joi, iunie 20, 2024

Din nou la teatru, la Timișoara

1.O șansă numită Yury Kordonsky

În aprilie 1963, la scurtă vreme de la înființare, Teatrul de Comedie din București marca o etapă importantă în procesul de reteatralizare a teatrului, odată cu spectacolul cu piesa Umbra a lui Evgheni Schwarz, în regia lui David Esrig. Umbra a  fost ceea ce se cheamă un spectacol controversat, așa cum avea să fie un an mai târziu Cum vă place de la Bulandra. Un fel de luptă între clasici și moderni,  însă fără intensitatea celei din cazul spectacolului lui Ciulei. Poate fiindcă, orice s-ar spune, Schwarz nu e Shakespeare.  Cum-necum, montarea lui David Esrig a rămas, indubitabil, un spectacol etalon. La care s-au raportat toate versiunile ulterioare date piesei pe scenele noastre. Din păcate, nu foarte multe.

Nu de foarte multe puneri în scenă a avut parte în teatrul românesc și Dragonul.  Valoarea de spectacol etalon a dobândit-o versiunea realizată de Victor- Ioan Frunză la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Rareori, un spectacol de absolvență a provocat atâta entuziasm, motivat, desigur, tânărul regizor fiind un număr relativ consistent de ani identificat cu această opera prima. Interesant e că Frunză nu a mai revenit niciodată asupra textului. Ar fi interesant dacă ar face-o cu atât mai mult cu cât, în cazul lui, revenirile nu sunt niciodată în nici cea mai mică măsură copy paste-uri.

Pare-se că procesul elaborării textului Dragonului a fost destul de îndelungat. După unele surse bibliografice, Schwarz ar fi început lucrul la piesă încă din anul 1940, adică înainte ca Germania lui Hitler să fi atacat URSS. Spre totala surprindere a “ marelui strateg” I. V. Stalin. În 1943, piesa, în fine, a fost gata. Schwarz  a prezentat-o drept basm. A avut grijă să boteze două personaje cu nume cu mare ecou din literatura franceză a Evului Mediu. Pe primul, un om matur, relativ supus, până la un moment dat împăcat cu soarta, cu istoria și, mai ales, cu dictatura l-a numit Charlemagne.  Numai că acest Charlemagne nu e nicidecum mare. Nu e prezentat deloc a fi à la barbe fleurie¸ Are mai mult de două sute de ani cum are modelul din cântecele de gesta franceze, are, pesemne, peste patru sute.  Este de profesie arhivar, știe și a văzut multe. Deține  condiția de martor.  Îi sunt la îndemână toate decretele date și încălcate de Dragon în cei patru sute de ani de când s-a instalat și a cerut să fie privit drept salvator în orașul ai cărui locuitori se comportă precum oamenii transformați în rinoceri din piesa lui Ionesco.

Nu știu dacă Ionesco a cunoscut scrierea lui Evgheni Schwarz, însă sunt mai mult ca sigur că Lancelot, resuscitat din romanele celtice, din aventurile  Cavalerilor  Masei Rotunde (Lancelot ou le chevalier à la charrette), își va găsi peste ani echivalentul în Béranger. Lancelot din piesa lui Schwarz nu rămâne însă la nivelul declarat, verbal al luptei totalitarismului. Pentru el, lupta înseamnă acțiune. Eroism și sacrificiu deopotrivă. Lancelot îl provoacă la luptă pe Dragon, îl și învinge, însă fiind grav rănit, moare, iar cu victoria lui se împăunează Primarul care se va comporta ca un nou Dragon. Confirmând astfel avertismentele primului. Care exact pe asta a constat. Pe lașitatea și puținătatea memoriei contemporanilor. Pe buna cunoaștere a felului de a fi al oamenilor pe care îi terorizează, dându-le uneori iluzia că le face bine, pe ușurința și lașitatea cu care aceștia se adaptează cu dictatura, cu servitutea.

Schwarz și-a prezentat deopotrivă scrierea drept una antihitleristă, sperând că astfel îi va fi mult mai ușor să obțină dreptul de reprezentare. Iată însă că după numai două spectacole (la noi, în 1972, Revizorul lui Pintilie a avut parte de trei), spectacolul cu Dragonul a fost interzis. Cenzura sovietică a intuit că scrierea lui Evgheni Schwarz este nu doar una antihitleristă, ci antitotalitară. La fel  cum vor fi Rinocerii lui Ionesco.

Deși în caietul-program al spectacolului regizat la Teatrul German din Timișoara, regizorul Yury Kordonsky vorbește despre un dictator fascist, montarea sa este una mai mult decât una în care e pus la zid hitlerismul. E una clar antitotalitară. În înțelesul superior al textului. Lancelot (Harald Weisz) sosește în oraș, este bine primit în casa arhivarului Charlemagne (Robert Bogdanov-Schein), omul fără însușiri care acceptă statutul de salvator al Dragonului (Ioana Iacob) până în clipa în care află că următoarea victimă a acestuia va fi propria fiică (Isa Berger). Atmosfera din oraș e una rece. Parcă am fi undeva în acea Boemie în care va plasa Camus acțiunea Neînțelegerii. Charlemagne nu are cum să nu îți amintească de servitorul din piesa lui Camus. Totul e cenușiu, hainele, spațiul (decoruri și costume: Ioana Popescu, light design: Cosmin Anania, video-design: Cristian Ienciu), totul se consumă în sunet militar de tobe (muzica:Sorina Savii și Lucas Kohl). Unicul semn al vieții autentice e existența unui motan (Alma Diaconu).

Dragonul află vestea sosirii străinului. Și aici, surpriza. Nu e cum și-l imagina acesta.Își face apariția de undeva din public (să fie oare indiciul că fiecare dintre noi am putea deveni un Dragon, tot la fel cum în fiecare dintre noi are ceva din schilodul Richard?), are o înfățișare cum nu se poate mai omenească. Pare a fi conștient de propriile vulnerabilități, dă nenumărate semne că își presimte înfrângerea. Se teme. Frica lui e pur omenească. Recurge la tot felul de tertipuri, e gata să-și încalce propriile legi și decrete.

Interesant e că în spectacolul de la Teatrul German de Stat din Timișoara, nu Dragonul e cel mai dezgustător, cel mai fără de minte. Ioana Iacob spune excelent monologul cu valoare de avertisment, admirabil completat cu momentul îmbrățișării cu schepsis dintre Dragon și Lancelot- ambii vor fi sortiți morții, unul învingător, altul învins, cu toate că și învingătorul va fi un învins  moral și asta din cauza lașității celor pentru care se sacrifică. Ci primarul (Alexandru Mihăescu) și Heinrich (Marc Ilich). În clipa în care va prelua puterea, în care va fi noul Dragon, Primarul se va comporta asemenea lui Hitler ( precum Führerul ține discursuri isterice), Heinrich va deveni un fel de Goebbels.  Cum nu se poate mai șocantă este atitudinea populației care vine la luptă ca la un party sau la un meci. Foarte bune costumele din această secvență. Remarcabilă este și scena revoltei lui Charlemagne și a Elsei.

Yury Kordonsky optează pentru revenirea lui Lancelot și pentru un final relativ optimist. Omenirea are totuși încă o șansă. Cu condiția să nu își suspende, să nu își închirieze pe nimic conștiința proprie.

Ar mai fi de relevat două lucruri. În primul rând, apariția unui nou centru de interes în preocupările regizorale ale lui Kordonsky. Preocuparea pentru teatrul politic. Dragonul  fiind continuarea unei tendințe ce s-a manifestat, cel mai recent, cu ocazia spectacolului cu Băieții de zinc de la Bulandra. Semne erau deja și dinainte În al doilea rând, cu trei notabile excepții – Ioana Iacob, Harald Weisz și Isa Berger- nici un alt actor dintre cei prezenți pe afișul Dragonului  nu a făcut parte din distribuțiile celor două mari spectacole montate de regizor la Timișoara. Sigur, o bună parte dintre cei pe care i-am admirat fie în Pescărușul, fie în Eréndira, au părăsit Teatrul în anii în care acesta mai-mai că era pe punctul de a-și pierde rostul. Noii veniți primesc acum o șansă. După părerea mea, au avut și știința, și înțelepciunea de a o fructifica. E bine.     

Teatrul German de Stat din Timișoara

DRAGONUL de Evgheni Schwarz

Traducerea din limba rusă: Günter Jäniche

Dramaturgia: Rudolf Herbert

Adaptarea și regia: Yury Kordonsky

Decoruri și costume: Ioana Popescu

Muzica orgininală: Sorina Savii și Lucas Kohl

Videodesign: Cristian Ienciu

Light design: Cosmin Anania

Cu: Ioana Iacob (Dragonul), Harald Weisz (Lancelot), Robert Bogdanov- Schein (Charlemagne), Isa Berger (Elsa), Alexandru Mihăescu (Primarul), Marc Illich (Heinrich), Alma Diaconu (Motanul)

2.Ravagiile conștiinței

dosztoievskij b@r/reopening a fost un spectacol ce s-a născut în timp de pandemie. Sau cu foarte puțin timp înainte de declanșarea ei.

Am povestit în cronica pe care i-am consacrat-o de îndată ce l-am văzut (în aprilie 2022) cât de dificilă i-au fost, din acest motiv, și reprezentarea, și programarea.  E greu pentru companiile independente să trăiască și în vremuri așa-zis normale, a fost încă și mai greu în cei doi,aproape trei ani de amenințare cu boala. Și iată că acum, în chiar zilele în care scriu această cronică la dosztoievskij b@r/reTurn, care mi se pare a fi mai mult decât o refacere a mai sus pomenitei producții  datorată deja binecunoscutei companii independente Arte Factum, vin tot felul de vești neliniștitoare despre viitorul culturii în România. O coaliție toxică, o coaliție contra-naturii, PSD-PNL, făcută doar fiindcă așa a vrut președintele Klaus Iohannis, coaliție care a guvernat  în cel mai diletant mod cu putință, vrea să salveze ce se mai poate salva din finanțele țării, punând noi taxe și asupra culturii. La ora când aștern pe ecranul computerului aceste rânduri nu e foarte clar dacă va crește sau nu TVA la tipărituri, aceasta în condițiile în care 93,5 % dintre români nu cumpără nici o carte pe an, însă e destul de limpede că teatrul independent va fi obligat să adauge respectiva taxă la prețul biletelor. Exact asta îi mai lipsea după ce a parcurs numai el știe cum și cu ce sacrificii anii cumpliți ai bolii cu Sarscov 2. Nu mai vorbesc despre caznele (comasări, reduceri de personal și de bugete) la care ar urma să fie supuse teatrele subvenționate dacă ceea ce se aude pe surse se va și pune în practică. 

Până atunci însă, mă grăbesc să spun că spectacolul intitulat dosztoievskij b@r/reTurn se joacă în ceea ce se numește Pepiniera 1306, o construcție, de fapt, un turn apărut de câteva luni în centrul Timișoarei. Că e primul spectacol de teatru care valorează acest generos spațiu necondițional.

dosztoievskij b@r/reTurn  pornește de la scenariul dramatic scris de Simona Donici care a stat la baza montării dosztoievskij b@r/reopening  ce rezumă povestea crimei, a remușcărilor și a chinurilor lui Raskolnikov. Îl redimensionează, concentrează și îl adaptează noilor condiții. S-a trecut la o recalibrare a scenelor astfel încât fiecare dintre ele să poata fi jucată la câte un etaj al turnului. Devenite tot atâtea etaje ale conștiinței. Etaje ale bolii. Etaje ale pedepsei. S-a instituit astfel impresia de labirint, un labirint în care spectatorii sunt conduși de personaje înzestrate cu măști albe, toate marcate de dâre de sânge. Tot atâtea ipostaze ale conștiinței chinuite a lui Rodion Ramanici Raskolnikov .

Dramaturgul Mona Donici, regizorul Kocsárdi Levente de comun acord cu scenograful Mihai Donici au operat o esențializare a subiectului. S-a trecut la o diminuare a numărului de personaje. În consecință, au fost eliminate o seamă de acțiuni secundare. S-a avut însă grijă ca toate aceste operațiuni mai mult decât necesare să nu impieteze asupra clarității narațiunii și a dramatismul situației. Povestea chinurilor lui Raskolnikov interferă și acum cu aceea a lui Marmeladov și a familiei sale și cu aceea a dragostei căreia îi cade pradă Dmitri Porfirovici Razumihin.

S-au impus și mici modificări în distribuție. Marin Lupanciuc și-a reluat rolul Raskolnikov pe care aflu că l-ar fi deținut la ora premierei spectacolului dosztoievskij b@r/reopening. Îl rezolvă altfel decât a făcut-o Alexandru Romescu, cel pe care l-am văzut eu în rolul cu pricina în prima versiune și pentru care am avut doar cuvinte de laudă. Numai că Marin Lupanciuc nu este doar o prezență scenică notabilă, nu numai că se mișcă foarte bine având o platicitate a corpului perfectă și o mimică absolut de invidiat, nu doar că s-a impus ca o nouă vedetă a Naționalului din Timișoara (dovadă faptul că un regizor de talia lui Oskaras Korsunovas i-a încredințat rolul principal din spectacolul cu piesa Exod), ci e un actor cu personalitate. Creativ și inteligent deopotrivă, calități ce i s-au dezvoltat în timp și grație colaborărilor succesive cu compania independentă Arte Factum și cu regizorul Kocsárdi Levente.  Care, în calitate de actor, e deținătorul temeinic al rolului Marmeladov. Evoluții meritorii au Aida Olaru (Sonia), Laura Gîtbovan care joacă cu aceeași precizie în trei roluri (Dunia Avdotia, Amalia Fiodorovna Lipeveshel și Lizaveta Ivanovna), și Maria Leca pe care o vedem în două roluri. Katerina Ivanovna și Aleona Ivanovna. În fine, mă bucur să observ cât de mult a câștigat la capitolul profesionalism Darie Doklean. Evoluția lui din rolul Dmitri Porfirovici Razumihin confirmă bunele impresii pe care le-am avut cu o săptămână înainte când l-am văzut și aplaudat în Monoloagele singurătății.

La reușita spectacolului o contribuție importantă au coregraful Alin Radu și, desigur, Sebastian Bayer, semnatarul unui sound design de toată lauda. 

Compania independentă ARTE FACTUM din Timișoara

dosztoievskij b@r/reTurn  după F. M. Dostoievski

Regia: Kocsárdi Levente

Dramaturgia: Simona Donici

Scenografia: arh. Mihai Donici

 Context muzical: Levente Kocsárdi

Mișcarea scenică: Alin Radu

Sound –design: Sebastian Bayer

Grafică: Lilian Lupanciuc

Cu: Marin Lupanciuc (Rodion Ramanici Raskolnikov), Levente Kocsárdi (Marmeladov), Aida Olaru (Sonia Marmeladova),Maria Leca (Katerina Ivanovna/Aleona Ivanovna), Darie Doklean (Dmitri Prokofici Razumihin), Laura Gîrbovan (Dunia  Romanovna, Amalia Fidodorova , Lizaveta Ivanovna)

P.S. Împărtășesc până la virgulă conținutul așa-numitului Memoriu UNITER adresat Guvernului României, memoriu în care se exprimă justificate îngrijorări în privința viitorului culturii în cazul în care vor deveni realitate prevederile Ordonanței al căror rost ar fi acela de a reduce cheltuielile bugetare. Am semnat petiția online referitoare la aceeași chestiune. Ce nu înțeleg e de ce sus-menționatul Memoriu nu este semnat, așa cum ar fi fost firesc, de președintele Uniunii, dl. Dragoș Buhagiar. Această absență înseamnă încă o enigmă din șirul celor ce caracterizează istoricul de până acum al mandatului de președinte al  reputatului scenograf. Pare-se că dl. Buhagiar se complace în a acționa prin interpuși. Și după ceea ce i se spune. Anul trecut, de pildă, nu a participat nici măcar o zi la ediția 31 a FNT. Absența nu l-a împiedicat să declare la TVR că totul a fost bine. De unde știe că a fost bine sau rău dl. președinte? Doar fiindcă i s-a spus? De cine?  Rezultatul acestui spus se vede în arhitectura pauperă, minusculă a selecției FNT 32.  

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro