popor mitropolia română transilvană cu aplaus unanim. Dacă episcopii celorlalte națiuni și confesiuni vor avea pe venitoriu scaun în dietă ca reprezentanți ai bisericii lor și dacă capitulurile lor vor fi reprezentate, națiunea română cere aceleași drepturi pentru episcopii și capitulurile lor).

3.Națiunea română, ajungând la conștiința drepturilor individuale, cere fără întârziere desființarea de iobăgie fără nici o despăgubire din partea țăranilor iobagi atât în comitate, cât și în districte, scaune și granița militară. Ea cere tot deodată și desființarea dijmelor ca a unui mijloc de contribuire împedecătoriu economiei.

4.Națiunea română poftește libertatea industrială și comercială cu ridicarea țehurilor și a privilegiurilor și a tuturor pedecelor și stavilelor cu țările convecine de care se ține desființarea vămilor la graniță. (…)

7.Națiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie și a tipări fără nici o censură, prin urmare pretinde libertatea tipariului pentru orice publicare de cărți, de jurnale și de altele, fără sarcina cea grea a cauțiunii, care să nu se ceară nici de la jurnaliști, nici de la tipografi.

8.Națiunea română cere asigurarea libertăței personale; niminea să nu se poată prinde supt vreun pretest politic. Cu acestea dinpreună cere libertatea adunărilor ca oamenii să nu cadă la nici un prepus dacă se adună numai ca să vorbiască și să se înțeleagă în pace.

9.Națiunea română cere tribunale de jurați (Jurye) cu publicitate, în care procesele să se facă verbale.

10.Națiunea română cere înarmarea poporului sau gardă națională spre apărarea țărei în lăuntru și din afară. Miliția română să-și aibă ofițerii săi români. (…)

13.Națiunea română cere înființarea școalelor române pe la toate satele și orașele, a gimnasiilor române, a institutelor militare și tehnice și a seminarelor preoțești, precum și a unei universități române dotate din casa statului în proporțiunea poporului contribuent, în dreptul deplin de a-și alege directori și profesori și de a-și sistemiza învățăturele după un plan școlastic și cu libertate de a învăța (docere). (…)

15.Națiunea română poftește ca să se facă o Constituțiune noă pentru Transilvania prin o adunare constituentă din națiunile țărei, care Constituțiune să se întemeieze pe principiile dreptății, libertății, egalității și fraternității, să se lucreze codici noă de legi civile, criminale, comerciale ș.c.l. tot după acelea principii.

16.Națiunea română cere ca conlocuitoarele națiuni nicidecum să nu ia la dezbatere cauza uniunii Transilvaniei cu Ungaria, până când națiunea română nu va fi națiune constituită și organisată cu vot deliberativ și decisiv, reprezentată în Camera legislativă; iar din contră, dacă dieta Transilvaniei ar voi totuși a se slobozi la pertractarea aceleiași uniuni de noi fără noi, atunci națiunea română protestează cu solemnitate.”

După a treia mare adunare de la Blaj, din septembrie 1848, Comitetul Național a început organizarea revoluționară a românilor, constituirea instrumentelor auto-guvernării prin formarea prefecturilor și legiunilor, proces în care s-au remarcat Avram Iancu și ceilalți tribuni: Alexandru Bătrâneanu, Axente Sever, Ioan Buteanu sau Simion Balint.

Generalul polonez Josef Bem. Sursa: Wikimedia

În Munții Apuseni Avram Iancu a înființat un „Consiliu de Război”, pentru a putea organiza rezistența armată în fața asalturilor trupelor maghiare, mai ales după ianuarie 1849, când o parte a trupelor revoluționare maghiare ale generalului (de origine poloneză) Josef Bem încearcă să ocupe teritoriul din Munții Apuseni pe care guvernul revoluționar condus de Guvernatorul Ungariei, Lajos Kossuth, nu îl controla încă.

Josef Bem încearcă să evite luptele cu românii și emite, în 14 martie 1849, o proclamație prin care îi cheamă pe români la încetarea ostilităților și unirea revoluționară cu maghiarii în scop comun, dar comisarul civil László Csányi (cel care conducea „tribunalele de sânge”) a refuzat orice armistițiu și înțelegere și planul lui Bem a căzut.

Trupele maghiare și-au continuat ofensiva și în mai 1849 au reușit să intre în Abrud, unde îi capturează pe Ioan Buteanu și Petru Dobra (care sunt executați), dar au fost ulterior respinși, la fel și în iunie 1849, când ofensiva în Apuseni a lui Kemény Farkas a eșuat, după care în iulie a eșuat și ofensiva lui Vasvári Pál, în fața moților conduși de Indrei Roșu și Nicolae Corcheș.

Din iunie 1849, armatele imperiale austriece și două armate țariste intră în Transilvania pentru a zdrobi armata lui Josef Bem și revoluția maghiară. Lajos Kossuth este constrâns să caute soluții, dar chiar și în aceste momente se considera încă destul de stăpân pe situație încât să nu accepte niciuna din cererile formulate de revoluționarii români și să încerce să înfrângă rezistența condusă de Avram Iancu.

Eforturile diplomatice ale lui Nicolae Bălcescu, care a încercat să medieze între liderul rezistenței armate din Apuseni și Guvernatorul Ungariei nu au găsit teren fertil decât pentru o convenție de non-combat, la care s-a ajuns în iulie 1948, pe fondul votului (tardiv) din Parlamentul Ungariei care a adoptat „Legea naționalităților”; prin înțelegerea de non-combat, Avram Iancu a adoptat o poziție neutră față de armatele maghiare, însă a fost o chestiune de timp până când acestea au fost învinse de trupele Vienei și ale țarului.

Kossuth a demisionat din funcție în 11 august 1849, cedând puterea generalului Artúr Görgei, care a capitulat la Arad în fața rușilor. Așa cum Avram Iancu anticipase în scrisoarea sa către colonelul Jozsef Simonffy, restaurația imperială avea să se îndrepte punitiv și împotriva liderilor revoluționari români: Axente Sever a fost arestat în 6 septembrie 1948, iar Avram Iancu în 15 decembrie același an, dar a fost eliberat de mulțime.

DRUMUL SPRE LIBERTATE ȘI SACRIFICIUL LUI AVRAM IANCU

În 8 iunie 1867, pe baza „compromisului austro-ungar”, imperiul devine dual (primește și o nouă constituție în decembrie, același an). „Compromisul” permite realizarea aspirațiilor naționale ale maghiarilor, sub forma unui regat în a cărui componență intră și Transilvania, evident fără ca românii sau alte națiuni să fi fost consultate.

În februarie 1850, câteva zeci de fruntași români, inclusiv Avram Iancu, sunt înștiințați că au fost decorați de Curtea de la Viena. Avram Iancu refuză să își ridice însemnul și este convocat la sediul poliției, unde declară că refuză distincția până când națiunea română nu va fi distinsă prin „împlinirea promisiunilor”.

Avram Iancu va continua să sfideze puterea imperială, pe măsura dezamăgirii pe care a trăit-o văzând cum lupta cu ungurii a ruinat fereastra istorică de oportunitate atât pentru idealul național românesc, cât și pentru cel revoluționar maghiar. În februarie 1851, Avram Iancu face parte dintr-o delegație care depune un memoriu la Curtea de la Viena, alături de Treboniu Laurian, Simion Bărnuțiu și Timotei Cipariu, dar sunt expulzați din capitala imperială.

În vara anului următor, când împăratul Franz Joseph vizitează Apusenii, Avram Iancu refuză să dea curs oportunității de a fi primit în audiență. O lună mai târziu, în august 1852, este arestat și încătușat pentru că a condus o revoltă a moților împotriva unei acțiuni de delimitare a proprietăților asupra pădurilor din Apuseni, în detrimentul țăranilor români.

Trăiește o umilință care-i provoacă un acces de furie și autoritățile consideră că Iancu „și-a pierdut mințile”. Este eliberat după puțin timp, dar nu-și va mai reveni niciodată din decepție și profunda deprimare.

Sunt însă convins că a înțeles pe deplin semnificația compromisului austro-ungar din 1867 și a considerat probabil din nou că și-a irosit viața și speranțele într-o luptă pe care nu avea cum să o câștige. Cu toate acestea, a devenit un erou marcant, simbolic, pentru cauza națională a românilor din Transilvania.

La moartea sa, în 13 septembrie 1872, la ceremonia de înhumare sub gorunul lui Horea de la Țebea, plaiurile largi erau pline de zeci de mii de moți veniți să se închine eroului cel asemenea unui zeu coborât din imemoriale și antice vremuri pline de glorie, o imagine a lui Avram Iancu care nici astăzi nu este câtuși de puțin știrbită.

Avram Iancu a devenit astfel efigia libertății naționale a românilor din Transilvania și piatră de fundament al miracolului și energiei care a făcut posibilă Marea Unire.


[1] https://www.contributors.ro/l-a-folosit-iosif-al-ii-lea-pe-horea-ca-pe-un-pion-impotriva-conservatorismului-nobiliar-maghiar-din-transilvania/

[2] Tóth Zoltán, născut în august 1911 la Vrsac, în Banatul Sârbesc, decedat în 25 octombrie 1956, în timpul Revoluției Maghiare Anticomuniste

[3] Din Tóth Zoltán – „Primul secol al naționalismului românesc ardelean, 1697 – 1792”

[4] Sașii păstrau privilegiul de la 1791 a purta corespondență administrativă sau în materie judecătorească în limba latină, dar în limba liturgică aveau obligația ca, în 10 ani, să treacă la limba maghiară la fel și în învățământ

[5] Marea istorie ilustrată a României și Republicii Moldova. Editura Litera, 2018

[6] Silviu Dragomir – Avram Iancu

[7] https://www.buletindecarei.ro/2014/03/exclusivitatemanifestul-lui-simion-barnutiu-provocatiune-24-25-martie-1848-sibiu.html

[8] https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Adunarea_Na%C5%A3ional%C4%83_de_la_Blaj

Distribuie acest articol

22 COMENTARII

  1. Daca ungurii ar fi facut compromisuri si ar fi recunoscut natiunea romana si drepturile acesteia prin reprezentare proportionala in Parlament , drepturi de autoguvernare locala, biserica si scoala in limba romana poate ca si acum Ardealul ar fi incorporat in Ungaria. Dar lacomia si trufia maghiara i-a descalificat, asa cum s-a intamplat si in Slovacia, Croatia , Ucraina si Serbia .
    Cu atat mai mult este de neinteles politica actuala defensiva a Romaniei fata de provocarile iredentiste si sovine ale Ungariei.

  2. Mda, putini au curajul sa scrie tot adevarul despre 1848 in Transilvania.
    Si totusi, este necesar.
    In opinia mea, au fost doua revolutii. Revolutia romana dezvoltindu-se paralel cu cea maghiara si apoi… ridicandu-se impotriva ei. Nu pentru ca eram contrarevolutionari, ci pentru ca luptam impotriva mentalitatii maghiaromane.
    Extremismul maghiroman (care continua sa existe) a fost cauza infringerii revolutiei maghiare. Si a separarii revolutionarilor romani de Ungaria. Si a aliantei dintre romani si imparat.
    Din pacate, imparatul a tradat romanii, in 1867.
    Nu trebuie uitat ca din cauza nebuniei maghiaromane si Nicolae Balcescu (trimis special sa impace taberele revolutionare) a avut de suferit.
    Azi, cati mai sufera, din aceeasi cauza?
    Poate ca politicienii (politruci sau nu) si jurnalistii de azi, citesc mai atent materialul dvs. Caci istoricii il stiu de mult,
    Infringerea revolutiilor de la 1848 din imperiu, se datoreraza nebuniei extremiste maghiaromane. Trebuie spus clar. Aceeasi nebunie continua sa otraveasca UE. Poate s-o gasi leac….

  3. Un articol bun.
    Am fost la Vidra prin anii 80, e un loc frumos, nu cred ca exista un loc mai pur romanesc în toată România.
    Intoleranța naționaliștilor maghiari a dus în final la unirea romanilor din Ardeal cu cei din vechiul regat, ceea ce nu era un dat.
    Tragic ca la 1848-1849 cei mai educați revoluționari maghiari n-au putut vedea asta.
    Nici măcar Petoffi, care-și va pierde viata, pare-se în lupta cu rusii de la Sighișoara.
    Mi se pare numai mie sau Andrei Mureșanu s-a inspirat când a scris poezia care a devenit imnul nostru național după o poezie a lui Petoffi?

    • PS
      1. Tragic pentru maghiari, nu pentru romani.
      2. Naționalismului maghiar si-a găsit in literatura expresia cea mai violenta în Petoffi, nascut din parinti slovaci sau sarbi și înregistrat la naștere ca Alexander Petrovici, dar care ii numea pe sârbi, croati, nemti, slovaci și valahi, corbi hulpavi si scarbosi, hoarde, păduchi, etc.

  4. Ma mir de multi ani .Oare de ce istoricii romani vad istoria romanilor din Ungaria acelor vremi doar limitat la teritoriul Transilvaniei istorice, neglijand total ce s-a intamplat in celelalte teritorii locuite de catre romani ?

  5. Foarte frumos scris articolul, felicitari!
    Sunt din bihor si cunosc bine zona apusenilor si zona bradului. Printre oamenii locului Iancu, spiritul lui, este inca prezent, tot asa cum marsul lui se aude din turnul primariei din Oradea, de decenii, la ore fixe!
    Da, Iancu ne aminteste de lupta de secole pt. Putea exista ca natie in aceste locuri, pentru dreptul de a fi lasati sa traim ca romani.
    Cumva ati reusit sa transmiteti fiorul acestei prezente, prin cuvinte extrem de la locul lor,
    Cu toate astea nu ai sa auzi de conflicte interetnice in aceste zone – fiecare stie ce reprezinta, isi cunoaste trecutul, si-l lasa pe celalalt sa existe in comunitate cu tot cu specificul si amintirile lui.
    E drept, sub o administratie maghiara probabil lucrurile ar fi stat cam altfel.

  6. Unio trium natiorum nu a fost o intelegere impotriva romanilor. Ea a fost impotriva iobagilor in general, a iobagilor romani dar si maghiari… dar si de alte nationalitati. Focusarea istoricilor romani pe conflictul inter etnic cred ca ar trebui depasit. In 1437 lumea se ura din alte motive decat cele din care se urăste astazi. Dupa anul 1437 Ioan/Iancu de Hunedoara, ce se tragea din valahi, a condus Ungaria si Transilvania iar fiul sau Matia Corvin a fost cel mai mare rege al Ungariei. Daca ura era impotriva romanilor aceste lucruri nu se puteau intampla in mândra Ungarie, nu-i aşa? Ce credeau ei că sunt? E foarte complicat de spus. In niciun caz nu se considerau romani, nimeni nu se considera roman, pentru ca nu exista ideea de roman. Cunosteau ca au origini vlahe, asta e clar. Rămânerea in cadrul conflictului etnic intre romani si unguri arata o clara neintelegere a epocii respective. Si o otravire a prezentului. Chiar si in versiunea in limba romana de pe wikipedia se clarifica aceste aspecte, chiar daca cu jumatate de gura. https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Fraterna_Unio_din_1437
    Că place sau nu place unora sau altora sunt doua tari care au sprijinit formarea, tarzie e adevarat, a statelor romanesti Moldova si Valahia. Privind in istorie vad ca acestea sunt regatul Maghiar si mai tarziu Franta. Fiecare cu interesele sale. Daca punem la socoteala Dobrogea, apare in peisaj chiar si Rusia, care ne-a dat cu o mana si ne-a luat cu cealalta. Statele romanesti si apoi Romania s-au format mai ales din neintelegerile si conflictele din jurul nostru si nu prin prea mari vitejii. Unii plang dupa lipsa marilor vitejii si inventeaza cateodata conflicte inexistente sau nesemnificative pentru a ne justifica existenta. Dar de ce ar fi nevoie sa o facem? Suntem aici de cateva sute bune sau poate mii de ani. Nu ne-a tinut in viata vitejia si nici prea uniti n-am fost pentru ca am fost mereu saraci in calea lacomiei altora. Dar ne-a tinut legati limba latina vulgara. Imperiul de unde au venit unii dintre stramosi a murit, cel ramas s-a grecizat iar noi am ramas cu limba latina vorbita prost si cu zeci de neamuri diferite printre noi. Asa ei au devenit noi iar noi am devenit ei.
    Avram Iancu a fost o victima politica. Nu doresc sa comentez politica si nici intamplarile de atunci. Nu „s-a spus despre el ca si-a pierdut mintile”. El chiar a fost bolnav. Oricui i se poate intampla. Acest lucru nu modifica cu nimic faptele lui, bune si mai putin bune. Sa idealizezi o persoana exagerandu-i meritele si trecand sub tacere defecte este o dovada de lipsa de respect si de intelegere a omului care a fost. O boala aduce suferinta iar suferinta ar trebui sa aduca empatie. Avram Iancu nu are nevoie de crearea unui cult al personalitatii. El a fost um om printre oameni.
    Miracolul si energia lui Avram Iancu s-a pierdut rapid dar efectele intamplarilor de atunci, din 1848-49, coroborate cu ideile despre natiune ale Frantei au dus la imbunatatirea semnificativa a situatiei taranilor in tot Imperiul Austriac si la formarea unei burghezii importante romanesti in Transilvania.
    Miracolul si energia marii unirii au venit pe neasteptate din abdicarea imparatului German, caderea Austriei si parasirea liniilor frontului, din revolutia bolsevica si din intentia Frantei sustinuta de America, de a interveni si aplica a noua ordine mondiala. La fel ca la formarea Romaniei, formarea Marii Romanii se datoreaza in primul rand Frantei.
    Cat despre romanii lui Avram Iancu… si pentru ei unirea a fost o surpriza. Unii au fost pro altii contra… dar ce a fost a fost si nu se mai intoarce. Cat despre Marea Romanie… s-a dovedit o himera, o fata morgana, nepriceputa, lacoma si nerecunoscatoare asa cum îi şade bine unei fete proaspăt măritate. Cred ca nici nu se putea altfel. De aceea nici nu a rezistat aşa mare cum se credea. Oamenii in schimb au rezistat. Teritoriile s-au purificat „strainii” au plecat, iar oamenii s-au adunat ei cu ei, intre ei. Peste tot si mai ales in Europa. Aşa că am ajuns sa fim niste romani mari intr-o tara mai mica. Poate de asta au plecat atat de multi romani din tara lor? O fi prea mica tara? Miracolul si energia nu a existat. A existat doar contextul. Din pacate. Ar trebui sa existe energia care sa duca la un miracol dar la noi a fost criza energetica mai intotdeauna asa ca miracolul n-a mai venit. Energia nu prea a venit de la popor ci ba de la unii ba de la altii, din afara poporului, functie de contexul geo politic. Mereu in bataia vantului ne-am plecat precum salcia… E aici un cliseu? Suntem in pericol? Jucam bine cartile geo politice? Suntem mari, mai avem energie? Cine stie?

    • Wow!

      As mai adauga ca la unirea Transilvaniei cu Romania s-a ignorat aspectul important al includerii unui tezaur de civilizatie si cultura, al respectarii, valorificarii si pastrarii acestuia. Vedeti de exemplu jalnica ruina a Herculanelor si a castelelor transilvane. Ar fi trebuit sa fi fost invers, ambitia si modelele ardelenilor sa se fi raspindit in toata tara in armonie. Nu doar km2 si populatie au fost cistigul la Unire.

      • Herculanele s-au ruinat in astia 32 de ani de „constructie capitalista. curios dar in 94 mi se facu cam grata de ce vedeam la Mamaia …

    • Idei interesante pe care nu le impartasesc in totalitate dar…e dreptul Dumneavoastra…
      Totusi, despre o burghezie romaneasca importanta in Transilvania n-am mai auzit. In primul rand, stabilirea romanilor in orase a fost practic interzisa pana dupa jumatatea sec. XIX ,romanii nu aveau dreptul de a-si construi biserici in orase – vezi cazul bisericii Bob din Cluj, bisericile ortodoxe din Cluj, Oradea sau Beius au fost construite de catre negustori greci ( e drept, cativa aromani printre ei) si mult timp s-a slujit in limba greaca, etc.
      Si, fara burg de unde burghezie ? Si inca IMPORTANTA ?

  7. Nu exista nimic mai infricoșător și odios decât ura dintre români și unguri.
    Și nu exista nimic mai frumos și promițător decât prietenia dintre români și unguri.

    • In general eu m-am inteles bine cu ungurii …. insa eu ptr ei eram … cam un „ungur” de etnie romana! Adica excat ca un ungur nu sunt dispus sa abdic de la mandria mea, de la neamul meu si ma port ca un nemes .. daca intelegeti

  8. Articolul este cât se poate de documentat.
    Antagonismul dintre maghiari și români a fost la început, al jafului și a subjugării altor națiuni.
    După anul 1000 când regele maghiar Ștefan I s-a căsătorit cu Gizela de Bavaria, catolicismul a intrat în antagonism cu ortodoxismul. Așadar alianțe și religie catolică din zona puternică a Europei.
    Secuii (un neam turcic și buni războinici) au fost determinați de către rege (la ordinul papei) să trecă la catolicism, iar la ordinul regelui maghiar să vorbească Limba Maghiară. În caz cotrar … ar fi trebuit să părăsească Transilvania.
    În cele din urmă, secuii s-au supus.
    Nu trebuie uitat faptul că Gheorghe Doja a fost secui.
    Kazarii (o seminție turcică) care au ajuns în Transilvania odată cu maghiarii au fost și ei determinați să treacă la graiul maghiar înaintea secuilor, catolicizarea acestora este înțeleasă de la sine.
    Este consemnat că maghiarii au avut nevoie de cca 200 de ani pentru a cuceri Ardealul.
    În anul 1899, în Parlamentul de la Budapesta, s-a hotărât maghiarizarea popoarelor care trăiau în fostul Regat Ungar. Pe vremea împăratului Iosif al II-lea, doar 30% din locuitorii Ungariei de astăzi s-au declarat maghiar la un recensământ.
    Exista pericolul ca națiunea maghiară să dispară.
    Au început să fie încurajate căsătoriile dintre români și maghiari. Numele bărbaților trebuiau maghiarizate și căsătoria trebuia să fie oficializată la o biserică catolică sau reformată.
    Maghiarizarea românilor după satisfacerea stagiului militar: Ion = Ianoș; Fieraru = Kovaci; Dumitru = Demeter; Lupu = Farkaș, Negru = Fekete, etc.
    Interesant este faptul că după maxim a treia generație, urmașii românilor maghiarizați nici nu mai voiau să se știe că aveau un strămoș român.
    În prezent, în Ungaria, doar 5-10% din locuitori mai au gene maghiare.

  9. Nobilii unguri au sters iobagia, exploatarea taranilor a fost sustinuta de habsburgi si austrieci care au tratat transilvania ca si o provincie, au exploatat-o la maxim dar nu au dezvoltat-o deloc – de unde si motivul revolutiei. In Transilvania ungara fiecare natie vorbea limba lui si invata in limba lui materna, nici macar nu i se cerea sa invete limba tarii, care din punctul meu de vedere a fost o prostie – avram iancu era pornit impotriva ideii sa invete limba tarii in care traia – ce penibil.

    Avram Iancu vorbea perfect limba maghiara si era un avocat care ajuta romanii care nu vorbeau ungureste in instantele unguresti – dar a profitat de momentul istoric sa se alature sistemului opresiv al austriecilor si sa porneasca cu arme austriece o campanie de genocid impotriva populatiei de etnie maghiara din apropierea multilor apuseni – si-a ucis vecinii, prietenii din copilarie, familiile care l-au ajutat sa studieze, profesorii si mentorii din scolile care le-a frecventat.

    Dilema lui Avram Iancu – dupa comiterea crimelor oribile era ca a ramas la mila celor pe care i-a persecutat, iar complicii lui criminali l-au abandonat si l-au batjocorit.

    • @dada
      Istoriografia maghiară, ca și cea română, când vine vorba de istoria Transilvaniei este marcată profund de idei preconcepute naționaliste. Așa că ce se predă prin scoli, ce putem citi prin publicații, poartă cel mai adesea marca unui partizanat ce maculează adevărul istoric.
      Ca soluție, vă recomand să-l cititi pe istoricul I. Toth Zoltan, cel prematur și nedrept a plecat dintre noi în timpul Revoluției Maghiare. Ceea ce a scris el despre istoria Transilvaniei este profund obiectiv.
      Poate n-o să vă placă tot ce citiți, dar așa este adevărul, doare uneori și nu face compromisuri.
      Cu stimă!

  10. Am și eu, dle Felea, o dilema, o nedumerire (sa nu spun un disconfort): de ce ați pus ghilimele la 1 Decembrie și la Marea Unire ( ce-i drept, sintagma apare, la finalul articolului, firesc, fără)? Acele semne grafice, știți prea bine, se utilizează și în cazul unei ironii. Nu pot crede că așa ceva ați urmărit. Și, apoi, de ce, tot între ghilimele, Marele Război? Nu știu în alte limbi (de unde am preluat, și noi, termenul) sa se scrie cu ghilimele la Grande Guerre, the Great War, la Grande Guerra etc. In schimb, da, justificat, se scrie „Unio trium nationum”, denumirea data acelui document din 1437 (zis și „Fraterna unio”), care, in original, nu are acest nume. Oricum, felicitări că nu l-ați uitat pe Avram Iancu.

  11. (Off-topic) Acum patru ani erau emisiuni la tvr (mai ales tvr timișoara) în care apăreau credenționale[pentru Alba-Iulia]. Poate ar fi util de știut/explicat cum s-au obținut semnăturile[într-un text viitor]. Practic a fost un recensământ al românilor, inclusiv minori ori de sex feminin. Am mai scris pe aici: de comparat și cu ce s-a întâmplat în Voivodina, tot în prima zi de decembrie.

  12. @Adrian. Explicația credintionalelor (așa se numeau, in original, acele documente) e dată bine și de mult. Erau împuterniciri ale comunităților românești din Transilvania (in sensul larg, cuprinzător, al termenului geografic), date la mână reprezentanților lor, pentru a vota unirea pământurilor românești intracarpatice cu Tara-Mamă. Dacă aveți dubii privind „obținerea semnăturilor” pentru acele documente, îmi permit să vă spun că prezumția dvs. este complet lipsita de temei. Va sta la dispoziție o vasta literatura istoriografică, contemporană cu evenimentul sau posterioară acestuia, spre a vă convinge.

    • Vă mulțumesc pentru răspuns. Am văzut (formă scanată) un astfel de document și mi-am recunoscut antecesori în situația explicată. Dacă știți de ce apăreau persoane de sex feminin, de pildă, puteți scrie.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Cristian Felea
Doctor în ştiinţe inginereşti, domeniul: „Mine, Petrol şi Gaze” - Universitatea din Petroşani. Ofițer SRI în rezervă Colaborator al publicaţiei „Revista Minelor”

Carti noi

 

Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române și Muzeul Național al Literaturii Române vă invită la expoziția „Manuscrisele inedite ale lui Mircea Eliade din patrimoniul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române”, care va putea fi vizitată între 26 ianuarie și 13 martie 2023 la sediul Muzeului Național al Literaturii Române din strada Nicolae Crețulescu nr. 8. Află mai multe

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carti noi

„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți… vezi amanunte despre carte
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro