marți, septembrie 28, 2021

Din inima Asiei, o carte exemplară

Niciodată nu a fost Asia mai prezentă global ca azi și despre culturile Asiei știm atât de puțin. Spre deosebire cel puțin de restul Europei, universitățile românești nu își fac deloc datoria, mai ales nu în privința incomparabilei culturi indiene, cu continuitatea ei de aproape patru milenii. Sunt puține cantoane ale cunoașterii globale mai încercate și mai vitregite decât indianistica românească, și sunt încă și mai puține circumstanțele când studiile indiene în limba română își ating elocvent maturitatea, precum o arată cartea pe care s-o cuvine s-o prezentăm. După doi ani de pregătire în India și cu o experiență consecventă a traducerii din textele clasice ale hinduismului, domnul Vlad Șovărel ne oferă – prin ediția și traducerea din Gheraṇḍa-saṃhitā, „Compendiul [de haṭha-yoga al] lui Gheraṇḍa“ – una dintre cele mai judicioase ediții și traduceri din sanscrită, precum și ocazia binevenită de a cântări împrejurările și semnificațiile mai generale în care apare acest tratat.

Faptul a rămas până azi necunoscut, dar o traducere în limba română din Gheraṇḍa-saṃhitā a fost deja plănuită cu o jumătate de secol în urmă. La 30 noiembrie 1970, Sergiu Al-George îi scria din București marelui său prieten indianist Arion Roșu[1], refugiat la Paris din 1965, măsurând și neajunsurile, și perspectiva, melancolice de transcris într-o pandemie:

„Iartă-mi întârzierea răspunsului, dar am rămas în urmă cu toate. Viața mea este și ea plină de griji și de eforturi. Meseria de medic mă solicită mult mai mult decât odinioară. Lucrez într-o nouă policlinică unde depun un efort epuizant examinând în medie 50-60 bolnavi în cursul unor șapte ore fără nici un răgaz. În plus nu am renunțat la preocupările mele indianistice. În afara acelor articole pe care le mai public în străinătate din când în când am fost absorbit de un volum de traduceri care a și intrat în tiparniță urmând să apară în primul trimestru al anului ce vine, dacă toate lucrurile se vor desfășura cu bine ca până acum; cred că ți-am scris, este vorba de Bhagavad-Gītā, Sāṃkhya-kārikā și Tarka-saṃgraha, a căror traducere va fi însoțită de studii introductive și note. Volumul se va numi Filosofia indiană în texte și apare la Editura Științifică [1971]. Un nou contract pe care nu l-am putut refuza al aceleiași edituri: este vorba de un volum Yoga în care urmează să abordez această problemă cu dubla mea competență de medic și de cunoscător al problemelor filosofice indiene. Nu pot spune că nu mă tentează această dublă abordare a problemei care, după știința mea, nu a fost încă făcută. Duc mare lipsă de informație în ce privește Haṭha-yoga și descrierea posturilor respective care și-au dovedit importanța mai ales în urma lucrării lui Thérèse Brosse, a cărei carte am consultat-o și o posed în microfilm[2]. Am însă neapărată nevoie de cele două texte capitale, Haṭha-yoga-pradīpikā și Gheraṇḍa-saṃhitā, pe care nu am reușit să le obțin prin serviciul schimbului cu străinătatea de la B.‹iblioteca› C.‹entrală de› S‹tat›; mi-au fost sistematic refuzate ca împrumut de bibliotecile străine. Fac apel de ultimă instanță la tine să-mi trimiți o reproducere a textelor respective ca microfilm sau xerox. Iată indicațiile bibliografice exacte“…

Și Al-George trimitea la ceea ce în ediția Șovărel sunt două dintre cele aproape douăzeci de versiuni consultate.

Evident, Arion Roșu avea să-i procure toate edițiile solicitate: pe atunci lucra la minunatul Musée Guimet și, pe marginea scrisorii de mână, indicase sursa. Un deceniu mai târziu, va recenza el însuși, în Journal asiatique,ediția critică a colegului său sanscritist M.L. Gharote, pe care îl întâlnise în India, ediție tocmai apărută la Lonavla[3]. Mort timpuriu, în 1981, Sergiu Al-George nu a mai putut duce la bun sfârșit acel proiect. Șantier complet necunoscut, ar fi fost un al doilea mare proiect bucureștean în studiile despre Yoga, după cel desfășurat în anii 1930 de magistrul și antecesorul lor direct, Mircea Eliade (și, indirect, al nostru). O face astăzi un discipol (indirect) al lui Sergiu Al-George, Vlad Șovărel, prin ediția de față și prin ansamblul compact de surate ale ei aflate în pregătire.

Yoga și prezența indiană globală 

Din patrimoniul tradițiilor Yoga de expresie sanscrită n-a circulat în română, în fond, decât Yoga-sūtra (câteodată în prezentări bilingve și cu diverse, foarte inegale traduceri și reeditări), adică o porțiune din ceea ce se știe astăzi a fi Pātañjalayogaśāstra, tratatul solid autocomentat al lui Patañjali, încheiat așa cum e cunoscut astăzi în jurul anului 400 al erei comune. Nimic însă din cel de-al doilea mileniu al tradițiilor reunite ca „yoga de efort“ – după cum a redat Arion Roșu haṭha – nu a fost studiat, editat și tradus, apărând în schimb o pletoră de traduceri aproximate în română din engleză și cu comentarii avizate folcloric.

Autorul ediției a detaliat îndestulător, în studiul introductiv, structura și trăsăturile tratatului. Avem în față un patrimoniu portabil al tehnicilor ascetice indiene codificate cu superlativa stringență a semnului și sensului. Așa cum aparatul fonator al animalului uman e explorat și epuizat de fonemele limbii sanscrite, tot astfel sistemul muscular (și osos, și nervos) uman e descifrat și transformat în unanimitate. Sunt tehnici corporale care se cuvin și sunt „păstrate foarte secrete“ (paraṃ gopyaṃ apare în opt variațiuni în text), secretul – în fond, o echivalare de îndrituiri și competențe, cu respingerea celor neavenite – pecetluind o modalitate a cunoașterii și practicilor fisurată abia cu epoca colonială. Sunt tehnici care refluează decalat în codificarea scrisă, așa cum Gaṅgā are și vârsta imemorială a tuturor afluenților ei. Și sunt, în fine, tehnici idealiter soldate – în acalmia în sfârșit dobândită a vârtejului mental și prin virajul psihofiziologic mereu ascensiv al Serpentinei (kuṇḍalinī[4]) – cu dejucarea (momentului) morții (kālasya vañcanam). Caracterul textului, în altă privință, e diferit de ceea ce înțelegem prin autoritate textuală în tradițiile scripturare extra-indiene și non-asiatice, în cele ale monoteismelor numite (destul de recent și de altfel problematic) „abrahamice“, de fapt. Dar ce înseamnă asta? Că istoricul este invitat – și avertizează, atunci, orice cititor – să-și închipuie cum fiecare micro-unitate textuală a tratatului derivă din practici asidue și intens anonime depozitate în memoria confreriilor ascetice indiene masculine. Ele motivează, luate la un loc, o cultură fizică a principiilor non-fizice care avea să unifice hinduismul, cu puțin înainte ca ruptura colonială și jocul continuu de reacții și contrareacții la definirea lumii religioase indiene să transforme Yoga într-un fenomen transnațional, la începutul secolului trecut, și într-o formidabilă piață globală, azi (evaluată în preajma a 100 miliarde USD), sprijinită tocmai de pretenția de științificitate și universalism a Yogăi, așa cum a fost definită, printr-un consens național indian, de foarte influenți autori indieni precum Swami Kuvalayananda, ale cărui experimente științifice în Maharashtra – măsurând în condiții de laborator tocmai proceduri corporale, de pildă nauli în 1924, descrise în Gheraṇḍa-saṃhitā – i-au atras fie pe Gandhi și pe Nehru, fie pe medicii occidentali. Perspectiva medico-indianistă a lui Al-George nu ezita și nu-și desconsidera predecesorii non-dualiști, precum acele Studii fizice asupra spiritului, cum titrase (e drept, sub o mai amplă pulsiune spirítă) Hasdeu la 1894, sau mai bine am Leitfaden des Leibes, cu trupul ca ghid, cum își închipuise Nietzsche. Cu un catalog al anotimpurilor și variabilelor climatice care descrie succinct eco-montura yoginului în peisajul subcontinentului și de altfel își păstrează o valabilitate (de origine āyurvedică) arhicontemporană. Așa cum a știut mai bine India, câteva milenii la rând, să practice exercițiile numite spirituale: cu întregul corp.

Prezentat în devanāgarī, textul sanscrit colaționat de editor beneficiază de un aparat de variante semnificativ, util mai ales sanscritiștilor și indianiștilor neromânofoni, și prin care ediția devine una dintre cele mai complete și mai lămuritoare publicate vreodată, în lume chiar (din varii pricini, ecoul lui Gheraṇḍa a fost cumva estompat), încercând astfel să se înscrie în fluxul cercetărilor contemporane (precum The Haṭha Yoga Project al European Research Council, încheiat la Londra odată cu Brexitul). În același timp, autorul contribuie decisiv la normarea limbajului tehnic în română, cu opțiuni de redare binevenite, inclusiv în vocabularul capital al religiilor indiene în ultimul mileniu, precum kumbhaka ca „apnee“[5], cakra ca „vortex“ și nāḍī ca „trasee psihoenergetice“. După cum o atestă farmacopeea āyurvedică, codificarea altor regnuri e încă și mai imemorială: aici cu austera minuțiozitate în restituirea unor realia. Astfel, cititorul are deopotrivă la îndemână un instrument fiabil pentru corelarea doctrinelor și practicilor din Gheraṇḍa-saṃhitā cu întregul flux al literaturii hahayoga la liziera modernității (sec. XV-XVIII, mai ales în raport cu mai vastul Haṭha[yoga]pradīpikā[6]) și înainte ca prezența colonială să bifurce tehnicile yoga înspre Occidenturi în care s-au amalgamat incontrolabil cu gimnastici, farmaceutici, dietetici, calistenii și soteriologii dintre cele mai diverse[7].

Un tratat sanscrit influent în Occidenturile coloniale

Raționalizarea (universalistă), medicalizarea (alopată) și translocalizarea (postcolonială) aveau să proiecteze Gheraṇḍa-saṃhitā în circuite mult distincte de portanța indiană inițială a textului. Dar dacă, insistând o clipă asupra amestecării lumilor, am depista urmele discrete ale Gheraṇḍa-saṃhitā acum mai bine de un secol între Lahore, Londra, Madras (actualul Chennai), Chicago, Halle și București (și chiar și Focșani)? Dacă ar fi fost atent cineva încă de pe atunci, improbabila axă tricontinentală reflectă prima epocă a studiului Yogăi în afara Asiei și în directă legătură cu asceții și cu savanții indieni. Iată – foarte pe scurt – povestea.

Traducerea lui Vasu din 1895 se deschidea pur și simplu cu un citat de nouă pagini din Honigberger (scris, vai, Honnigberger) despre experiența lui Haridas. (Cine avea să mai procedeze similar? Eliade, în Patañjali et le Yoga…) La 1895 începea – sub cauze mitraliate încrucișat, de la studiul acum lărgit al sanscritei la implozia transcontinentală a teosofiei, după cum o arată principalele contribuții apărute după 2000, de la Joseph Alter la David Gordon White la Mark Singleton și James Mallinson – epoca confluenței. Când o va recenza la Chicago, Paul Carus, editorul The Monist, va discuta mai ales experiența lui Haridas și mărturia lui Honigberger[8]. Cu mulți ani în urmă, adnotând memoriile lui Honigberger, am observat[9] că o parte dintre preliminariile la care se supune Haridas coincid cu tipice recomandări din haṭha-yogadhauti (ca aici, pp. 5-14), basti (15), neti (16), laukikī sau nauli (17), trāṭaka (17) și kapāla-bhāti (18). Asta se aproxima încă de pe vremea lui James Braid, chirurgul scoțian care a analizat experiența yoginului Haridas într-un articol din 1845 (cu asemenea contribuții devenea The Lancet o prestigioasă revistă de știință… scalpelul fiind cunoscut în chirurgia antică de expresie sanscrită sub numele de utpalapattra) și apoi într-un pamphlet din 1850, cercetare popularizată tocmai de Johann Martin Honigberger în memoriile sale. Tot Braid, deci tot Honigberger, deci tot Haridas, deci tot o varietate de haṭha-yoga precum cea sistematizată de Gheraṇḍa-saṃhitā avea să citească, la 1892, și Hasdeu: „Se știe că yoghii din India – ne-o încredințează […] dr. Honigberger […] – se îngroapă de bunăvoie pe câte patru luni și mai bine“ – durata experimentului din Lahore al lui Haridas – „la sfârșitul cărora, uscați ca o moaște, sunt deșteptați și-și reiau cursul obișnuit al traiului“[10]. Se spune că, în timpul operațiunii de resuscitare din strâmta și etanșa incintă subterană, pe Haridas l-au susținut de câte un picior chiar Maharaja Ranjit Singh și agentul britanic Sir Claude Wade…

Cu portretul lui Haridas preluat de la Honigberger se deschidea și studiul lui Richard Schmidt din 1908 analizând chiar Gheraṇḍa-saṃhitā. Schmidt includea 74 de planșe (cu 87 de reprezentări ale postúrilor și „sigiliilor“), obținute de Richard Garbe de la un yogin din Benares, în 1886[11]. Întrucât Gheraṇḍa-saṃhitā în versiunile Vasu și Schmidt au fost promovate (și) în cercurile teosofice din India, renașterea practicilor yoga – adică tocmai aplicațiile posturale reinventate sau inovate în Yoga urbană – avea să fie influențată de aceste ediții, așa cum s-a întâmplat cu însuși Swami Kuvalayananda[12]. Tot din (sau prin) recomandări prezentate în Gheraṇḍa-saṃhitā avea să se inspire și Yoga lui B.K.S. Iyengar, literalmente planetară după ce acesta (strămutat în Elveția!) devine profesorul de yoga al lui Yehudi Menuhin, iar muzicianul, în schimb, prefațatorul Light on Yoga, cu o unică acuitate comparativă: „Reduced to our own body, our first instrument, we learn to play it, drawing from it maximum resonance and harmony. With unflagging patience, we refine and animate every cell as we return daily to the attack, unlocking and liberating capacities otherwise condemned to frustration and death“. De altfel, chiar la prima sa incursiune în India, în 1952, Menuhin e gata să-i prezinte lui Jawaharlal Nehru o postură mai dificilă: Pandit Nehru n-a fost tocmai satisfăcut, așa că i-a făcut el însuși o demonstrație, spre amuzata stupefacție a celor care tocmai intrau să le servească cina[13]. Și într-o variantă îmbunătățită de śirṣāsana, una dirijorală, Menuhin a putut fi surprins direct pe pupitrul Berliner Philharmoniker, în 1982.  

Dinamica aceasta avea, chiar în epocă, să ricoșeze și la București. Theodor Iordănescu (1874-1953), al cărui prim magistru a fost primul indianist român, Constantin Georgian, avea să studieze la Halle cu Richard Schmidt, cu care se va și împrieteni (la un moment dat vor face o escapadă ca să ia cunoștință de obiceiurile romilor germani). Într-un text datat „Focșani, martie 1911“ și republicat chiar de Vlad Șovărel în urmă cu douăzeci de ani[14], ghidat tocmai de ediția ilustrată a profesorului său și de Honigberger – așadar tocmai de Gheraṇḍa-saṃhitā și de Haridas! – Iordănescu va prezenta „doctrina fachirilor indieni“. Al doilea indianist român care analizează (și traduce infim din) Gheraṇḍa-saṃhitā este Mircea Eliade, care apelase la optsprezece trimiteri  în teza lui despre Yoga. Eseu asupra originilor misticii indiene din 1936[15]. Dar nu transcrisese indianistul-scriitor-personaj Eliade din jurnalul doctorului Zerlendi, în 1940, pentru a elucida secretului doctorului Honigberger, ca și cum acesta ar fi practicat (și) tratatul lui Gheraṇḍa la începutul lui 1908 în București: „Rezultate incerte cu muktāsana practicată în zori“? A se vedea atunci, aici (II.12, p. 24), cum arată muktāsana „postura celui eliberat“, menționată cum s-a întâmplat să ajungă, în română, într-o proză care se studiază în liceu.

Aproprieri și exproprieri care datează din anii 1930: „Firește, oricine a întâlnit în India cel puțin un fakir extraordinar – dar unde să-l găsești când îți trebuie?“, îi scria în 1930 Eliade tatălui său, doritor ca fiul să aducă la București un fachir „care să accepte să dea reprezentații“, cu tipica contragere a unei întregi epoci la nivelul unei singure familii. Probabil că Bucureștii de acum 90 de ani ar fi admis pecuniar unul (la Moși, poate? acolo unde s-a și dus cu prietenii lui imediat după susținerea tezei despre Yoga, în vara lui 1933), și unul chiar a apărut în București, după ce a colindat întreaga lume, e drept că într-o narațiune fantastică (indianul Vānaprastha, la Mircea Cărtărescu, în mijlocul trilogiei Orbitor), localizabil cândva în anii sordizi ai perioadei comuniste: „disprețuit de sfinții din munții Indiei […] sub ochii neîncrezători ai turiștilor, [Vānaprastha] performa aspectele exterioare ale doctrinei Yoga, o vulgariza și-o trăda, o transforma în panoramă ieftină de circ și de estradă“[16].

Dar Yoga lipsită de montura psihosomatică și religios-culturală asumată și ilustrată de un astfel de tratat ar aduce – ca și iluzoriul mindfulness pseudo-buddhist, acum și antreprenorial-corporatist global – cu un creștinism în întregime lipsit de cruce, de evanghelii și de patristică, iar isihasmul bizantin cu rețete de omfaloscopie dintr-un galantar farmaceutic responsabil cu digestia. Din proiectul indianist și medical despre Yoga al lui Al-George nu au apărut nici măcar unele fragmente, nici chiar postum. Apărea în schimb, în 1979, la „Junimea“, o Yoga, izvor de sănătate, pe coperta căreia autorul (N.C. Tufoi) e fotografiat într-o mândră cămașă folclorizantă pe cât național-comunismul terminal, din care orice trimitere la vreun conținut religios fusese prompt, indiscutabil excizată. Astfel, nu doar sănătatea izvora: ci și o versiune inadvertent postmodernă de yoga (altminteri arhicontemporană și cu optzecismul literar, și cu celebrările lui Burebista), în care eventualele nemurire și libertate – blocate comunist beget, dar și get – se restrângeau la balneoclimatericul unei exotice gimnastici de înviorare ideologic controlate, la ilustrative āsana ale oamenilor muncii, pentru care mokṣa nu mai putea reprezenta altceva decât cincinala productivitate pe ramură. Nici orizontul psihocorporatist de mai târziu nu avea de ce suferi: expoziția lui Tufoi a fost republicată, la aceeași editură, în 2011 – lucru pesemne explicabil acum când „Yoga“ a devenit până și numele unui varietăți maxim flexibile de laptop…

Prin mai nimic răsplătit prea multă vreme, Vlad Șovărel nu s-a abătut de la ce a socotit a fi – în urmă cu aproape două decenii, la reîntoarcerea dintr-un lung sejur indian, după ce a studiat la Kolkata cu profesorii Debabrata Sen Sharma, Bhavani Ganguli și Satcitananda Dhar – sarcina sa. Cu un parcurs foarte atipic însă nicidecum mai puțin serios, dl Șovărel a debutat, în 1997-1998, cu traduceri preliminare din Akṣi-upaniṣad și Avadhūta-upaniṣad, și a continuat cu traduceri ale unor opere sanscrite care nu mai fuseseră frecventate în română niciodată, dintre care s-au remarcat texte din tradiția lui Dattātreya (incluzând Dattātreya-stotra, Yoga-śāstra, Darśana-upaniad sau Jīvanmukta-gītā[17]) sau a lui Śaṅkarācārya (precum Upadeśa-sāhasri), dar și restituiri ale unor indianiști români din primele generații (Teodor Iordănescu, Theofil Simenschy și Sergiu Al-George) sau a traducerilor datorate unor aficionados (precum Gh. Bogdan-Duică sau Vasile Al-George, dar și Eminescu, și chiar și Maitraye Devi), care au avut, un secol sau mai bine în urmă, rostul lor. Sunt zeci de texte sanscrite considerate canonice într-una sau alta dintre ramurile hinduismului, texte cu mii de pagini adeseori presărate cu dificultăți gramaticale și tehnice considerabile, unele trimilenare, și care au primit astfel, pentru întâia oară, o expresie onestă, avertizată și limpede în limba română. E mai bine să nu întrebăm cum a fost cu putință și ritmul, și coerența. E încă și mai bine să nu credem că știm. O lungă perioadă, multe dintre aceste traduceri au fost accesibile digital, în format simplificat și ca laborator andurant (deseori bilingv), la www.șovărel.ro. Lipsesc însă deocamdată și o bază de date, și o largă bibliografie critică a tuturor traducerilor din sanscrită în română, de la Constantin Georgian încoace. Dacă cultura română ar suscita vreodată un interes cât de cât comparabil, în lume, cu cel trezit nu de India istorică în întregime, asta nu se poate, dar măcar de o infimă parte din Bihar, de câteva orășele din Gujarat, de o șaisprezecime, nu, o centimă din Maharashtra… Publicul receptiv și dornic de instruire are a așteapta noi ediții și traduceri de texte sanscrite capitale, și anume capitale nu numai în India, ci și – de un pătrar de mileniu încoace – în cultura europeană și globală majoră. Calea cea mai sigură ca Mircea Eliade să nu rămână cultural un apatrid spectral în chiar obiectul operei sale fiind – ca și în urmă cu trei decenii (sau, dacă pare mai concludent, cu șapte) – să studiem încă și mai intensiv ce studiase și el. Nu sunt aceste lumi legate? Și încă cum. În chiar luna când Eliade pleca spre India, George Georgescu a dirijat la Ateneu în premieră românească Śakuntal­ā lui Karl Goldmark (uvertura din 1865), într-un concert în care a cântat însuși Paul Wittgenstein, fratele lui Ludwig…

Adaptare a prefeței la Vlad Șovărel, घेरण्डसंहिता Gheraṇḍa-saṃhitā. Text sanskrit și traducere adnotată, Studii și documente de istorie a religiilor vol. 5, București, Editura Spandugino, 2021. Volumul poate fi procurat la Gheraṇḍa-saṁhitā – Compendiul de Yoga a lui Gheraṇḍa (edituraspandugino.ro)

NOTE


[1] Institutul de Istorie a Religiilor, prin Departamentul său de Religii ale Asiei de Sud și Studii Buddhiste, și-a propus să editeze critic Operele complete ale lui Sergiu Al-George (ed. V. Șovărel), Anton Zigmund-Cerbu și Arion Roșu (ed. E. Ciurtin). Aici excerptate cu grafie normalizată, scrisorile inedite ale lui Sergiu Al-George către Arion Roșu mi-au fost încredințate de destinatar în 2004.

[2] Études instrumentales des techniques du yoga. Expérimentation psychosomatique, précédé de „La nature du Yoga dans sa tradition“ par Jean Filliozat, Paris, École française d’Extrême-Orient, 1963. În acei ani, Arion Roșu era doctorandul și colaboratorul apropiat al magistrului său Jean Filliozat (1906-1982).

[3] Recenzie la Swami Digambarji & Dr. M.L. Gharote (ed.), Gheraṇḍa-saṃhitā, critically edited with introduction, annotated translation and appendices, Lonavla, 1978, în JA 268 (1980), fasc. 1-2, pp. 187-189.

[4] A se vedea gema postumă a lui Arion Roșu, „Sur le kuṇalinīyoga et les charmeurs de serpents”, în Nalini Balbir, Georges-Jean Pinault (ed.), Penser, dire et représenter l’animal dans le monde indien, Bibliothèque de l’École des Hautes Études, Sciences Historiques et Philologiques, t. 345, Paris, Librairie Honoré Champion, 2009, pp. 305-307.

[5] Despre sensurile lui kumbha(ka), a se vedea studiul ilustrului academician japonez Minoru Hara, care a aprofundat tocmai observațiile lui Mircea Eliade, Sergiu Al-George și Arion Roșu în „A Note on pūrṇa-kumbha“, în E. Ciurtin (ed.), Du corps humain, au carrefour de plusieurs savoirs en Inde. Mélanges offerts à Arion Roșu par ses collègues et ses amis à l’occasion de son 80e anniversaire, Bucarest-Paris, De Boccard, 2004 (Studia Asiatica 4-5), pp. 515-535 (aici 526-529).

[6] Vezi Arion Roșu despre M.L. Gharote & P. Devnath, Haṭhapradīpikā (with 10 chapters) of Svātmārāma and Yogaprakāśikā commentary of Bālakṛṣṇa, Lonavla, 2001, în Bulletin d’Études Indiennes 20 (2002), pp. 308-309, respectiv M.L. Gharote, „Some Problems Related to the Haṭhapradīpikā“, în E. Ciurtin (supra n. 5) 2004, pp. 479-488.

[7] Expuse, cu incisiva sa ironie habituală, de Wendy Doniger în „Assume the Position: The Fight Over the Body of Yoga“, The Times Literary Supplement, 4 March 2011, acum în al său On Hinduism, New Delhi, Aleph Book Company (Rupa), 2013, pp. 116-125, la origine o recenzie la Mark Singleton 2010 (cf. bibliografia).

[8] P.[aul] C.[arus], recenzie la Gheraṇḍa-saṃhitā, în The Monist 6 (1896), no. 3, pp. 472-474. 

[9] Johann Martin Honigberger, Treizeci şi cinci de ani în Orient, cuvânt înainte de Arion Roșu, notă introductivă de Bernard Le Calloc’h, ediție de E. Ciurtin, Iași-București, Polirom, 2004, pp. 108, 221-226 (text), pp. 72-75 (comentariu) și 334 n. 224 (lista purificărilor).

[10] Sic cogito (1892, a treia ediție antumă în 1895), acum în B. P. Hasdeu, Opere, vol. 3: Studii și articole literare, filosofice și culturale. Studii și articole de economie politică, ediție îngrijită de Stancu Ilin și I. Oprișan (cu destule neajunsuri), București, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă | Univers Enciclopedic, 2007, aici p. 316.

[11] Fakire und Fakirtum im alten und modernen Indien. Yoga-Lehre und Yoga-Praxis nach den indischen Originalquellen dargestellt, mit 87 erstmalig veröffentlichten Reproduktionen indischer Original-Aquarelle in fünffarbigem Steindruck und 2 Abbildungen, Berlin, Hermann Barsdorf, [1907] 1908 (cu o reeditare în 1921).

[12] Amănuntela David Gordon White, Sinister Yogis, Chicago-London, University of Chicago Press, 2009, pp. 245 și 300 n. 151.

[13] Yehudi Menuhin, Unfinished Journey, New York, Alfred A. Knopf, 1977, p. 246sau Călătorie neterminată, trad. Adina M. Arsenescu, București, Editura Muzicală, 1980, p. 203.

[14] Fachirii indieni și doctrina lor, Pitești etc., Editura Paralela 45, 2001, cu articolul omonim, apărut în Convorbiri literare 1911, la pp. 23-64.

[15] Ediție critică în 2016, studiul Nici nemurire, nici libertate: Yoga lui Eliade, azi având o nouă ediție în pregătire.

[16] Context și detalii pe care le-am analizat în „«Istoricii, inclusiv ai religiilor, ar fi trebuit deja să înțeleagă ceva»: Mircea Cărtărescu dinspre Asia [Asia în Europa I]“, în O. Fotache, C. Ciotloș, (ed.), Harta și legenda. Mircea Cărtărescu în 22 de lecturi, București, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, 2020, pp. 62-85 (aici 77).

[17] Vezi și V. Șovărel, „Purificările premergătoare controlului suflului (prāṇāyāma)“, adică traducerea tentativă din Gheraṇḍa-saṃhitā I.12-60, deja în Dattātreya, Cântul eliberatului. Mistică tantrică în texte, București, Herald, 2004, pp. 209-214.

Distribuie acest articol

7 COMENTARII

  1. O problema de eliadologie, la fel de neobisnuita ca subiectul articolului.
    Hasdeu si Nietzsche s-ar fi simtit probabil jigniti in rolurile de vedantini sau chiar ´tantrici´. Am sesizat nota ironica, dar prilejuieste o incercare a ´Eliadologiei´, stiuta fiind admiratia lui Eliade pentru Hasdeu si, desigur, cu intreaga lui generatie huliganica, pentru navalnicul, electricul profet postmetafizic, Fr. Nietzsche.
    Eliadologia e o ´materie´ prin excelenta postmodernista, ca multe alte icsologii cultice. Nu mai intereseaza ´faptele´, pt. ca nu exista, ci doar interpretarile, indiferente, valorizate dupa ´potentialul lor subversiv´ ( deconstructiv ). Peisajul academic a fost populat de tot felul de ciudati cu disertatiile lor nastrusnice, motivate ideologic. Nu se sesizeaza lipsa infinita de simetrie dintre poza lui Eliade si universul spiritual indian, redus la rol decorativ pt. psihodrama Adolescentului miop ( consecvent Adolescentul pletos ).
    Eliadologia e un fel de Zen postmodernist : nu exista Luna, ci doar degetul. Acela mijlociu.
    Lucrarile lui Eliade despte Yoga, obositor de repetitive, ca toate lucrarile lui, au crescut in jurul unui miez ce pare sa fi fost un carnet de notite, caci aceleasi idei si chiar expresii tehnice se gasesc, mult mai detaliate, in monumentala opera a generosului sau profesor, S. Dasgupta ( pe care, daca ar fi sa o credem pe Maitreyi Devi, jignita de fantezia ´tantrica´ incontinenta a studentului roman, nu l-ar fi inteles deloc ). Contributia lui Eliade era o interpretare personala, defel originala insa, ce poate fi considerata o versiune a neo-paganismului ´dionisiac´ ce bantuia in epoca : J. Hauer, W. Otto, L. Klages si pana la J. Campbell sau G. Bataille. Pusese pe rafturile bibliotecii de vis a invizibilului dr. Zerlendi si colectia voluminoasa a lucrarilor lui Blavatsky, pe care ´le citise cu atentie´, desi apoi le-a renegat, cum a renegat multe altele. Yoga ar fi apartinut fondului pre-indoeuropean, neolitic, agrar si ´matriarhal´, tinand seama si de ura lui (pre-postcolonialista ) fata de belicosii indo-europeni, invadatori ´patriarhali´, precursori ai profetilor si teologilor biblici, ai tuturor ´dialecticienilor´ si iluministilor ce aveau sa striveasca corola orgiasticei ´religii cosmice´ – ce supravietuise miraculos, ici si colo, prin pitorescul balcanic, in agarthe racovitene, si de unde avea sa irupa iar, revolutionar, un (supra)´om nou´, de elita, tanar, frumos, viguros si nemilos. Acest soi de ´nihilism magic´ cu irizatii mefistofelice, foarte apropiat de teologiile radicale postmoderniste ( tip Altizer, elevul lui ) e exact ´interpretarea´ aleasa de unii eliadologi obscuri, cu valentele ei metapolitice actualizate. Exemple ? Cred ca le stiti prea bine.
    Altfel spus, eliadologia e un fel de cioranologie.

    • Unora Eliade le-a deschis portile spre India, au plecat in India, unde l-au gasit tot pe Eliade, in ashram, s-au intors cu el in carca – prin aceeasi initiere ratata, s-ar putea comenta -, in Romania si Europa interbelica, l-au intalnit si pe Mefistofel si o intreaga constelatie de spirite afine, printr-un itinerariu invers si deviant, dar previzibil . Pot fi detectati incurcati prin retelele metapoliticii ´oculte´. Huligan, nationalist mistic, profesor universitar, literat boem, guru hippie, ce fel de calauza e acesta, un trickster ?! …
      Eliade, care predica o neo-gnoza pseudo-academica in spiritul rebel si nihilist al vremii, se potriveste pe portalul Indianisticii la fel ca profesorul lui, Nae Ionescu, zis si ´Diavolul´, in pridvor.

  2. Personajul Vānaprastha din Orbitor-ul lui Cărtărescu are un model real. Prin 1967 sau 1968, în stațiunile de pe litoral, aproape sigur și în Eforie Nord, „se producea” un yoghin. Contorsiunile trupului uns cu ulei au putut fi văzute și la televiziunea română. De cercetat arhivele TVR.

  3. Nu numai noi romanii dar mai toata lumea occidentală are foarte putine cunoștințe despre istoria și cultura Asiei. Preocupări pentru cultură Indiei a Chinei sau s culturii arabe au încetat in secolul in care trăim. Cu rare exceptii Asia este văzută cu un binoclu european sau american. Asta a dus si probabil vs duce in continuare la multe decizii politice gresite.

  4. Tânăr și naiv, in anii 1980 să fii obsedat de Eliade era „mai firesc” (căci n-aveai de unde alege, iar faptul că naționalismul ceaușist era de-a dreptul răsfățat de românocentrismul și naționalismul de tip interbelic, îți scăpa, habar n-aveai, n-aveai cum să simți). Dar să fii fanatic al cultului lui Eliade după anul 2000 (las anii 90 tot în siajul prostirilor „post”-comuniste, plus utopica beție cum că „totul va fi bine”)… e mult mai grav sau demn de îngrijorare. Oricum, comparativismul (azi posibil) pt. eliadiștii contemporani e subțire de tot, niciunul (?) citind atent volumele lui Dasgupta (măcar să-și dea seama cât de „copiată” e româneasca Introducere în filosofia Samkhya, ori că Eliade a luat de-a gata toate bibliografiile sale de la respectivul — nici n-ar fi avut cum, în respectivii ani de huzur pe toate planurile, să „facă ordine” în milionimea de surse și manuscrise, darmite să le citească și priceapă în original, în vreme ce se ocupa simultan de 101 alte trebușoare juvenile). Altă mare „problemă” fiind priceputul, care nu are mare lucru-n comun cu memoria/memorizarea. Căci tinerii care stau in India (practic, în clădirea unei internat + bibliotecă) 1-2 ani, pe o bursa f. modestă, trăind ascetic și doar buchisind cuvinte antico-medievale, crezând că dacă au fost silitori/robotici filologi, se-ajută de 2-3 dicționare, chiar pricep totul… Vezi traducerile multora dintre ei, pline de subsoluri în care dau câte 2-3-5 „versiuni” sau sensuri aceluiași cuvânt, lăsând cititorul să aleagă (?) sau s-o ia pe altă arătură decât aceea tatonată de traducători (una proprie nepermițându-și). Așadar, tineri și nemai-tineri care pot trece drept savanți (față de ignoranța populară), dar fac doar savantlâc. În ultimă instanță: post-puberali, hormonal-energici și bătăioși, cu excelentă capacitate de memorare de vorbe și texte, însă la bază cu instinctul cvasi-autist-egocentric de grandomanie, după chipul și asemănarea „etern tânărului” Eliade.
    . . .
    Ce nișă umană și profesională… aparte.

  5. sper sa nu deranjeze prea tare aceste note capricioase despre ´eliadologie´, mai rar se poate opina despre subiect , sub ochii specialistilor.
    – ´nuclee energetice´, ´masa omogena de constiinta´ , practic intreaga nomenclatura din teza lui Eliade despre Yoga si din celelalte lucrari ( foarte inegale, repetate cuvant cu cuvant), seamana izbitor cu aceea, mult mai elaborata si de rezonante usor scientiste sau fizicaliste ( altfel complet straine la Eliade ), a lui Surendranath Dasgupta. Apoi, e teza lui Eliade, complet gratuita si ´neortodoxa´, despre originea ´ne-ariana´ sau pre-indoeuropeana a tehnicilor Yoga – e ca si cum s-ar spune ca Isihasmul vine din cultura Hamangia, poate dnul V. Andru ar fi de acord, desi arata o preferinta pt. Polinezia ! – , conceptie sincrona cu moda blagiana a ´fondului prelatin´ ce era la randu-i o adaptare a bachofenismului George-Kkreiz si a Lebensphilosophie si din care avea sa descinda direct protocronismul ( deja prezent in ´Zalmoxis´ , jurnal getodacic cu lupi ). Teza e similara cu aceea a lui M. Gimbutas, indoeuropenii fiind asimilati, in mintea tanarului Eliade, cu colonialistii britanici, dar cu aceleasi oscilatii si ambivalente intre ´contrarii´ – firesc insa pt. cineva care voia sa le concilieze sau integreze -, ce pot fi gasite si la J. Campbell: simpatii ( / antipatii ) cand pt. mume, cand pt. tinerii eroi, cand pt. Orientul anistoric, cand pt. Occidentul activ si prometeic, cand pt. arienii hipervirili, cand pt. feministele New Age, anticipand postmodernismul si explicand, probabil, si ambiguitatile politice. Obsesia pt. teroarea si sfarsitul Istoriei desconspira un apocalipticism anarho-revolutionar ( ´om nou´, ´nou umanism´ ), iarasi la moda, de pilda la Berdiaev. De subliniat deci aceasta stranie oscilatie, dar tradand o uniune de profunzime, intre ´ortodoxia´ traditionalista si libertarianismul prometeic.
    Apoi, in nuvela de mister si ´initiere´ ( cu sentinte la persoana intai, de Confucius ), a experientelor lui Zerlendi – acel alter ego esuat al dr. Eliade -, cu trimiteri voalate si palpitante la ´agartha´- ( inventie a ´marchizului´ ocultist Saint Yves d´Alveydre, de unde a imprumutat-o Ossendovsky si, de la acesta, R. Guenon – sursa neamarturisita de autoritate a lui Eliade ) – , se vorbeste despre realizarea yoghina ca despre un ´proces de dezindividualizare´, ceva profund problematic pt. traditia indiana si Patanjala-Yoga in special, pt. care purusa e un principiu indestructibil al individualitatii, chiar Eliade remarcand ( via Dasgupta ) asemanarea dintre Samkhya si aristotelism ( eidos, entelehia ), la care se poate adauga monadologia leibniziana. Aminteste in schimb de un cunoscut pasaj de la inceputul ´Nasterii tragediei´ si de anti-individualismul ideologic si maniacal al epocii, de extazele panteiste si colective ale mitingurilor fasciste sau muncitoresti: Eliade isi va elabora ideile despre orgiile sacre si saturnalii, aratand pretutindeni preferinta pt. fondul nediferentiat si amorf, pt. Haosul primordial, cu obsesii pt. sacrificiu si moarte ( carne, moarte, Diavol si sange: Mario Praz ) pana la valorizarile magice ale canibalismului, – se cunoscuse intre timp si cu G. Bataille.
    Cert e ca Vedanta a fost intepretata in Occident prin idealism (Deussen) si panteismul romantic, de la Schlegel, Schopenhauer, pana la Nietzsche, prin diverse tipuri si grade de ´orientalism´. Eliade intra in aceeasi paradigma a orientalismului romantic, in subspecia modernismului neo-traditionalist si cult-ocult.
    Daca mai era nevoie de spus, eliadologia e vecina cu jungianismul si cu alte miscari cultice similare, din jurul unor guru rebeli americanizati ( A. Watts, W. Reich, Jung si Campbell, desigur, Marcuse, Huxley, L. Strauss, P. Tillich sau chiar avatarul F. Schuon … ), puii timpului lor. In incheierea lucrarii sale despre Eliade, Pr. Moshe Idel clarifica succint situatia : M. Eliade a fost valorificat in contextul ideologic al Cold War.
    Cat despre simpatiile, tacite sau manifeste, ale unor eliadologi ( nu toti, fireste si se exclude autorul articolului remarcabil de mai sus ), ele pot fi detectate usor din texte, oricat de academic pudice, dupa persoanele de legatura si colaboratori ( multi apropiati de Nouvelle Droite sau Nuova Destra, Eliade a fost unul dintre fondatorii de onoare ai GRECE si a ramas principalul guru al ´neopaganismului´ paranoid ) sau editurile la care publica. Bineinteles ca opera lui Eliade trebuie studiata, si cu atat mai mult, dar critic ( cum a facut deja dnul F. Turcanu in monografia de referinta ), ca fenomen cultural al sec. 20 .
    Etc.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Eugen Ciurtin
Eugen Ciurtin este secretarul Consiliului științific al Institutului de Istorie a Religiilor (Academia Română, București) și, în timpul celor două mandate în care a fost ales în conducerea European Association for the Study of Religions (2008-2013, fiind astfel și primul est-european), a susținut diferite demersuri academice pentru armonizarea rolului educativ al Istoriei religiilor la nivel european. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universității din București (1999), un masterat de Filosofie a culturii (2000) și a obținut un doctorat în istorie modernă la Institutul de Istorie „N. Iorga” al Academiei Române cu teza Istoria imaginii și memoriei Asiei în cultura română modernă și contextul european (sec. XVII-1940), sub conducerea acad. Paul Cernovodeanu (2003). Este membru fondator al Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române (www.ihr-acad.ro) Este secretar al Asociatiei Romane de Istorie a Religiilor.

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

“Discriminarea” în vremea holerei. Sau ce ne spune manipularea cuvintelor în pandemie

Acum vreo săptămână explicam într-o emisiune TV că a te considera “discriminat” dacă ţi se impun restricţii pentru că n-ai vrut să...

Când oamenii mici lasă umbre mari înseamnă că soarele e la asfințit

                                                 Una din acele istorii care se vor adevărate, deşi nimeni nu ştie cât sunt de exacte,...

Nimicul la putere

            Ceea ce vedem acum pe scena publică nu e nimic altceva decât consecința faptului că niște oameni fără nici o consistență...

Speranța de viață a românilor

1.Vârsta medie la deces2.Nevoia unei abordări noi. Ce ne spun datele din alte țări și pe care noi nu le avem3. Revenind...

Cine smântânește borcanul cu energie?

ANRE este un "organism de reglementare și supraveghere (care) doar ține de șase pentru ca șmecherii din domeniul...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.