joi, martie 28, 2024

Din invatamant nu se moare

La început a fost telefonul unui prieten: nu vin să-mi dau abilitarea la Universitatea lor? Nu; nu corespund criteriilor. Apoi au venit două oferte similare pe mail. Una mi-a atras atenţia: se pomenea în cuprinsul ei de o taxă în jurul a 7 000 RON. Atunci m-am dumirit: dacă e de plătit o taxă, totul se ofertează în universităţile noastre. Peste puţin timp am început să aflu că X, apoi Y, apoi Z “îşi scot la concurs” postul de Profesor universitar; că A, B şi C – deşi doar conferenţiari (sau chiar lectori) – îşi dau abilitarea şi, împreună cu X, Y şi Z se apucă de făcut şcoli doctorale. La fel ca în secvenţa clasică din filmul după “Casa spiritelor” a Isabelei Allende, au început dintr-o data să se înmulţească tocile de Profesor universitar şi cele de conducător de doctorat. Am citit la un moment dat pe calculator (dacă informaţia e greşită, greşesc şi eu cu ea) că în ţară ar exista, la nivelul începutului lui 2015, 3 232 de conducători de doctorate. Am citit de asemenea, în presa locală, că într-o şedinţă de senat a Universităţii la care lucrez s-a propus creşterea indemnizaţiei Rectorului. Nu vreau să emit nici o judecată, asupra nimănui. Poate că primenirea celui mai înalt grad universitar era de dorit, poate că sunt mulţi tineri cu rezultate excepţionale care merită să acceadă pe această treaptă. Poate – de asemenea – că nu e zadarnică nici diversificarea şcolilor doctorale şi, cine ştie?, poate şi salariul Rectorului nostru va fi rămas în urmă. Nu acestea sunt problemele mele şi nu eu sunt cel abilitat a se pronunţa asupra lor.

Dar există un lucru pe care nu pot să nu-l observ: după faimoasa lege Năstase – Atanasiu (din 2004) salarizarea unui Profesor universitar e dublă (dacă nu mai mult) faţă de acea a unui conferenţiar. Nu e greu de înţeles de ce, dincolo de aspiraţia la “dezvoltare personală”, acest grad universitar reprezintă obiectivul vieţii pentru majoritatea cadrelor didactice din învăţământul superior (să nu uităm şi cum se face calculul pensiei). Pe de altă parte bugetarea unui doctorand este peste dublul celei a unui student obişnuit şi mult peste cea a unui masterand iar Profesorii pot rămâne – şi primi indemnizaţie – în şcolile doctorale practic pe toată durata vieţii. Tinerii care ajung conducători de doctorate nu-i înlocuiesc pe cei vârstnici, ci li se adaugă, într-o logică cumulativă şi stipendiată de stat. Acum, problema e că toate aceste lucruri reprezintă un efort bugetar al universităţilor care nu ştiu să fi fost prevăzut sau discutat cândva. Evident, consacrarea ca Profesor universitar sau abilitarea de a conduce doctorate se atestă de o comisie naţională (CNATDCU) sub patronajul Ministerului Educaţiei. Astfel că, într-un fel sau altul, ideea e aceea că devreme ce Ministerul validează această multiplicare a titlurilor de Profesor şi a celor de conducător de doctorat, atunci înseamnă că ştie ce face şi că are asigurată plata componentei lor materiale. Numai că, încă o dată, despre aceasta nu am auzit să fi discutat nimeni de când a început această avalanşă a avansărilor. Nu am auzit deloc ca Ministerul Educaţiei să fi propus (şi cu atât mai puţin să fi obţinut) în Guvern o creştere a fondurilor alocate învăţământului superior pentru anul ce vine. Nu am auzit nici ca cineva, din mediul universitar (conducerile universităţilor sau sindicate) să fi ridicat problema corelării multiplicării posturilor de Profesor cu veniturile prognozate pentru universităţi. (Asta vrea să spună, între altele, că cele două instanţe – conducerile universităţilor /sau membrii lor care participă în Consiliul Naţional al Rectorilor/ şi sindicatele din învăţământul superior sunt elemente pur decorative, care funcţionează ca şi curele de transmisie de sus în jos şi care nu au nici un rol şi nici o atribuţie în aducerea la cunoştinţa Ministerului a problemelor cu care se confruntă angajaţii /sau cotizanţii/ lor. Asta pentru cei care ne vor explica rolul decisiv al “iniţiativelor locale”.) Ceea ce înseamnă că ne vom pomeni, în toamnă, cam în aceeaşi situaţie de acum – dacă nu într-una mai săracă în studenţi (căci tendinţa descreşterii numărului acestora pare a continua) – dar cu cheltuieli mai mari cu “salarizarea personalului didactic”. Cum vom împăca nevoia unor salarii mai mari, cu nişte alocări bugetare mai mici? Nimeni – în primul rând Ministerul, apoi “mediul reflexiv” din universităţi – nu şi-a pus această problemă? O vom descoperi, stupefiaţi şi panicaţi, în a doua jumătate a lui septembrie? Şi ce vom face atunci, dacă Guvernul (probabil după o inevitabilă “rectificare negativă” a bugetului învăţământului) va spune simplu: astea sunt fondurile, astea trebuie împărţite.

Între timp, un alt spectru bântuie universităţile: fişe din ce în ce mai sofisticate pe care trebuie să ne marcăm indexările în baze de date, cotările, indicii Hirsch, etc., etc. Fiecare din cele pe care le facem – depunând un efort ce nu e însoţit de nici o înţelegere – nu e decât o pregătire pentru următoarea, mai stufoasă şi mai ininteligibilă. Ni se explică faptul că se doreşte o bază de date naţională cu privire la “relevanţa ştiinţifică” a fiecăruia dintre noi, a departamentelor, a domeniilor de studiu şi, finalmente, a universităţilor. Din păcate, fiecare înţelege exact ceea ce e de înţeles: că orice ierarhie e o piramidă şi că piramida aceasta funcţionează precum cele ale muribunzilor din camerele de gazare: doar cel de sus va mai prinde o (ultimă) gură de aer când vor începe “tăirile”. Drept care, fiecare se scapă cum poate, cu o frenezie a disperării pe care oamenii nu o mai ascund: se “autoindexează”, se “cotează” programe ale conferinţelor (acum toate sunt internaţionale) facultăţilor, se numără de mai multe ori citările încrucişate (eu te-am citat pe tine, tu m-ai citat pe mine), se adună toate “Analele” (e vreuna care să nu fie BDI?), ba şi ziare locale, într-un cuvânt, totul se exprimă în puncte şi tot ce-a mai rămas din universităţi e crisparea aceasta de-a transforma nimicul patetic al unei vieţi insignifiante în puncte. Punctele miraculoase ţinute a ne apăra de ceea ce, în fond, cu toţii înţelegem că e inevitabil: disponibilizările. Teoretic, oamenii din universităţi ar trebui să fie nişte specialişti – adică nişte oameni care se pricep foarte bine la ceva. Sună frumos, dar în contextul “restrângerilor” şi al “reducerilor” (a căror raţiune nu e niciodată clară), dacă specialitatea ta “intră în conservare”, ceea ce ştii (dacă ştii) se poate dovedi o capcană: ai ajuns la o anumită vârstă şi nu ştii să faci decât un lucru, de care nimeni nu mai are nevoie. Aceasta e arrière-plan-ul majorităţii universitarilor: perspectiva cvasi-palpabilă a eşecului şi a mizeriei. Asta este materia primă din care se construiesc toate aceste raportări şi, din păcate, întregul proces de învăţământ. Oamenii învaţă impostura, resemnarea sub semnul universalului “toţi fac la fel”, nimeni nu mai are nici o tresărire de conştiinţă, nimeni nu se întreabă de ce? şi la ce bun?, fiecare se gândeşte doar punctele celuilalt şi la faptul că aceastea îi vor mai da un an de amânare. Un an, pentru un om care pierde totul, e o eternitate. Iar dacă nu înţelege să facă “ceea ce trebuie” atunci i se aminti de acel spectru al Asiei mongole care n-a fost niciodată exorcizat din pusta română: pedeapsa colectivă – bine, nu faci tu, dar suferă toţi ceilalţi. E o modalitate foarte eficientă (şi răsverificată pe meleagurile noastre) de a-i întoarce pe toţi împotriva celui care face – sau gândeşte – altfel. Şi de-a obţine unanimitatea pasivităţii şi a resemnării. Nu faptul că această metodă au abuzat, la vremea lor, de Dej şi Ceauşescu contează, ci acela că poate fi folosită oricând şi cu acelaşi succes.

Aşadar două tehnici simple, ce nu presupun psihologii sofisticate, dar care – tocmai de aceea – merg întotdeauna la sigur: pe de-o parte gâdilarea lăcomiei unor oameni care ştiu ce e sărăcia (nu vrei să fii Profesor? Să treci în altă categorie de salarizare?), pe de alta potenţarea fricii în rândul unei populaţii timorate, ce poate pierde totul, de azi pe mâine (ştii ce vine, nu? Tăierile. Vrei să înceapă cu tine?). Nu e nevoie de mai mult. Dimpotrivă, tăcerea adâncă ce însoţeşte pregătirea tuturor “reformelor educaţiei” e cel mai bun mediu în care aceste două tehnici îşi pot dezvolta efectele. În absenţa oricăror discuţii (menite cel puţin a raţionaliza situaţiile), a oricăror dezbateri (care ar putea detensiona situaţiile) şi a oricărei informaţii oneste, pe fondul zvonurilor (tot mai alarmiste), mintea fiecăruia e lăsată să-şi imagineze ea însăşi cum arată dublarea salariului sau datul afară. Fiecare e livrat spaimelor lui, experienţei absenţei oricărei solidarităţi (căci fiecare e pentru el şi sindicatul nu e nicăieri) şi conştiinţei neputinţei (ce poţi face împotriva “sistemului”?). Singurul lucru pe care omul îl poate face, care îi mai dă o iluzie de activitate îl lumea lui fără rost, e “să adune punce”. Am spus toate aceste lucruri nu pentru a-i blama pe cei care fac asta – căci îi înţeleg atât de bine – ci pentru a face evident un lucru asupra căruia se întrebă mulţi: de ce nu vine din mediul universitar nici o reflecţie articulată asupra problemelor lumii noastre? Iată de ce. Pentru că universitatea a fost estropiată de funcţia ei reflexivă. Poate că odată, pe vremuri, atunci când lumea mai avea o consistenţă raţională şi şcoala era privită cu respect, această dimensiune problematizată şi critică, care constituia privilegiul mediului universitar, avea şi ea o importanţă şi putea determina ceva. Apoi, raţionalitatea lumii s-a prăbuşit, am intrat în epoca lui care-pe-care, a “băieţilor deştepţi” şi a “algoritmului politic”; lucrurile au început să se rezolve simplu, pe la partide de vânătoare şi în dialoguri de genul celor pe care le vedem în faimoasele “stenograme”. Atunci când “lichidau”, “băieţii” ştiau bine că oricât aruncă, tot vor rămâne cu suficient. Şi într-o societate detritivoră precum a noastră, nimic din ceea ce e aruncat nu se pierde, totul se reciclează second hand, third-hand şi aşa mai departe. Pentru a brada o economie nu era nevoie de nici un fel de expertiză universitară. În acel timp universitarii fie s-au dat pe brazdă (şi au intrat în jocurile făcute de alţii), fie s-au jucat cu jucărelele lor (un joc gol, zadarnic şi care – cu excepţia propriei lui fascinaţii – nu a produs nimic), fie, mai rar, au încercat dacă nu să gândească, atunci măcăr să spună altceva. Ei bine, s-a găsit metoda simplă şi eficientă, prin care să li se ia şi această minimă manifestare de independenţă. A venit timpul să vadă şi să înţeleagă adevărul crud, aşa cum e el: a preda în universitate nu înseamnă nimic altceva decât a fi un procesator. Stai pe locul tău, unde nu faci nimic ( ce ai putea face cu un salariu de nimic, lipsit de posibilitatea unei informări academice, a contactelor, a unui mediu al dialogului) şi prin faţa ta se perindă generaţii după generaţii de studenţi (tot mai slabi, tot mai nemotivaţi, tot mai convinşi de zădărnicia şcolii). Ce poţi să faci? Repeţi o lecţie învăţătă demult, nemaiactualizată – decât aşa, de formă, simplificată până la caricatură… Sau repeţi nişte lucruri de care abia ai auzit, pe care le-ai cules de pe internet sau de prin cursurile altora, pentru o materie pe care nu-ţi imaginai vreodată că o vei preda. Şi o repeţi cui? Celor doi – trei studenţi care (nimeni nu ştie de ce) încă mai frecventează cursurile. Ştii bine că lucrurile pe care le spui nu ajung la ei, că nu au cu ce să le compare, că nu vor putea să le dezvolte niciodată – şcoala pe care-au făcut-o şi sărăcia bibliotecii universitare îi condamnă. Nimeni nu-i va întreba niciodată cu ce au rămas din cursurile tale şi după câţiva ani – în care vor lucra orice ca să facă nişte bani – vor uita şi că le-au făcut. Ştii că ceea ce faci nu contează în nici un fel nici pentru Universitatea ta, nici pentru Minister, că tot ce ţi se cere sunt “articole” (care trebuie să modifice “paradigma domeniului”) pe care le însăilezi (cu sau fără copy-paste, nici asta nu mai contează) din diverse “surse” şi apoi un coleg le va traduce în engleză pentru “Analele” departamentului pe care, la fel ca şi tine, nu le citeşte şi nu le va citi nimeni niciodată. Asta e cercetarea. În rest, poate tânjeşti şi tu după o carte, dar aceasta nu e pe măsura venitului tău; de dus la conferinţe – măcar aici, în ţară – nici vorbă, toate sunt “cu taxă” şi cu cazarea şi masa asigurate de participant. Peste toate, nu va exista nici o ocazie în care să nu ţi se amintească că eşti în plus, că lumea asta mare se va descurca foarte bine şi fără tine, că dacă vrei să-ţi vezi de ale tale e bine să faci ce fac toţi ceilalţi. Ce e un cadru universitar comun din ziua de azi? Ceva sub condiţia unui profesor de gimnaziu. Acela măcar ştie că are de predat o materie. Universitarul are nu doar de predat (aproape tot atâtea ore cât colegul lui din gimnaziu) mereu alte materii, inventate din toamnă în toamnă, ci şi de făcut cercetare – evident, pentru acelaşi salar – aici lucrurile sunt clare. E de la sine înţeles că cercetarea asta fie o face din banii lui, fie “atrage fonduri” (pe care le girează, eventual împrumutându-se din bănci), pentru că Ministerul lui, cu excepţia unor formulare din ce în ce mai absurde, nu-i poate da nimic. Elevii de gimnaziu mai au ultimele rudimente ale respectului faţă de dascăli, studenţii le-au pierdut demult. Poate că un cinic va face o dată acest experiment: să aducă studenţi într-o sală în care un funcţionar mărunt al Ministerului latră la “colegii” lui universitari şi aceştia stau cu capul în pământ şi-şi iau notiţe despre formularele cu care-şi vor nenoroci zilele. Atunci ar vedea şi studenţii câtă “demnitate” şi ce “expertiză” îi animă pe profesorii lor. Dar, cel mai probabil, nu-i interesează; instinctiv ei înţeleg (cel mult după primul semestru) că universitatea nu le poate da nimic din acea dinamică pe care vârsta lor o asociază cu viaţă. Universitatea a ajuns un pustiu prin care circulă doar bani şi spectrele unor oameni care nu mai au unde să se ducă. Asta e universitatea văzută, căci mai e una – nevăzută – dar care e singura raţiune a celei vizibile: administraţia.

Să mai zăbovim o clipă în arcanele universităţilor: raţiunea tuturor acestor punctaje, ni se explică, este aceea a unei “evaluări obiective” a situaţiei studiilor superioare din România. Dar oare faptul că o treime din cei înscrişi abadonează universităţile şi cel că nici un sfert din absolvenţi nu-şi găsesc de lucru în domeniu (orice domeniu) nu e un criteriu de “evaluare”? Faptul că publicul mediu – cel care încă mai citeşte – e total incapabil de a menţiona un autor român de referinţă, în afara domeniului profesional, nu e – şi el – un criteriu de “evaluare”? Ne-am obişnuit (de când? De pe vremea tonelor de oţel “pe cap de locuitor”?) ca obiectivitatea să se exprime în mod necesar în cifre. Dar oare n-ar fi fost mai corect ca Ministerul nostru să facă un lucru simplu, banal în orice ţară civilizată: să le dea profesorilor posibilitatea mobilităţii interuniversitare aici, în ţară. Aţi auzit de un vreun coleg al d-voastră care să plece, cu o anumită periodicitate, un semestru la o altă universitate din ţară? V-a venit, la universitatea d-voastră, un asemenea coleg (să fie clar nu mă refer la normele “aranjate” pentru tot felul de somităţi, ce predau “modular”). Aţi auzit de cursuri ţinute împreună – pe durata unui semestru – de doi sau trei profesori? Nu e o invenţie locală, în Occident se practică de decenii. Aţi văzut, pe vremea când eraţi student, alţi colegi ai profesorului d-voastră participând la cursurile/ seminariile lui şi intrând în dialog cu el şi cu d-voastră? Nimănui nu i se pare suspect câţi oameni scriu împreună, dar nu găsesc de cuviinţă să şi vorbească despre problemele lor comune în mediul universitar românesc? Îmi pare rău, dar aşa se naşte obiectivitatea: într-un contact susţinut cu un om, cu gândirea lui, cu problemele lui, cu cărţile lui, cu sursele lui. La capătul unui asemenea parcurs, fiecare va putea spune dacă experienţa i-a fost de folos sau nu şi dacă ea e recomandabilă şi altora. Şi, reciproc, doar cineva care a făcut o asemenea experienţă îşi va putea angaja cuvântul pentru cel pe care l-a însoţit. Repet, nu e ceva senzaţional, sunt lucruri care – în alte părţi – fac parte demult din rutina academică. Îşi imaginează cineva că un mare profesor măcăr răsfoieşte “Analele” sau “volumele conferinţelor” ce i se dau oarecum din reflex? Îşi închipuie cineva că un astfel de profesor va avea o idee clară despre ce are de spus un om din cele câteva minute ale prezentării la un colocviu? Şi crede cineva că toată această legătură – singura care defineşte orizontul profesional comun – poate fi înlocuită cu tabele şi cu indici Hirsch? Nu se ascunde în spatele lor un dezinteres, nici măcar camuflat, faţă de soarta tuturor celorlalţi, o focalizare exclusivă pe propriile beneficii şi iluzia faptului că transpusă în logică antiseptică a cifrelor şi a astatisticilor tristeţea realităţii e îngropată sub placa cenuşie a neutrului? Dacă starea reală a acestor universităţi nu e cunoscută, atunci ce rost mai au toate “comisiile naţionale” (care, cu deplasări, diurne, training-uri, etc. costă un procent din bugetul – oricum sărac – al educaţiei pe care nu ni l-a spus nimeni niciodată)? Iar dacă starea de fapt e cunoscută ce rost mai au toate formularele şi de ce nu se vorbeşte de problemele reale ale învăţământului superior?

Dar, în fond ce s-ar putea vorbi? Ministerul nu e dispus să facă nimic, universităţile, ele însele, nu pot face nimic şi atunci, fără nici o investiţie ci, dimpotrivă cu “reduceri salariale” şi “sporiri ale atribuţiilor”, ce se poate face? Din păcate, starea concretă a studiilor superioare arată că universităţile au fost abandonate lor înşile. Ministerului îi ajunge jocul cu “reglementările” – prin intermediul lor (şi al salarizării) poate ţine în frâu masa cadrelor universitare. Pentru a-i “cointeresa” pe localnici, în permanenţă câţiva dintre ei vor fi cooptaţi (pe funcţii subalterne) în pretoriul “comisiilor naţionale” – acolo li se va da dulcea iluzie că aparţin familiei celor care decid. În rest, lucrurile au mai curând aerul unei “intrări în conservare”. Pentru ce? Aceasta e întrebarea.

Lucrurile stau astăzi de aşa manieră încât desfiinţarea universităţilor de mâna a doua, a treia, a n-a, nu mai deranjează pe nimeni. S-au discreditat îndeajuns, au căpuşat bugetul statului, aportul lor la cunoaştere e cvasi-nul şi tot ce-a mai rămas din ele sunt nişte terenuri şi nişte clădiri gata să fie predate celui ce va veni cu oferta cea mai avantajoasă. Probabil că într-un timp oarecare vor apare “investitori străini”, genul de “consorţii” universitare (cam ca şi “publishing-urile” ce se ofertează pe internet) care, cu o minimă investiţie în “promovare” şi în doi – trei public-speaker-i englezi (plus ceva profesori reciclaţi de pe la noi) vor promite “diplome occidentale” la costuri româneşti. Statul (cel central şi filialele lui locale) le va închiria cu generozitate spaţiile fostelor universităţi şi se va vedea scăpat şi de grija profesorilor (plătiţi de “consorţii”, la oră şi la student – în cel mai pur taylorism). Ministerul va “veghea” doar la regulamente, programe şi alte asemenea. Apoi “investitorii” se vor succeda, fostele spaţii universitare vor gazdui şi training-uri cu ora şi alte “evenimente”, iar la sfârşit, asemeni “mamuţilor industriali”, vor fi dezasamblate şi pe locul lor se va construi altceva, mai util societăţii. Cred că problema nu mai e dacă lucrurile acestea se vor întâmpla, ci cât de repede se vor întâmpla. Deocamdată ne aflăm în etapa în care – subtil, dar tenace – toată lumea (atât din interiorul, cât şi dinafara universităţilor) e persuadată de faptul că menţinerea acestora presupune costuri care nu se justifică. Şi tocmai pentru că aceste costuri nu se justifică, “tăierile” vor fi necesare. Iar ele nu vor face decât să anticipe sfârşitul.

Cât despre “şcolile doctorale” – cine ştie? D-l Funeriu a încercat să oprească banalizarea titlului de doctor. Astăzi vedem că efortul dânsului a fost zadarnic. Probabil că, în curând, vom asista la dezvoltarea unui multilevel marketing: cadrele mici (asistenţi şi lectori neabilitatţi) vor fi scoase la drumuri şi la garduri ca să adune clienţi (plătitori) ai “şcolilor doctorale”. Acestora li se va promite marea cu sarea, numai să se înscrie şi să-şi plătească taxele; în speţă li se va promite esenţialul: că nu trebuie să facă nimic, decât să fie de faţă la vreo trei ori la examene, că asistenţii şi lectorii care i-au racolat o să le facă totul – şi lucrările, şi teza – şi lucrurile “se vor aranja”, spre binele tuturor. Inclusiv al acestor asistenţi şi lectori care-şi vor mai păstra un timp iluzia că “lucrează în domeniu” şi vor fi plătiţi, în nume personal şi la lucrare, cu nişte firimituri de la masa Profesorilor abilitaţi. E de aşteptat altceva? Poate, pentru a mai ajuta puţin lucrurile, Guvernul va da şi o ordonanţă cu privire la avanatjul doctoratului în concursurile pe post sau în menţinerea postului. Poate, dacă sistemul funcţionează, va căuta să se extindă – coropratist – şi spre lumi mai sărace decât a noastră. Sau poate va fi predat “la cheie” “consorţiilor” care vor spăla bani şi diplome prin aceste mecanisme (să fie clar: în capitalism orice aduce bani şi nu e sancţionat legal e o afacere bună). Totuşi, chiar şi acestea toate sunt doar paleative. Nimic nu mai poate opri degringolada universităţilor. Cred că acum toată lumea a înţeles că acestea se apropie de sfârşit şi că important cu adevărat nu e cum (şi nici măcar când) vor sfârşi, ci cine – şi cum – va demara o nouă afacere cu patrimoniul lor (şi eventual cu un anumit număr de “cadre”).

Nimic nou sub soare; poate doar aspectul de farsă al unei istorii care se reia:

« Ce qui est certain c’est que les innombrables dieux, habitant Rome vers la fin de l’antiquité, se comportèrent, malgré la grande concurrence, plus correctement les uns envers les autres que ne le firent les philosophes d’Athènes. Ceux-ci, chefs d’écoles rivales, se rendaient en barque jusqu’à la pointe du cap Sounion pour rejoindre les navires amenant des élèves nouveaux et, par des menaces de meurtres, les obligeaient à devenir leurs auditeurs. Finalement, pour mettre fin à la manière d’agir des « sages », les autorités intervinrent et imposèrent des contingentements. Ainsi la vie des étudiants, parmi les glorieux décors de Périclès, se passait entre la folie et la gaieté. »

Sir Galahad – « Byzance », Payot, Paris, 1937, p . 14

Distribuie acest articol

31 COMENTARII

  1. Imparatul e gol.

    Ma intreb mereu de ce Guvernul (de orice politica ar fi el) nu vede ceea ce toti cetatenii vad si stiu:

    – Avem o populatie analfabeta functional spre 75%.

    – Avem un numar necunoscut (dat foarte mare) de cetateni care vorbesc in dodii – probabil cam 1/2 din sfertul care stie sa scrie si sa citeasca.

    – Avem o lipsa clara de legatura intre invatamant si societate, care incepe cam din clasa a III-a primara si se sfarseste cu doctoratul (inclusiv).

    – Avem cadre didactice universitare a caror activitate consta exclusive in „adunarea de puncte” – dar care sunt total incapabili sa lege doua vorbe cu sens in meseria lor – culme e ca fix acestia sunt avansati si ajung modele pentru studenti!

    …si apoi vin statisticile si rapoartele si tot felul de communicate care ne demonstreaza „elocvent” ca rata impunge.

    ====

    PS stiti cam ce suporta un cadru didactic universitar care se incpataneaza sa fie onest si sa isi faca meseria asa cum trebuie?

    ============

    Vrei sa faci scoala cu odrasla, uite aici strategia:

    a) incpand din clasa a II-a pune-i odraslei meditator
    b) ca parnite aloca cel putin 2 ore pe zi pentru a-ti invata odrasla ceea ce ar fi trebuit sa o invete scoala
    c) strange bani pentru un liceu in alta tara (sunt si tari cu invatamant ieftin – ex. Danemarca, dar tot ca fi nevoie de bani)
    d) strae bani pentru o facultate in alta tara.

    …si, in sarsit, pregateste-te sufleteste pentru a fi parasit de odrasla ajunsa matura, pentru ca ii va fi imposibil ca avand cunostintele accumulate in alta tara sa lucreze in Romania, unde boul macane si rata impunge….

  2. Abilitarea in Romania e facuta stramb. Pentru ca am abilitarea in Franta din 2007, nu doresc sa ma reabilitez in Romania, pentru a nu-mi da girul celor care profita de pe urma acesteia, cat timp elimina concurenta prin legi facute prost.

  3. de unde vine instinctul de hirciog ? in socialismul timpuriu balconul era inchis cu fierul forjat scos prin spartura gardului imgb ului (intreprinderea de masini grele). in socialismul tirziu (care se continua si azi – numit de intelepti capitalism de cumetrie) vilele sint izolate cu termopane evazionate. acum, cit de orb poti fi incit sa nu observi ca n romania nu se mai fac angajari decit la stat, in politica, comisii si comitete puse sa supravegheze, in armata (mos teaca a ajuns „field” maresal), militie / servicii (baietii fac orice, de la jurnalism pina la afaceri cu statul) si universitati (unde nu doar ca s a indeplinit planul la doctori ci a fost chiar depasit). asadar ce sa ne mai mire ca n trecut se murea de foame cu productii record iar acum n au mai ramas in tara decit generalii si academicienii.

  4. Aceasta tara a avut un sistem de invatamant primar care ajunsese in (sau aproape de) cele mai izolate localitati. Un sistem gratuit si, spun unii, destul de performant (judecat prin prisma rezultatelor).
    Aceasta tara a avut un sistem de invatamant liceal si vocational-tehnic performant.
    In aceasta tara, aproape oricine avea acces la un invatamant universitar de bun nivel.
    Doar 25 de ani au trecut, de atunci. Si ce avem astazi? Avem mai putine scoli. Printre altele, avem scoli si licee in care nu se mai stie ce este respectul pentru educatie si pentru profesori. Avem Universitati particulare care dau diplome, pe bani, unor semianalfabeti. Avem reguli flexibile, atunci cand vine vorba de plagiat.
    Dar cine sunt eu, sa-i critic pe mai-marii invatamantului romanesc? Daca este doar o strategie brilianta, careia nu-i inteleg eu finalitatea? Cine stie daca nu cumva, peste 20 de ani, nu ne vom aduce aminte de prim-doctorul tarii ca fiind vizionarul ce a facut primii pasi pe drumul care-a adus Romania in pozitia de lider european. Ei, cum suna?… „2035. Romania – lider european la numarul de doctori pe cap de locuitor”… Ar fi ceva!…

    • Subscriu.

      Pana in 1989, invatamantul primar si chiar cel gimnazial pastrunsesera peste tot si avea o calitate standard, destul de ridicata. Oricum, multe scoli din indepartate catune si din zone rau-famate erau mult mai bune decat multe scoli cu renume de astazi.

      La treaba asta contribuiau urmatoarele:
      a) programa, manualul erau unice, clare si concret detaliate
      b) metodicile erau concrete si detaliate, se aplicau practice direct
      c) conrolul educatiei era strict, detaliat si efficient (directorii si inspectorii chiar controlau!)
      d) extracurricularul era organizat de stat, prin organizatiile de pionieri

      Toate acestea ar fi trebuit „mutate” in post 89, astfel:
      a) pastrarea metodicilor existente
      b) elaborarea unei programe mult mai detaliate, care sa joace concomitant si rolul manualului unic
      c) elaborarea unui cadru normative mult mai efficient si detaliat in ce priveste controlul educatiei, asigurarea trasparentei si a „accountability”
      d) sprijinirea soft a extracuricularului (prin masuri fiscale, prin programe de finantare pe proiecte samd)

      In invatamantul liceal trebuia pastrata idea „calificarii tuturor absolventilor”, altfel spus ar fi trebuit ca fiecare liceu sa ofere atat o diploma de bac cat si o diploma de muncitor calificat, in pareteneriat cu cei interesati

      Facultatile trabuiau deschise spre concurenta cu mediul universitar extra-anaional, astfel incat perfectionarea lor sa fie rezultatul fortelor de concurenta cu universitati straine- trebuia implementat sistemul de burse care sa inlocuiasca. macar partial, sistemul de finantare a institutiilor ca atare.

      Si ar mai fi fost multe de acet tip, nu neaparat cum am descries eu.

      Insa, caracterul pragmatic admiinstrativ trebuia sa primeze, nu demagogia pseudo-politica si birocratic-vinovata….

      • Astea sunt avantajele partidului unic. Directorul școlii era membru PCR și nu trebuia schimbat de câte ori se schimba puterea. Pentru că nu se schimba puterea. Simplu :P

        Dincolo de asta, despre Tezele din Aprilie și cuvântările tovarășului, care se predau și ele la școală pe vremea aceea, ce părere aveți? Despre manualele care trebuiau învățate pe de rost pentru admiterea la Drept sau la Medicină, ce părere aveți?

        • Hmmm, s-or fi predat „tezele din aprilie”, dar eu nu mai tin minte nimic, din ele. :) In schimb, desi nu am fost un elev eminent, descopar ca am cunostinte generale de matematica, fizica, geografie, anatomie (mult) peste nivelul tinerilor de 25-26 de ani cu care lucrez zilnic. Erau materii care era obligatoriu sa faca parte din programa, dar, oricat de nedigerabile erau aceste materii, n-am auzit sa fi ramas cineva corigent la „Economie Politica”. De la materia asta, am ramas doar cu o prescurtare si-o sintagma: „f.s.s.m.d. si inaintarea Romaniei spre comunism”. N-ar strica sa ne preocupe si astazi ideea unei „s.m.d.” capitaliste.

          Dupa ciclul gimnazial de 8 clase, se dadea examen (serios) de admitere in liceu. In clasa a X-a, se dadea „treapta a II -a”, care facea o triere suplimentara. E drept, probabil ca examenul de bacalaureat era mai lejer decat este acum, dar elevii erau deja triati, in clasa a XII -a. La facultati se dadeau examene de admitere serioase, iar la Drept si Medicina erau zeci de candidati pe un loc si se putea pica cu media 9.

          Cel putin pentru educatie si invatamant (probabil si pentru sanatate), ai nostri ilustri politicieni din TOATE partidele ar trebui sa se aseze la masa si sa elaboreze o strategie, cu proceduri, etape si obiective clare, pentru urmatorii 20 de ani (de exemplu). Totul ar trebui sintetizat intr-o lege organica, votata in unanimitate, in parlament. Orice ministru al oricarui partid va trebui sa respecte aceasta lege, ca pe orice lege. Vi se pare ca avem o clasa politica capabila de asa un proiect, astazi? Eu cred ca nu. Poate, dupa aparitia unor partide proaspete si dupa ce DNA termina de facut curatenie in distinsa noastra clasa politica si functionareasca.

        • Sigur ca existau si astfel de probleme.

          Doar ca dupa ce le dadeai deoparte, ce ramanea era cu mult mai bine predat si insusit decat ce este astazi, in absenta acelor „zdranganele”.

          Vroiam sa spun ca multe lucruri pot fi adaptate din fostul model de organizare, cel putin pana cand reusim un model mai bun.

          Povestea cu „un model mai bun” este mult mai dificila decat apre si nu tine de clasa politica, corupta sau ne-corupta.

          Politica este despre voturi. Voturile sunt din 4 in 4 ani.

          Invatamantul are un orizont de 5-10 ani.

          Rezulta ca de fapt partidele politice ar trebui sa se inteleaga pe detaliile administrative, nu pe principiile generale ale reformei invatamantului.

          Dar o asemenea intelegere inseamna timp si effort pentru politicienii participant la intelegerea respective – lucru greu de atins….

          Aceste conditii conduc la concluzia trista ca este aproape imposibil de reformat invatamantul, calea mai realista fiind aceea de a impune modificari punctuale, usor de atins prin Hotarare de guvern sau ordin de ministru.

          Eu consider ca lucrul cel mai usor de atins in acest moment este punerea la treaba a inspectoratelor scolare, pentru a verifica scolile mult mai in detaliu si cu luarea in considerare a principiilor pedagogice.

          Presiunea ar veni din 2 parti: impunerea iin sarcinile de servvici si publicarea rapoartelor de inspectie pe net.

          Asta se poate usor prin ordin de ministru.

          Ar mai fi astfel de masuri cum ar fi:
          – impunerea unui contract cadru de scolarizare scolilor private
          – trimiterea la cursruri de pedagogie in strainatate a invatatorilor

  5. Poate ca e doar frica de schimbare domnule Maci. O ocolim cu totii instinctiv.
    Daca maine v-ati trezi (ca in comunism, fara a putea alege) ca sunteti salariatul unei oarecare companii private, unde vi se va cere sa faceti ceva vag legat de pregatirea dvs, dar care necesita totusi o minte antrenata, ce credeti ca s-ar intampla? Prima dimineata o sa va ganditi de 5 ori ce haine imbracati si in a 3a luna veti ajunge din pat la birou fara nici un efort cognitiv.
    Merita sa va intrebati din cand in cand de ce ati ales drumul pe care l-ati ales si cat de aproape sau departe sunteti in realitate de ceea ce v-ati dorit sa faceti. Exista satisfactii intelectuale si in afara zidurilor universitatii..

  6. Pseudo-universitarii sunt total impotriva introducerii unor norme/criterii minimale de performata (de bun simt pentru o tara Europeana de secol XXI). Fisele ‘sofisticate’ pe care le pomeniti, sunt extrem de usor de completat…in cazul in care ai o activitate minima de cercetare (in conditiile in care 70% din timpul dvs. (8 ore/zi, 40 ore/saptamana, 160 ore/luna), trebuie sa-l alocati activitatilor de cercetare) …vezi fisa postului & legea cercetarii.
    Nu indepliniti conditiile minime pt. abilitare? Un cercetator la nivel postdoctoral dintr-o tara civilizata le indeplineste cu brio. Ce scuza aveti dvs.? Banuiesc….sistemul!?! Articolele in jurnale cotate ISI Thomson Reuters (cele cu factor mare de impact) nu solicita autorilor bani pentru publicare. La fel, pt. granturi de cercetare, UEFISCDI-ul acorda 90% avans la inceputul anului (dvs. dezinformati in articol!), cu conditia sa fi in stare sa concepi si sa implementezi un proiect competitiv (nu se mai dau banii pe cercetari de nivelul anilor ’70). In plus, pe absolut toate domeniile de stiinta sunt apeluri pt. granturi de cercetare cu finantare UE (vezi ERC, HORIZON2020, MC, COST etc). Nu ie usor, dar sa ne plangem de mila…nu ie o solutie (pate pt. dvs. este)!
    Lucrurile se schimba (mult prea incet) in universitati si cercetare, iar cei care nu pot sa performeze…nici o tragedie, pleaca acasa si/sau se inchid pseudo-universitatile!

  7. Tocmai completez niste fise CNATDCU. Pe domeniul mediu au scazut standardele la abilitare / Profesor infiorator. Profesor minim 30 de citari ISI … Punctaj din lucrari ISI minim 400, cu 11 lucrari… Minim 4 carti-capitole-monografii

    Pe vremea lui Funeriu nici nu ma gandeam sa ma incadrez mai devreme de cativa ani buni de munca suplimentara, acum m-am trezit ca indeplinsec CV de Profesor si punctaj de abilitare…

    Din punctul meu de vedere standardele trebuie ridicate la nivelurile anterioare imediat ce se schimbă guvernul.

    gânduri bune,

    • Asa este. De multe ori am auzit din partea parintilor replicile urmatoare:

      a) „Peste tot e la fel”
      b) „Pe mine nu ma intereseaza decat… (ex.) romana si matematica
      c) ‘Daca a luat punctaje bune la concursuri, inseamna ca e bun(a) la… [materie]”
      d) „Nu vreau sa ma pun rau cu invatatoarea/profesorul”

      Replicile inspectoratelor scolare:
      a) „La noi figureaza in ordine” (adica dosarul e OK)
      b) „Lasati o plangere”
      c) „Nu este treaba noastra”
      d) „Aveti dovezi?”

      samd.

      Un parinte sau un professor care doreste un minim de normalitate va fi rapid etichetat drept „nebun” sau „reclamagiu” sau „carcotas” samd.

      Din aceste motive schimbarea centripetal in educatie – adca aia dinspre participant spre organizare – este putin probabila si foarte indelungata in orice caz.

      Sau altfel spus – si parintii (de ex.) pot schi,ba sistemul, dar asta ia extraordinary de mult timp si energie.

      Sigur ca si schimbarea cebntrifuga (dinspre centru, adica prin lege) ia timp – multi ani – dar este oricum mai scurta decat cea centripeta.

      Platim din impozitie politicieni si Guvern (indifferent de partied) – este datoria lor sa reformeze educatia. Asta nu inseamna ca parintii pot merge la culcurare, ci doar ca rolul lor nu poate fi impus ca determinant in schimbarea adinistrativa.

  8. Cam asta înseamnă transformarea învîțîmântului în marfă și intoducerea de tehnici de management privat ca pretext pentru privarea învățământului public de fondurile care i se cuvin ca serviciu public. Trebuie să subliniez că aberațiile astea au drept țintă doar universitățile publice, nu și pe cele private. Iar reforma nu a fost reformă, ci revoluție culturală. Tot ce știam că înseamnă a face educație și contribuție la ridicarea mentală și spirituală a comunității s-a redus la indici. Fără ca ministerul de resort să-și asume alte responsabilități decât pe cele punitive. Este, limpede, doar un pretext pentru tăieri bugetare. PSD continuă politica PDL. Până în pânzele albe. De asta vor pierde și alegerile parlamentare din 2016.

  9. Pai, un indicator bun al resemnarii = numarul redus de comentarii la acest articol.

    Eu am remarcat de mai mult timp ca in Romania cetatenii nu sunt interesati de scaola, considerand ca e oricujm inutila si ca trebuie sa ai „scoala vietii”.

  10. pai asa cum se vede , in aceasta tara, toti cei de la conducerea institutiilor statului sunt hoti, mincinosi, spagari si escroci
    asa ca si la MEN, sau MECS sau cum mamadracului si-o mai spune, la CNATDCU, din 90 incoace s-au facut afaceri foarte profitabile cu doctoratele si gradele universitare
    multi din cei care le au le-au obtinut dind spaga, le-au cumparat, au plagiat
    sistemul universitar ar trebui sa fie privat, doar cel de excelenta sa ramina sustinut de stat
    nu e totuna universitateadin tirgoviste cu cea din bucuresti sau cluj
    sa fim seriosi
    DNA ar trebui sa faca curat si in invatamint incepind cu abramburita cati si terminind cu cei de azi

  11. Domnule Mihai Maci,
    Fără a vă contrazice în vreun fel, vă felicit pentru seria despre învățământ, impresionantă formal și deprimantă prin realitățile descrise, pe care ați publicat-o. Întru firava apărare a sistemului educațional, irațional birocratizat și cvasi-anihilat valoric, în calitate de anonimă rotiță a acestuia, doresc să vă atrag atenția în legătură cu motivația esențială a intrării dascălului în sala de curs, de la educatoare până la conducătorul de doctorat: înțelegerea sub toate aspectele față de formabil, ca premiză a sădirii în acesta a setei de cunoaștere, pe fondul încrederii depline a formatorului în potențialul spiritual pe care îl presupune specializarea sa. Recunosc faptul că, după douăzeci și unu de ani, aproape, de predare-învățare-evaluare a Limbii și literaturii române într-un liceu peste media națională, nu mai am același entuziasm de odinioară, simt o plafonare, deplâng scăderea drastică a prestigiului profesiei noastre, mă amărăște dezinteresul tot mai mare al elevilor de acum, în comparație cu situația de acum zece-cincisprezece ani, dar chiar și așa, bucuria de a le vorbi copiilor despre Eminescu și Sadoveanu este aproape aceeași de la început, după cum responsabilitatea implicită pe care o presupune prezența mea în fața elevilor și a părinților o resimt cel puțin la fel de mult ca în primele luni. Într-adevăr, contextul istoric defavorizează tot mai clar educația instituționalizată, sistemul pare tot mai defazat față de societate și economie, oamenii par tot mai autiști, nesiguri, blazați, temători ori, dimpotrivă, tupeiști, dar putem vorbi și scrie liber, realizăm superioritatea democrației, fatal imperfectă, față de regimul predecembrist. Ordinea totalitară îi poate părea chiar și intelectualului preferabilă haosului actual, dar spiritul critic exercitat cu discernământ ne conduce la ideea, subsecventă impecabilelor Dumneavoastră prezentări, că în calitate de adulți responsabili oferim copiilor și tinerilor o lume nedreaptă, absurdă, dându-le astfel motive să ne desconsidere și chiar să ne urască, iar apoi să ne intensificăm noi înșine ura de sine. Evident, nu pledez pentru auto-iluzionare, dar să mai ștergem ceva din vina pe care ar trebui să o simțim față de cei care vin prin reamintirea acelor prospețimi și emoții cu care ne-am așezat în primele zile ale carierei didactice în fața formabililor. Iar această periodică și necesară reamintire să însemne, totodată, și o lină, deși inexorabilă alunecare în maturitate, bătrânețe, spiritualitate ori neființă, după convingerile intime ale fiecăruia.

  12. Cutremurătoare imaginea aceea cu funcționarul lătrând la profesori şi aceștia, cu nasul în pământ, mimând actul gândirii și prefăcându-se că îi sorb cuvintele şi „indicaţiile preţioase”. Şi, din păcate, prea puţini sunt cei care au curajul moral de a se ridica şi a-i râde în faţă respectivului.

  13. O istorie cu nepotism si „abilitare”: o persoana, profesor de liceu, se catapulteaza la apus de cariera intr-o facultate artistica unde, ca sa intri, sa dadea pe vremuri examen mult mai …concurential ca-n alte parti, fara suparare. Persoana e ruda de gradul II cu un profesor chiar din catedra unde fu „intamplator” primita, acesta fiind membru de vaza in CNATCDU si semnatar impreuna cu ruda al scrisorii de la Bruxelles, adica niste…pucisti. In CV-ul prezentat pentru „abilitare” te-apuca rasul cand vezi ca doua vorbe rostite la deschiderea unei expozitii sunt punctate drept „conferinta”. Dar cine sa verifice corectitudinea celor scrise? Ruda apropiata din CNATCDU? Astfel de persoane, oricat de parvenite in societatea romaneasca (impotriva bunului simt), sunt in fond niste neajutorati intelectual, niste nechemati. Ce doctorate or sa conduca? Ar fi de ras daca…

  14. Foarte pertinent articolul, deși poate puțin prea elaborat pentru atenția publicului neinițiat în meandrele academice.
    ”Liniștea” din jurul oricărei probleme serioase, ce ar merita dezbatere în cadrul academic, e explicabilă simplu: foarte mulți dintre tinerii universitari sunt de fapt niște timide fete-n casă pe lângă marii dinozauri (sau noii dinozaurizați, deoarece tehnicile de abuz ale generației de vârstă 65-70 au fost preluate cu maximă îndemânare de fostele lor victime, generația 50-60).
    Învățământul superior e un domeniu al eternilor frustrați, format în mare parte din oameni cărora le e teamă și să respire mai cu elan pe lângă superiorii lor. Privilegiații, profesorii universitari, sunt singurii pentru care această ciumă e, totuși, o mumă.
    Birocratizarea aberantă a mai dus și la apariția unei adevărate generații de ”spammeri” – așa-ziși cercetători ce publică (în domeniul umanist, pe care-l cunosc prea bine) nenumărate cărți-junk, veritabilă maculatură: volume obscure de interviuri, „studii de caz”, însemnări de teren, colecții de articole, etc, orice, numai nu cărți de știință adevărată, pentru că ele te-ar ține blocat cel puțin doi ani, iar în doi ani poți merge la 20 de conferințe internaționale la Buziaș, Chișinău sau Szeged, poți publica la fel de multe articole indexate BDI pe te miri unde, îți poți ruga cunoscuții și studenții să-ți scrie recenzii prin reviste pe care nu le citește nimeni, etc. T

    În ziua când, cel puțin aparent, vom bate la puncte în clasamentele internaționale universități unde se face cercetare reală, vom primi ceea ce merităm: un șut care să ne pună la locul nostru, adică într-un colț trist și cenușiu, unde nu se întâmplă, de fapt, mare lucru (cu excepția domeniului științelor, unde e mai greu să trișezi).

    Apoi se va lăsa din nou tăcerea, pentru că nimeni nu-i nebun să-și ia un asistent care, la un moment dat, să prindă glas și să spună că împăratul e gol.

  15. Acum este clar de ce in legea invatamantului si in proiectul de Constitutie s-a introdus (nu stiu daca a si ramas) un articol in care se pot inchide universitati si fondatorii sa incaseze banii (inainte era ca revin MEC cladirile)? Presiunea a venit de la univ. particulare, care prevad ca nu mai este o oprtunitate afacerea cu diplome asa ca sefii trebuie sa puna mana pe patrimoniul imobiliar luat cu banii studentilor si scutit de taxe (ca e fundatie) – macar cateva sute de milioane de euro se pot obtine lejer…

    Este o gluma sinistra ce se intampla in Romania, cu Anale & gazete de perete indexate, cu programe doctorale pe banda rulanta, cu conducatori de doctorat octogenari (ce chipurile nu au fost inca capabili sa formeze o noua generatie care sa le preia locul, asa e cand promovezi mediocritatea si slugarnicia), cu peste 40-50 mii titluri de doctor acordate din ’90 (unde regasim contributiile acestora publicate in jurnale relevante international ? unde e noutatea pe care o aduce cercetarea efectuata de ei?) Se tot amana obligativitatea de a introduce toate tezele de doctorat intr-un repository national (ar trebui universitatile sa faca asta cu toate doctoratele de dupa ’90) – in alte tari exista, la noi de ce nu se poate? ca s-ar vedea plagiatele ordinare, tezele superficiale in analize si sarace in bibliografie?

    O singura imbunatatire daca s-ar face si eu as fi cat de cat multumit (am asteptari scazute): sa caute cadrele didactice universitare sa-si aduca la zi materia predata ( sa vada ce se studiaza in strainatate dpdv al continutului la materia lor si sa foloseasca la bibliografie cartile cheie mentionate in syllabus- multe se gasesc acum online gratuit daca le cauti). Macar sa fim cu 10 ani in urma altor tari decat cu 30 ani (asa cum suntem acum, in cazul multor materii predate).

    • iertati-ma, nu octogenarii sunt problema; macar unii dintre ei au apucat vremurile cand mai predau profesorii formati in libertate, in perioada interbelica. Problema sunt cei de azi (ar trebui facut un site al CV-urilor „abilitatilor”sa ne-apuce groaza), cum bine zice cineva, dinozaurii proaspat obrazniciti si problema si mai mare provine de la conducatorii de doctorat. Nu isi fac datoria si lasa plagiatorii si delirantii sa umple pagini si pagini. Ar fi fost posibil doctoratul plagiat al lui Ponta daca la Facultatea de Drept exista o cultura institutionala solida? Dar doctoratele de groaza din facultatile artistice le ia cineva in considerare? Dl. Marian Popescu, un tip de altfel stralucit, ii caina pe bietii artisti ca lor nu li se poate pretinde sa stie carte ca unuia de la filologie – pai atunci artistii sa nu fie nici PhD, nici profesori nici conferentiari si sa nu se organizeze la aceste facultati niciun fel de master courses ca si-asa sunt o mascarada penibila! Dar salariile nesimtite in comparatie cu jalnicele prestatii intelectuale si artistice ale profesorilor actuali de prin aceste facultati? Dar faptul ca o facultate ca UNATC de exemplu e plina de juristi care predau chestiuni legate de “management”, de ingineri care se vor macar artisti (unii fusera si rectori) daca in profesia lor reala nu s-au remarcat, de profi de limba romana care, toti, hopa, s-au trezit ca acolo e locul lor si nu al actorilor, regizorilor, scenografilor s.a.m.d. Dar faptul ca se injura birjareste in facultati, de la profesori la studenti? Deunazi am fost in situatia de a lasa sau nu un grup de studenti sa mai dea examenul fiindca din locul unde erau, cu cateva minute inainte de a da subiectele, s-a auzit binecunoscuta si post’89 injuratura cu „baga-mi-as”. Am ales (personajul de neam prost neputand fi identificabil) sa-i las sa sustina examenul, dar faptul si agresiunea fata de ce trebuie sa fie un spatiu de invatatura de inalta clasa raman. Acest tip de comportament nu e compatibil cu aspiratia pe care studentii ar trebui sa o aiba : si anume aceea de a fi o elita. Iar rezultatele se vad atat la profesori cat si la studenti.

  16. Felicitari pentru analiza, Domnule Maci!
    Unele formulari sunt stralucite, de exemplu: „totul se exprimă în puncte şi tot ce-a mai rămas din universităţi e crisparea aceasta de-a transforma nimicul patetic al unei vieţi insignifiante în puncte. ”
    Cred ca invatamantul superior si cercetarea romaneasca au niste „pacate originare” de pe vremea cand Elena Ceausescu devenise academician doctor inginer cu acte in regula, acte semnate de conducatori de doctorate si academicieni „adevarati”.
    Avem traditie in a ne preface ca cercetam, in asa masura incat uitam ca pentru a face cu adevarat cercetare ai nevoie de laboratoare, de abonamente la publicatii serioase, de contacte cu cercetatori adevarati (aflati, de obicei, in strainatate), etc.
    Si cei care uita aceste amanunte sunt tocmai cei care ar trebui sa inteleaga situatia si sa propuna solutii.
    Primul care a venit cu ideea introducerii unor criterii drastice de promovare fara a oferi nimic in schimb a fost chiar mult laudatul Daniel Funeriu, initiatorul primei clasificari a universitatilor. Daca va mai amintiti, in aceasta clasificare, ASE-ul iesise fruntas in intrecerea socialista cu 300 de articole ISI publicate in revista Metalurgica!
    Tampenia sinistra, aflata in derulare, care a mobilizat toata suflarea academica la numarat puncte si calculat indici Hirsch nu e decat o vasta irosire de resurse, in conditiile in care grilele de evaluare sunt anapoda: un capitol dintr-o carte publicata la Chisinau valoreaza tot atatea „puncte” ca o carte publicata la Springer, iar analele Universitatii din Vascauti sunt „reviste BDI”.
    Ma tem ca ideea asta de a masura valoarea prin puncte, nu va conduce la mai multa valoare, ci doar la multe puncte, ca expresie a nimicului patetic din lumea noastra academica.

  17. @Dinu
    Dumneavoastra domnule, pare ca v-ati specializat in adunatul de puncte atat de bine, incat nu numai ca oferiti lectii altora, dar ati uitat alte lucrurile mai de baza, cum ar fi Limba Romana. Va citez, fara a va creste indicele Hirsch: ” Nu ie usor, dar sa ne plangem de mila…nu ie o solutie”.
    Sper din suflet ca nu lucrati in echipele care evalueaza proiecte „competitive” asa cum le numiti, pentru ca, in caz contrar, viitorul nu suna deloc bine.

  18. O minima corectura. Afirmati: „Nu am auzit nici ca cineva, din mediul universitar (conducerile universităţilor sau sindicate) să fi ridicat problema corelării multiplicării posturilor de Profesor cu veniturile prognozate pentru universităţi”. Cititi capitolul I.2 din raportul CNFIS pe anul 2013 (accesibil online pe http://www.cnfis.ro)

  19. Va urmaresc de ceva ani articolele si le-am apreciat intotdeauna pentru onestitate.
    Cunosc si eu mediul academic foarte bine, personal si prin oameni apropiati. Cam asa gandeam si eu acum cativa ani si am decis ca nu vreau sa imi petrec ultimii ani activi mimand viata si facand de fapt hartii cu kilogramele (fara exagerare) sau completand formulare electronice si formule complicate cu sume ponderate pentru calculul diversilor indici. Ajunsesem sa fac lucruri de domeniul absurdului comic daca nu ar fi fost tragic.
    Asa ca mi-am dat demisia, am lucrat o perioada in Vest si apoi m-am intors acasa din motive personale legate de familie. Acum sunt profesor suplinitor la gimnaziu si predau un optional. As fi putut fi profesor titular la liceu dar am preferat sa vad sclipirea din ochii copilului care descopera cu uimire lumea. Din experienta mea destul de limitata, aceste sclipiri incep sa dispara din ochii copiilor cam in clasa a VIII-a si dispar aproape de tot in timpul liceului.
    Sigur, departe de mine ideea ca ce am facut eu e bine. Nu am nici o intentie de a recomanda acest lucru altora, fiecare are calea lui personala de gasit si de urmat.
    Dar, eu nu am nici un regret ca nu mai sunt in mediul academic de sase ani. As face acelasi lucru si astazi, in pofida salariului care este mult mai mic.

  20. Salariul minim de încadrare pentru postul de profesor universitar este 2921 lei
    Salariul minim de încadrare pentru postul de conferentiar universitar este 1681 lei
    sursa http://jobs.edu.ro/

  21. Oare Ministrul Educației are tăria să citească acest articol?
    Dacă aș fi consilierul lui, i-as introduce în mapa zilnică de corespondență textul de mai sus. Inclusiv comentariile. Și eu am prestat 14 ani în învățământul universitar (1995-2010). L-am părăsit tocmai din cauza celor mai sus prezentate. Apreciez claritatea și onestitatea autorului.
    Colapsul este, se pare, punctul final… și nu este departe!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro