Firește, este cum nu se poate mai șocant detaliul că în cei 70 de ani ce se vor împlini anul viitor de la moartea marelui compozitor George Enescu, filmul realizat de regizorul Toma Enache, în tripla lui calitate de scenarist, regizor și producător, în condițiile de creație cu caracter independent, adică fără nici cea mai mică subvenție din partea Statului român, este primul dedicat vieții și operei marelui artist. Aceasta cu atât mai mult cu cât cărți de dată relativ recentă (am în vedere în primul rând George Enescu- un destin supravegheat? scrisă de muzicologul Ladislau Csendes, Editura Casa Radio, București, 2011), numeroase articole de presă, documente scrise și sonore din arhiva Europei libere, descoperirea în arhiva CNSAS a unui număr de 50 de documente, probează faptul că regimul comunist de la București a fost cum nu se poate mai interesat de recuperarea compozitorului.
Încă în timpul vieții acestuia, personalități importante ale nomenclaturii, de la Petru Groza la ministrul Culturii, Constanța Crăciun, au încercat prin interpuși, precum agentul de influență Corneliu Bădițeanu, să îl influențeze pozitiv pe Enescu și să îl determine să se întoarcă în țară, spre a se sluji de el ca un trofeu. Prezentându-l ca pe un susținător al comunismului. De altfel, au fost supralicitate în acest sens, îndeosebi după anul 1955, prezența compozitorului în conducerea Secției de muzică din structura ARLUS, candidatura în calitate de independent pe lista BPN în alegerile din 1946 sau turneele de mare succes în Uniunea Sovietică și evoluțiile în compania lui David Oistrah. S-a omis însă a se spune că Enescu a refuzat sistematic să intre în posesia unui pașaport cu însemnele Republicii Populare Române.
Mai sus amintitul Bădițeanu a pus chiar la cale o tentativă de răpire a corpului artistului imediat după decesul survenit la hotelul parizian Atala. După deces, s-a încercat acreditarea ideii că Enescu ar fi murit sărac și abandonat de toți. Lucru negat clar, încă din 1956, de Yehudi Menuhin. Asta în vreme ce academicianul Traian Săvulescu invoca sub cupola Academiei Române rolul nefast al străinilor haini și a clicii lor de refugiați care i-ar fi amărât lui Enescu ultimele zile.
Festivalul George Enescu creat în 1958 din ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și suspendat în anii ’80 ai secolului trecut din motive economice și ordinul lui Ceaușescu avea și el o evidentă componentă propagandistică. După 1989, Festivalul a fost resuscitat, a avut chiar ediții foarte bune. Numai filmul dedicat marelui artist continua să se lase îndelung așteptat.
L-a făcut și l-a scos la public în anul de grație 2024 Toma Enache. Care și-a organizat producția numită după o afirmație a lui Enescu însuși din Jurnal sub forma unei succesiuni de flashuri concentrate îndeosebi asupra procesului de creație a operei Oedip și a poveștii de iubire cu năbădăi dintre Enescu și prințesa Maruca Cantacuzino. Regizorul a intenționat un film-simfonie, dacă nu cumva chiar un film-operă pornind de la detaliul pare-se atestat istoric că Enescu și-ar fi făcut cunoscut proiectul de a scrie opera ce va deveni celebră chiar cu ocazia primei întâlniri cu capricioasa principesa.
Acțiunea din Enescu jupuit de viu se petrece ba la București, ba la Tescani,ba la Sinaia, ba la Paris, Londra sau Viena. Or, asta l-a încurajat pe regizor să tot insiste în a filma un tren (după modelul filmului Orient Expres lui Sergiu Nicolaescu, ecranizarea romanului Prințul), în al cărui vagon de clasa întâi se află veșnic gânditor marele Enescu. Care când nu e gânditor are priviri de-a dreptul demoniace. Mai ales în momentele în care se află în fața pianului. Vedem, așadar, în repetate rânduri locomotive și vagoane de epocă plus un număr impresionant de traverse. Filmul impresionează prin decoruri, adică prin frumusețea spațiilor alese pentru filmări (Muzeul Național de Artă, săli de spectacole cu ale lor loji, roșu și aur) și prin costumele de mare lux create de italianul Stefano Nicolao. Un alt atu al peliculei este excepționala ei coloană sonoră. În care muzica lui Enescu, generos redată, adusă pe peliculă prin contribuția Orchestrei Naționale a Franței (dirijor: Cristian Măcelaru) și a Orchestrei Naționale Radio (dirijor: Horia Andreescu), a violonistului Alexandru Tomescu și prin inserția unui fragment de arhivă conținând o înregistrare cu Dinu Lipatti, se asociază fructuos cu cea anume creată de Sebastian Androne-Nakanishi.
Numai că, din păcate, cam la atât se limitează lucrurile bune pe care le pot eu spune despre film. Care mi se pare deficitar, chiar cu asupra de măsură, atunci când vine vorba despre interpretarea actoricească. Marcată de un exces de teatralitate. O teatralitate vetustă, groasă, amplificată de dialogurile, de replicile lungi, nenaturale, rostite rar, desfăcut, apăsat, subliniat și de un machiaj complet, îngroșat, neizbutit. De peruci prost făcute și de prea multă vopsea neagră și strălucitoare de păr. Deranjantă dincolo de marginile iertate în cazul actorilor Mircea Dragoman, debutant în film, care ratează la modul absolut rolul George Enescu, actorul fiind de la un capăt la altul fals și evident nefamiliarizat cu regulile cinematografiei, și Pavel Ulici (Nae Ionescu). Acesta din urmă totuși ceva mai credibil. Exagerările marchează negativ și evoluția lui Filip Ristovski (Mihail Cantacuzino) ca și pe cea a feluritelor actrițe care interpretează sau mimează schițarea unor crochiuri de prințese, fiice, personalități nobile, mondene. Se mai salvează cât de cât Cristian Șofron, Adrian Titieni (bine distribuit în rolul Bernard Gavoty) și regretatul Constantin Codrescu. Adică, artiști cu o bogată experiență cinematografică anterioară. Bogată și vizibilă. Nu am prea multe de spus nici despre evoluția Theodorei Sandu, o debutantă în film, căreia i s-a încredințat dificilul rol al Marucăi. Theodora Sandu are câteva secvențe bune și, din păcate, foarte multe, în care recurge la poze și prefabricate.
STELA FILMS
ENESCU JUPUIT DE VIU
Scenariul și regia: Toma Enache
Muzica: George Enescu
Muzica originală: Sebastian Androne-Nakanishi
Costume: Stefano Nicolao
Cu: Mircea Dragoman, Theodora Sandu, Filip Ristovski, Manuela Hărăbor, Adrian Titieni, Kira Hagi, Pavel Ulici, Cristian Șofron, Constantin Codrescu, Cezara Dafinescu, Codrin Dănilă
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
nea Mircea, tare m-as fi bucurat sa ne spui ca filmul cu Enescu a fost misto. Parca simt nevoia unui film despre acest mare muzician, o rara avis in peisajul muzical romanesc.
Lasa-ma sa ma dau cult, sunt un mare meloman, merg relativ des la concerte de muzica clasica. Prefer muzica in locul cititului. Pe vremuri am avut chiar ocazia sa dau mina cu Yehudi Menuhin, pe cind era la Philharmonia Hungarica, in Marl, unde aveam mai multi prieteni. Menuhin avea o mare stima pt Enescu care i-a fost chiar un fel de tata, stima pt Enescu rasfingindu-se pt stima pt romani, in general.
Despre Philharmonia Hungarica, se poate citi pe net. Erau si f multi romani, desi fusese dedicata muzicienilor unguri.
Nu ar merita sa vorbim de opinia Angelei Gheorghiu „„Cine a fost Ciprian Porumbescu? Un compozitor care a scris puţine lucruri… Aici este o problemă în România. O problemă cu George Enescu, cu Ciprian Porumbescu… Nimeni nu vrea să afle cine au fost oamenii aceştia. Ciprian Porumbescu a fost un compozitor ce se afla la începutul carierei, a compus o operetă românească. Muzica sa nu este de mare valoare, comparativ cu mulţi alţi compozitori români. Bietul de el, nici n-a avut timp, pentru că a murit tânăr din cauza tuberculozei. După aceea, am început să auzim despre George Enescu.”
Daca noi romanii, nu ne-am autodesfinta, autodistruge, daca ai un roman prieten nu mai ai nevoie de dusmani!
Domnule Morariu, ce-mi place la articolele dumneavoastra e ca puteti lega trecutul de prezent ori prezentul indepartat. Un exemplu e cum spuneti. Incercarea pcr de a incorpora o somitate in balacareala comunista. De multe ori au reusit, Cosbuc, Sadoveanu etc. Efortul dvs. trebuie apreciat cu atat mai mult cu cat, cei care stiu sunt din ce in ce mai putini. Continuati va rog!