vineri, martie 29, 2024

Dilemele existențiale ale seducătorului domn Nae Ionescu

Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu” este titlul biografiei recent apărute sub semnătura Tatianei Niculescu, tocmai în anul în care s-au împlinit 130 de ani de la nașterea și 80 de ani de la moartea lui Nae Ionescu (16.06.1890 – 15.03.1940). Nu doar momentul, ci și titlu este cum nu se poate mai potrivit, mai ales dacă, urmând definiția propusă de Gabriel Liiceanu, înțelegem prin seducător pe cineva care „vine să ne se-ducă, să ne ia de mână, să ne scoată de pe drumul mare al vieții și să ne ducă de o parte, de acea parte în care ni se dă șansa să ne regăsim cu viața noastră trăită ca destin, ceea ce înseamnă: trăită pe cont propriu”( 1 ). Nae Ionescu nu își propunea doar să-i seducă pe alții, ci era în primul rând un auto-seducător, care se punea pe sine în diferite ipostaze dificile pentru a-și explora potențialul, pentru a vedea ce poate să facă. Aceasta numea el filosofia trăită. Dintre cele două ordini ontologice, ființa și devenirea, el a ales ființa, considerând că omul nu se schimbă, ci este tot ceea ce poate fi și tot ceea ce nu poate să nu fie( 2 ), posibilități care sunt înscrise în ființa sa. Nimic nu-și poate depăși esența( 3 ) sau folosind cuvintele lui Nae Ionescu: „dacă pun grâu în pământ, n-o să iasă varză!( 4 )” Iar operația sa de seducție avea ca obiect cercetarea celor ascunse în adâncul ființei.

Lista personalităților culturale seduse sau inspirate de Nae Ionescu este impresionantă: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, Mihai Șora, Mihail Sebastian, Alexandru Dragomir, Jeni și Arșavir Acterian, Alice Voinescu, Cella Delavrancea, George Racoveanu, Dumitru Cristian Amzăr, Vasile Băncilă, Octavian Onicescu, Grigore Moisil, și probabil mulți alții pe care însă vitregia istoriei i-a împiedicat să-și valorifice potențialul.

Cât privește personalitatea lui Nae Ionescu, el se autocaracteriza drept o fire care „se luptă cu sine în multe privințe”( 5 ), discipolul său Vasile Băncilă constata că era complex și complicat( 6 ), iar Tatiana Niculescu îi pune diagnosticul – modern – de disonanță cognitivă( 7 ). Mie mi se pare mai potrivit acela de spirit dilematic: trăindu-și crezul filosofic, Nae Ionescu se poziționa pe sine în diverse dileme existențiale, unele ontologice, altele epistemice, pentru a vedea ce este în stare. În biografia lui pot fi identificate cel puțin trei dileme majore: i) dilema științifică, ii) dilema erotică și iii) dilema politică.

i) Dilema științifică.

Nae Ionescu deosebea între filosofia trăită, pe care o considera adevărată și absolut originală, și cea științifică, pe care o considera literă moartă, falsă sau – cu propriile cuvinte – o escrocherie.

Despre filosofia trăită spunea că „o idee – oriunde s-ar fi născut ea – devine a mea dacă sunt în stare să o asimilez în așa măsură încât să rodească în mine”( )( 8 ). Ca profesor prefera „cursul viu, personal, în care vorbitorul luptă cu ideea, îi pipăie contururile și încearcă sub ochii ascultătorilor să o definească – față de cursul expozitiv, chiar dacă cel din urmă ar fi de o impresionantă desăvârșire formală”( 9 ).

Pe de altă parte, știa și cum trebuie redactată o lucrare științifică, dovadă fiind teza de doctorat cu titlul „Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik” și articolul „Comentarii la un caz de intranziență a conceptelor matematice( 10 )”, publicat în Gazeta matematică și răsplătit cu premiul „Vasile Conta” în 1921-1922( 11 ), ambele având note de subsol, cu trimiteri la autor, operă și pagină, lucrări a căror originalitate nu a fost niciodată contestată. De altfel, spunea că explicația „aparatului de citate care întovărășește anumite studii” este aceea a corectitudinii cercetătorului, care „simte că ideea nu e a lui”( 12 ).

Încă din vremea studiilor doctorale din Germania se întreba dacă oare „operația de scriere nu este una de autofalsificare?”( 13 ) Scriind filozofie, în loc să o trăiești, înseamnă să o transformi „într-o meserie oarecare”( 14 ). Iar după ce asistase în Germania la un curs al lui Husserl, îi scria dezamăgit soției sale: „Husserl nu mai face parale; îl cunosc până în fundul sufletului; e multă farsă; și asta mă dezgustă; eu am rămas încă un om cinstit; dar până când? Până când voi scrie prima carte de filozofie”( 15 ), „când voi scrie prima carte de filozofie, atunci o să fiu și eu dobitoc sau escroc, ca toți marii filosofi”( 16 ).

Nae Ionescu s-a văzut astfel pus într-o dilemă, care – ca orice dilemă autentică – avea două ieșiri proaste: fie se apuca să scrie cărți respectând dogma științifică, dar devenind un escroc față de propria ființă, fie alegea să trăiască filosofia rămânând original și autentic față de sine însuși, cu riscul de a se expune acuzațiilor că „asimila” ideile altora. Altfel spus, avea de ales între ființă și știință (dogmă), și intuitiv a optat pentru ființă. De altfel, intuiția a fost o eternă obsesie a lui, teza sa de doctorat, amintită mai sus, tindea să dovedească imposibilitatea unei matematici pur formale, lipsite de elementul intuitiv. Cred că i-ar fi plăcut mult filmul The Man who knew Infinity, cu Jeremy Irons într-unul din rolurile principale, în care este ecranizată viața matematicianului indian Srinivasa Ramanujan, invitat cu o bursă de studii la Cambridge unde va fi luat în derâdere de profesorii britanici pentru credința sa în capacitățile intuitive în domeniul matematicii.

Opțiunea sa a fost asumată public, iar celor care nefăcând distincția între cele două filosofii și îl acuzau de escrocherie intelectuală, le răspundea prin tot felul de teze pe marginea proprietății intelectuale, mai mult sau mai puțin sofistice, și care pot fi conchise într-o frază care spune mai mult decât pare: „nici nu mai știu care sunt ideile mele și care nu sunt ideile mele”( 17 ).

Spre sfârșitul vieții, mai precis după ce a fost eliberat din cea de-a treia arestare, simțindu-se cu sănătatea ruinată, Nae Ionescu a reevaluat ieșirea din dilemă, iar discipolii săi l-au văzut lucrând în ultimele sale zile la un manual de logică, pe care din păcate nu a apucat să-l termine, iar ciorna s-a pierdut și ea probabil pentru totdeauna( 18 ). Din nefericire, discipolii săi au început să publice post mortem prelegerile sale așa cum au fost notate în timpul cursurilor de către studenți și dezbătute apoi de către membrii comitetului de redactare a operei lui Nae Ionescu, fără nici un „aparat de citate”, iar în lipsa omului care trăia filosofia, litera moartă a sfârșit prin a-l expune istoriei ca pe un simplu escroc plagiator. Sau altfel spus: drumul spre iad este pavat cu bune intenții.

Din dilema științifică, Nae Ionescu iese ca un ins care era original la modul în care își trăia ideile filosofice și își ținea prelegerile universitare, dar și ca o persoană care strecura în prelegerile sale și idei ale altora, fără a indica de fiecare dată autorul.

ii) Dilema erotică.

Nae Ionescu s-a căsătorit cu Elena Margareta Ionescu, născută Fotino, pe data de 25 noimembrie/8 decembrie 1915 și nu a divorțat niciodată. În același timp a avut numeroase legături extraconjugale cu Ștefania Zottoviceanu, Maruca Cantacuzino, Lucia Popovici-Lupa și Cella Delavrancea, cu toate că în privința celei din urmă relația pare a fi fost doar platonică. Dincolo de aceste legături notorii, în epocă s-a mai vorbit și despre altele fugitive, fiind imposibil de aflat acum dacă au fost sau nu reale: cu Elena (Ileana) Baston (o cocotă bucureșteană, presupusă spioană a germanilor), Igena Floru sau Eliza Onicescu.

În anul 1928, Mircea Vulcănescu publică un articol sub titlul „Însemnări în marginea crizei morale”, în care face o analiză a conceptului de criză sub diferitele aspecte ale acestuia: economică, socială, familială, medicală, morală, politică, etc. În privința crizei morale, cu aplecare asupra raporturilor dintre soți și dintre cele două sexe în general, el amintește de „chestiunea căsătoriei libere sau a indisolubilității mariajului”( 19 ). Exact aceasta era dilema erotică a lui Nae Ionescu: pe de o parte știa că dogma creștină predică imposibilitatea divorțului, iar pe de altă parte filosofia sa îl împingea spre trăirea deplină a sentimentului erotic. „Disciplină chiar în destrăbălare, de care nu trebuie să fugi, ci mai degrabă pe care trebuie să o cauți, ca un fel de încercare a stăpânirii de tine”( 20 ), îl sfătuia într-o scrisoare pe Vasile Băncilă. Avea deci din nou de ales între știință (dogmă) și ființă. A optat să-și asume păcatul, respectând însă indisolubilitatea căsătoriei. La fel ca și în cazul dilemei științifice, Nae Ionescu își asuma în mod public opțiunea și o teoretiza în scrierile și prelegerile sale. Și aici găsea tot felul de argumente, teologice de această dată. Studenților le spunea că nu păcatul trupesc este cel originar, ci păcatul împotriva spiritului( 21 ), și că dimpotrivă păcatul trupesc te ferește de a-l săvârși pe cel împotriva Sfântului Duh. În plus, el identificase două elemente care i-ar putea obține iertarea, și anume conștiința păcatului și disponibilitatea de a-l mărturisi. Și îl mărturisea inclusiv față de copiii lui, așa cum rezultă din replica pe care Radu i-o dă mamei sale în cursul unei discuții: „tu crezi că dacă unul păcătuiește, trebuie să păcătuiască și celălalt?( 22 )”

Și la nivel istoric, Nae Ionescu își găsise un model în persoana lui Goethe, pe care îl prezenta în prelegerile sale universitare ca pe un om lipsit de scrupule, care a avut relații cu un întreg șir de femei, pe care le abandona apoi „ca și cum ar fi băut o ceașcă de cafea cu lapte. De ce? Era o personalitate prea puternică. Pe el nu-l interesa că acest mers înainte victorios al persoanei lui putea să creeze victime în dreapta și în stânga; el se îmbogățea sufletește cu orice preț, fără nici un scrupul. Oamenii mari n-au niciodată scrupul, scrupul avem numai noi; omul mare trece înainte în chip natural( 23 )”.

Din păcate pentru Nae Ionescu, el s-a dovedit a nu fi așa de tare. Prăbușirea s-a produs în fatidica zi de 5 iulie 1933, când Nae Ionescu – proaspăt îndrăgostit de mai tânăra Lucia Popovici-Lupa – a părăsit-o pe Maria Cantacuzino, provocându-i acesteia o tentativă de suicid, urmată apoi de o lungă depresie. Tatiana Niculescu amintește mărturisirea pe care Nae Ionescu avea să i-o facă mai târziu lui Mihail Sebastian cu prive la această zi: „Mă, eu sunt un om terminat, căzut, ratat. Viața mea se frânge în două: până la 5 iulie 1933 și de la 5 iulie 1933. Până-n ziua aia eram un om tare. De atunci nu mai sunt nimic.( 24 )” Din nou, Nae Ionescu a trebuit să constate că opțiunea sa a fost greșită: pe de o parte s-a confruntat cu caracterul ambivalent al puterii sale de seducție – asupra căruia avertiza de principiu și Gabriel Liiceanu( 25 ) – care putea să ducă pe cineva și pe un drum rău, iar pe de altă parte constata că nu îi erau indiferente victimele alegerilor sale.

Ca efect al recunoașterii opțiunii greșite, Nae Ionescu nu își va mai părăsi noua iubită, Lucia Popovici-Lupa plecând, după șase ani de relație, din proprie inițiativă din casa de la Băneasa, în timp ce Nae Ionescu se afla în cel de-al treilea și ultim arest al vieții sale.

iii) Dilema politică

Ideea lui Nae Ionescu despre statul ideal era una totalitară și se sprijinea pe doi stâlpi: de o parte un monarh, care să fie mai curând domn exponent al poporului decât un rege deasupra și din afara poporului, și de cealaltă parte poporul reprezentat printr-o mișcare tinerească, națională, ortodoxă. În această privință, Nae Ionescu nu avea nici o dilemă (cu toate că ar fi trebuit să aibă): era antidemocratic și totalitar convins.

La acel moment (1929) România era condusă de Regență și nici o mișcare națională a tinerilor nu era cristalizată. Și atunci, Nae Ionescu a trecut la treabă. A militat pentru restaurarea lui Carol al II-lea și a început să susțină asociațiile de tineret. Mai întâi au fost „Voinicii”, asociație înființată de țărăniști cu scopul de a prelua din îndatoririle jandarmeriei, fiind un fel de gardieni locali. Apoi au venit la rând asociațiile studențești și în fine mișcarea legionară. Între timp, Carol al II-lea revenise pe tron și cu sprijinul publicistic al lui Nae Ionescu, iar mișcarea legionară căpătase și ea un statut național și ortodox, astfel că primul punct al planului era îndeplinit. Urma acum apropierea dintre Rege și mișcarea legionară. Acest punct s-a dovedit imposibil de realizat din cel puțin două motive: pe de o parte Regele nu dorea să renunțe la relația cu Elena Lupescu, iar pe de altă parte mișcarea legionară nu era de acord să-l recunoască pe Rege ca fiind conducătorul ei de facto. Și atunci una din părți trebuia schimbată. Din nou Nae Ionescu se vede pus într-o dilemă: să-l susțină pe Rege sau să-i susțină pe legionari. Și iarăși ambele variante sunt proaste, nici Regele cu ideile sale fixe, dar nici mișcarea legionară cu predispoziție ei spre violență nu se încadrează în exigențele sale. Nae Ionescu va face o alegere (din nou nu una fericită) și (la fel ca și în cazul celorlalte dileme) nu se sfiește să o spună public, și anume într-o conferință din februarie 1935: „nu poți să ai dreptate contra societății căreia îi aparții”( 26 ). Prin urmare Regele trebuia să plece, problema era cum. Răspunsul îl găsim în Jurnalul lui Arșavir Acterian, care relatează un episod care mi se pare esențial în înțelegerea relației dintre Nae Ionescu și mișcarea legionară, episod care în mod suprinzător nu apare nici în biografia realizată de Dora Mezdrea, nici în cea a Tatianei Niculescu. Și anume, fostul Mitropolit al Bucovinei Tit Simedrea i-a relatat lui Arșavir Acterian următorul dialog pe care l-a avut cu Nae Ionescu. Întrebându-l ce gânduri are cu regele, Nae Ionescu i-a răspuns:

– Să-l izgonesc.

– Dar cum ai să faci?

– Eu l-am adus, eu îl voi alunga.

– Bine, dar cum? N-ai partid, nici armată. Pe ce te bazezi?

– Voi utiliza pe legionari.

– Dar legionarii nu te recunosc pe tine ca pe șeful lor. Ei îl au pe Codreanu.

– Codreanu va face ce vreau eu. Voi ști eu cum să-l manevrez.”( 27 )

Iată așadar că Nae Ionescu nu a fost sedus de Codreanu, cum s-a încercat explicarea relației lor, nici nu era un simpatizant al mișcării legionare, ci pur și simplu s-a folosit de aceștia pentru atingerea scopului său, pentru înfăptuirea unui stat ideal. Manevra lui a reușit, dar Nae Ionescu nu mai era în viață atunci când Regele Carol al II-lea părăsea România culcat pe podea vagonului în trenul care trecea granița sub tirul armelor legionarilor.

Concluzia Tatianei Niculescu, anume că visul politic al lui Nae Ionescu s-ar fi împlinit prin instaurarea regimului comunist (partid unic și politica de mase), nu este însă corectă, întrucât acelui regim i-au lipsit două din condițiile care erau esențiale la Nae Ionescu: monarhia și ortodoxia. În schimb, este adevărat că statul ideal al lui Nae Ionescu era unul utopic, care avea aceeași problemă ca și celelalte state imaginate de filosofi: presupune o lume ideală, cu oameni ideali. Adică ceva ce nu există.

Legenda Nae Ionescu

Tabloul pe care îl avem astăzi despre Nae Ionescu arată ca un portret pictat de Picasso: o imagine distorsionată prin contribuțiile contradictorii ale mai multor pictori, rezultatul depășind și ascunzând în același timp conturul real al persoanei. „E singurul om care mi-a dat în viață sentimentul legendarului”( 28 ), mărturisea Constantin Noica, semn că imaginea supradimensionată a lui Nae Ionescu circula încă din timpul vieții acestuia. Legenda lui Nae Ionescu s-a format din amestecul de mărturii, date reale, amintiri, povești, confunzii, bârfe, zvonuri, exagerări și minciuni sfruntate, care s-au adunat de-a lungul veacului. Cum înțelegerea fenomenului Nae Ionescu nu este posibilă fără accesul la legenda acestuia, Tatiana Niculescu ne introduce în atmosfera epocii, trecând în revistă unele dintre zvonurile puse în circulație de adversarii de idei ai lui Nae.

Interesant este că Nae Ionescu alimenta el însuși unele zvonuri. De exemplu, povestea primirii autoturismului Mercedes Benz de la Adolf Hitler sau de la IG Farben pornise de la el însuși( 29 ), cu toate că îl cumpărase cu credit bancar( 30 ), iar celor care-l acuzau că nu ar fi avut titlul de doctor, nu a catadixit niciodată să le răspundă, cu toate că diploma se afla la secretariatul facultății( 31 ).

Un adversar întru metafizică a lui Nae Ionescu a fost Nichifor Crainic, descris de Mircea Vulcănescu ca fiind un invidios mediocru( 32 ). Acesta își amintește – potrivit Tatianei Niculescu – că pe la sfârșitul anului 1929, începutul anului 1930, „se zvonea în redacțiile de presă că guvernul ar fi încercat să tempereze propaganda în favoarea lui Carol oferindu-i un milion și jumătate de lei, dar după ce încasase banii și după o scurtă acalmie gazetărească, Nae ar fi cerut dublarea prețului”( 33 ). Ca mai toate legendele, și aceasta are un sâmbure de adevăr, și anume în realitate au fost cinci milioane de lei – după cum recunoaște Nae Ionescu însuși – dar banii au fost refuzați( 34 ), fapt dovedit de constanța articolelor pro-restaurație și antiguvernamentale (peste 20 în total) începând cu 23 august 1929 și până la revenirea lui Carol al II-lea (6 iunie 1930).

Tot pe Nichifor Crainic îl citează Tatiana Niculescu în spatele zvonului impersonal conform căruia „s-a spus că noul statut al familiei (cel de proprietari ai unei case în Parcul Filipescu, n.n.) s-ar fi datorat deturnării de către Nae Ionescu a unor fonduri ale Centralei Cărții în interes personal, sau că ar fi furat pur și simplu de la Aristide Blank o jumătate de milion de lei. Sub amenințarea unei reclamații la Parchet, Blank l-ar fi obligat să semneze un document prin care recunoștea furtul”( 35 ). De fapt, așa cum afirmă și Tatiana Niculescu( 36 ), casa a fost cumpărată printr-un credit ipotecar, aspect confirmat și de cercetările asidue în arhive ale Dorei Mezdrea( 37 ). Și această legendă pornește așadar de la un adevăr, ajungând la opusul acestuia: documentul dubios nu este altceva decât contractul de credit ipotecar – amintit și de Tatiana Niculescu – pe care Nae Ionescu l-a încheiat, în perioada în care era administrator-delegat la Centrala Cărții, cu societatea Construcția nouă – parte a grupului bancar Blank – pentru a-și cumpăra casa din Parcul Filipescu. Legătura dintre Centrala Cărții și societatea Construcția nouă este aceea că la ambele banca lui Aristide Blank era acționară. Din cauza stării financiare proaste, Nae Ionescu avea să piardă casa în 1929 în favoarea unei societăți de asigurare (tot din grupul băncii Blank), nereușind să achite ratele bancare.

Un alt „zvoner” asiduu este Petre Pandrea. Inițial, el a fost un apropiat al lui Nae Ionescu, beneficiind și de ajutorul acestuia, iar după un timp s-a înscris la țărăniști, pentru ca apoi să devină marxist, evoluție care îl va determina pe Mihail Sebastian să-l descrie drept „terorist, secătură și lichea”( 38 ). Considerând probabil că întâlnirile reale dintre Nae Ionescu și Corneliu Zelea Codreanu – asumate și recunoscute de altfel de Nae Ionescu( 39 ) – au fost prea puține, Pandrea a mai imaginat și el una, în care cei doi se plimbă idilic, la asfințit, cu ambarcațiunea „Tata Noe” pe mare, la Balcic( 40 ). În realitate yachtul se numea „Dor de Mare” și era proprietatea lui Malaxa( 41 ), prieten cu Nae Ionescu. Tata Noe era doar apelativul pe care-l folosea Carol al II-lea când i se adresa lui Nae Ionescu. Dar asemenea confunzii creează și îmbogățesc legenda.

În schimb, pentru o altă presupusă întâlnire dintre Corneliu Zelea Codreanu și Nae Ionescu care ar fi avut loc în seara zilei de 20 decembrie 1937, Tatiana Niculescu nu precizează sursa, astfel încât nu putem ști cine a fost zvonerul( 42 ). Autoarea biografiei descrie cum cei doi s-au întâlnit cu Virgil Ionescu în casa acestuia din București, pentru a afla și discuta rezultatele alegerilor din ziua respectivă. Acest Virgil Ionescu a fost un comandant legionar, devenit deputat de Constanța chiar în urma alegerilor din 1937, și care a emigrat apoi în Argentina. Cercetând jurnalul acestuia, publicat la Buenos Aires (și disponibil în mediul online( 43 )) aflăm că „a doua zi după alegeri am părăsit Constanța. De astădată (sic!) cu bilet de călătorie gratuită, cum se elibera noilor deputați de către Președintele Tribunalului și Biroului Electoral județean”( 44 ). Așadar în ziua în care se afirmă că ar fi avut loc întâlnirea, Virgil Ionescu nu se afla în București, ci la Constanța. Apoi, legat de rezultatul alegerilor, trebuie spus faptul că în anul 1937 acestea nu erau difuzate ca acum seara la televizor, ci se transmiteau abia a doua zi, așa cum povestește în memoriile sale chiar „gazda” presupusei întălniri: „sediul din strada Gutemberg devenise un stup. Fețe vesele, pline de viață, intrau și ieșeau la orice oră din zi și până târziu în noapte. … Toți eram în așteptarea rezultatului oficial și definitiv, cu totalizările pe țară și repartiția mandatelor… Începuse să circule zvonul că guvernul nu avea cele 40% impuse de lege, necesare obținerii unei majorități legislative și prin urmare va cădea. Căpitanul era îngrijorat”( 45 ). Avem prin urmare cel puțin două elemente care contrazic posibilitatea unei asemenea întâlniri: pe de o parte gazda presupusei întâlniri nici nu era în București în acea zi, iar pe de altă parte, nici obiectul întâlnirii – așteptarea rezultatelor din ziua respectivă – nu este posibil, deoarece abia în a doua zi acestea urmau a fi comunicate public, iar în acea zi Codreanu se afla la sediul partidului legionarilor. Fără Nae Ionescu.

Mai trebuie amintit și Constantin Beldie, pe care Tatiana Niculescu îl citează cu tot felul de caracterizări nu tocmai măgulitoare la adresa lui Nae Ionescu. După ce au fost prieteni o bună perioadă de timp, cei doi se despărțiseră, iar Beldie îl tot provoca la diverse polemici, la care Nae Ionescu nu răspundea. Petre Țuțea avea să califice definitiv relația celor doi astfel:„nu era de nasul lui Beldie să stea în conflict cu Nae Ionescu. C. Beldie față de Nae Ionescu era o … beldie”( 46 ).

În fine, cum orice legendă care se respectă implică și o comoară, Nae Ionescu a fost și el îmbogățit cu onorarii de la I.G. Farben al cărei reprezentant ar fi fost în tot Balcaniul, inclusiv în Turcia, apoi cu milioane pe care le-ar fi dăruit mișcării legionare( 47 ) și, în cele din urmă, cu 22 de milioane de lei găsite de poliție în seiful său personal în urma unei percheziții( 48 ). Apoi era împroprietărit cu o vilă la Balcic – care de fapt aparținea familiei Popovici-Lupa( 49 ), și cu casa de la Băneasa presupus a fi fost construită cu banii lui Malaxa – de fapt casa aparținea Societății Cimotehnice la care Nae Ionescu era asociat, iar banii erau primiți de la Malaxa în schimbul unei suprafețe de teren, dezmembrate din cel pe care se va construi casa( 50 ). Cât privește I.G.Farben, Dora Mezdrea a răscolit arhivele și nu a găsit nici un document care să ateste vreo relație cu acaestă firmă( 51 ). Adevărul prozaic este că la moartea lui Nae Ionescu extrasul bancar nu arăta decât datorii în cuantum de aproape 400.000 lei, achitați de familie după moartea filosofului( 52 ).

Și în privința funcțiilor care i s-au propus lui Nae Ionescu, nu mai putem ști unde se termină realtiatea și unde începe legenda. În afara celor două mandate de deputat – unul din partea grupării formate în jurului lui Nicolae Iorga, iar celălalt din partea țărăniștilor – mai sunt în discuție cele de cenzor al Institutului de Film( 53 ), Ministru al Cultelor și Artelor( 54 ), șef al Siguranței( 55 ) și deputat din partea partidului legionarilor Totul pentru Țară( 56 ). Toate refuzate de Nae Ionescu, potrivit propriilor afirmații.

Ca să adăugăm încă ceva la misterul legendei lui Nae Ionescu, rămâne să amintim scrisoarea pe care i-a trimis-o din armată soției sale în anul 1915, în care îi spune că „Sunt de 25 de ani. Nădăjduiesc că jumătate din viață am trăit-o; și nu am făcut nimic …( 57 )”. Nae Ionescu a murit la 15 martie 1940, cu puțin înante de a împlini 50 de ani.

Cartea Tatianei Niculescu este o biografie cinstită, care se ține la suficientă distanță atât de demonizare, cât și de Schwärmerei – pentru a folosi un cuvânt drag lui Nae Ionescu -, și care în același timp nu este și nici nu și-a propus probabil să fie punctul final în tentativa de a-l cunoaște pe Nae Ionescu, ci mai degrabă trebuie privită ca o introducere, o invitație la încercarea de a-l cunoaște pe controversatul filosof. Cert este că nici contemporanii lui Nae Ionescu nu au putut spune că „l-au cunoscut” cu adevărat, ci fiecare l-a cunoscut în felul său (în acest sens trebuie interpretat și titlul dat de Mircea Vulcănescu biografiei dedicate lui Nae Ionescu). Să mai amintim că probabil singura persoană care mai este în viață și care l-a cunoscut personal pe Nae Ionescu este Mihai Șora.

Trecând peste subiectivismul inerent biografiilor care i-au fost dedicate, cel mai bun unghi de abordare a personalității lui Nae Ionescu rămâne – în opinia mea – cel sugerat de Vasile Băncilă: „ceva din Platon, ceva din Parmenide, cu multă culoare creștină și cu multă precizare creștin-ortodoxă”( 58 ). Dincolo de acestea, fiecare poate lua din legenda lui Nae Ionescu ce dorește: unii vor încerca poate să se ridice la nivelul gândirii sale de filosof, teolog și profesor, iar alții vor încerca să-l coboare la nivelul unui simplu plagiator, afemeiat și totalitar antidemocrat. Nae Ionescu a fost toate acestea și ceva pe deasupra.

NOTE_____________________

1 Gabriel Liiceanu – Despre seducție, Editura Humanitas, București 2007, pag. 255

2 Mircea Vulcănescu – Nae Ionescu, așa cum l-am cunoscut, Editura Humanitas, București 1992, pag. 144

3  Idem, pag. 149

4  Dora Mezdrea – Nae Ionescu. Biografia, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, vol. I, pag. 179

5  Nae Ionescu – Grafologie. Omul și scrisul, Editura Humanitas, București, 1994, pag. 80

6  Vasile Băncilă – Nae Ionescu, un cavaler prestant al spiritului, Editura Eikon, Cluj-Napoca 2011, pag. 16

7  Tatiana Niculescu – Seducătorul domn Nae, Editura Humanitas, București 2020, pag. 157

8 Nae Ionescu, în Prefața la Immanuel Kant – Critica rațiunii practice, traducere de D.C. Amzăr și Raul Vișan, Editura Institutului Social Român, București 1934, pag. XVI

9 Ibidem

10 Nae Ionescu – Neliniștea metafizică, Editura Fundației Culturale Române, București, 1993, pag. 57 și urm.

11 Dora Mezdrea – Nae Ionescu. Biografia, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, vol. I, pag. 356

12 Nae Ionescu, în Prefața la Immanuel Kant – Critica rațiunii practice, traducere de D.C. Amzăr și Raul Vișan, Editura Institutului Social Român, București 1934, pag. XV

13 Dora Mezdrea – Nae Ionescu. Biografia, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, vol. I, pag. 226

14 Ibidem

15 Ibidem

16 Idem, pag. 227.

17 Nae Ionescu – Opere vol. II, Editura Roza Vânturilor, București, 2005, pag. 59

18 Mircea Vulcănescu – Nae Ionescu, așa cum l-am cunoscut, Editura Humanitas, București 1992, pag. 137

19 Mircea Vulcănescu – Posibilitățile filosofiei creștine, Editura Anastasia, București 1996, pag. 194

20 Vasile Băncilă – Nae Ionescu, un cavaler prestant al spiritului, Editura Eikon, Cluj-Napoca 2011, pag. 330

21 Idem, pag. 345

22 Dora Mezdrea – Nae Ionescu. Biografia, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, vol. II, pag. 189

23 Nae Ionescu – Opere vol. I, Editura Crater, București 2000, pag. 373, 374

24 Tatiana Niculescu – Seducătorul domn Nae, Editura Humanitas, București 2020, pag. 186

25 Gabriel Liiceanu – Despre seducție, Editura Humanitas, București 2007, pag. 13

26 Dora Mezdrea – Nae Ionescu. Biografia, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, vol. II, pag. 210

27 Arșavir Acterian – Jurnal, Editura Humanitas, București 2008, pag. 290-291

28 Tatiana Niculescu – Seducătorul domn Nae, Editura Humanitas, București 2020, pag. 10

29 Mircea Vulcănescu – Nae Ionescu, așa cum l-am cunoscut, Editura Humanitas, București 1992, pag. 107

30 Dora Mezdrea – Nae Ionescu. Biografia, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, vol. I, pag. 386

31 Mircea Vulcănescu – Nae Ionescu, așa cum l-am cunoscut, Editura Humanitas, București 1992, pag. 69

32 Idem, pag. 133

33 Tatiana Niculescu – Seducătorul domn Nae, Editura Humanitas, București 2020, pag. 169

34 Nae Ionescu – Opere vol. XIII, Editura Muzeul Literarurii Române București 2016, pag. 242, 243

35 Tatiana Niculescu – Seducătorul domn Nae, Editura Humanitas, București 2020, pag. 125

36 Ibidem

37 Dora Mezdrea – Nae Ionescu. Biografia, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, vol. I, pag. 421, 422

38 Dora Mezdrea – Nae Ionescu. Biografia, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, vol. II, pag. 670

39 Idem, pag. 545

40 Tatiana Niculescu – Seducătorul domn Nae, Editura Humanitas, București 2020, pag. 210

41 Dora Mezdrea – Nae Ionescu. Biografia, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, vol. II, pag. 386

42 Tatiana Niculescu – Seducătorul domn Nae, Editura Humanitas, București 2020, pag. 215

43 https://archive.org/details/pamantulstramosescnr.51979virgilionescumemorii

44 Virgil Ionescu – Memorii, publicat în Pământul strămoșesc, serie nouă nr. 5/1979, Buenos Aires, pag. 78

45 Ibidem

46 Gabriel Stănescu – Ultimele dialoguri cu Petre Țuțea, Criterion Publishing, 2000, pag. 14

47 Tatiana Niculescu – Seducătorul domn Nae, Editura Humanitas, București 2020, pag. 228

48  Idem, pag. 229

49( Lucian Boia – Balcic: Micul paradis al României Mari, Editura Humanitas, București, 2014, pag. 123

50  Dora Mezdrea – Nae Ionescu. Biografia, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, vol. II, pag. 381

51 Idem, pag. 397

52 Idem, pag. 391

53 Nae Ionescu – Ce e cenzura filmelor, publicat în Opere vol. XI, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, pag. 24

54  Notă din Jurnalul lui Liviu Rebreanu, citat în Dora Mezdrea – Nae Ionescu. Biografia, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, vol. I, pag. 601

55 Gabriel Liiceanu – Itinerariile unei vieți: E.M.Cioran. Apocalipsa după Cioran, Editura Humanitas, București, 1995, pag. 85

56 Dora Mezdrea – Nae Ionescu. Biografia, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, vol. II, pag. 454

57 Tatiana Niculescu – Seducătorul domn Nae, Editura Humanitas, București 2020, pag. 84

58  Vasile Băncilă – Nae Ionescu, un cavaler prestant al spiritului, Editura Eikon, Cluj-Napoca 2011, pag. 21

nb

Dilemele existențiale ale seducătorului domn Nae Ionescu

Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu” este titlul biografiei recent apărute sub semnătura Tatianei Niculescu, tocmai în anul în care s-au împlinit 130 de ani de la nașterea și 80 de ani de la moartea lui Nae Ionescu (16.06.1890 – 15.03.1940). Nu doar momentul, ci și titlu este cum nu se poate mai potrivit, mai ales dacă, urmând definiția propusă de Gabriel Liiceanu, înțelegem prin seducător pe cineva care „vine să ne se-ducă, să ne ia de mână, să ne scoată de pe drumul mare al vieții și să ne ducă de o parte, de acea parte în care ni se dă șansa să ne regăsim cu viața noastră trăită ca destin, ceea ce înseamnă: trăită pe cont propriu. Nae Ionescu nu își propunea doar să-i seducă pe alții, ci era în primul rând un auto-seducător, care se punea pe sine în diferite ipostaze dificile pentru a-și explora potențialul, pentru a vedea ce poate să facă. Aceasta numea el filosofia trăită. Dintre cele două ordini ontologice, ființa și devenirea, el a ales ființa, considerând că omul nu se schimbă, ci este tot ceea ce poate fi și tot ceea ce nu poate să nu fie, posibilități care sunt înscrise în ființa sa. Nimic nu-și poate depăși esența sau folosind cuvintele lui Nae Ionescu: „dacă pun grâu în pământ, n-o să iasă varză!” Iar operația sa de seducție avea ca obiect cercetarea celor ascunse în adâncul ființei.

Lista personalităților culturale seduse sau inspirate de Nae Ionescu este impresionantă: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, Mihai Șora, Mihail Sebastian, Alexandru Dragomir, Jeni și Arșavir Acterian, Alice Voinescu, Cella Delavrancea, George Racoveanu, Dumitru Cristian Amzăr, Vasile Băncilă, Octavian Onicescu, Grigore Moisil, și probabil mulți alții pe care însă vitregia istoriei i-a împiedicat să-și valorifice potențialul.

Cât privește personalitatea lui Nae Ionescu, el se autocaracteriza drept o fire care „se luptă cu sine în multe privințe, discipolul său Vasile Băncilă constata că era complex și complicat, iar Tatiana Niculescu îi pune diagnosticul – modern – de disonanță cognitivă. Mie mi se pare mai potrivit acela de spirit dilematic: trăindu-și crezul filosofic, Nae Ionescu se poziționa pe sine în diverse dileme existențiale, unele ontologice, altele epistemice, pentru a vedea ce este în stare. În biografia lui pot fi identificate cel puțin trei dileme majore: i) dilema științifică, ii) dilema erotică și iii) dilema politică.

i) Dilema științifică.

Nae Ionescu deosebea între filosofia trăită, pe care o considera adevărată și absolut originală, și cea științifică, pe care o considera literă moartă, falsă sau – cu propriile cuvinte – o escrocherie.

Despre filosofia trăită spunea că „o idee – oriunde s-ar fi născut ea – devine a mea dacă sunt în stare să o asimilez în așa măsură încât să rodească în mine( ). Ca profesor prefera „cursul viu, personal, în care vorbitorul luptă cu ideea, îi pipăie contururile și încearcă sub ochii ascultătorilor să o definească – față de cursul expozitiv, chiar dacă cel din urmă ar fi de o impresionantă desăvârșire formală.

Pe de altă parte, știa și cum trebuie redactată o lucrare științifică, dovadă fiind teza de doctorat cu titlul „Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik” și articolul „Comentarii la un caz de intranziență a conceptelor matematice”, publicat în Gazeta matematică și răsplătit cu premiul „Vasile Conta” în 1921-1922, ambele având note de subsol, cu trimiteri la autor, operă și pagină, lucrări a căror originalitate nu a fost niciodată contestată. De altfel, spunea că explicația „aparatului de citate care întovărășește anumite studii” este aceea a corectitudinii cercetătorului, care „simte că ideea nu e a lui.

Încă din vremea studiilor doctorale din Germania se întreba dacă oare „operația de scriere nu este una de autofalsificare? Scriind filozofie, în loc să o trăiești, înseamnă să o transformi „într-o meserie oarecare. Iar după ce asistase în Germania la un curs al lui Husserl, îi scria dezamăgit soției sale: „Husserl nu mai face parale; îl cunosc până în fundul sufletului; e multă farsă; și asta mă dezgustă; eu am rămas încă un om cinstit; dar până când? Până când voi scrie prima carte de filozofie, „când voi scrie prima carte de filozofie, atunci o să fiu și eu dobitoc sau escroc, ca toți marii filosofi.

Nae Ionescu s-a văzut astfel pus într-o dilemă, care – ca orice dilemă autentică – avea două ieșiri proaste: fie se apuca să scrie cărți respectând dogma științifică, dar devenind un escroc față de propria ființă, fie alegea să trăiască filosofia rămânând original și autentic față de sine însuși, cu riscul de a se expune acuzațiilor că „asimila” ideile altora. Altfel spus, avea de ales între ființă și știință (dogmă), și intuitiv a optat pentru ființă. De altfel, intuiția a fost o eternă obsesie a lui, teza sa de doctorat, amintită mai sus, tindea să dovedească imposibilitatea unei matematici pur formale, lipsite de elementul intuitiv. Cred că i-ar fi plăcut mult filmul The Man who knew Infinity, cu Jeremy Irons într-unul din rolurile principale, în care este ecranizată viața matematicianului indian Srinivasa Ramanujan, invitat cu o bursă de studii la Cambridge unde va fi luat în derâdere de profesorii britanici pentru credința sa în capacitățile intuitive în domeniul matematicii.

Opțiunea sa a fost asumată public, iar celor care nefăcând distincția între cele două filosofii și îl acuzau de escrocherie intelectuală, le răspundea prin tot felul de teze pe marginea proprietății intelectuale, mai mult sau mai puțin sofistice, și care pot fi conchise într-o frază care spune mai mult decât pare: „nici nu mai știu care sunt ideile mele și care nu sunt ideile mele.

Spre sfârșitul vieții, mai precis după ce a fost eliberat din cea de-a treia arestare, simțindu-se cu sănătatea ruinată, Nae Ionescu a reevaluat ieșirea din dilemă, iar discipolii săi l-au văzut lucrând în ultimele sale zile la un manual de logică, pe care din păcate nu a apucat să-l termine, iar ciorna s-a pierdut și ea probabil pentru totdeauna. Din nefericire, discipolii săi au început să publice post mortem prelegerile sale așa cum au fost notate în timpul cursurilor de către studenți și dezbătute apoi de către membrii comitetului de redactare a operei lui Nae Ionescu, fără nici un „aparat de citate”, iar în lipsa omului care trăia filosofia, litera moartă a sfârșit prin a-l expune istoriei ca pe un simplu escroc plagiator. Sau altfel spus: drumul spre iad este pavat cu bune intenții.

Din dilema științifică, Nae Ionescu iese ca un ins care era original la modul în care își trăia ideile filosofice și își ținea prelegerile universitare, dar și ca o persoană care strecura în prelegerile sale și idei ale altora, fără a indica de fiecare dată autorul.

ii) Dilema erotică.

Nae Ionescu s-a căsătorit cu Elena Margareta Ionescu, născută Fotino, pe data de 25 noimembrie/8 decembrie 1915 și nu a divorțat niciodată. În același timp a avut numeroase legături extraconjugale cu Ștefania Zottoviceanu, Maruca Cantacuzino, Lucia Popovici-Lupa și Cella Delavrancea, cu toate că în privința celei din urmă relația pare a fi fost doar platonică. Dincolo de aceste legături notorii, în epocă s-a mai vorbit și despre altele fugitive, fiind imposibil de aflat acum dacă au fost sau nu reale: cu Elena (Ileana) Baston (o cocotă bucureșteană, presupusă spioană a germanilor), Igena Floru sau Eliza Onicescu.

În anul 1928, Mircea Vulcănescu publică un articol sub titlul „Însemnări în marginea crizei morale”, în care face o analiză a conceptului de criză sub diferitele aspecte ale acestuia: economică, socială, familială, medicală, morală, politică, etc. În privința crizei morale, cu aplecare asupra raporturilor dintre soți și dintre cele două sexe în general, el amintește de „chestiunea căsătoriei libere sau a indisolubilității mariajului. Exact aceasta era dilema erotică a lui Nae Ionescu: pe de o parte știa că dogma creștină predică imposibilitatea divorțului, iar pe de altă parte filosofia sa îl împingea spre trăirea deplină a sentimentului erotic. „Disciplină chiar în destrăbălare, de care nu trebuie să fugi, ci mai degrabă pe care trebuie să o cauți, ca un fel de încercare a stăpânirii de tine, îl sfătuia într-o scrisoare pe Vasile Băncilă. Avea deci din nou de ales între știință (dogmă) și ființă. A optat să-și asume păcatul, respectând însă indisolubilitatea căsătoriei. La fel ca și în cazul dilemei științifice, Nae Ionescu își asuma în mod public opțiunea și o teoretiza în scrierile și prelegerile sale. Și aici găsea tot felul de argumente, teologice de această dată. Studenților le spunea că nu păcatul trupesc este cel originar, ci păcatul împotriva spiritului, și că dimpotrivă păcatul trupesc te ferește de a-l săvârși pe cel împotriva Sfântului Duh. În plus, el identificase două elemente care i-ar putea obține iertarea, și anume conștiința păcatului și disponibilitatea de a-l mărturisi. Și îl mărturisea inclusiv față de copiii lui, așa cum rezultă din replica pe care Radu i-o dă mamei sale în cursul unei discuții: „tu crezi că dacă unul păcătuiește, trebuie să păcătuiască și celălalt?

Și la nivel istoric, Nae Ionescu își găsise un model în persoana lui Goethe, pe care îl prezenta în prelegerile sale universitare ca pe un om lipsit de scrupule, care a avut relații cu un întreg șir de femei, pe care le abandona apoi „ca și cum ar fi băut o ceașcă de cafea cu lapte. De ce? Era o personalitate prea puternică. Pe el nu-l interesa că acest mers înainte victorios al persoanei lui putea să creeze victime în dreapta și în stânga; el se îmbogățea sufletește cu orice preț, fără nici un scrupul. Oamenii mari n-au niciodată scrupul, scrupul avem numai noi; omul mare trece înainte în chip natural”.

Din păcate pentru Nae Ionescu, el s-a dovedit a nu fi așa de tare. Prăbușirea s-a produs în fatidica zi de 5 iulie 1933, când Nae Ionescu – proaspăt îndrăgostit de mai tânăra Lucia Popovici-Lupa – a părăsit-o pe Maria Cantacuzino, provocându-i acesteia o tentativă de suicid, urmată apoi de o lungă depresie. Tatiana Niculescu amintește mărturisirea pe care Nae Ionescu avea să i-o facă mai târziu lui Mihail Sebastian cu prive la această zi: „Mă, eu sunt un om terminat, căzut, ratat. Viața mea se frânge în două: până la 5 iulie 1933 și de la 5 iulie 1933. Până-n ziua aia eram un om tare. De atunci nu mai sunt nimic.” Din nou, Nae Ionescu a trebuit să constate că opțiunea sa a fost greșită: pe de o parte s-a confruntat cu caracterul ambivalent al puterii sale de seducție – asupra căruia avertiza de principiu și Gabriel Liiceanu – care putea să ducă pe cineva și pe un drum rău, iar pe de altă parte constata că nu îi erau indiferente victimele alegerilor sale.

Ca efect al recunoașterii opțiunii greșite, Nae Ionescu nu își va mai părăsi noua iubită, Lucia Popovici-Lupa plecând, după șase ani de relație, din proprie inițiativă din casa de la Băneasa, în timp ce Nae Ionescu se afla în cel de-al treilea și ultim arest al vieții sale.

iii) Dilema politică

Ideea lui Nae Ionescu despre statul ideal era una totalitară și se sprijinea pe doi stâlpi: de o parte un monarh, care să fie mai curând domn exponent al poporului decât un rege deasupra și din afara poporului, și de cealaltă parte poporul reprezentat printr-o mișcare tinerească, națională, ortodoxă. În această privință, Nae Ionescu nu avea nici o dilemă (cu toate că ar fi trebuit să aibă): era antidemocratic și totalitar convins.

La acel moment (1929) România era condusă de Regență și nici o mișcare națională a tinerilor nu era cristalizată. Și atunci, Nae Ionescu a trecut la treabă. A militat pentru restaurarea lui Carol al II-lea și a început să susțină asociațiile de tineret. Mai întâi au fost „Voinicii”, asociație înființată de țărăniști cu scopul de a prelua din îndatoririle jandarmeriei, fiind un fel de gardieni locali. Apoi au venit la rând asociațiile studențești și în fine mișcarea legionară. Între timp, Carol al II-lea revenise pe tron și cu sprijinul publicistic al lui Nae Ionescu, iar mișcarea legionară căpătase și ea un statut național și ortodox, astfel că primul punct al planului era îndeplinit. Urma acum apropierea dintre Rege și mișcarea legionară. Acest punct s-a dovedit imposibil de realizat din cel puțin două motive: pe de o parte Regele nu dorea să renunțe la relația cu Elena Lupescu, iar pe de altă parte mișcarea legionară nu era de acord să-l recunoască pe Rege ca fiind conducătorul ei de facto. Și atunci una din părți trebuia schimbată. Din nou Nae Ionescu se vede pus într-o dilemă: să-l susțină pe Rege sau să-i susțină pe legionari. Și iarăși ambele variante sunt proaste, nici Regele cu ideile sale fixe, dar nici mișcarea legionară cu predispoziție ei spre violență nu se încadrează în exigențele sale. Nae Ionescu va face o alegere (din nou nu una fericită) și (la fel ca și în cazul celorlalte dileme) nu se sfiește să o spună public, și anume într-o conferință din februarie 1935: „nu poți să ai dreptate contra societății căreia îi aparții. Prin urmare Regele trebuia să plece, problema era cum. Răspunsul îl găsim în Jurnalul lui Arșavir Acterian, care relatează un episod care mi se pare esențial în înțelegerea relației dintre Nae Ionescu și mișcarea legionară, episod care în mod suprinzător nu apare nici în biografia realizată de Dora Mezdrea, nici în cea a Tatianei Niculescu. Și anume, fostul Mitropolit al Bucovinei Tit Simedrea i-a relatat lui Arșavir Acterian următorul dialog pe care l-a avut cu Nae Ionescu. Întrebându-l ce gânduri are cu regele, Nae Ionescu i-a răspuns:

– Să-l izgonesc.

– Dar cum ai să faci?

– Eu l-am adus, eu îl voi alunga.

– Bine, dar cum? N-ai partid, nici armată. Pe ce te bazezi?

– Voi utiliza pe legionari.

– Dar legionarii nu te recunosc pe tine ca pe șeful lor. Ei îl au pe Codreanu.

– Codreanu va face ce vreau eu. Voi ști eu cum să-l manevrez.”

Iată așadar că Nae Ionescu nu a fost sedus de Codreanu, cum s-a încercat explicarea relației lor, nici nu era un simpatizant al mișcării legionare, ci pur și simplu s-a folosit de aceștia pentru atingerea scopului său, pentru înfăptuirea unui stat ideal. Manevra lui a reușit, dar Nae Ionescu nu mai era în viață atunci când Regele Carol al II-lea părăsea România culcat pe podea vagonului în trenul care trecea granița sub tirul armelor legionarilor.

Concluzia Tatianei Niculescu, anume că visul politic al lui Nae Ionescu s-ar fi împlinit prin instaurarea regimului comunist (partid unic și politica de mase), nu este însă corectă, întrucât acelui regim i-au lipsit două din condițiile care erau esențiale la Nae Ionescu: monarhia și ortodoxia. În schimb, este adevărat că statul ideal al lui Nae Ionescu era unul utopic, care avea aceeași problemă ca și celelalte state imaginate de filosofi: presupune o lume ideală, cu oameni ideali. Adică ceva ce nu există.

Legenda Nae Ionescu

Tabloul pe care îl avem astăzi despre Nae Ionescu arată ca un portret pictat de Picasso: o imagine distorsionată prin contribuțiile contradictorii ale mai multor pictori, rezultatul depășind și ascunzând în același timp conturul real al persoanei. „E singurul om care mi-a dat în viață sentimentul legendarului, mărturisea Constantin Noica, semn că imaginea supradimensionată a lui Nae Ionescu circula încă din timpul vieții acestuia. Legenda lui Nae Ionescu s-a format din amestecul de mărturii, date reale, amintiri, povești, confunzii, bârfe, zvonuri, exagerări și minciuni sfruntate, care s-au adunat de-a lungul veacului. Cum înțelegerea fenomenului Nae Ionescu nu este posibilă fără accesul la legenda acestuia, Tatiana Niculescu ne introduce în atmosfera epocii, trecând în revistă unele dintre zvonurile puse în circulație de adversarii de idei ai lui Nae.

Interesant este că Nae Ionescu alimenta el însuși unele zvonuri. De exemplu, povestea primirii autoturismului Mercedes Benz de la Adolf Hitler sau de la IG Farben pornise de la el însuși, cu toate că îl cumpărase cu credit bancar, iar celor care-l acuzau că nu ar fi avut titlul de doctor, nu a catadixit niciodată să le răspundă, cu toate că diploma se afla la secretariatul facultății.

Un adversar întru metafizică a lui Nae Ionescu a fost Nichifor Crainic, descris de Mircea Vulcănescu ca fiind un invidios mediocru. Acesta își amintește – potrivit Tatianei Niculescu – că pe la sfârșitul anului 1929, începutul anului 1930, „se zvonea în redacțiile de presă că guvernul ar fi încercat să tempereze propaganda în favoarea lui Carol oferindu-i un milion și jumătate de lei, dar după ce încasase banii și după o scurtă acalmie gazetărească, Nae ar fi cerut dublarea prețului. Ca mai toate legendele, și aceasta are un sâmbure de adevăr, și anume în realitate au fost cinci milioane de lei – după cum recunoaște Nae Ionescu însuși – dar banii au fost refuzați, fapt dovedit de constanța articolelor pro-restaurație și antiguvernamentale (peste 20 în total) începând cu 23 august 1929 și până la revenirea lui Carol al II-lea (6 iunie 1930).

Tot pe Nichifor Crainic îl citează Tatiana Niculescu în spatele zvonului impersonal conform căruia „s-a spus că noul statut al familiei (cel de proprietari ai unei case în Parcul Filipescu, n.n.) s-ar fi datorat deturnării de către Nae Ionescu a unor fonduri ale Centralei Cărții în interes personal, sau că ar fi furat pur și simplu de la Aristide Blank o jumătate de milion de lei. Sub amenințarea unei reclamații la Parchet, Blank l-ar fi obligat să semneze un document prin care recunoștea furtul. De fapt, așa cum afirmă și Tatiana Niculescu, casa a fost cumpărată printr-un credit ipotecar, aspect confirmat și de cercetările asidue în arhive ale Dorei Mezdrea. Și această legendă pornește așadar de la un adevăr, ajungând la opusul acestuia: documentul dubios nu este altceva decât contractul de credit ipotecar – amintit și de Tatiana Niculescu – pe care Nae Ionescu l-a încheiat, în perioada în care era administrator-delegat la Centrala Cărții, cu societatea Construcția nouă – parte a grupului bancar Blank – pentru a-și cumpăra casa din Parcul Filipescu. Legătura dintre Centrala Cărții și societatea Construcția nouă este aceea că la ambele banca lui Aristide Blank era acționară. Din cauza stării financiare proaste, Nae Ionescu avea să piardă casa în 1929 în favoarea unei societăți de asigurare (tot din grupul băncii Blank), nereușind să achite ratele bancare.

Un alt „zvoner” asiduu este Petre Pandrea. Inițial, el a fost un apropiat al lui Nae Ionescu, beneficiind și de ajutorul acestuia, iar după un timp s-a înscris la țărăniști, pentru ca apoi să devină marxist, evoluție care îl va determina pe Mihail Sebastian să-l descrie drept „terorist, secătură și lichea. Considerând probabil că întâlnirile reale dintre Nae Ionescu și Corneliu Zelea Codreanu – asumate și recunoscute de altfel de Nae Ionescu – au fost prea puține, Pandrea a mai imaginat și el una, în care cei doi se plimbă idilic, la asfințit, cu ambarcațiunea „Tata Noe” pe mare, la Balcic. În realitate yachtul se numea „Dor de Mare” și era proprietatea lui Malaxa, prieten cu Nae Ionescu. Tata Noe era doar apelativul pe care-l folosea Carol al II-lea când i se adresa lui Nae Ionescu. Dar asemenea confunzii creează și îmbogățesc legenda.

În schimb, pentru o altă presupusă întâlnire dintre Corneliu Zelea Codreanu și Nae Ionescu care ar fi avut loc în seara zilei de 20 decembrie 1937, Tatiana Niculescu nu precizează sursa, astfel încât nu putem ști cine a fost zvonerul. Autoarea biografiei descrie cum cei doi s-au întâlnit cu Virgil Ionescu în casa acestuia din București, pentru a afla și discuta rezultatele alegerilor din ziua respectivă. Acest Virgil Ionescu a fost un comandant legionar, devenit deputat de Constanța chiar în urma alegerilor din 1937, și care a emigrat apoi în Argentina. Cercetând jurnalul acestuia, publicat la Buenos Aires (și disponibil în mediul online) aflăm că „a doua zi după alegeri am părăsit Constanța. De astădată (sic!) cu bilet de călătorie gratuită, cum se elibera noilor deputați de către Președintele Tribunalului și Biroului Electoral județean. Așadar în ziua în care se afirmă că ar fi avut loc întâlnirea, Virgil Ionescu nu se afla în București, ci la Constanța. Apoi, legat de rezultatul alegerilor, trebuie spus faptul că în anul 1937 acestea nu erau difuzate ca acum seara la televizor, ci se transmiteau abia a doua zi, așa cum povestește în memoriile sale chiar „gazda” presupusei întălniri: „sediul din strada Gutemberg devenise un stup. Fețe vesele, pline de viață, intrau și ieșeau la orice oră din zi și până târziu în noapte. … Toți eram în așteptarea rezultatului oficial și definitiv, cu totalizările pe țară și repartiția mandatelor… Începuse să circule zvonul că guvernul nu avea cele 40% impuse de lege, necesare obținerii unei majorități legislative și prin urmare va cădea. Căpitanul era îngrijorat. Avem prin urmare cel puțin două elemente care contrazic posibilitatea unei asemenea întâlniri: pe de o parte gazda presupusei întâlniri nici nu era în București în acea zi, iar pe de altă parte, nici obiectul întâlnirii – așteptarea rezultatelor din ziua respectivă – nu este posibil, deoarece abia în a doua zi acestea urmau a fi comunicate public, iar în acea zi Codreanu se afla la sediul partidului legionarilor. Fără Nae Ionescu.

Mai trebuie amintit și Constantin Beldie, pe care Tatiana Niculescu îl citează cu tot felul de caracterizări nu tocmai măgulitoare la adresa lui Nae Ionescu. După ce au fost prieteni o bună perioadă de timp, cei doi se despărțiseră, iar Beldie îl tot provoca la diverse polemici, la care Nae Ionescu nu răspundea. Petre Țuțea avea să califice definitiv relația celor doi astfel:„nu era de nasul lui Beldie să stea în conflict cu Nae Ionescu. C. Beldie față de Nae Ionescu era o … beldie.

În fine, cum orice legendă care se respectă implică și o comoară, Nae Ionescu a fost și el îmbogățit cu onorarii de la I.G. Farben al cărei reprezentant ar fi fost în tot Balcaniul, inclusiv în Turcia, apoi cu milioane pe care le-ar fi dăruit mișcării legionare și, în cele din urmă, cu 22 de milioane de lei găsite de poliție în seiful său personal în urma unei percheziții. Apoi era împroprietărit cu o vilă la Balcic – care de fapt aparținea familiei Popovici-Lupa, și cu casa de la Băneasa presupus a fi fost construită cu banii lui Malaxa – de fapt casa aparținea Societății Cimotehnice la care Nae Ionescu era asociat, iar banii erau primiți de la Malaxa în schimbul unei suprafețe de teren, dezmembrate din cel pe care se va construi casa. Cât privește I.G.Farben, Dora Mezdrea a răscolit arhivele și nu a găsit nici un document care să ateste vreo relație cu acaestă firmă. Adevărul prozaic este că la moartea lui Nae Ionescu extrasul bancar nu arăta decât datorii în cuantum de aproape 400.000 lei, achitați de familie după moartea filosofului.

Și în privința funcțiilor care i s-au propus lui Nae Ionescu, nu mai putem ști unde se termină realtiatea și unde începe legenda. În afara celor două mandate de deputat – unul din partea grupării formate în jurului lui Nicolae Iorga, iar celălalt din partea țărăniștilor – mai sunt în discuție cele de cenzor al Institutului de Film, Ministru al Cultelor și Artelor, șef al Siguranței și deputat din partea partidului legionarilor Totul pentru Țară. Toate refuzate de Nae Ionescu, potrivit propriilor afirmații.

Ca să adăugăm încă ceva la misterul legendei lui Nae Ionescu, rămâne să amintim scrisoarea pe care i-a trimis-o din armată soției sale în anul 1915, în care îi spune că „Sunt de 25 de ani. Nădăjduiesc că jumătate din viață am trăit-o; și nu am făcut nimic …”. Nae Ionescu a murit la 15 martie 1940, cu puțin înante de a împlini 50 de ani.

Cartea Tatianei Niculescu este o biografie cinstită, care se ține la suficientă distanță atât de demonizare, cât și de Schwärmerei – pentru a folosi un cuvânt drag lui Nae Ionescu -, și care în același timp nu este și nici nu și-a propus probabil să fie punctul final în tentativa de a-l cunoaște pe Nae Ionescu, ci mai degrabă trebuie privită ca o introducere, o invitație la încercarea de a-l cunoaște pe controversatul filosof. Cert este că nici contemporanii lui Nae Ionescu nu au putut spune că „l-au cunoscut” cu adevărat, ci fiecare l-a cunoscut în felul său (în acest sens trebuie interpretat și titlul dat de Mircea Vulcănescu biografiei dedicate lui Nae Ionescu). Să mai amintim că probabil singura persoană care mai este în viață și care l-a cunoscut personal pe Nae Ionescu este Mihai Șora.

Trecând peste subiectivismul inerent biografiilor care i-au fost dedicate, cel mai bun unghi de abordare a personalității lui Nae Ionescu rămâne – în opinia mea – cel sugerat de Vasile Băncilă: „ceva din Platon, ceva din Parmenide, cu multă culoare creștină și cu multă precizare creștin-ortodoxă. Dincolo de acestea, fiecare poate lua din legenda lui Nae Ionescu ce dorește: unii vor încerca poate să se ridice la nivelul gândirii sale de filosof, teolog și profesor, iar alții vor încerca să-l coboare la nivelul unui simplu plagiator, afemeiat și totalitar antidemocrat. Nae Ionescu a fost toate acestea și ceva pe deasupra.

( # ) Gabriel Liiceanu – Despre seducție, Editura Humanitas, București 2007, pag. 255

( # ) Mircea Vulcănescu – Nae Ionescu, așa cum l-am cunoscut, Editura Humanitas, București 1992, pag. 144

( # ) Idem, pag. 149

( # ) Dora Mezdrea – Nae Ionescu. Biografia, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, vol. I, pag. 179

( # ) Nae Ionescu – Grafologie. Omul și scrisul, Editura Humanitas, București, 1994, pag. 80

( # ) Vasile Băncilă – Nae Ionescu, un cavaler prestant al spiritului, Editura Eikon, Cluj-Napoca 2011, pag. 16

( # ) Tatiana Niculescu – Seducătorul domn Nae, Editura Humanitas, București 2020, pag. 157

( # ) Nae Ionescu, în Prefața la Immanuel Kant – Critica rațiunii practice, traducere de D.C. Amzăr și Raul Vișan, Editura Institutului Social Român, București 1934, pag. XVI

( # ) Ibidem

( # ) Nae Ionescu – Neliniștea metafizică, Editura Fundației Culturale Române, București, 1993, pag. 57 și urm.

( # ) Dora Mezdrea – Nae Ionescu. Biografia, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, vol. I, pag. 356

( # ) Nae Ionescu, în Prefața la Immanuel Kant – Critica rațiunii practice, traducere de D.C. Amzăr și Raul Vișan, Editura Institutului Social Român, București 1934, pag. XV

( # ) Dora Mezdrea – Nae Ionescu. Biografia, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, vol. I, pag. 226

( # ) Ibidem

( # ) Ibidem

( # ) Idem, pag. 227.

( # ) Nae Ionescu – Opere vol. II, Editura Roza Vânturilor, București, 2005, pag. 59

( # ) Mircea Vulcănescu – Nae Ionescu, așa cum l-am cunoscut, Editura Humanitas, București 1992, pag. 137

( # ) Mircea Vulcănescu – Posibilitățile filosofiei creștine, Editura Anastasia, București 1996, pag. 194

( # ) Vasile Băncilă – Nae Ionescu, un cavaler prestant al spiritului, Editura Eikon, Cluj-Napoca 2011, pag. 330

( # ) Idem, pag. 345

( # ) Dora Mezdrea – Nae Ionescu. Biografia, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, vol. II, pag. 189

( # ) Nae Ionescu – Opere vol. I, Editura Crater, București 2000, pag. 373, 374

( # ) Tatiana Niculescu – Seducătorul domn Nae, Editura Humanitas, București 2020, pag. 186

( # ) Gabriel Liiceanu – Despre seducție, Editura Humanitas, București 2007, pag. 13

( # ) Dora Mezdrea – Nae Ionescu. Biografia, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, vol. II, pag. 210

( # ) Arșavir Acterian – Jurnal, Editura Humanitas, București 2008, pag. 290-291

( # ) Tatiana Niculescu – Seducătorul domn Nae, Editura Humanitas, București 2020, pag. 10

( # ) Mircea Vulcănescu – Nae Ionescu, așa cum l-am cunoscut, Editura Humanitas, București 1992, pag. 107

( # ) Dora Mezdrea – Nae Ionescu. Biografia, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, vol. I, pag. 386

( # ) Mircea Vulcănescu – Nae Ionescu, așa cum l-am cunoscut, Editura Humanitas, București 1992, pag. 69

( # ) Idem, pag. 133

( # ) Tatiana Niculescu – Seducătorul domn Nae, Editura Humanitas, București 2020, pag. 169

( # ) Nae Ionescu – Opere vol. XIII, Editura Muzeul Literarurii Române București 2016, pag. 242, 243

( # ) Tatiana Niculescu – Seducătorul domn Nae, Editura Humanitas, București 2020, pag. 125

( # ) Ibidem

( # ) Dora Mezdrea – Nae Ionescu. Biografia, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, vol. I, pag. 421, 422

( # ) Dora Mezdrea – Nae Ionescu. Biografia, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, vol. II, pag. 670

( # ) Idem, pag. 545

( # ) Tatiana Niculescu – Seducătorul domn Nae, Editura Humanitas, București 2020, pag. 210

( # ) Dora Mezdrea – Nae Ionescu. Biografia, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, vol. II, pag. 386

( # ) Tatiana Niculescu – Seducătorul domn Nae, Editura Humanitas, București 2020, pag. 215

( # ) https://archive.org/details/pamantulstramosescnr.51979virgilionescumemorii

( # ) Virgil Ionescu – Memorii, publicat în Pământul strămoșesc, serie nouă nr. 5/1979, Buenos Aires, pag. 78

( # ) Ibidem

( # ) Gabriel Stănescu – Ultimele dialoguri cu Petre Țuțea, Criterion Publishing, 2000, pag. 14

( # ) Tatiana Niculescu – Seducătorul domn Nae, Editura Humanitas, București 2020, pag. 228

( # ) Idem, pag. 229

( # ) Lucian Boia – Balcic: Micul paradis al României Mari, Editura Humanitas, București, 2014, pag. 123

( # ) Dora Mezdrea – Nae Ionescu. Biografia, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, vol. II, pag. 381

( # ) Idem, pag. 397

( # ) Idem, pag. 391

( # ) Nae Ionescu – Ce e cenzura filmelor, publicat în Opere vol. XI, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, pag. 24

( # ) Notă din Jurnalul lui Liviu Rebreanu, citat în Dora Mezdrea – Nae Ionescu. Biografia, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, vol. I, pag. 601

( # ) Gabriel Liiceanu – Itinerariile unei vieți: E.M.Cioran. Apocalipsa după Cioran, Editura Humanitas, București, 1995, pag. 85

( # ) Dora Mezdrea – Nae Ionescu. Biografia, editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, vol. II, pag. 454

( # ) Tatiana Niculescu – Seducătorul domn Nae, Editura Humanitas, București 2020, pag. 84

( # ) Vasile Băncilă – Nae Ionescu, un cavaler prestant al spiritului, Editura Eikon, Cluj-Napoca 2011, pag. 21

Distribuie acest articol

25 COMENTARII

  1. OK privind prezentarea celor trei dileme ale” Domnului Nae ” ( sincer sa spun, ma deranjeaza aceasta familiaritate miticeasca a titlului cartii Tatianei Bran ) . cea stiintifica, cea erotica si cea politica .
    As fi asteptat, macar o incercare a descifrarii senzationalei charisme a ” seducatorului domn Nae Ionescu cel putin la fel de enigmatica decit cele trei dileme prezentate. Filozoful putin original, amantul fara scrupule si politicianul fara fler, pe care il prezentati, nu putea aduna in jurul sau crema unei generatii care cuprindea pe ( reiau lista Dvs ) Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, Mihai Șora, Alexandru Dragomir, Jeni și Arșavir Acterian, Alice Voinescu, Cella Delavrancea, Octavian Onicescu, Grigore Moisil. . Pe lista ” tineretului corupt” de nae Ionescu, se adauga si evreul Mihail Sebastian, nu ?
    Care a fost secretul charismaticului domn Nae , de a cucerit mintile acestora ?

    • Mulțumesc pentru comentariu. Cât privește întrebarea privind originea carismei lui Nae Ionescu, un răspuns cert este greu de dat. Îndeobște se consideră despre carismă că este o calitate înnăscută, naturală. Probabil Nae Ionescu ar fi spus că „ori o ai, ori n-o ai”. Francezii afirmă despre un om carismatic că are „je ne sais quoi”, adică are un nu-știu-ce. Încă din timpul școlii, Nae Ionescu fusese votat „cel mai bun camarad”, deci avea acest talent dintotdeauna. Există oameni carismatici, dar limitați ca intelect, așa cum există și oameni inteligenți fără carismă. Nae Ionescu a avut norocul de a beneficia și de carismă și de intelect. Ce a făcut cu aceste însușiri, este altă discuție.

  2. Un articol foarte bun care semnaleaza o carte care merita citita.
    Nu numai Petre Pandrea semnaleaza furtul facut de Nae Ionescu de la Centrala Cartii si semnarea unei declaratii catre Aristide Blank in care recunoaste acest fapt; exista o scriosare din exil a lui Pamfil Seicare care da detalii despre circumstantele momentului.
    https://bibliotecaonline2.files.wordpress.com/2008/02/vol_ii_srisoarea_17-21_pseicaru.pdf
    Alte elemente biografice din aceasta scrisoare arunca o umbra foarte lunga aspura personalitatii lui NI.
    M-a intrigat intotdeauna coabitarea sa cu miscarea legionara, atat din punct de vedere al standardelor morale destul de laxe ale lui NI, contrare celor mai solide ale legionarilor, cat si al ideologiei cam primitive a miscarii. Prefata sa la cartea lui Mihai Sebastian este de asemnea o dovada de lipsa de caracter, putea foarte usor sa refuze s-o scrie, m-a mirat ca M Sebastin a acceptat s-o publice.
    Am incercat sa citesc eseurile din Individul Religios dar m-am poticnit, posibil din lipsa unei culturi filozofice solide, dar ma intreb daca legenda in jurul lui NI a fost reala si dac aera chira o personalitate asa de captivanta.
    Am rezerve despre afirmatia autorului acestui eseu „Concluzia Tatianei Niculescu, anume că visul politic al lui Nae Ionescu s-ar fi împlinit prin instaurarea regimului comunist (partid unic și politica de mase), nu este însă corectă,întrucât acelui regim i-au lipsit două din condițiile care erau esențiale la Nae Ionescu: monarhia și ortodoxia.” Regimul comunist a reintrodus monarhia ereditara (prin N Ceausescu) si ortodoxia (religia partidului unic).
    Mai mult decat atat omul nou pe care voiau sa-l construiasca comuniștii fusese visat de legionari. Cine a avut curiozitatea sa citesca propaganda legionara a anilor 30 va descoperi ca acolo se profera des construirea omului nou.

    • Mulțumesc pentru comentariu. Așa este, acel document a fost pomenit de mai multe persoane în epocă. Inclusiv Vulcănescu spune inițial în biografia dedicată lui Nae, că documentul ar fi fost văzut de Rosetti, iar ulterior, după ce a vorbit cu acesta, avea să completeze în biografie, că Rosetti de fapt nu-l văzuse niciodată. După cum spuneam, singurul document găsit în privința legăturii dintre Nae Ionescu, banca lui A. Blank și casa din Parcul Filipescu este contractul de credit. În aceste condiții, trebuie să operăm cu dictonul juridic – deformație profesională la mine – idem est non esse et non probari.

  3. Un personaj trist, cu un destin trist, caruia incercati sa ii reparati imaginea. Nu iese, fiindca el insuti a fost contradictoriu, ca toate informatiile din vremea sa . .
    I.)in ultimii 2 ani de viata, NI nu a mai avut parte de Legiune. A existat o garda; de fier ;
    II.)NI nu a avut nicio dilema sexuala; a avut porniri si instincte, satisfacute, sau nu, cu diverse femei (putea si cu barbati) Cand scrii dspre sexualitate, dilemele mentale (in sensul de a alege, sau nu solutia imorala), nu isi au sensul, cata vreme rolul creiarului este doar de a fi stimulat vizual, auditiv, olfactiv, tatctil . Inteleg ca stimulii dlui. Ionescu erau de buna calitate, sau, mai rau era vanator pentru panoplie, caci nu vom sti niciodata daca a fost satisfacut, ori nu, dar cert este ca istoria le consemneaza pe doamne, la panoplia maestrului. Discutatbile sunt actele si faptele, raportat la statusul de casatorit … ;
    III.) nu exista nicio dilema politica. Exista un rege – foarte influent in anumite cercuri si medii, datorita cunostintelor sale – care insa nu putea sa guverneze si, existau un partid si o miscare, in ascensiune cu tendinta de atinge apogeul. Nu stiau sa guverneze, iar Codreanu s-a convins de acest lucru (dandu-si seama de multa vreme). Viata spirituala, nu se confunda cu viata economica, cu cea sociala, …. . Este o componenta, ca si celalalte, insa nu se confunda. Cat vreme toti legionarii erau intretinuti de corporatii si de industirasi si comercianti, mai mari sau mai mici, cata vreme in Ro nu exista productie (alta decat agricultura – si aceea rudimentara), nu existau meserii si profesii – doar scoli teoretizate, ca si acum, nu existau manufacturi, … Codreanu stia de cand a venit din Fr, ca Ro, nu poate fi decat un satelit al Germaniei .Si pentru verificare, stau la dispozitie cu o serie de chitante de mana, din partea capilor legiunii, din teritoriu, ce incasau bani, dar si produse agricole, de la producatori . Exista si telegrame de raportare “la centru” despre colectari … Probabil ca exista si registre al Legiunii si Miscarii L, pe care sper sa le accesam in aceasta viata . Cata vreme pe Lipscani, Magheru si in marile orase se vindeau produse nemtesti, franceze, italiene, “olande” si flamande (de la argintarie, pana la rasnite manual de cafea Krupp si ascutitorii de cutite), Codreanu stia ca nimic din idealurile sale nu va avea viata. . Putea sa faca totusi ceva : sa bage frica prin crime, batai si brutalitati. Si Carol (prin Armand C) a priceput, a invatat si a dezvoltat acest aspect (cred ca am fost ultima tara din Eu, care si-a lasat mortii impuscati pe strada, timp de mai multe saptamani, la sfarsitul verii). Ce a urmat in anii urmatori, nu era decat perfectionarea crimei, adusa la apogeu de ecuritate .
    IV.) Pentru toate acestea, Nae I. a fost ideologul, caci filozof nu a vrut sa fie (?), nu a putut sa fie (?) , nu a fost ! Exista si rapoarte ale memebrilor si capilor legiunii din teritoriu, catre centru, scrisori de elogiu, prin care acestia, fascinati de prezenta filozofului la diferite serate si serbari, comunicau sefilor de la Buc.(de ex. seratele de la conacul lui Barbu Druga) .

    Cu drag de adevar, Yvonne

    • Mulțumesc pentru comentariu. În prima parte a articolului arăt că – în opinia mea – toate opțiunile esențiale ale lui Nae Ionescu au fost greșite, iar în a doua parte că imaginea lui a fost supradimensionată, că a avut legături cu mișcarea legionară și că a fost – între altele – un spirit totalitar și antidemocratic. Totuși, concluzia dumneavoastră este că am încercat să-i „spăl imaginea” lui Nae Ionescu. Dacă în opinia dumneavoastră așa arată un articol laudativ la adresa unei persoane, nu pot decât să mă bucur că nu m-ați lăudat pe mine.

      • I. “Cât privește personalitatea lui Nae Ionescu,
        1) el se autocaracteriza drept o fire care „se luptă cu sine în multe privințe”( 5 ),
        2) discipolul său Vasile Băncilă constata că era complex și complicat( 6 ), iar
        3) Tatiana Niculescu îi pune diagnosticul – modern – de disonanță cognitivă( 7 ).
        4) M I E mi se pare mai potrivit acela de s p i r i t d i l e m a t i c : trăindu-și crezul filosofic, Nae Ionescu se poziționa pe sine în d i v e r s e d i l e m e existențiale, unele ontologice, altele epistemice, pentru a vedea ce este în stare. În biografia lui pot fi identificate cel puțin trei dileme majore: i) dilema științifică, ii) dilema erotică și iii) dilema politică”.

        II. Trecând peste subiectivismul inerent biografiilor care i-au fost dedicate, cel mai bun unghi de abordare a personalității lui Nae Ionescu rămâne – în opinia mea – cel sugerat de Vasile Băncilă: „ceva din Platon, ceva din Parmenide, cu multă culoare creștină și cu multă precizare creștin-ortodoxă”

        Chiar nu va “miroase a “r e s t a u r a t i e”, dle. Prediger ?

        III. “Răspunsul îl găsim în
        (1) Jurnalul lui Arșavir Acterian, care
        (2) relatează un episod care mi se pare esențial în înțelegerea relației dintre Nae Ionescu și mișcarea legionară, episod care în mod suprinzător
        (3) nu apare nici în biografia realizată de Dora Mezdrea, nici în (3’) cea a Tatianei Niculescu. Și anume, fostul Mitropolit al Bucovinei Tit Simedrea
        (4) i-a(R FI) relatat lui Arșavir Acterian următorul dialog pe care (%) l-a(R FI) avut cu Nae Ionescu”.
        Cam multe incertitudini, dle. Prediger, pentru o concluzie axiomatica …, nu credeti ? (cineva, relateaza un episod, ce nu este confirmat de nimeni – nici credibil, nici necredibil – , nu apare in nicio biografie, respectiv ca cineva i-a relatat …

        IV. “- Codreanu va face ce vreau eu. Voi ști eu cum să-l manevrez.”( 27 ) Iată așadar că Nae Ionescu
        – n u a f o s t s e d u s de Codreanu, cum s-a încercat explicarea relației lor, nici nu era un simpatizant al mișcării legionare (probabil ca ceva l-a determinat ins ape N.I. – coruptia sau “avutul la mana””),
        – ci pur și simplu s-a folosit de aceștia pentru atingerea scopului său, pentru înfăptuirea unui stat ideal. Manevra lui a reușit, dar Nae Ionescu nu mai era în viață atunci când Regele Carol al II-lea părăsea România culcat pe podea vagonului în trenul care trecea granița sub tirul armelor legionarilor”.

        a) statul ideal nu exista in conceptia lui Codreanu, decat la stadiul de afirmatie (propagandistic) fiindca acesta stia ca nu exista decat in teorie si, mai mult, nu putea (fiindca nu stia) sa (il) guverneze (a se vedea circular din februarie 1938 prin care desfiinta Legiunea si care trimitea legionarii la partidul lui Maniu) ;
        b) tendintei de modernizare a Ro, dupa 1921, cu un vadit apogeu dupa 1927, I s-au opus forte si mentalitati retrograde, ce franau si investitiile, progresul si dezvoltare, marjand pe scamatoria nationalismului (se publica Desusianu la greu, indieni propovadaiu gradina raiului … aparuse si un profet pe la Maglavit) ;
        c) iar culcatul pe burta, pe dusumeaua vagonului si rafalele trase pana dincolo de granite, aveau cauza in cu totul alte episoade (raspunsul lui Carol, contra crimelor legionarilor- de ex. omorarea f a r a judecata, f a r a niciun motiv a c a t e 10 membrii ai legiunii, din fiecare judet (cred ca Bv, sau Sb au refuzat aceste crime), in niciun caz datorita “manevrei lui NI”, asupra lui CODREANU – mort de vreo 3-4 ani

        In trecere prin Bv,sper sa acceptati sa bem o cafea, la care sa imi definiti si sa imi explicati
        (intr-un mod stiintific, evident) notiunea de spirit . Cu siguranta ca va trebui sa purtam si o discutie despre energie (definitie, …) .

        • Mulțumesc pentru comentariu, observații și întrebări. Cât privește pct. I și II, așa cum a arătat și Tatiana Niculescu, nici pe timpul vieții Nae Ionescu nu a avut o imagine bună, și atunci nu ai cum să „restaurezi” ceva ce nu a existat niciodată. Am multe motive – dintre care și unele pur subiective – pentru care m-aș opune unei „restauratio in integrum” a tuturor ideilor lui Nae Ionescu, printre care cea care exclude de la calitatea de a fi român pe cei care nu îndeplinesc cumulativ condițiile naționalității române și a credinței ortodoxe. Pe de altă parte, sunt însă de aceeași părere cu Tatiana Niculescu, Andrei Pleșu, Dora Mezdrea și mulți alții, că Nae Ionescu este un intelectual interesant, important pentru istoria noastră (cel puțin culturală), care merită citit și studiat. În ceea ce mă privește, caut și apreciez la Nae Ionescu ideile care trec dincolo de limita spiritului timpului în care au fost enunțate (Zeitgeist). Cele aflate sub această limită sunt amenințate de caducitate. Poate în viitor, un cercetător asiduu și talentat va scrie o carte intitulată „Nae Ionescu dincolo de spiritul timpului”.
          În privința pct. III, evident că mențiunile din jurnalul lui Acterian trebuie tratate cu aceeași rezervă de relativism și subiectivism ca și cele din jurnalele lui Beldie, Pandrea, Sebastian și alții invocați de Tatiana Niculescu.
          De acord cu pct. IV a, b și c, cu precizarea că – în privința pct. c – nu am afirmat că ar exista o cauzalitate între cele spuse și dorite de Nae Ionescu în 1937-38 și cele întâmplate câțiva ani mai târziu, după moartea sa. În biografia scrisă de Dora Mezdrea veți găsi mai multe evenimente istorice anticipate de Nae Ionescu în scrierile sale, produse apoi evident fără ca el să le fi cauzat.
          Cât privește chestiunea spiritului, mă tem că nu o vom putea rezolva noi „la o cafea”, în condițiile în care nu au reușit să o epuizeze Aristotel, Augustin, Toma d’Aquino, Descartes, Kant, Hegel, Max Weber și mulți, mulți alții, care au scris pe această temă cărți importante.

          • Iar vă deranjez.
            E puțin ironic să încercăm să extragem un existențialist din Deseinul lui, dacă el se nu se recunoaște, în ruptul capului, decît ca ființă istorială, ca o parcelă a spiritului timpului său. Și așa e lansata și strategia avocaților apărării : spiritul timpului e de vină, cine nu l-a trăit nu mai poate ști, să nu fim anacronici. Păi cum vine asta ?! Lasînd calambururile, Nae Ionescu chiar pare unul dintre intelectualii pe care, dacă îi scoți din timpul lor, nu mai ramîne nimic din ei, doar mirosul de aripe pîrlite. Mai serios, există gînditori pt. care nu prea se poate ´face abstracție´, pt. că e pur si simplu obscen, au ales să-și încarneze ideile și, vorba unui legionar, ´au pariat gresit´. Nu e vorba că-i judecam noi moral – parcă altă treaba n-avem – , dar uneori e chiar penal. Asta nu înseamnă că nu ar trebui studiați, dimpotrivă ! Mă tem insă că ´abstracția´ e uneori un alibi pt. ´recuperări´ nostalgice altfel inocente, fie și pt. motivul că ne-am format cu ei, carnea noastra culturală e țesută din ei ( căutind repede alte trimiteri erudite, ca in ´The thing´ ), deci ne doare cînd cineva îi atinge, ca și cum ar trage unghia din carne. Acestea sînt riscurile filozofării umorale ( și umoristice ).

            • Mulțumesc pentru „deranj”. Într-adevăr, de câțiva ani se dezbate în mediul academic, dacă mai trebuie păstrați în canonul cultural gânditori care au formulat idei care s-au dovedit greșite, îndeosebi în domeniul politic. Respect părerea contrară, dar eu nu cred că trebuie să-l aruncăm cu totul la coș pe Aristotel, pentru ideea sa că unii oameni sunt prin natura lor sclavi, sau pe Heidegger (dacă tot ați pomenit das Dasein) pentru opțiunea sa grav greșită în politică sau pe Marx pentru ideologia sa implementată prin sute de milioane de morți. Și nici pe Nae Ionescu, cu toate că – așa cum am argumentat în articol – alegerile sale esențiale s-au dovedit a fi toate greșite. Orice mare gânditor a fost influențat de spiritul timpului: dacă Socrate ar încerca să practice astăzi filosofia așa cum o făcea în timpul său, întrebând oamenii în piață ce cred despre adevăr, bine, frumos, dreptate, etc., probabil că ar fi internat la spitalul de nebuni. Acesta este motivul pentru care cred că în cazul fiecărui mare gânditor trebuie alese ideile care trec testul timpului. Care sunt acestea la Nae Ionescu, va răspunde poate – așa cum am spus – un cercetător care are timp să analizeze cele 15 volume care alcătuiesc opera lui Nae Ionescu, editată de Dora Mezdrea, plus memoriile celor care l-au cunoscut. Una dintre aceste idei, ar fi aceea că trebuie să-ți valorifici potențialul, să-ți explorezi ființa, să vezi ce zace în tine. Adica să vezi dacă ești varză sau grâu. Nu văd de ce această idee trairista – promovată de altfel și astăzi pe scară largă – ar fi invalidată de opțiunile greșite în domeniul politic ale lui Nae Ionescu. Sunt întru totul de acord că in biografia unui gânditor trebuie să arăți și care au fost ideile greșite promovate de acesta, de exemplu, să arăți greșeala fundamentării ideii naziste la Heidegger, sau dacă îi faci statuie lui Marx, să menționezi pe soclul ei faptul că ideologia lui a produs milioane de victime. Pentru ideile greșite ale gânditorilor nu trebuie căutate scuze: o idee greșită rămâne greșită indiferent de cauza ei.

          • De acord, in principiu, doar citeva note scurte.
            Cred ca Platon si Aristotel trebuie scosi din acest tip de discutii, apartin unei cu totul alte culturi, aproape de neinteles azi si de obicei, cind sint chemati pe scena, fie ca avocati, fie ca inculpati, este vorba de o strategie retorica ce se prevaleaza de la autoritatea lor.
            Exista politica si politica, politica banala si politica mistica si fanatica.
            Eroarea morala a unui filozof sau jurist nu e ca una a unui muzician sau grafician, pt. ca e o violare a filozofiei insesi, desi azi filozofia inseamna aproape orice, mai putin etica. Nu poti sa ai incredere in medici care-si mutileaza si omoara sistematic pacientii. Apoi, exista greseli si greseli, alunecari sau scufundari totale, unele fiind cazuri medicale sau penale, dupa orice norme. Nu pot sa ma pronunt unde e locul lui Nae Ionescu in peisaj.
            Motivatia separarii ´omului´ de ´opera´ e foarte discutabila, mai degraba un sofism si un alibi apologetic. E ca si cum am separa mincarea de igiena bucatarului.
            ´Comparativismul´ polemic al ororilor comunismului si fascismului nu este complet ingenuu si nu serveste cercetarii obiective, functioneaza ca fumigena, obisnuit in arsenalul galeriilor.
            De obicei orice varza se crede franzela, nu cred sa existe vreun existentialist care sa fi ajuns la concluzia onesta ca vocatia lui e de lacatus-mecanic si sa si-o traiasca autentic, de obicei ajunge sa se creada ales si profet investit cu misiune nationala sau planetara. Apoi, aceasta metafora biologica de epoca are unele rezonante cam suspecte, pare mai credibila oratia lui Pico, care spune ca omul nu are limite impuse naturii sale, poate deveni orice, inger sau bestie, iar asta depinde de el si de educatorii si de modelele sale, si aceasta e problema.
            Va multumesc pt. dialog.

  4. NAE IONESCU
    MARI EXISTENTE LEGIONARE de Horia SIMA:

    De la Nae Ionescu a rămas faimoasa declaratie că istoria mai nouă a Europei nu cunoaşte decât trei îndreptare care au determinat transformări profunde in societate:

    „Exercitiile spirituale” ale Sfântului Ignaţiu;

    „Regulamentul prusac” al Regelui Sergent şi

    „Cărticica şefului de cuib” a lui Corneliu Zelea Codreanu.

    Nota mea: Restul e ca batutul apei in piua. NI a girat o organizatie criminala.

  5. Multe puneri la punct pentru care trebuie sa-i multumim autorului.
    Despre „credibilitatea” multor surse acceptate (?) de catre TNB n-ar fi multe de comentat. Unele (Crainic, Seicaru) deformate prin relatiile inter-personale, altele – Petre Pandrea – fanteziste in general desi nu lipsite uneori de … farmec.
    Chiar m-ar fi interesat si parerea lui Nae Ionescu despre Nichifor Crainic si Pamfil Seicaru …

  6. ..”.. „ceva din Platon, ceva din Parmenide, cu multă culoare creștină și cu multă precizare creștin-ortodoxă”.. „…

    Wunderbar. Felicitări. Excelentă prezentare.

    …”.. Lista personalităților culturale seduse sau inspirate de Nae Ionescu este impresionantă: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, Mihai Șora, Mihail Sebastian, Alexandru Dragomir, Jeni și Arșavir Acterian, Alice Voinescu, Cella Delavrancea, George Racoveanu, Dumitru Cristian Amzăr, Vasile Băncilă, Octavian Onicescu, Grigore Moisil, și probabil mulți alții pe care însă vitregia istoriei i-a împiedicat să-și valorifice potențialul….”….

    Pentru admiratorii „intelectualilor interbelici” e un izvor de inspirație și o documentație într-un limbaj rar întâlnit aici și în alte publicații.
    Istoria României se rescrie de intelectuali mult mai puțin exigenți decât persoanele amintite mai sus. După fiecare ruptură bruscă în istoria Roâaniei, după fiecare perioadă de tranziție scurtă (1859-1869, 1869-1881, 1881-1916, 1916-1918, 1919-1939, 1939-1944, 1944-1947, 1947-1989, 1990-2004, 2004-2020) s-au rescris multe întâmplari și momente de gândire din partea intelectualilor și al istoricilor.
    Perioada interbelică primește aici prin personalitatea lui Nae Ionescu un aspect glorios (tânarul Emil Cioran: vreau pentru România Gloria Franței și populația Chinei) și un îndemn de a rămâne mai aproape de surse credibile.

    Check, recheck, double check.

    • ma rog….
      N-am vazut pe nicaieri precizari referitoare la CAT TIMP a durat „seductia si inspiratia”! >:
      Nu de alta, insa si o persoana f. apropiata mie a fost „sedusa” de niste idei bine invelite – pentru ca, dupa ce si-a dat seama ce-i sub invelis, sa-si cammm… revizuiasca atitudinea :P

  7. Un text remarcabil, in care se simte o reverberatie putin deranjata.
    Nae Ionescu a fost initiatorul si principalul exponent al existentialismului ´revolutionar-conservator´ romanesc, sub forma ´trairismului´. Oamenii acestia erau la curent cu cele mai noi mode culturale europene, ceea ce face din nationalismul romanesc si in general un paradox – caci are aceleasi trasaturi abstract-ideologice pretutindeni, in oglinda cu acelea ale comunismului. Asa cum a existat o religie romantica, a existat si o religie existentialista, in genealogia decadentismului si romantismului tirziu, o forma e experimentalism ´modernist´. Crestinismul ortodox era doar forma si pretextul acestei religii si mistici amoraliste si propriu-zis nihiliste. Cazul Nae Ionescu e similar cu acelea ale lui Heidegger si C. Schmitt . Idealul ´autenticitatii´, a deveni ceea ce este, a-si actualiza potentialul irepetabil, vivere pericolosamente si viata ca opera de arta, – in continuarea supraomismului nietzschean, pe care fragm. despre Goethe – intruchiparea supraomului- il ilustreaza foarte bine. Omul faustian, omul prometeic al romanticilor, de aici provine si fascinatia pt. genii , ´oamenii legendari´ , sfinti blestemati, luceferi si ingeri cazuti, care fac inca victime printre imitatiile de imitatii. Legaturile cu fascismul sint departe de a fi fost intimplatoare, fragm. despre relatia cu Codreanu, desi probabil supradimensionat megalomaniac, descrie cumva aceasta relatie complicata si suprarealista , in care intelectuali revoltati aveau rolul unor funeste eminente cenusii ( ´primul´ E. Junger a avut o astfel de influenta formidabila asupra generatiei squadristilor ). Probabil ca Nae Ionescu nu si-ar fi recunoscut realizarea idealurilor in Comunism, cum nu si le recunostea nici in Fascism, era sau se considera ´deasupra´, un initiat, nu ar fi facut-o din incapatinare si consecventa in inconsecvente. Noica a ajuns la o oarecare simpatie pt. austeritatea ascetica a national-comunismului, dar sint si alte cazuri de impletire a nationalismului mistic cu comunismul, deloc contra firii, rev.-conservatori germani, Spengler, Junger, M. van den Brock, chiar Rosenberg, erau foarte la stinga, apropiati de fratii Srasser si de Niekisch si de ceea ce s-a numit ´national-bolsevism´. Pt. religia existentialista nu conteaza insa, Sartre s-a ´convertit´ la Comunism raminind ´autentic´, tot asa cum existentialisti mai noi, epigonii unui non-conformism conformist, se pot vraji singuri in crezul democratic, tot ceea ce conteaza e ´opera de arta´ si ca ei sa fie ascultati, iluzia puterii asupra altora, sa aiba, la rindul lor, ceva de sedus si, vorba lui Heidegger, de minuit.

    • p.s.
      Si totusi, de ce a scapat Faust lui Mefistofel ?!
      Se poate sa fi fost un sirletic al lui Mefistofel, stia ca lasindu-l pe Faust ii va cistiga pe nenumarati altii, ce il vor alege de calauza in cautarea ´misterului totalitatii´.

      • Mulțumesc pentru aprecieri, completări și trimiterea la Faust. Este de gândit și de ce Mefistofel l-a ales tocmai pe Faust.

        • Multumesc pt. raspuns.
          Nu ma pot abtine la asa tema. De ce l-a ales tocmai pe Faust? Poate din afinitati elective. Acum, multi zic ca Faust ar fi fost de fapt Goethe dar se poate ca Goethe sa fi fost si, si chiar mai mult, Mefistofel. Nici nu era mare lucru pt. Mefistofel sa-l scape pe Faust, in fond, o fictiune literara, o licenta si o momeala, ca doar de-aia e spirit al inselaciunii, dar sa-i cistige asa pe altii, in carne si oase. Lui Goethe ii cadea cam totul la picioare, ca spicele, dupa ce o fi vazut ce recolta a avut cu Werther s-o fi gindit sa incerce la alt nivel, sa experimenteze cu sufletele sau cu spiritele, a dat numele unei culturi si unei epoci, faustiene, cum zicea un profesor de gimnaziu. Numai ca nu oricine e Goethe ca sa-l pacaleasca pe Mefistofel ( daca l-o fi pacalit ! ) , chiar daca prin jurnale i se pare ca e cel mai tare si se mira singur ca prostu de cit de destept a putut sa ajunga, si trebuie sa o stie toata lumea, ca geniul e geniu si la toaleta. Pina la urma Woland e un personaj simpatic, e pe aici cu serviciul, cum se zice, la triere.
          E bine de reamintit reflectia lui Eugen Ionescu despre Nae si Eliade, care ar fi prapadit floarea unei intregi generatii. Mai rau, a mai multor generatii, pina azi. Si, desigur, supranumele lui Nae era Mefistofel si ´Diavolul´.

  8. Un articol binevenit.
    Referitor la scandalul cu prefaţa la „De două mii de ani”, neamintit de autor – o analiză şi o mărturie de la sursă despre personalitatea lui Nae Ionescu o găsim în lucrarea „Răspuns întârziat la o problemă de mesianism şi istorie” a dr.ION D.VULCĂNESCU, elev f.tânăr al seducătorului domn Nae. Impresionat de geniul în domeniul matematicii al acestuia, Nae Ionescu îl recomandă călduros lui Dimitrie Pompei (matematician, academician) la care îşi va da şi doctoratul şi va elabora un curs de filosofie a matematicii (pierdut azi, se pare).
    Dr.Vulcănescu este cunoscut mai ales ca yoghin şi matematician, dar şi doctrinar al organizaţiei anticomuniste „Graiul Sângelui” (profund democratică în pofida titlului care trebuie citit ca graiul „strămoşilor”, cum se explică în doctrină). Conducătorul onorific este Gralul Rădescu, iar Dimitrie Pompei ca şi mulţi alţi intelectuali de marcă (v.Constantin Rădulescu Motru) fac parte din staff. În” O istorie sinceră a poporului român”, dr.Florin Constantiniu îi dedică câteva pagini în capitolul „Rezistenţa anticomunistă”.
    „Răspuns întârziat…” a apărut la Editura Mica Valahie în 2014.

    • Mulțumesc pentru apreciere. Nu am scris nimic despre prefața romanului lui Mihail Sebastian, pentru că s-a spus deja cam tot ce se putea spune despre acest subiect.

  9. Am citit acum multi ani o carte despre Nae Ionescu mai mult din curiozitatea de a afla de ce i-a impresionat atit de mult pe contemporani. Am ramas in continuare nedumerit, mai ales dupa citirea unor pagini de curs.

    Probabil raspunsul trebuie cautat in epoca respectiva, in Zeitgeistul pe care nimeni nu-l poate intelege post-factum, asa cum e greu astazi de inteles atractia nazismului si a comunismului.

  10. M-a intrigat o afirmatie a lui NI conform careia numai romanaii ortodocsi sunt cu adevarat romani. Pentru un om educat mi se pare mai rasista decat cea teutonica. Daca te-ai nascut catolic sau greco-catolic nu poti fi roman?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Eduard Jurgen Prediger
Eduard Jurgen Prediger
Eduard Jürgen Prediger este avocat în Baroul Brașov

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro