Dacă le judecăm cu măsura comună a lumii noastre (alcătuită – în proporţii diferite – din cinism, apatie şi şmecherie circumstanţială, toate filtrate prin multiple oglinzi), manifestaţiile recente pentru “salvarea Roşiei Montane” au ceva straniu. Ar fi interesant de ştiut – de pildă – câţi dintre cei care-şi dedică ore sau chiar zile din viaţă acestei cauze ştiu măcar unde se află Roşia Montană. Iarăşi ar fi interesant de ştiut câţi dintre aceşti oameni dedicaţi cauzei ştiu – dincolo de cele două cuvinte simbol – ce apără. Straniu e şi faptul că, chiar dacă aceste lucruri rămân în suspensie, e destul de limpede ce anume resping cei ieşiţi în pieţele publice. Întrebaţi direct, probabil că cei mai mulţi ar răspunde că resping folosirea cianurilor preconizată în viitoarea exploatare ori distrugerea mediului şi a patrimoniului prin trecerea acestora dintr-o geografie şi o istorie pe care vag dar încă le mai resimţim ca fiind ale noastre în registrele de profit ale unei corporaţii fără chip. S-ar putea spune că, în fapt, e un amestec de ecologism şi de anticorporatism care (împreună cu solidaritatea cauzei juste, street-art-ul şi o gândire de stânga soft, toate formatate afectiv de noile media) alcătuiesc ingredientele de bază ale altermondialismului. Să fie prin urmare vorba şi la noi de ieşirea în spaţiul public a “generaţiei Facebook” şi despre oficializarea agendei ei? Este, fără îndoială, şi aceasta; dar nu numai.
.
Pasiunea ecologică a tinerelor generaţii poate fi – în sine – un subiect de mirare. Şi totuşi, e lucrul cel mai uşor de înţeles: luate în ansamblu, aceste generaţii aparţin aproape exclusiv mediului urban. S-au născut printre blocuri, au crescut la şcolile din centrul oraşelor, sunt contemporane cu explozia urbană consecutivă apariţiei noilor cartiere din marginea oraşelor şi a democratizării turismului all inclusive. Marile lor probleme au ţinut de formarea şcolară şi universitară, de apdatarea la noile tehnologii şi de faptul de a fi în pas cu moda din mall-uri. Spre deosebire de generaţia părinţilor lor care, atunci când se întorcea la ţară, mai punea mâna pe coasă sau pe fierăstrăul de lemne, ruralul noilor generaţii are înfăţişarea idilică a peisajelor agro-turistice. Şi, de multe ori, acestea nici măcar nu sunt autohtone, ci repertoriate din diverse ţări în care turismul e o industrie în sensul plin al cuvântului şi, tocmai de aceea, e tot dificil mai de realizat dacă ilustratele sunt făcute după peisaje sau peisajele sunt făcute după ilustrate.
În fine, şi consumerismul îşi are propriul efect de pendul: după pasionalitatea cu care oamenii luau cu asalt supermarketurile la începutul anilor 2000 s-a instalat şi la noi obiceiul consumului mecanic, iar fascinaţiei faţă de beneficiile producţiei de masă i-a urmat spaima faţă de (realele sau închipuitele) subversiuni la care se dedau marii producători şi marii distribuitori. Dacă, la început, eram cu toţii mulţumiţi să avem ce au şi ceilalţi – cerere satisfăcută de produsele de serie -, acum, că acestea nu mai constituie o problemă, accentul cade pe ceea ce ne distinge unii de alţii – în speţă pe produsul artizanal (unicat, sau măcar în serie limitată). Iar când lucrurile acestea întâlnesc obiceiurile mesei (cu tot ceea ce presupun acestea, de la topografia efectivă a unui spaţiu tot mai central în economia casei, la convivialitatea căreia masa-i e un prilej) şi în particular forma lor cea mai rafinată – postul, a cărui variantă modernă e dieta – suntem, cel puţin cu sufletul, pe tărâmul “labelului verde”: bio, eco, “cu origine garantată”, “prietenos cu mediul”, reciclabil, etc. Arta contemporană – fie ea a siluetei, fie a farfuriei – e minimalistă şi deopotrivă simplă (în puritatea necesară a ingredientelor de bază) şi complexă (în modul combinării şi al dispunerii lor). Natura care se lasă întrevăzută prin aceste medieri e, în fapt, mai curând o contracultură; un derivat al urbanităţii sufocate de urbanismul anarhic al ultimelor decenii. Probabil că tinerii noştri ecologişti ar privi perplecşi locuitorii ruralului care se aprovizionează de la ABC-urile locale şi ar rămâne trăzniţi să afle că visul lor secret este să-şi vadă copii “domni” la oraş. A trăi “tradiţional” presupune – din păcate – un efort disproporţionat pentru a produce o cantitate prea mică de produse “bio” şi e, în general, o activitate foarte frumos de privit, dar foarte greu de trăit. Dar ceea ce e straniu în noul ecologism este faptul că această pasiune a purităţii nu vizează mai deloc spaţiul proxim. Cineva care s-ar uita la terasamentele de la intrarea în marile oraşe, la malurile râurilor care străbat aceste oraşe sau la spaţiile zise “publice” din imediata noastră apropiere ar avea impresia că natura oraşelor noastre (atâta câtă mai rămas, căci e sistematic decimată) are un singur rol: acela de-a colecta gunoaiele civilizaţionale. Într-o ţară în care ecologiştii se mobilizează atât de eficient, te-ai aştepta la nişte standarde ale peisajului urban demne de Elveţia; când colo oraşele noastre seamănă mai curând cu aşezările în care se dezmembrează nave din India.
.
Totuşi, buna credinţă a acestor oameni nu poate fi pusă la îndoială. Mai articulat sau mai difuz, ei tânjesc după un “altfel” pe care lumea românească nu a fost în măsură să-l concretizeze în ultimele decenii. Pe de altă parte, dat fiind că cei mai mulţi dintre ei sunt oameni şcoliţi, cu stagii serioase în universităţi şi firme cu un nume, ar fi de sperat măcar că atunci când iau atitudine cu privire la un lucru, o fac în cunoştinţă de cauză. Ori ceea ce uimeşte în povestea cu Roşia Montană e faptul că – în ciuda sloganurilor bagatelizate prin repetare – nimeni nu ştie exact de ce vorba. Inevitabil, comparaţia se impune: într-o ţară (dintre acelea cărora, fapt simptomatic, îi spunem) civilizată, în cei 14 ani scurşi de la declanşarea ofensivei firmei canadiene, ar fi existat un raft de cărţi dedicate problemei, inclusiv benzi desenate cu trecutul şi viitorul zonei. Istoricii ar fi spus ce e de spus din partea lor, inginerii dintr-a lor, biologii şi-ar fi făcut şi ei publică perspectiva, studiile de impact ar fi luat în considerare şi modificarea obiceiurilor insecteloriar, iar localnicii, departe de-a se simţi abandonaţi în cătunul lor, s-ar fi trezit în epicentrul unei activităţi care-i privea. În loc de asta ce-am avut? Reclame lacrimogene produse şi difuzate de RMGC şi proteste ale arheologilor şi ale “organizaţiilor de mediu”. De când a dat în clocot această poveste eu unul n-am reuşit să-mi dau seama de miza economică, de mediu sau de patrimoniu a viitoarei întreprinderi. În lipsa unei documentaţii clare şi accesibile cu privire la acestă problemă (la fel ca şi la oricare alta), în România se formează două tabere – de pondere similară – care încep să vocifereze ca la un meci. Tot ceea ce-ţi mai rămâne ţie, ca simplu cetăţean, e să te uiţi în care galerie ai mai mulţi prieteni şi să li te alături. În ultimă instanţă nu e prea clar pentru ce milităm, dar e limpede că dacă vom câştiga îi vom trage un chef de pomină. Dacă din perspectiva vârstei manifestanţilor o asemenea atitudine poate fi înţeleasă (deşi, onest vorbind, nu fără o umbră de surâs), din perspectiva formaţiei pe care ei şi-o revendică e de neînţeles. Căci ceea ce deosebeşte protestul de carnaval e faptul că cel dintâi urmăreşe marcarea unei limite care – indiferent dacă va fi sau nu formalizată juridic – va constitui o normă socială. Carnavalul, dimpotrivă, aboleşte norma socială într-o explozie de spontaneitate fără nici un trecut şi fără nici un viitor.
.
S-ar putea însă ca, deşi mereu invocată, Roşia Montană să nu fie adevărata miză a manifestaţiilor din ultimele zile. Asta nu înseamnă nici că nu e importantă, nici că cei aflaţi în stradă ar accepta pasiv trecerea legii avizate de Guvern prin Parlament. Dimpotrivă. Căci Roşia Montană, dincolo de ceea ce înseamnă în acest context, a devenit – tocmai datorită acestor manifestaţii – un simbol. Dar un simbol nu atât al unui peisaj rural ameninţat de resturile unei industrii precare, cât al unui mediu mediu urban în expresia lui supremă – politicul – saturat de otrăvurile sub a căror acţiune de decenii ne-am pierdut şi chipul, şi sufletul. Roşia Montană nu e nimic altceva decât expresia pură a ceea ce timp de 24 de ani s-a numit în România “afacere”. În fapt, o reţetă foarte simplă: un “investitor”, autohton sau străin, cumpără cu un milion o afacere cifrată la mai multe miliarde, o dezmembrează, o vinde la fier vechi, vinde şi terenul de sub ea şi se alege cu un miliard în câteva luni; după care dispare. Eventual, înainte de plecare, îi mai plăteşte statul nişte daune pe motive procedurale. Mai apoi, din curajoase “investigaţii de presă” (în preajma campaniilor electorale) sau din descinderi ale DNA-ului, aflăm că un anumit om politic, ministru, director (de Agenţie sau de Întreprindere), ori toţi la un loc, a primit un “comision” de o sută de milioane pentru perfectarea afacerii. Ce s-a-ntâmplat cu adevărat nu ştie nimeni, cu excepţia împricinaţilor: actele apar şi dispar, cele mai importante stau pentru un veac sub pecetea “secretului naţional” şi, în general, nici tulburarea apelor nu durează prea mult căci afacerile de genul acesta au un “interes strategic”. Singurul lucru care nu are nici un interes este ruina care rămâne de pe urma lor. Probabil că, în ultimele două decenii şi jumătate, “responsbilitatea” (guvernamentală, politică, sectorială, etc.) s-a identificat cu conştiinţa acestui tip de afaceri şi implicarea “responsabililor” în ele. Neîndoielnic că această implicare le oferea un sentiment al beţiei sumelor ireale ce se vehiculau la acel nivel, precum şi unul – teribil! – al transgresiunii normei comune şi al impunităţii ce decurge din această depăşire. Iar transgresiunea, o dată făcută se cere repetată – şi cum să n-o repeţi când şti când că nu eşti singur şi că singura “pedeapsă” sunt milioanele ce se adună în Insulele Caymane? Nu ştiu cum se raportează unii la oamenii politici, dar tare mă tem că cei mulţi – cei care nu mai calcă pe la votări şi referendumuri, cei din care o parte şi-au luat lumea în cap şi alţii manifestă în pieţe – cam aşa îi văd. Nu ca pe nişte oameni politici, ci ca pe nişte subcontractori care “smântânesc” comisionul de pe toate afacerile “strategice”. Ironia sorţii face ca din prlamentul celor aproape 600, dacă sunt 60 de oameni care să facă politică (şi şi aceia o fac aşa cum se vede). Restul au menirea de a ţine în frâu judeţe întregi prin difuzarea “fondurilor de dezvoltare” şi a “întreprinderilor de interes naţional” ai căror subcontractori – neoficiali, dar ştiuţi de toţi ca atare – sunt. Şi, trebuie să recunoaştem, marea lor performanţă – lăsând la o parte conturile şi casele de vacanţă din străinătate – constă în faptul că au ajuns să-şi bazeaze suportul electoral nu pe nişte promisiuni pozitive (vom face asta şi asta), ci unele negative (nu vom tăia salariile, nu vom da afară). Greu de crezut că s-ar putea obţine mai mult cu mai puţine eforturi.
În fapt, privit de la distanţă, scenariul acesta este unul banal, practicat de decenii de orice înjghebătură occidentală pusă pe fapte mari în ţările subdezvoltate. Aşa se vând arme în Africa subsahariană, aşa se exploatează zăcămintele Americii de Sud şi mâna de lucru a Asiei Pacifice. Nu cred că cei ce vin din afară cu intenţia unor astfel de afaceri ne tratează altfel decât – spre exemplu – Republica Centrafricană (cea a celebrului Jean Bedel Bokassa). Pentru ei e vorba de o ţară cu o “elită” politică aflată pe ultima treaptă a corupţiei, dispusă la orice – contra “comision” – şi care, rămânând pe loc, e interesată în ştergerea oricăror urme. La un calcul sumar, merită să le dai acesor oameni o sută de milioane ca să profiţi cât mai rapid de miliardul promis; acţionarii (anonimi) din marile oraşe ale lumii se vor şi te vor felicita. Ce rămâne în urmă, nu contează; tot aşa cum investitorii nu ştiau înainte de “afacere” ce e România, imediat ce vor pleca de aici (şi se vor orienta spre alte zări) vor uita tot ce-au ştiut, dacă s-au obosit să afle ceva. N-aş vrea ca lucrurile acestea să fie luate ca o vituperaţie anticapitalistă. Pur şi simplu consider că există mai multe tipuri de capital: nu mă îndoiesc că există şi cel investiţional, dar cred că pe la noi ajunge mai ales cel “volatil”. Poate-ar fi mai corect să spunem cel care se joacă tare, ca la jocurile de noroc: risc mare, dar şi câştig mare. Şi poate tocmai de aceea pe noi ne ocolesc marile investiţii de perspectivă: oamenii de afaceri serioşi se feresc instinctiv de piaţa extrem de fluctuantă a “tunurilor”, “ţepelor” şi “bulelor” de tot soiul. Sau, dacă – duşi de val – sunt dispuşi să rişte pe-o asemenea piaţă, atunci o vor măcar într-o ţară respectabilă, unde o oportună “infuzie de capital” în bănci le-ar permite să-şi recupereze cel puţin investiţia. Totuşi, nimic din acestea toate nu s-ar putea realiza fără acordul sau măcar pasivitatea populaţiei autohtone. Acesta e adevăratul atu al României pe harta afacerilor “cu risc ridicat”. Unde anume în lume i se poate explica poporului – ziua-n amiaza mare – că tocmai acele contracte care-l privesc în cea mai mare măsură şi care-i pun sub sechestru viitorul sunt “secretizate”? Unde i se poate spune – deschis şi fără nici un risc – că o “firmă” căreia i s-au încredinţat contracte de milioane şi care n-a făcut absolut nimic trebuie despăgubită cu alte zeci de milioane? Unde se mai află doar după decenii că au fost vândute (în avans şi pe nimic – cel puţin pentru bugetul de stat) resursele naturale? Unde mai poate un “investitor” dărâma şi construi în voie precum un mic Ceauşescu? Unde anume toate acestea sunt înghiţite de un întreg popor cu un amestec de resemnare, veselie şi scârbă care au ca ultim obiectiv 10 roni la pensie şi un nou reality-show? Şi, mai ales, şi de neconceput pentru străini, unde anume cei care fac – în văzul tuturor – aceste malversaţiuni sunt votaţi de cei care le trag ponoasele şase legislaturi la rând?! Până şi-n Africa subsahariană lucrurile se schimbă şi contractele trebuie renegociate; doar în România totul rămâne “cum ne-am înţeles”.
.
Încă de pe vremea comuniştilor ne-am distrus – cu o bizară îndârjire – trecutul; în ultimii 20 de ani ne-am devastat pădurile şi apele, am pus la pământ industria şi agricultura iar acum ni se spune – vis-à-vis de “subfinaţarea cronică” a educaţiei şi a sănătăţii, dar şi de “concesionarea” resurselor – că ne-am ipotecat şi viitorul. Acesta e peisajul dezolant care se vede în adâncul craterului de la Roşia Montană. Le putem obiecta multe tinerilor care s-au adunat în pieţe pentru a contesta încredinţarea exploatării de la Roşia Montană firmei canadiene. Mai mult ca sigur că nu acesta e cel mai grav caz de asemenea “afacere” pe care l-a cunoscut România în ultimele decade. Dar, asemeni copacilor din piaţa Taksim, e cel care a făcut ca umilinţa unor generaţii al căror viitor a fost deja jucat de diverşi “investitori” cu diverşi “responsabili” să izbucnească cu toată forţa, frumuseţea, naivitatea şi impertinenţa vârstei. Au fost acuzaţi de derivă stângistă; eu unul cred că doar trăiesc bucuria faptului de-a fi împreună şi de-a participa la acest happening pe cât de carnavalesc, pe-atât de serios. Cred că sunt, de fapt, copiii timpului lor: mult mai individualişti şi mai capitalişti decât am fi dispuşi s-o acceptam. Dar cred, de asemenea, că – oarecum osmotic, nu teoretic – ei realizează acut că economia de pradă în care-am trăit 24 de ani nu e capitalism. Sau, cel puţin, nu e cel în care ei şi copii lor ar fi dispuşi să trăiască. Mi se poate spune (cu bune şi temeinice exemple la-ndemână) că, peste doar câţiva ani, mulţi dintre ei se vor afla pe posturile celor pe care acum îi contestă şi – ajunşi acolo – vor proceda exact ca aceştia. Se poate. Dar ar fi păcat. Căci există victorii mai amare decât înfrângerile.
DILEMELE EXPLOATARII
Dacă le judecăm cu măsura comună a lumii noastre (alcătuită – în proporţii diferite – din cinism, apatie şi şmecherie circumstanţială, toate filtrate prin multiple oglinzi), manifestaţiile recente pentru “salvarea Roşiei Montane” au ceva straniu. Ar fi interesant de ştiut – de pildă – câţi dintre cei care-şi dedică ore sau chiar zile din viaţă acestei cauze ştiu măcar unde se află Roşia Montană. Iarăşi ar fi interesant de ştiut câţi dintre aceşti oameni dedicaţi cauzei ştiu – dincolo de cele două cuvinte simbol – ce apără. Straniu e şi faptul că, chiar dacă aceste lucruri rămân în suspensie, e destul de limpede ce anume resping cei ieşiţi în pieţele publice. Întrebaţi direct, probabil că cei mai mulţi ar răspunde că resping folosirea cianurilor preconizată în viitoarea exploatare ori distrugerea mediului şi a patrimoniului prin trecerea acestora dintr-o geografie şi o istorie pe care vag dar încă le mai resimţim ca fiind ale noastre în registrele de profit ale unei corporaţii fără chip. S-ar putea spune că, în fapt, e un amestec de ecologism şi de anticorporatism care (împreună cu solidaritatea cauzei juste, street-art-ul şi o gândire de stânga soft, toate formatate afectiv de noile media) alcătuiesc ingredientele de bază ale altermondialismului. Să fie prin urmare vorba şi la noi de ieşirea în spaţiul public a “generaţiei Facebook” şi despre oficializarea agendei ei? Este, fără îndoială, şi aceasta; dar nu numai.
Pasiunea ecologică a tinerelor generaţii poate fi – în sine – un subiect de mirare. Şi totuşi, e lucrul cel mai uşor de înţeles: luate în ansamblu, aceste generaţii aparţin aproape exclusiv mediului urban. S-au născut printre blocuri, au crescut la şcolile din centrul oraşelor, sunt contemporane cu explozia urbană consecutivă apariţiei noilor cartiere din marginea oraşelor şi a democratizării turismului all inclusive. Marile lor probleme au ţinut de formarea şcolară şi universitară, de apdatarea la noile tehnologii şi de faptul de a fi în pas cu moda din mall-uri. Spre deosebire de generaţia părinţilor lor care, atunci când se întorcea la ţară, mai punea mâna pe coasă sau pe fierăstrăul de lemne, rurarul noilor generaţii are înfăţişarea idilică a peisajelor agro-turistice. Şi, de multe ori, acestea nici măcar nu sunt autohtone, ci repertoriate din diverse ţări în care turismul e o industrie în sensul plin al cuvântului şi, tocmai de aceea, e tot dificil mai de realizat dacă ilustratele sunt făcute după peisaje sau peisajele sunt făcute după ilustrate. În fine, şi consumerismul îşi are propriul efect de pendul: după pasionalitatea cu care oamenii luau cu asalt supermarketurile la începutul anilor 2000 s-a instalat şi la noi obiceiul consumului mecanic, iar fascinaţiei faţă de beneficiile producţiei de masă i-a urmat spaima faţă de (realele sau închipuitele) subversiuni la care se dedau marii producători şi marii distribuitori. Dacă, la început, eram cu toţii mulţumiţi să avem ce au şi ceilalţi – cerere satisfăcută de produsele de serie -, acum, că acestea nu mai constituie o problemă, accentul cade pe ceea ce ne distinge unii de alţii – în speţă pe produsul artizanal (unicat, sau măcar în serie limitată). Iar când lucrurile acestea întâlnesc obiceiurile mesei (cu tot ceea ce presupun acestea, de la topografia efectivă a unui spaţiu tot mai central în economia casei, la convivialitatea căreia masa-i e un prilej) şi în particular forma lor cea mai rafinată – postul, a cărui variantă modernă e dieta – suntem, cel puţin cu sufletul, pe tărâmul “labelului verde”: bio, eco, “cu origine garantată”, “prietenos cu mediul”, reciclabil, etc. Arta contemporană – fie ea a siluetei, fie a farfuriei – e minimalistă şi deopotrivă simplă (în puritatea necesară a ingredientelor de bază) şi complexă (în modul combinării şi al dispunerii lor). Natura care se lasă întrevăzută prin aceste medieri e, în fapt, mai curând o contracultură; un derivat al urbanităţii sufocate de urbanismul anarhic al ultimelor decenii. Probabil că tinerii noştri ecologişti ar privi perplecşi locuitorii ruralului care se aprovizionează de la ABC-urile locale şi ar rămâne trăzniţi să afle că visul lor secret este să-şi vadă copii “domni” la oraş. A trăi “tradiţional” presupune – din păcate – un efort disproporţionat pentru a produce o cantitate prea mică de produse “bio” şi e, în general, o activitate foarte frumos de privit, dar foarte greu de trăit. Dar ceea ce e straniu în noul ecologism este faptul că această pasiune a purităţii nu vizează mai deloc spaţiul proxim. Cineva care s-ar uita la terasamentele de la intrarea în marile oraşe, la malurile râurilor care străbat aceste oraşe sau la spaţiile zise “publice” din imediata noastră apropiere ar avea impresia că natura oraşelor noastre (atâta câtă mai rămas, căci e sistematic decimată) are un singur rol: acela de-a colecta gunoaiele civilizaţionale. Într-o ţară în care ecologiştii se mobilizează atât de eficient, te-ai aştepta la nişte standarde ale peisajului urban demne de Elveţia; când colo oraşele noastre seamănă mai curând cu aşezările în care se dezmembrează nave din India.
Totuşi, buna credinţă a acestor oameni nu poate fi pusă la îndoială. Mai articulat sau mai difuz, ei tânjesc după un “altfel” pe care lumea românească nu a fost în măsură să-l concretizeze în ultimele decenii. Pe de altă parte, dat fiind că cei mai mulţi dintre ei sunt oameni şcoliţi, cu stagii serioase în universităţi şi firme cu un nume, ar fi de sperat măcar că atunci când iau atitudine cu privire la un lucru, o fac în cunoştinţă de cauză. Ori ceea ce uimeşte în povestea cu Roşia Montană e faptul că – în ciuda sloganurilor bagatelizate prin repetare – nimeni nu ştie exact de ce vorba. Inevitabil, comparaţia se impune: într-o ţară (dintre acelea cărora, fapt simptomatic, îi spunem) civilizată, în cei 14 ani scurşi de la declanşarea ofensivei firmei canadiene, ar fi existat un raft de cărţi dedicate problemei, inclusiv benzi desenate cu trecutul şi viitorul zonei. Istoricii ar fi spus ce e de spus din partea lor, inginerii dintr-a lor, biologii şi-ar fi făcut şi ei publică perspectiva, studiile de impact ar fi luat în considerare şi modificarea obiceiurilor insecteloriar, iar localnicii, departe de-a se simţi abandonaţi în cătunul lor, s-ar fi trezit în epicentrul unei activităţi care-i privea. În loc de asta ce-am avut? Reclame lacrimogene produse şi difuzate de RMGC şi proteste ale arheologilor şi ale “organizaţiilor de mediu”. De când a dat în clocot această poveste eu unul n-am reuşit să-mi dau seama de miza economică, de mediu sau de patrimoniu a viitoarei întreprinderi. În lipsa unei documentaţii clare şi accesibile cu privire la acestă problemă (la fel ca şi la oricare alta), în România se formează două tabere – de pondere similară – care încep să vocifereze ca la un meci. Tot ceea ce-ţi mai rămâne ţie, ca simplu cetăţean, e să te uiţi în care galerie ai mai mulţi prieteni şi să li te alături. În ultimă instanţă nu e prea clar pentru ce milităm, dar e limpede că dacă vom câştiga îi vom trage un chef de pomină. Dacă din perspectiva vârstei manifestanţilor o asemenea atitudine poate fi înţeleasă (deşi, onest vorbind, nu fără o umbră de surâs), din perspectiva formaţiei pe care ei şi-o revendică e de neînţeles. Căci ceea ce deosebeşte protestul de carnaval e faptul că cel dintâi urmăreşe marcarea unei limite care – indiferent dacă va fi sau nu formalizată juridic – va constitui o normă socială. Carnavalul, dimpotrivă, aboleşte norma socială într-o explozie de spontaneitate fără nici un trecut şi fără nici un viitor.
S-ar putea însă ca, deşi mereu invocată, Roşia Montană să nu fie adevărata miză a manifestaţiilor din ultimele zile. Asta nu înseamnă nici că nu e importantă, nici că cei aflaţi în stradă ar accepta pasiv trecerea legii avizate de Guvern prin Parlament. Dimpotrivă. Căci Roşia Montană, dincolo de ceea ce înseamnă în acest context, a devenit – tocmai datorită acestor manifestaţii – un simbol. Dar un simbol nu atât al unui peisaj rural ameninţat de resturile unei industrii precare, cât al unui mediu mediu urban în expresia lui supremă – politicul – saturat de otrăvurile sub a căror acţiune de decenii ne-am pierdut şi chipul, şi sufletul. Roşia Montană nu e nimic altceva decât expresia pură a ceea ce timp de 24 de ani s-a numit în România “afacere”. În fapt, o reţetă foarte simplă: un “investitor”, autohton sau străin, cumpără cu un milion o afacere cifrată la mai multe miliarde, o dezmembrează, o vinde la fier vechi, vinde şi terenul de sub ea şi se alege cu un miliard în câteva luni; după care dispare. Eventual, înainte de plecare, îi mai plăteşte statul nişte daune pe motive procedurale. Mai apoi, din curajoase “investigaţii de presă” (în preajma campaniilor electorale) sau din descinderi ale DNA-ului, aflăm că un anumit om politic, ministru, director (de Agenţie sau de Întreprindere), ori toţi la un loc, a primit un “comision” de o sută de milioane pentru perfectarea afacerii. Ce s-a-ntâmplat cu adevărat nu ştie nimeni, cu excepţia împricinaţilor: actele apar şi dispar, cele mai importante stau pentru un veac sub pecetea “secretului naţional” şi, în general, nici tulburarea apelor nu durează prea mult căci afacerile de genul acesta au un “interes strategic”. Singurul lucru care nu are nici un interes este ruina care rămâne de pe urma lor. Probabil că, în ultimele două decenii şi jumătate, “responsbilitatea” (guvernamentală, politică, sectorială, etc.) s-a identificat cu conştiinţa acestui tip de afaceri şi implicarea “responsabililor” în ele. Neîndoielnic că această implicare le oferea un sentiment al beţiei sumelor ireale ce se vehiculau la acel nivel, precum şi unul – teribil! – al transgresiunii normei comune şi al impunităţii ce decurge din această depăşire. Iar transgresiunea, o dată făcută se cere repetată – şi cum să n-o repeţi când şti când că nu eşti singur şi că singura “pedeapsă” sunt milioanele ce se adună în Insulele Caymane? Nu ştiu cum se raportează unii la oamenii politici, dar tare mă tem că cei mulţi – cei care nu mai calcă pe la votări şi referendumuri, cei din care o parte şi-au luat lumea în cap şi alţii manifestă în pieţe – cam aşa îi văd. Nu ca pe nişte oameni politici, ci ca pe nişte subcontractori care “smântânesc” comisionul de pe toate afacerile “strategice”. Ironia sorţii face ca din prlamentul celor aproape 600, dacă sunt 60 de oameni care să facă politică (şi şi aceia o fac aşa cum se vede). Restul au menirea de a ţine în frâu judeţe întregi prin difuzarea “fondurilor de dezvoltare” şi a “întreprinderilor de interes naţional” ai căror subcontractori – neoficiali, dar ştiuţi de toţi ca atare – sunt. Şi, trebuie să recunoaştem, marea lor performanţă – lăsând la o parte conturile şi casele de vacanţă din străinătate – constă în faptul că au ajuns să-şi bazeaze suportul electoral nu pe nişte promisiuni pozitive (vom face asta şi asta), ci unele negative (nu vom tăia salariile, nu vom da afară). Greu de crezut că s-ar putea obţine mai mult cu mai puţine eforturi. În fapt, privit de la distanţă, scenariul acesta este unul banal, practicat de decenii de orice înjghebătură occidentală pusă pe fapte mari în ţările subdezvoltate. Aşa se vând arme în Africa subsahariană, aşa se exploatează zăcămintele Americii de Sud şi mâna de lucru a Asiei Pacifice. Nu cred că cei ce vin din afară cu intenţia unor astfel de afaceri ne tratează altfel decât – spre exemplu – Republica Centrafricană (cea a celebrului Jean Bedel Bokassa). Pentru ei e vorba de o ţară cu o “elită” politică aflată pe ultima treaptă a corupţiei, dispusă la orice – contra “comision” – şi care, rămânând pe loc, e interesată în ştergerea oricăror urme. La un calcul sumar, merită să le dai acesor oameni o sută de milioane ca să profiţi cât mai rapid de miliardul promis; acţionarii (anonimi) din marile oraşe ale lumii se vor şi te vor felicita. Ce rămâne în urmă, nu contează; tot aşa cum investitorii nu ştiau înainte de “afacere” ce e România, imediat ce vor pleca de aici (şi se vor orienta spre alte zări) vor uita tot ce-au ştiut, dacă s-au obosit să afle ceva. N-aş vrea ca lucrurile acestea să fie luate ca o vituperaţie anticapitalistă. Pur şi simplu consider că există mai multe tipuri de capital: nu mă îndoiesc că există şi cel investiţional, dar cred că pe la noi ajunge mai ales cel “volatil”. Poate-ar fi mai corect să spunem cel care se joacă tare, ca la jocurile de noroc: risc mare, dar şi câştig mare. Şi poate tocmai de aceea pe noi ne ocolesc marile investiţii de perspectivă: oamenii de afaceri serioşi se feresc instinctiv de piaţa extrem de fluctuantă a “tunurilor”, “ţepelor” şi “bulelor” de tot soiul. Sau, dacă – duşi de val – sunt dispuşi să rişte pe-o asemenea piaţă, atunci o vor măcar într-o ţară respectabilă, unde o oportună “infuzie de capital” în bănci le-ar permite să-şi recupereze cel puţin investiţia. Totuşi, nimic din acestea toate nu s-ar putea realiza fără acordul sau măcar pasivitatea populaţiei autohtone. Acesta e adevăratul atu al României pe harta afacerilor “cu risc ridicat”. Unde anume în lume i se poate explica poporului – ziua-n amiaza mare – că tocmai acele contracte care-l privesc în cea mai mare măsură şi care-i pun sub sechestru viitorul sunt “secretizate”? Unde i se poate spune – deschis şi fără nici un risc – că o “firmă” căreia i s-au încredinţat contracte de milioane şi care n-a făcut absolut nimic trebuie despăgubită cu alte zeci de milioane? Unde se mai află doar după decenii că au fost vândute (în avans şi pe nimic – cel puţin pentru bugetul de stat) resursele naturale? Unde mai poate un “investitor” dărâma şi construi în voie precum un mic Ceauşescu? Unde anume toate acestea sunt înghiţite de un întreg popor cu un amestec de resemnare, veselie şi scârbă care au ca ultim obiectiv 10 roni la pensie şi un nou reality-show? Şi, mai ales, şi de neconceput pentru străini, unde anume cei care fac – în văzul tuturor – aceste malversaţiuni sunt votaţi de cei care le trag ponoasele şase legislaturi la rând?! Până şi-n Africa subsahariană lucrurile se schimbă şi contractele trebuie renegociate; doar în România totul rămâne “cum ne-am înţeles”.
Încă de pe vremea comuniştilor ne-am distrus – cu o bizară îndârjire – trecutul; în ultimii 20 de ani ne-am devastat pădurile şi apele, am pus la pământ industria şi agricultura iar acum ni se spune – vis-à-vis de “subfinaţarea cronică” a educaţiei şi a sănătăţii, dar şi de “concesionarea” resurselor – că ne-am ipotecat şi viitorul. Acesta e peisajul dezolant care se vede în adâncul craterului de la Roşia Montană. Le putem obiecta multe tinerilor care s-au adunat în pieţe pentru a contesta încredinţarea exploatării de la Roşia Montană firmei canadiene. Mai mult ca sigur că nu acesta e cel mai grav caz de asemenea “afacere” pe care l-a cunoscut România în ultimele decade. Dar, asemeni copacilor din piaţa Taksim, e cel care a făcut ca umilinţa unor generaţii al căror viitor a fost deja jucat de diverşi “investitori” cu diverşi “responsabili” să izbucnească cu toată forţa, frumuseţea, naivitatea şi impertinenţa vârstei. Au fost acuzaţi de derivă stângistă; eu unul cred că doar trăiesc bucuria faptului de-a fi împreună şi de-a participa la acest happening pe cât de carnavalesc, pe-atât de serios. Cred că sunt, de fapt, copiii timpului lor: mult mai individualişti şi mai capitalişti decât am fi dispuşi s-o acceptam. Dar cred, de asemenea, că – oarecum osmotic, nu teoretic – ei realizează acut că economia de pradă în care-am trăit 24 de ani nu e capitalism. Sau, cel puţin, nu e cel în care ei şi copii lor ar fi dispuşi să trăiască. Mi se poate spune (cu bune şi temeinice exemple la-ndemână) că, peste doar câţiva ani, mulţi dintre ei se vor afla pe posturile celor pe care acum îi contestă şi – ajunşi acolo – vor proceda exact ca aceştia. Se poate. Dar ar fi păcat. Căci există victorii mai amare decât înfrângerile.
DILEMELE EXPLOATARII
Dacă le judecăm cu măsura comună a lumii noastre (alcătuită – în proporţii diferite – din cinism, apatie şi şmecherie circumstanţială, toate filtrate prin multiple oglinzi), manifestaţiile recente pentru “salvarea Roşiei Montane” au ceva straniu. Ar fi interesant de ştiut – de pildă – câţi dintre cei care-şi dedică ore sau chiar zile din viaţă acestei cauze ştiu măcar unde se află Roşia Montană. Iarăşi ar fi interesant de ştiut câţi dintre aceşti oameni dedicaţi cauzei ştiu – dincolo de cele două cuvinte simbol – ce apără. Straniu e şi faptul că, chiar dacă aceste lucruri rămân în suspensie, e destul de limpede ce anume resping cei ieşiţi în pieţele publice. Întrebaţi direct, probabil că cei mai mulţi ar răspunde că resping folosirea cianurilor preconizată în viitoarea exploatare ori distrugerea mediului şi a patrimoniului prin trecerea acestora dintr-o geografie şi o istorie pe care vag dar încă le mai resimţim ca fiind ale noastre în registrele de profit ale unei corporaţii fără chip. S-ar putea spune că, în fapt, e un amestec de ecologism şi de anticorporatism care (împreună cu solidaritatea cauzei juste, street-art-ul şi o gândire de stânga soft, toate formatate afectiv de noile media) alcătuiesc ingredientele de bază ale altermondialismului. Să fie prin urmare vorba şi la noi de ieşirea în spaţiul public a “generaţiei Facebook” şi despre oficializarea agendei ei? Este, fără îndoială, şi aceasta; dar nu numai.
Pasiunea ecologică a tinerelor generaţii poate fi – în sine – un subiect de mirare. Şi totuşi, e lucrul cel mai uşor de înţeles: luate în ansamblu, aceste generaţii aparţin aproape exclusiv mediului urban. S-au născut printre blocuri, au crescut la şcolile din centrul oraşelor, sunt contemporane cu explozia urbană consecutivă apariţiei noilor cartiere din marginea oraşelor şi a democratizării turismului all inclusive. Marile lor probleme au ţinut de formarea şcolară şi universitară, de apdatarea la noile tehnologii şi de faptul de a fi în pas cu moda din mall-uri. Spre deosebire de generaţia părinţilor lor care, atunci când se întorcea la ţară, mai punea mâna pe coasă sau pe fierăstrăul de lemne, rurarul noilor generaţii are înfăţişarea idilică a peisajelor agro-turistice. Şi, de multe ori, acestea nici măcar nu sunt autohtone, ci repertoriate din diverse ţări în care turismul e o industrie în sensul plin al cuvântului şi, tocmai de aceea, e tot dificil mai de realizat dacă ilustratele sunt făcute după peisaje sau peisajele sunt făcute după ilustrate. În fine, şi consumerismul îşi are propriul efect de pendul: după pasionalitatea cu care oamenii luau cu asalt supermarketurile la începutul anilor 2000 s-a instalat şi la noi obiceiul consumului mecanic, iar fascinaţiei faţă de beneficiile producţiei de masă i-a urmat spaima faţă de (realele sau închipuitele) subversiuni la care se dedau marii producători şi marii distribuitori. Dacă, la început, eram cu toţii mulţumiţi să avem ce au şi ceilalţi – cerere satisfăcută de produsele de serie -, acum, că acestea nu mai constituie o problemă, accentul cade pe ceea ce ne distinge unii de alţii – în speţă pe produsul artizanal (unicat, sau măcar în serie limitată). Iar când lucrurile acestea întâlnesc obiceiurile mesei (cu tot ceea ce presupun acestea, de la topografia efectivă a unui spaţiu tot mai central în economia casei, la convivialitatea căreia masa-i e un prilej) şi în particular forma lor cea mai rafinată – postul, a cărui variantă modernă e dieta – suntem, cel puţin cu sufletul, pe tărâmul “labelului verde”: bio, eco, “cu origine garantată”, “prietenos cu mediul”, reciclabil, etc. Arta contemporană – fie ea a siluetei, fie a farfuriei – e minimalistă şi deopotrivă simplă (în puritatea necesară a ingredientelor de bază) şi complexă (în modul combinării şi al dispunerii lor). Natura care se lasă întrevăzută prin aceste medieri e, în fapt, mai curând o contracultură; un derivat al urbanităţii sufocate de urbanismul anarhic al ultimelor decenii. Probabil că tinerii noştri ecologişti ar privi perplecşi locuitorii ruralului care se aprovizionează de la ABC-urile locale şi ar rămâne trăzniţi să afle că visul lor secret este să-şi vadă copii “domni” la oraş. A trăi “tradiţional” presupune – din păcate – un efort disproporţionat pentru a produce o cantitate prea mică de produse “bio” şi e, în general, o activitate foarte frumos de privit, dar foarte greu de trăit. Dar ceea ce e straniu în noul ecologism este faptul că această pasiune a purităţii nu vizează mai deloc spaţiul proxim. Cineva care s-ar uita la terasamentele de la intrarea în marile oraşe, la malurile râurilor care străbat aceste oraşe sau la spaţiile zise “publice” din imediata noastră apropiere ar avea impresia că natura oraşelor noastre (atâta câtă mai rămas, căci e sistematic decimată) are un singur rol: acela de-a colecta gunoaiele civilizaţionale. Într-o ţară în care ecologiştii se mobilizează atât de eficient, te-ai aştepta la nişte standarde ale peisajului urban demne de Elveţia; când colo oraşele noastre seamănă mai curând cu aşezările în care se dezmembrează nave din India.
Totuşi, buna credinţă a acestor oameni nu poate fi pusă la îndoială. Mai articulat sau mai difuz, ei tânjesc după un “altfel” pe care lumea românească nu a fost în măsură să-l concretizeze în ultimele decenii. Pe de altă parte, dat fiind că cei mai mulţi dintre ei sunt oameni şcoliţi, cu stagii serioase în universităţi şi firme cu un nume, ar fi de sperat măcar că atunci când iau atitudine cu privire la un lucru, o fac în cunoştinţă de cauză. Ori ceea ce uimeşte în povestea cu Roşia Montană e faptul că – în ciuda sloganurilor bagatelizate prin repetare – nimeni nu ştie exact de ce vorba. Inevitabil, comparaţia se impune: într-o ţară (dintre acelea cărora, fapt simptomatic, îi spunem) civilizată, în cei 14 ani scurşi de la declanşarea ofensivei firmei canadiene, ar fi existat un raft de cărţi dedicate problemei, inclusiv benzi desenate cu trecutul şi viitorul zonei. Istoricii ar fi spus ce e de spus din partea lor, inginerii dintr-a lor, biologii şi-ar fi făcut şi ei publică perspectiva, studiile de impact ar fi luat în considerare şi modificarea obiceiurilor insecteloriar, iar localnicii, departe de-a se simţi abandonaţi în cătunul lor, s-ar fi trezit în epicentrul unei activităţi care-i privea. În loc de asta ce-am avut? Reclame lacrimogene produse şi difuzate de RMGC şi proteste ale arheologilor şi ale “organizaţiilor de mediu”. De când a dat în clocot această poveste eu unul n-am reuşit să-mi dau seama de miza economică, de mediu sau de patrimoniu a viitoarei întreprinderi. În lipsa unei documentaţii clare şi accesibile cu privire la acestă problemă (la fel ca şi la oricare alta), în România se formează două tabere – de pondere similară – care încep să vocifereze ca la un meci. Tot ceea ce-ţi mai rămâne ţie, ca simplu cetăţean, e să te uiţi în care galerie ai mai mulţi prieteni şi să li te alături. În ultimă instanţă nu e prea clar pentru ce milităm, dar e limpede că dacă vom câştiga îi vom trage un chef de pomină. Dacă din perspectiva vârstei manifestanţilor o asemenea atitudine poate fi înţeleasă (deşi, onest vorbind, nu fără o umbră de surâs), din perspectiva formaţiei pe care ei şi-o revendică e de neînţeles. Căci ceea ce deosebeşte protestul de carnaval e faptul că cel dintâi urmăreşe marcarea unei limite care – indiferent dacă va fi sau nu formalizată juridic – va constitui o normă socială. Carnavalul, dimpotrivă, aboleşte norma socială într-o explozie de spontaneitate fără nici un trecut şi fără nici un viitor.
S-ar putea însă ca, deşi mereu invocată, Roşia Montană să nu fie adevărata miză a manifestaţiilor din ultimele zile. Asta nu înseamnă nici că nu e importantă, nici că cei aflaţi în stradă ar accepta pasiv trecerea legii avizate de Guvern prin Parlament. Dimpotrivă. Căci Roşia Montană, dincolo de ceea ce înseamnă în acest context, a devenit – tocmai datorită acestor manifestaţii – un simbol. Dar un simbol nu atât al unui peisaj rural ameninţat de resturile unei industrii precare, cât al unui mediu mediu urban în expresia lui supremă – politicul – saturat de otrăvurile sub a căror acţiune de decenii ne-am pierdut şi chipul, şi sufletul. Roşia Montană nu e nimic altceva decât expresia pură a ceea ce timp de 24 de ani s-a numit în România “afacere”. În fapt, o reţetă foarte simplă: un “investitor”, autohton sau străin, cumpără cu un milion o afacere cifrată la mai multe miliarde, o dezmembrează, o vinde la fier vechi, vinde şi terenul de sub ea şi se alege cu un miliard în câteva luni; după care dispare. Eventual, înainte de plecare, îi mai plăteşte statul nişte daune pe motive procedurale. Mai apoi, din curajoase “investigaţii de presă” (în preajma campaniilor electorale) sau din descinderi ale DNA-ului, aflăm că un anumit om politic, ministru, director (de Agenţie sau de Întreprindere), ori toţi la un loc, a primit un “comision” de o sută de milioane pentru perfectarea afacerii. Ce s-a-ntâmplat cu adevărat nu ştie nimeni, cu excepţia împricinaţilor: actele apar şi dispar, cele mai importante stau pentru un veac sub pecetea “secretului naţional” şi, în general, nici tulburarea apelor nu durează prea mult căci afacerile de genul acesta au un “interes strategic”. Singurul lucru care nu are nici un interes este ruina care rămâne de pe urma lor. Probabil că, în ultimele două decenii şi jumătate, “responsbilitatea” (guvernamentală, politică, sectorială, etc.) s-a identificat cu conştiinţa acestui tip de afaceri şi implicarea “responsabililor” în ele. Neîndoielnic că această implicare le oferea un sentiment al beţiei sumelor ireale ce se vehiculau la acel nivel, precum şi unul – teribil! – al transgresiunii normei comune şi al impunităţii ce decurge din această depăşire. Iar transgresiunea, o dată făcută se cere repetată – şi cum să n-o repeţi când şti când că nu eşti singur şi că singura “pedeapsă” sunt milioanele ce se adună în Insulele Caymane? Nu ştiu cum se raportează unii la oamenii politici, dar tare mă tem că cei mulţi – cei care nu mai calcă pe la votări şi referendumuri, cei din care o parte şi-au luat lumea în cap şi alţii manifestă în pieţe – cam aşa îi văd. Nu ca pe nişte oameni politici, ci ca pe nişte subcontractori care “smântânesc” comisionul de pe toate afacerile “strategice”. Ironia sorţii face ca din prlamentul celor aproape 600, dacă sunt 60 de oameni care să facă politică (şi şi aceia o fac aşa cum se vede). Restul au menirea de a ţine în frâu judeţe întregi prin difuzarea “fondurilor de dezvoltare” şi a “întreprinderilor de interes naţional” ai căror subcontractori – neoficiali, dar ştiuţi de toţi ca atare – sunt. Şi, trebuie să recunoaştem, marea lor performanţă – lăsând la o parte conturile şi casele de vacanţă din străinătate – constă în faptul că au ajuns să-şi bazeaze suportul electoral nu pe nişte promisiuni pozitive (vom face asta şi asta), ci unele negative (nu vom tăia salariile, nu vom da afară). Greu de crezut că s-ar putea obţine mai mult cu mai puţine eforturi. În fapt, privit de la distanţă, scenariul acesta este unul banal, practicat de decenii de orice înjghebătură occidentală pusă pe fapte mari în ţările subdezvoltate. Aşa se vând arme în Africa subsahariană, aşa se exploatează zăcămintele Americii de Sud şi mâna de lucru a Asiei Pacifice. Nu cred că cei ce vin din afară cu intenţia unor astfel de afaceri ne tratează altfel decât – spre exemplu – Republica Centrafricană (cea a celebrului Jean Bedel Bokassa). Pentru ei e vorba de o ţară cu o “elită” politică aflată pe ultima treaptă a corupţiei, dispusă la orice – contra “comision” – şi care, rămânând pe loc, e interesată în ştergerea oricăror urme. La un calcul sumar, merită să le dai acesor oameni o sută de milioane ca să profiţi cât mai rapid de miliardul promis; acţionarii (anonimi) din marile oraşe ale lumii se vor şi te vor felicita. Ce rămâne în urmă, nu contează; tot aşa cum investitorii nu ştiau înainte de “afacere” ce e România, imediat ce vor pleca de aici (şi se vor orienta spre alte zări) vor uita tot ce-au ştiut, dacă s-au obosit să afle ceva. N-aş vrea ca lucrurile acestea să fie luate ca o vituperaţie anticapitalistă. Pur şi simplu consider că există mai multe tipuri de capital: nu mă îndoiesc că există şi cel investiţional, dar cred că pe la noi ajunge mai ales cel “volatil”. Poate-ar fi mai corect să spunem cel care se joacă tare, ca la jocurile de noroc: risc mare, dar şi câştig mare. Şi poate tocmai de aceea pe noi ne ocolesc marile investiţii de perspectivă: oamenii de afaceri serioşi se feresc instinctiv de piaţa extrem de fluctuantă a “tunurilor”, “ţepelor” şi “bulelor” de tot soiul. Sau, dacă – duşi de val – sunt dispuşi să rişte pe-o asemenea piaţă, atunci o vor măcar într-o ţară respectabilă, unde o oportună “infuzie de capital” în bănci le-ar permite să-şi recupereze cel puţin investiţia. Totuşi, nimic din acestea toate nu s-ar putea realiza fără acordul sau măcar pasivitatea populaţiei autohtone. Acesta e adevăratul atu al României pe harta afacerilor “cu risc ridicat”. Unde anume în lume i se poate explica poporului – ziua-n amiaza mare – că tocmai acele contracte care-l privesc în cea mai mare măsură şi care-i pun sub sechestru viitorul sunt “secretizate”? Unde i se poate spune – deschis şi fără nici un risc – că o “firmă” căreia i s-au încredinţat contracte de milioane şi care n-a făcut absolut nimic trebuie despăgubită cu alte zeci de milioane? Unde se mai află doar după decenii că au fost vândute (în avans şi pe nimic – cel puţin pentru bugetul de stat) resursele naturale? Unde mai poate un “investitor” dărâma şi construi în voie precum un mic Ceauşescu? Unde anume toate acestea sunt înghiţite de un întreg popor cu un amestec de resemnare, veselie şi scârbă care au ca ultim obiectiv 10 roni la pensie şi un nou reality-show? Şi, mai ales, şi de neconceput pentru străini, unde anume cei care fac – în văzul tuturor – aceste malversaţiuni sunt votaţi de cei care le trag ponoasele şase legislaturi la rând?! Până şi-n Africa subsahariană lucrurile se schimbă şi contractele trebuie renegociate; doar în România totul rămâne “cum ne-am înţeles”.
Încă de pe vremea comuniştilor ne-am distrus – cu o bizară îndârjire – trecutul; în ultimii 20 de ani ne-am devastat pădurile şi apele, am pus la pământ industria şi agricultura iar acum ni se spune – vis-à-vis de “subfinaţarea cronică” a educaţiei şi a sănătăţii, dar şi de “concesionarea” resurselor – că ne-am ipotecat şi viitorul. Acesta e peisajul dezolant care se vede în adâncul craterului de la Roşia Montană. Le putem obiecta multe tinerilor care s-au adunat în pieţe pentru a contesta încredinţarea exploatării de la Roşia Montană firmei canadiene. Mai mult ca sigur că nu acesta e cel mai grav caz de asemenea “afacere” pe care l-a cunoscut România în ultimele decade. Dar, asemeni copacilor din piaţa Taksim, e cel care a făcut ca umilinţa unor generaţii al căror viitor a fost deja jucat de diverşi “investitori” cu diverşi “responsabili” să izbucnească cu toată forţa, frumuseţea, naivitatea şi impertinenţa vârstei. Au fost acuzaţi de derivă stângistă; eu unul cred că doar trăiesc bucuria faptului de-a fi împreună şi de-a participa la acest happening pe cât de carnavalesc, pe-atât de serios. Cred că sunt, de fapt, copiii timpului lor: mult mai individualişti şi mai capitalişti decât am fi dispuşi s-o acceptam. Dar cred, de asemenea, că – oarecum osmotic, nu teoretic – ei realizează acut că economia de pradă în care-am trăit 24 de ani nu e capitalism. Sau, cel puţin, nu e cel în care ei şi copii lor ar fi dispuşi să trăiască. Mi se poate spune (cu bune şi temeinice exemple la-ndemână) că, peste doar câţiva ani, mulţi dintre ei se vor afla pe posturile celor pe care acum îi contestă şi – ajunşi acolo – vor proceda exact ca aceştia. Se poate. Dar ar fi păcat. Căci există victorii mai amare decât înfrângerile.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Buna ziua, frumos articol, dar ma asteptam la mai multa dezbatere asupra dilemei anuntate in titlu.
Generatii intregi, acolo in Alba s-au exploatat resurse fara sa se indoiasca cineva ca acest lucru e rau. In general am o problema cand un om sau un grup de oameni restrans vin si spun „ce e bine si ce e rau” pentru noi ceilalti si nu incearca sa ne convinga ci vor sa isi impuna parerea cu orice pret. Mie imi miroase a dictatura. In cazul Rosia Montana, niste baieti din strada spun ca e rau sa exploatam aurul din munti si probabil ca in general e rau sa ne exploatam si sa ne instrainam resursele patriei.
Eu spun ca de cand cu revolutia industriala, care doar intamplator a inceput in capitalism dar s-a extins si in alte oranduiri, suntem in fata a doua optiuni majore : ori renuntam la progres si nu mai exploatam resurse de dragul ecologiei, egalitatii, ori continuam progresul si ne cautam solutii stiintifice pentru problemele sale : imputinarea resurselor si impactul ecologic. Teoria este ca progresul in sine ar trebui sa ofere solutii pentru aceste probleme, insa la practica, progresul poate avea limitele sale in aceasta directie. Azi avem solutii mai degraba teoretice pentru energie eco si regenerabila dar ele trebuie validate prin adoptie la scara larga.
Cat problemele ecologice si de resurse sunt deschise, demersurile ecologice nu pot fi considerate inutile. Insa aceasta miscare pro-ecologista care trebuie sa existe, trebuie folosita cu grija, exact catre scopul ei primar. Cand e folosita politic si ajunge sa nege capitalismul, cum am vazut pe unele din bannerele protestatarilor, dupa mine deja a alunecat in derizoriu.
Nu capitalismul in sine, ci progresul pe care ni l-am asumat acum 150 de ani este cel avid dupa resurse. Astazi, nu tarile capitaliste avansate isi exporta resursele ci mai degraba tari precum Rusia, China. Si comunistii nostri au exploatat masiv resurse ( in special carbune, minereu de fier, etc ), fara sa dea socoteala nimanui.
Pe de alta parte, prin negarea progresului pe baze ecologiste intelegem ca se doreste revenirea in masa la un mod de trai „eco” care insa ar putea pune o mare parte a populatiei in imposibilitatea de a se hrani, data fiind relativa ineficienta a agriculturii ecologice raportata la cresterea exponentiala a numarului de locuitori ai planetei. Aici ati surprins foarte bine profilul celui care tanjeste dupa o viata „eco”, fiind mai degraba un captiv al urbanizarii fortate, insa fara sa cunoasca ce consecinte ar avea aceasta schimbare.
Ma dem ca din cauza asta, calea este deschisa pentru derapaje de tip nazist, alt grup relativ restrans care a vrut sa impuna standarde pentru toata lumea si care, pornind de la niste constatari din biologie, a incercat sa legitimeze faptul ca unii au mai mult drept asupra resurselor, pamantului si in final asupra vietii.
A fi eco sau a avea progres. Asta este dilema. Este o decizie extraordinar de grea. Dar situndu-ne de una din parti, ar trebui sa fim consecventi. Nu putem sa mergem cu masina, iPhone si alte produse ale capitalismului „lacom” si sa scandam impotrica sa si pro-ecologie. Pana la urma „capitalismul lacom” scoate petrolul din pamant pentru ca noi ii cerem asta. Asa ca ni-l vinde noua ca sa il ardem. Ar trebui sa fim macar intr-o mica masura constienti de realitatea asta. Lacomia capitalistului este de fapt lacomia noastra, a pietei.
Cred ca vezi lucrurile prea in alb si negru, realitatea este mult mai colorata.
Iti dau un exemplu banal. Daca ar fi sa judecam dupa ce vedem la noi in locurile unde iese romanul la iarba verde am putea trage concluzia ca de maine sa interzicem peturile si dozele de aluminiu. Ok le interzicem. De maine ambalam numai in sticle pe care le vom recicla pe bani considerand ca pentru un leu pe care il primesti pe o sticla goala te vei gandi de doua ori inainte de a o abandona pe camp. Evident ca nici asta nu va rezolva problema, dar mai apare un aspect… cu cat va creste cantitatea de motorina consumata pentru transportul sticlelor? Va spun eu: se va dubla (aproximativ). Deci am rezolvat partial o problema ecologica dar am generat alta si mai grava.
Problemele trebuie rezolvate tratandu-le foarte serios, analizand cauzele, radacinile.
In cazul exemplului meu radacina problemei este in educatia si mentalitatea oamenilor.
Asta e problema specifica populatiei in aceasta tara. De ce? Las istoricilor si sociologilor sa dea un raspuns.
Dilema nu e ” a fi eco sau a avea progres”. In multe tari din lume exista progres cu mediul protejat. Dilemele sunt numeroase … Altfel spus „unde dai si unde crapa”.
Sa luam una din ele (despre care se aminteste in articol): trebuie sau nu sa fie secrete aceste contracte? Dupa parerea mea evident nu, din mai multe motive. Ele sunt secrete numai pentru cei multi si prosti, nu si pentru baietii destepti. Baietii destepti sunt pescari in ape tulburi foarte priceputi, avand informatiile stiu cand si cum sa dea „tunurile”, daca nu ei atunci mamele, unchii si matusile. Ei stiu unde este laptele mai gras si se poate culege mai multa smantana. Pe de alta parte daca informatiile nu sunt secrete apare concurenta, licitatia. Apar mai multe firme interesate, ofertele sunt mai multe, putem alege cea mai buna oferta. La Rosia Montana a venit o firma, s-a incheiat un contract acum 14 ani in mare secret… La fel de secrete sunt evident si comisioanele. Era mai corect daca guvernul publica un anunt pe prima pagina a unui ziar „Avem un zacamant cu 400 tone aur, exploatati-l. Cine da mai mult si foloseste mai putina cianura?”
Dilema nu este daca sa ne bucuram sau nu de o resursa extraordinara pe care o avem, nici daca comisionul l-a luat X sau Y (sau Z = Matusa Tamara).
Dilema este aceeasi de vreo 150 de ani „Unde esti tu Tepes doamne…”
Aparent ai inteles pe dos mesajul meu sau nu l-ai inteles deloc. A avea dileme in primul rand si a cauta raspunsuri este mesajul meu. Oamenii ies in strada cand au certitudini si vad lucrurile in alb si negru, dar mai mult negru, specific oarecum societatii noastre.
Istoria ne invata ca cei iesiti in strada nu au rezolvat niciodata mare lucru. Asta pentru ca au stiut ce vor sa strice, insa niciodata nu au stiut ce sa construiasca peste. Dupa cum vezi si la noi se protesteaza in special impotriva cuiva, a lui Ceausescu, impotriva cainilor, impotriva proiectului Rosia Montana. Astept sa vad clipa in care oamenii stiu ce vor si ies in strada pentru asta.
Oamenii care ies in strada rezolva mare lucru. Pentru ca vreo 2000 de nebuni au iesit in strada in noaptea de 21 decembrie 1989 astazi iti curge apa calda la robinet, ai caldura in casa, si poti sa mamanci cel putin civilizat. ESTE MARE LUCRU!
Eu nu inteleg de ce umbla zvonul ca nu stim despre ce vorbim. Suntem cea mai bine informata generatie (nu-i meritul nostru – ne-am trezit cu internetul sub degete). Daca are cineva indoieli, este rugat sa vina in piata sa intrebe.
Nici eu nu inteleg de unde crede lumea ca protestantii nu stiu despre ce e vorba si ca au iesit si ei in strada precum gainaresele si floraresele…sa caste gura. A, ca or fi si din aia.. de acord. Dar protestul a fost inceput de cei carora li s-a umplut paharul, cei care s-au saturat sa nu li se auda vocea. Protestul nu are numai culoare verde. Protestul este si antipolitic, protestul este expresia lehamitei fata de toti cei care fara nici o rusine vand lucruri care apartin tuturor, protestul inseamna expresia indignarii fata de TOT ce nu functioneaza in aceasta tara. Orice schimbare trebuie sa inceapa de undeva. Iar Rosia Montana a fost un proiect suficient de mediatizat incat sa atraga multi ochi si sa ridice multe semne de intrebare. Cianura este simbolul tuturor scarnaviilor care se intampla in tara asta si a pumnului bagat in gura atunci cand o deschizi sa spui ceva impotriva.
Legat de ecologism, generatia mea se plimba mult. A vazut natura poluata, fabrici in paragina si multa mizerie. Ne-am permis sa ne petrecem concediile si in alte tari. Ne pare rau ca ne-am permis. Dar, la ei de ce se poate tine cont de natura?
progres(?) vs natura
eutanasiere vs lasat caini pe strada
Sunt false alegeri. Responsabilitate inseamna sa tinem cont de toate.
Fii, dom’le, serios cu chestiile astea…
Mata nu intelegi ca deja s-a hotarat de ce sunteti voi (si eu) acolo-n piata, cine sunteti si ce vreti???
Sunteti niste hipsteri, niste „baieti din strada”, niste ametiti anti-capitalisti, anti-progres, niste ratati care traiti pe banii parintilor, n-aveti nicio solutie, protestati venind de la, sau in drum spre carciuma etc., etc, etc.
Citeste primul comentariu. DM stie deja – a vazut domnia sa la TV, exact ca alti 100 de comentatori si autori care invart chestia asta aproape cu voluptate – ca esenta protestului e exprimat de bannerele anti-capitaliste.
Ca alea au fost in numar de exact TREI, din care doua aveau cam dimensiunile unei foi A3, aia nu conteaza. As shown on TV, asadar fara doar si poate adevarat.
Poti tu, Victore, sa negi ce-a vazut omul cu ochii lui???
Extraordinara radiografie! Felicitari!
Autorul divagheaza si divagheaza.
Urbanii si „suburbanii” protesteaza pentru cateva cauze simple: NU jefuirii avutiei nationale, NU poluarii pe sute de ani cu cianuri, NU distrugerii patrimoniului national, NU blocarii de peste 12 ani a activitatii economice din zona doar pentru ca statul roman este complice la uriasa inginerie financiara practicata de Gabriel Resourcies, NU contra ilegalitatilor efectuate pe parcursul acestui proiect prin care o firma de apartament a ajuns ca prin participari infime sa fie principalul actionar cu posibilitatea de a obtine profituri de miliarde de dolari, NU pentru faptul ca resursele minerale de acolo, altele decat aurul si argintul valoreaza de cca 4 ori mai mult, NU pentru ca statul roman care ar fi trebuit sa anuleze licenta de exploatare a RMGC nu a facut acest lucru dat fiind ca RMGC nu a depus o documentatie completa pentru avizele necesare (mediu, cultura) in termenul de 180 de zile de la emiterea licentei, NU pentru ca statul roman nu a impus sa se aplice o alta tehnologie decat cea bazata pe deversarea a 12.400t/an de cianuri intr-un lac cu fund permeabil pe jumatate din suprafata lacului, NU pentru ca staul roman a acceptat un baraj de 185m inaltime format din piatra si pamant (deci subred), exista tehnologii inclusiv una brevetata in Romania dar toti guvernanntii declara ca utilizarea cianurilor este UNICA SOLUTIE, Presupunand ca nu se poate fara cianuri, de ce nu poate fi folosi un procedeu de preconcentrare a minereurilor, astfel incat cantitatea de cianuri sa scada de 25 de ori? De ce trebuie sa infestam o arie extinsa cu cianuri pentru 500 de ani? Numai pentru ca s-au dat spagi IMENSE?
Faceti o mare greseala cu articolele de tipul asta pe care le-am vazut din pacate si pe hotnews.ro si aici de mai multe ori.
Gresiti enorm identificand miscarea cu tinerii care nu sunt informati. Decredibilizati protestul pe de-a intregul. Aia de la RMGC si politicienii de-abia asteapta.
Nu stiu cum v-ati dori dumneavoastra sa fie protestul ca sa fie pe gustul domniei voastre. Dar poate cand va treziti dimineata dupa visul umed, Rosia Montana nu mai e acolo.
In loc sa va concentrati articolele pe analiza mucilor din nasul tinerilor din piata, poate ar trebui sa va ganditi cum ne puteti ajuta sa salvam Rosia Montana. Doar uniti putem!
Foarte corect domnule Andrei Soroaga!
Ceea ce am observat eu in ultimii ani este tendinta tot mai accentuata de subestimare a potentialului tinerilor. Suntem bombardati zilnic de texte precum „scoala scoate prosti”, „bacalaureatul un dezastru”, „invatamantul universitar este in colaps”, „cercetarea din Ro este ca si inexistenta” s.a., s.a.. Exponentii cei mai vizibili ai generatiei actuale sunt politicienii tineri – adevarate „perle”. Care sunt considerati standar (sau maxime) din punct de vedere al potentialului intelectual. Deci restul tinerilor sunt „hipsteri”, „visatori”, „rupti de realitate”. Le este subestimat potentialul.
Se uita ca circa 10-15-20 % dintre tineri iau anual bacalaureatul cu note peste 9.50. Avem tineri care sunt admisi direct la universitati prestigioase din afara, la licenta, la master, la doctorat si care TOTI confirma! Avem tineri care au invatat si/sau chiar au trait in societati normale, curate si asezate din Occident. Avem tineri care au trait in societati in care Cetateanul chiar conteaza.
Se uita ca avem multinationale in IT unde varsta medie este de sub 30. Multinationale unde nu poti spune astazi 2 miliarde si maine 4 miliarde ca esti zburat afara in secunda 2. Multinationale unde nu poti lucra decat respectand niste proceduri clare, nu schimbabile de la o zi la alta, cum le-ar conveni sefilor mari sau mici.
Subestimam acest potential. Il jignim nerespectandu-l si neluandu-l in seama.
Ai crede ca multi sunt acolo fara sa stie nimic despre subiect, sunt doar ecologisti de ocazie, hipsteri care au gasit ceva interesant de facut.
Dar de fapt este exact cum ai spus in ultimul paragraf. Astia sunt oamenii care nu mai ies la vot, care au crezut pana la acest protest ca nu mai au nici o sansa, ca nu mai are rost sa spere la un prezent normal.
MAJORITATEA stiu ce se intampla acolo, ce inseamna contractul asta. Sunt cei care nu se mai lasa manipulati de TV de mai multi ani si inteleg ce inseamna capitalismul asta lipsit de etica. Nu comparam cu ce face Renault, Bosch, Continental, etc la noi. Pt ca marea lor majoritate lucreaza la astfel de corporatii. Este vorba ca s-au saturat sa mai fie luati de prosti si sa fie mintiti zi de zi de politicieni fara sa-i traga nimeni la raspundere.
Este prima oara cand isi dau seama ca au cum sa le dea o palma. Iesind in strada. Spunand Nu, nu sunt de acord cu tunurile voastre, tu esti acolo sa ma reprezinti pe mine si interesele mele, iar tu nu faci asta.
Ar trebui aratat lucrul asta tuturor, si celor care inca sunt manipulati.
Consider ca e o crima sa minimalizezi importanta mesajului transmis. Eu personal m-am saturat sa muncesc 10 ore pe zi si sa nu am spitale, drumuri, salarii decente, benzina ieftina. De 23 de ani au dat absolut toate resursele noastre (bogatiile/activele, cum vrei sa le spui), pe nimic, unor privati. Ei isi iau comisionul si noi murim de foame in loc sa ne dezvoltam.
Si apropo de dezvoltare, s-au obisnuit sa fie atat de usor sa ne fure incat ei nu mai au nici o intentie de a gandi la viitor, un plan macro. Nu exista nici o strategie pe termen mediu si lung. Totul numai cu gandul la comisionul de azi-maine. Atat.
murpphy ar spune : ce incepe prost se termina si mai prost.
esafodajul „democratiei” romanesti (anii 89/90) a fost unul putred bazat pe nepotism, minciuna si coruptie. PCR ul (pile, cunostinte, relatii) s a reciclat, a devenit democrat, port stindardul capitalismului si liberalismului national. pe linga jaful economic, ceea ce i si mai grav a lasat in urma o natie debusolata, cu o scara a valorilor inversata. cui nu i convine sa plece. multe milioane (forta activa / creativa) au plecat. au ramas dependentii, care asigura perpetuarea sistemului politic. un cerc vicios, din care greu se poate iesi, mai ales ca minoritatea vizionara (egocentrica prin definitie) este lipsita de leaderi autentici dispusi sa se sacrifice si sa o coaguleze.
dle Maci, ATENTIE! si in USA se cumpara companii „slabute” si se dezmembreaza, partile valorand mai mult decat intregul. (deci nu numai in „tari subdezvoltate”).
Putem comenta despre eficienta comentarii. Intr-adevar multi participa la aceste reactii colective de acest gen, mobilizati mai mult de atitudinea celorlalti si nu determinat strict de convingerile formate personal, intorcand pe toate fetele ceea ce stiu sau ce ar putea afla desre subiectul in cauza. La final vom avea o decizie impotriva proiectului sau favorabila (mai putin probabil) – decizie care se va lua pe argumente mai degraba politice. Nu vom sti insa daca fost o decizie buna sau rea, decat cand nu vom mai putea face ceva (sau poate niciodata).
Corect argumentul dumneavoastra despre lipsa de profunzime: daca spiritul ecologist ar fi unul de profunzime, cetatenii de toate varstele nu ar mai participa intr-o asemnea masura, cu atata nonsalanta, la poluarea permanenta cu gunoie a tarii. Daca s-ar gandi fiecare ca un pet sau un ambalaj oarecare aruncat aiurea sau in parc, sau chiar pe cararile din Muntii Apuseni, echivaleaza cu continutul de otravuri al mai multor metri cubi din lacul cu cianuri, probabil ca ar fi mult mai usor sa combatem si lacul cu cianuri. Fara constiinta asta, raman la parerea ca se combate doar efectul si nu cauza.
Despre cum ne vad investitorii: este evident ca ei iau informatii despre cum trebuie abordata negocierea in Romania si pe baza acestora isi fac planul de actiune. Asa se face, de exemplu, ca exista diferente colosale intre proiectul realizat de Bechtel in Croatia si ceea ce s-a intamplat in Romania. Cine zice ca aceasta este o companie de doi bani venita de nicaieri, fara experienta si fara valoare, care ne-a tras teapa – se inseala. Mai degraba trebuie sa ne gandim daca diferenta de pret nu reprezinta diferenta de coruptie. Si poate nici Croatia nu ar fi o tara exemplara din punctul de vedere al coruptie, dar parca cu ceva decenta.
Un investtor are de ales sa nu participe la acest sistem sau sa participe si sa contribuie. Poate sa esueze precum Bechtel, sau poate sa tina cat de cat in frau tentatia, sau se poate sa nu se gaseasca niciun investitor serios care sa accepte compromisul, ca in cazul aro ori semanatoarea, iar fabrica respectiva, pana nu demult mandria nationala, cade in ruina, eventual trecand prin mainile unor mici paraziti care nu realizeaza nici macar o fractiune infima din castigul pe care l-ar fi putut realiza un investitor serios (si implicit tara prin contributia aceluia la buget). Chiar in cazurile de succes (omv, renault) raman in perceptia colectiva suspiciuni de frauda, probabil nu fara baza reala; Dar proiectul depaseste pragul critic si devine imun, iar prezumtia de coruptie nu reuseste sa impiedice functionarea pe plus.
Din pacate reputatia Romaniei ramane asa cum sugerati aici:
„Pentru ei e vorba de o ţară cu o “elită” politică aflată pe ultima treaptă a corupţiei, dispusă la orice – contra “comision” – şi care, rămânând pe loc, e interesată în ştergerea oricăror urme.” Efortul trebuie facut catre stergerea acestei pete urate de pe reputatia tarii noastre si poate ca pana la urma, indiferent daca rezultatul protestelor va fi chiar in sincronism cu decizia tehnica/obiectiva/fundamentata economic si social, macar ca rezultat colateral se face o vaccinare a constiintelor impotriva microbului acceptarii coruptiei ca mod de functionare standard.
Fain articolul. Pacat ca ultimele trei paragrafe nu sunt primele trei. Acolo, cred, este cea mai pretioasa contributie. Acolo se afla ceea ce multi nu spun.
Domnule Maci,
In ultimele trei paragrafe ati definiti o situatie insuportabila. Care l-ar face pe orice om normal sa strige: Destul! Ajunge! Nu mai vreau!. Ei bine, asta au si facut cateva zeci de mii de oameni zilele acestea. Daca si dvs. ati fi crezut cu adevarat (credinta se manifesta prin fapte) ce ziceti in aceste trei paragrafe, ati fi fost in strada, langa celelalte zeci de mii. Si, un destept, de pe margine, ar fi zis in barba: ia uitat-te la Maci asta, sta si striga in strada ca s-a saturat. Ce exaltat! Pun pariu ca habar n-are de ce striga. Ia sa intru eu pe Contributors si sa-i explic in trei paragrafe ce nasol e in Romania.
Stimate domnule Maci,
Dacă ați fi pus în situația unui investitor- orice investitor- în România- n-ați proceda ca într-o țară bananieră (ceea ce suntem) ? Nu văd de ce ne-ar putea respecta cineva- și mai mult decât atât nu văd de ce un investitor ar trebui să respecte nepărat ISO 26000- standardul bunului corporatist. Investitorul nu este interesat:
1. de mediul nostru;
2. de acte de caritate pentru aborigeni;
3. de câștigul nostru.
Investitorul este interesat de câștigul lui. Cei care au vreo problemă cu asta vă rugăm să ridicați mâna și să vă încolonați în dreptul ușii pe care scrie Republica Socialistă România. Ar trebui să ne fie un pic cam jenă după ce am dat tot la tot felul de arabi să ne simțim astăzi cu probleme ecologice pentru Cuca Măcăii, Roșia Montană sau alte zone.
De discutat ar fi și dreptul hipsterului de București să stabilească ce e mai bine pentru o localitate din județul Alba. Dar ajungem din nou la discuțiile ”principiale” despre bogățiile noastre și pământul nostru- de parcă am fi în 1948 la naționalizare. Ar trebui să ne fie clar că nimic nu mai e al nostru și că suntem oaspeți într-o lume creată acum 23 de ani de onor clasa politică – cu prima ”privatizxare de succes”.
V-am urmarit comentariile de pe alte bloguri si actionati parca ati fi platit de Gabriel R.
Dl. Maci are perfecta dreptate. Poate ca Rosia Montana nu e cea mai bine documentata miscare ecologista. Pentru ca in fapt nu e vorba doar de ecologie. E vorba de oameni care s-au saturat de borfasii care ne conduc de 24 de ani. Iar Rosia Montana a devenit un obiectiv simbol al acestei lupte a lor cu sistemul „ticalosit”.
Hipsterul de la Bucuresti are tot dreptul sa protesteze. Pantru ca unii se vor alege cu profitul iar altii se vor alege cu cheltuielile pentru indepartarea efectelor unui destul de probabil dezastru ecologic. Care se vor plati si din buzunarul hipsterului de la Bucuresti.
Să vedem ce spuneți dvs. , dna. fefe ”… si actionati parca ati fi platit de Gabriel R.
… E vorba de oameni care s-au saturat de borfasii care ne conduc de 24 de ani. Iar Rosia Montana a devenit un obiectiv simbol al acestei lupte a lor cu sistemul “ticalosit”.
Hipsterul de la Bucuresti are tot dreptul sa protesteze. Pantru ca unii se vor alege cu profitul iar altii se vor alege cu cheltuielile pentru indepartarea efectelor unui destul de probabil dezastru ecologic. Care se vor plati si din buzunarul hipsterului de la Bucuresti.”
Bun, acuma poate că-mi explicați și mie care o fi diferența între ce ați spus dvs. și Huo, Jos, la Gioale, Băi Animalule, etc. ? Și dacă tot vorbim de drepturi, se gândește cumva hipsterul din București la soarta oamenilor din RM sau la satisfacerea orgoliului personal și atât ? Din ce scrieți dvs. e clar că a doua variantă e corectă…
Pre si postopinentul tau, draga fefe, are dreptate. Ai gresit. Nu trebuia sa pui acel „parca”.
In rest, un singur sfat — NU MAI HRANITI TROLLII!!!
Ca sa venim in ceva mai „concret”.
Daca deciziile ar fi ramas in seama ecologistilor de strada, ar fi trebuit sa inchidem fabricile de ciment.
Nu prea stie lumea cat costa procesul efectiv de fabricare a cimentului si cat din pretul cimentului il reprezinta masurile de protectie a mediului. Dar, cu acest cost platit de catre utilizatorii cimentului (cine nu este?) s-a ajuns ca acum nu locuim in case din chirpici (cine poate calcula cat ar fi ajuns pretul chirpicului si daca ne-ar fi ajuns banii sa ne permitem toti, case din chirpici si nu cumva ne construiam mai bine bordeie sapate in pamant, … dar, cat pamant ar fi de ajuns pentru 7 miliarde de bordeie .. samd). O intreaga tehnologie proiectata de ingineri (nu de politicieni si nu de ecologisti, care sunt tot un fel de politicieni cand ajung sa-si impuna punctul de vedere) a facut ca pretul cimentului sa fie mai mare decat ar fi la prima vedere, dar acceptabil. De fapt asta inseamna ca o parte insemnata din venitul fabricantilor de ciment s-a orientat catre tehnologia de protectie a mediului. Ca inginer, ma simt intr-un fel satisfacut, desi nu lucrez in domeniu. Dar altfel ei n-ar fi avut nevoie decat de niste oameni muschiulosi si fara carte, deci usor de manevrat si de multumit, care sa sparga piatra, sa o arda si sa fac mult praf, iar ei (diabolicele corporatii din ciment) ar fi castigat disproportionat . Nu stiu daca m-am facut bine inteles.
Tot asa: se face mare valva pentru inchiderea centralelor nucleare, fiindca acestea produc deseuri radioactive (mai putin stiu ca si deseurile centralelor termo sunt radioactive dar mult, mult mai voluminoase, si, mai putini vad si inteleg ce reprezinta muntele de steril trecand pe langa Deva sau pe langa alte termocentrale). Mai nou este o cacmpanie pornita si impotriva hidrocentralelor. Este usor sa bati cu petul in asfalt si sa zici NU, dar greu sa-ti bati capul ca sa gasesti o solutie pentru conservarea deseurilor radiaoctive, ca si pentru a gasi solutii pentru neutralizarea tuturor acestor otravuri ezultate din industria de care nu ne putem lipsi, chiar daca o uram. Cine va rezolva problema deseurilor (cu siguranta se va rezolva!) va controla lumea in scurt timp, pentru ca energia atomica este ieftina si inepuizabila (cel putin din perspectiva actuala) si scoate din concurs pe cei care au ca singur merit norocul ca s-au nascut deasupra unor zacaminte de petrol. Deci, daca lacul de cianuri este problema, haideti sa vedem cum il neutralizam, pentru ca aurul ne trebuie acum, nu peste 2000 de ani. Atunci aurul poate sa fie la fel de inutil cum este acum jadul – este doar pretios, dar practic nu foloseste la nimic.
Haideti sa ne punem mintea la contributie si sa folosim acum ce avem astfel incat viitorul sa se sprijine pe un prezent solid.
Deci, nu sunt impotriva celor care zic NU, dar … mai cutati si solutii, nu inchdeti tot!
Suntem in plin suprarealism.
O armada intreaga de jurnalisti, politicieni, sindicalisti, analisti sau simpli comentatori (ah, si sa nu uit trollii, mai ales pe-aia mincinosi) s-au unit in cuget si simtiri ca sa acuze miscarea de protest de toate vrutele si nevrutele, in special de anti-capitalism si alte crime impotriva umanitatii aproape la fel de grave (apropos, Maxa, daca esti pe-aici – faptul ca l-am numit pe Rogozanu :unul din marii criminali…” era doar o ironie pe care ai ratat-o).
Personal ma astept ca, dupa manifestatiile din weekendul acesta, sa se iteasca si acuzatia de anti-semitism, o sa va explice Ghilezan cum si de ce (de altfel e evident, Beny ala e evreu, Soros parca tot evreu si el, deci e clar ca lumina zilei ca toti protestatarii sunt antisemiti si ar trebui trimisi in mi… aaahhh… nu in mina, mai bine la Canal).
Dar mesajul dvs., d-le Vasile, le depaseste pe toate. Dvs. ii condamnati pe „ecologistii de strada” (???) si pentru ce NU au protestat!!!
Asta e cu adevarat o performanta uluitoare, sa scrii un comentariu – dar ce zic eu comentariu, un articol intreg – in care sa vituperezi impotriva unora care, nemernicii, n-au protestat NICIODATA nici impotriva fabricilor de ciment, nici impotriva energiei nucleare, nici impotriva hidrocentralelor… Dar dati-le la cap oricum, striviti naparcile sub calcai pentru ca, fereasca Dumnezeul inginerilor, s-ar putea ca ei sa protesteze vreodata, asa ca de ce sa nu eliminati riscul de la bun inceput…
Am avut dreptate sa cred ca n-am fost suficient de explicit; nu am exercitiul comunicarii unor idei de acest gen. Am vrut sa dau un exemplu despre cum se poate rezolva o problema cu impact ecologic (productia cimentului este extrem de poluanta si energofaga) fara sa se escaladeze si fara ca sa se renunte la o industrie. In paranteza spus, proteste n-au fost, la noi la momentul respectiv fiindca nu prea se dadea atentie miscarilor de acest fel, insa in vest au fost! La noi era atunci mai vocal curentul „nu ne vindem tara”.
Tot asa, cred ca se poate ajunge la a rezolva subiectul cianurilor in mod ne-emotional fara sa se renunte la valoarea materialului pus in discutie si fara sa devenim scalavii exploatarii, oricare ar fi operatorul.
Impotriva energiei nucleare (si chiar hidroelectrice) se face deja campanie puternica deci nu am spus-o intamplator. Vedeti ce mai zic unii si altii despre „ce mai urmeaza, dupa RM (ca pe asta am rezolvat-o)”.
Ceea ce imi doresc eu este sa nu se abandoneze un proiect care poate imbunatati, in final viata omului (oricare ar fi acela) inainte de a se evalua corect situatia. Nu am ajuns la concluzia nici ca la RM trebuie sa se exploateze aurul, dar nici ca trebuie sa nu se exploateze. Varianta mea optimista (utopica?) este ca sa se poata evalua toate riscurile, sa se ia contramasuri si apoi sa se exploateze curat.
Momentan, cred ca nu ne indreptam in directia asta.
In fond, mergand pe comparatia pe care am facut-o, datorita acestor masuri industria cimentului functioneaza si da de lucru unui numar de cateva ori mai mare de oameni si mult mai calficati, decat ar fi fost necesar initial daca nu s-ar fi pus in balanta grija fata de mediu.
De la Hannah Montana la Rosia Montana.
Sa nu uitam esentialul ;)
Resursele (tarii) sunt (practic) avantajul si bogatia noastra, potenta noastra din punct de vedere geo-politic. Pana la urma nu am tinut acest „colt” atata vreme doar pentru ai lasa pe alti sa profite!?
Totul este praf in ochi.
Discutii peste discutii peste discutii.
Teatru, multe minciuni, adevar deformat, spin, reality show.
Lucrurile sunt mult mai simple. Daca eu viu la dvs. si va dau 10 ron ca sa-mi fac nevoile in mijlocul casei pe care o aveti, ati fi de acord? Dar daca „vorbesc” (1 ron) cu sotia/sotul dvs ca sa va convinga ca ar fi minunat sa se intample asta? Ca o sa va scoata din saracie si o sa va rezolve toate problemele.
Citind articolele din presa online si mai ales acest articol am domnului Maci imi dau seama ca absolvent de sociologie ca e plina media de autori de articole care analizeaza reactiile si determinarile, ofurile si fericirile celor ce demonstreaza anti rosia montana. Spun asta ca unul ce locuieste si care a participat la manifestarile anti RMGC (asa timide cum au fost) din Oradea sau cele din Timisoara (mai solide de data asta – nu la ca la CJ sau Bucuresti dar articulate – la Timisoara sunt corturi de o saptamana cu oameni care dorm acolo de 1 saptamana dar pe ei nu vine nimeni de la guvern „sa ii scoata din subteran”). Pe aproape nimeni nu intereseaza ce a facut firma Canadiana din spatele RMGC in alte tari ca Peru Honduras sau guatemala acum numai cativa ani si cu ce scandal ecologic au plecat de acolo. Probabil ca dupa ce te-ai obisnuit sa scrii despre cum ti se pare tie ca se prezinta oamenii la reportajele TV (si alea putine rau – cred ca doar Digi24 transmite de la proteste) e mai greu sa iti aloci timp sa faci o verificare detaliata online macar despre ce presupune proiectul, ce presupune exploatarea cu cianuri sau cum s-au terminat aceste exploatari cu cianuri la altii (vezi Canada). Nu se intereseaza domniile lor nici daca aceste exploatari sunt legale acasa la Gabriel (in Canada) si nu ne prea spun nici faptul ca exista o recomandare de la UE de a nu se exploata cu cianuri, recomandare ce ar urma in principu sa devina lege europeana obligatorie. Si ca sa revenim la analiza manifestantilor nu imi dau seama cum domnul Maci din Oradea stie ca eu manifestantul timid din Oradea sau mai articulat din Timisoara, sau tu manifestantul galagios seara de seara din Bucuresti sau din Cj esti doar in hipster de pe facebook si nu te-ai nascut la tara ca sa vi apoi la oras dupa ce ai lucrat toata copilaria cot la cot cu bunicii si parintii la coasa si la cartofi, ca sa faci apoi o facultate de sociologie la o universitate din tara de top 700 international si sa aflii ca afirmatii de genul majoritatea celor cateva mii sau zeci de mii de protestatari sunt urbani si nu stiu cum e viata eco de la tara sunt total gratuite fara date statistice in spate sau macar interviuri la fata locului pentru o analiza sociologica calitativa. E maI simplu sa spui despre ei ca sunt hipsteri prost informatii. Cum zicea un comentator anterior la articol: toata lumea uita ca ne-am nascut cu internetul sub degete si as mai adauga ca nu prea ne uitam la TV (unii dintre noi nici nu au asa ceva in casa sau au renuntat de mult la TV).
In incheiere pot spune doar atat: Faptul ca aproape nimeni din presa nu acopera live demonstratiile spune totul despre cat de ieftin se pot cumpara in tara asta unii oameni. Iar cei care vor sa scrie despre protestatari in cunostinta de cauza ar fi bine sa mearga macar o seara printre ei, sa stea de vorba cu ei chiar si in contradictoriu. Toti am avea doar de castigat. Noi tinerii pseudointitulati de voi hipsteri am aruncat manusa (chiar daca prea tarziu pentru gustul vostru de elite intelectuale). Voi ce mai asteptati?
Inca un articol ce-mi lasa un puternic gust amar. Dupa ce dl. Tismaneanu a vazut initial derapaje stangiste periculoase (intre timp si-a rectificat pozitia dupa ce multi i-au batut obrazul), dupa ce d-na Claudia Postelicescu a vazut niste hipsteri, iata ca si dl Maci cauta sa-i ridiculizeze pe protestatari pe care-i vede animati de factorul „cool” ca ecologia e la moda.
Reprosul autorului e ca tinerii n-au o legatura directa cu lumea rurala ca ar fi naivi, ca ar rastalmaci aspiratiile oamenilor zonei si ca de ce nu se preocupa mai bine ne mizeria din orasele in care traiesc: „Într-o ţară în care ecologiştii se mobilizează atât de eficient, te-ai aştepta la nişte standarde ale peisajului urban demne de Elveţia”
D-le Maci, este „miscarea verde” pe care o vedeti in piata bine organizata? Sunt parti ale lumii unde miscarea ecologista imbraca formele unui Gica contra la orice. Romania e in extrema cealalta, ignoranta totala si nepasare criminala fata de orice mediu (urban, rural, montan, silvic, acvatic, etc).
Nu pot sa inteleg de ce unii vad doar verde (sau rosu) in fata ochilor atunci cand privesc la aceste proteste. Este in primul rand o miscare civica, este coloana vertebrala firava a unui natiuni cocosate de nesimtirea si hotia sistemului politic, este reactia fata de mafiotii pt care in afara banilor nu mai exista nimic sfant in tara asta. Proiectul Rosia Montana e simbolul perfect a multor rele. De pretindeti un mesaj clar croit pe o anumita logica cand vedeti jaful si umilinta la care suntem supusi imbraca atatea forme? De ce nu vedeti partea buna: prima miscare civica autentica din ultimii 20 de ani, neinregimentata pe linie politica sau de sindicat!
Demonstrațiile dovedesc un singur lucru- faptul că generația tânără a fost scăpată complet din mână de politic- și că este extrem de influențabilă de persoane care au anumite agende (ONG-uri, M.Toma, R. Cernea, etc.). ”Dragostea” pentru mediu atunci când tu trăiești într-un oraș ca Bucureștiul unde nu avem nici măcar 50 de persoane la o acțiune de plantat pomișori- de exemplu- e o tâmpenie. Nu poți fi ecologist atunci când nu faci nimic pentru ecologie- chestia asta le scapă complet demonstranților….
Iar Andrei George isi face datoria si vorbeste de funie in casa spanzuratului „generația tânără …. este extrem de influențabilă de persoane care au anumite agende”
Domnule Andrei George, astept in continuare – fara prea mari sperante, ce-i drept – ca dumneavoastra sau „camaradul de idei” Lupul Monarhist sa comentati incalcarile legislatiei semnalate de catre multi ne-buimaci in textul proiectului de lege propus de guvern.
Ocazie cu care sa-mi explicati (inclusiv) concordanta dintre liberalism si dreptul unei companii private sa exproprieze dupa bunul plac. Sau ca sa-mi duc rationamentul pana la capat: principalul argument pe care il vehiculati este crearea locurilor de munca pentru locuitorii din zona. In aceste conditii, considerati ca este normal ca acest lucru sa fie realizat prin exproprierea altor locuitori din zona?
P.S. Va rog nu-mi raspundeti ca cei care nu vor sa renunte la gospodarii sunt in minoritate, v-as reaminti argumentul dumneavoastra: n-are importanta ce doreste majoritatea, conteaza ca locuitorii din RM (o minoritate) sa aiba locuri de munca!
Da, dle. IosiP, singura problemă este că nu mă interesează legea. Chiar de loc. Nu este subiectul meu de studiu, nu sunt jurist- deci sunt persoane mult mai bine informate și cu expertiză- cu care puteți discuta. Poate că nu e o lege bună- dar există legi bune în România ?
Referitor la expropieri, este extrem de simplu- faceți un exercițiu de imaginație și închipuiți-vă că cetășeanul Zorel I Azorel stă în gospodăria personală exact în mijlocul viitoarei autostrăzi Constanța-Timișoara. Și nu vrea să plece. Vom aștepta toți după Zorel I Azorel ? Nu prea cred. Locuitorilor din zonă li s-au răscumpărat gospodăriile MAI MULT DECÂT REZONABIL: 1 miliard de lei pe niște case părăginite- plus apartamente de super-confort la Alba Iulia cred că e mai mult decât suficient. .
PS: Credeți că baronul Hausmann- ăla de a creat bulevardele Parisului- a stat după Zorel I Azorel ?