„Mă apucă în zilele astea o tendință pe care nu am mai avut-o din perioada meciurilor Portocalei Mecanice, asta în adolescența mea – strig la televizor. Strigam la ecran ca să le explic jucătorilor ce e de făcut, ce nu au văzut, ce pericol apare. Acum strig la televizor când văd echipa națională PSD-PNL-UDMR pe teren și ratează șansă după șansă.”[1]
Daniel van Soest, olandezul de la Cârlibaba[2]
Luni, 13 ianuarie. În sfârșit, ne întoarcem cu fața către noul an pe care l-am ignorat, preferând să ne gândim la sărbători și la petreceri, la pârtii cu zăpadă sau faleze scăldate în soare, privind marea sub soarele blând de început de ianuarie. Dacă ne-am gândit o clipă la viitorul imediat, am făcut-o cu teamă și revoltă, intuind ori înțelegând perfect că vom avea o notă de plată de achitat. Dar respingem culpa indignați, preferând să căutăm vinovați pe care să-i învestim cu postura de țapi ispășitori și să-i alungăm într-un deșert fără întoarcere. În fine, așteptăm iluzoriu un erou național salvator, coborât din daci.
Anii 2025 și 2026 vor fi ani dificili, ni se tot spune acest lucru. Nu mă refer la Casandre, ci la analize serioase, documentate. Mulți știm din experiența proprie că va fi așa, din discuțiile cu anturajul, din instabilitatea bursei sau rapoartele îngrijorătoare ale BNR, din atitudinea sindicatelor, patronatelor sau panica greu disimulată a guvernanților. Cu toate acestea, până în ziua de luni 13 România a fost o țară paralizată de o vacanță prelungită ori de febra mobilizării pentru proteste. Niciun semn de mobilizare pentru munca febrilă, pentru a produce ca să avem ce consuma, de la mărfuri la servicii.
La noi în cartier este avarie la rețeaua de agent termic. Trebuiau finalizate reparațiile vineri, 10 ianuarie. Evident că nu s-a întâmplat: deh, sărbători! Termoenergetica a găsit un motiv oarecare: „În urma manevrelor de punere în funcțiune s-a produs o noua avarie… etc., etc.”. Ei aș, pur și simplu nu au avut pe cine să pună la muncă. Dar luni… ei bine, luni s-a umplut zona de muncitori, mulți cu privitul, doi sau trei cu munca. După zece zile fără căldură și apă caldă, mi-am adus aminte că anul trecut pe vremea asta Neti Sandu își începea horoscopul acuzând plină de obidă lipsa îndelungată a apei calde în cartierul în care locuiește. Mi-am spus că se alintă puțin, că ar trebui să aibă răbdare ca lucrările la rețeaua de termoficare să fie terminate. Acum, abia acum o înțeleg pe Neti și-mi cer iertare!
Fluturașul lipit pe casa scării în care figura termenul de finalizare a reparațiilor pentru 10 ianuarie a dispărut luni, 13 ianuarie. Apoi Termoenergetica a avansat pe site-ul său de anunțuri că va rezolva sigur problema în 14 ianuarie. Mă așteptam să fie așa, în logica lucrurilor, pentru că abia luni 13 le-au venit angajații la muncă. Dar o să recunoască managementul așa ceva? Nu, în niciun caz.
Prima prioritate a angajaților mobilizați să rezolve avaria nu a fost rezolvarea problemei, ci dezbaterea evenimentelor politice la zi, a protestelor din weekendul trecut, organizate de alianța AUR. Înșiși locuitorii din cartier decontează frustrarea creată de lipsa agentului termic în contul – ați ghicit! – primarului general, Nicușor Dan: „Lui îi arde acum să candideze la Cotroceni, nu-l mai interesează că Bucureștiul este fără căldură!” Spectacolul este abia la început și se anunță tot mai interesant, pe măsură ce ne apropiem de luna mai.
Prima impresie la început de an, ca să conchid excursul din preambul, este că ne aflăm părăsiți de etica muncii fără de care nicio națiune nu-și poate păstra și mai apoi spori averea. În schimb, ne lăsăm cu largă inimă vizitați de demonii frustrărilor din care se naște un protest difuz dar tenace, ale cărui cauze se pierd într-o perdea de fum servită darnic de indivizi cinici asociați în jurul scopului comun de a profita fără scrupule de lipsa de etică și de lenea proverbială pe care o etalăm când vine vorba să gândim. Am alergat departe de subiectul pe care mi l-am propus, așadar o iau de la capăt.
Am citit bine în stele încă din noiembrie, anul trecut, că începutul lui 2025 va fi unul ratat, cu șase zile de sărbătoare în zece zile, așa că ne-am planificat o scurtă vacanță în Ungaria, cu scopul de a face ceva util pentru sufletul nostru: să vedem pe viu cum funcționează noua frontieră Schengen din vestul țării. Am avut pe listă două variante concurente: Debrețin / Debrecen sau Segedin / Szeged, dar și o a treia, adică trei nopți la Băile Felix / Oradea, cu o zi de Ungaria. Am ales în final Seghedin, unde pentru trei nopți la patru stele, cu mic dejun și parcare asigurată am plătit în jur de 1.200 de lei, adică 65% din cât ne-ar fi costat în condiții similare Băile Felix.

Seghedinul este un oraș liniștit, modest, cu o moștenire istorică și edilitară deosebită. Orașul vechi este primitor și plăcut, întins cuminte pe malul drept al Tisei. La câțiva, puțini kilometri în amonte de Seghedin, Mureșul se unește cu Tisa. În 1879, în luna mai, cele două râuri au inundat catastrofal orașul provocând sute de morți și distrugerea unei mari părți a locuințelor. Astăzi pare greu de crezut că așa ceva a fost posibil.
În prima zi, de fapt după-amiaza și seara primei zile, am făcut o plimbare în recunoaștere. La Dom, în piața primăriei – Piața Széchenyi -, muzeul Móra Ferenc (pe care nu l-am mai vizitat și va rămâne pentru altă dată) și SPA-ul din orașul nou, Aquapolis. Apoi am luat masa la un local cu specific italian, cu o bucătărie excelentă, numit banal „Pizza e Pasta”. În a doua zi, am pornit-o spre muzeul Móra Ferenc, dar am cotit-o pe faleza Tisei, de la podul Belvárosi către podul Bertalan, căutând muzeul salamului și al papricăi de la fabrica de mezeluri Pick. Muzeul nu mai funcționează, dar există un magazin de mezeluri acolo. Așadar am cumpărat câteva mostre pentru masa de prânz, condimente și paprica pentru acasă.
Cu intenția de a trece și pe la muzeul Móra Ferenc, ne-am întors către podul Belvárosi doar că întâlnind atâtea clădiri istorice superbe, am pierdut o grămadă de timp căscând gura pe străzi. În final, am decis să trecem din nou prin Piața Domului și să-i vizităm muzeul catedralei. La muzeu, un împuternicit (părea la fel de bine diacon sau călugăr) ne-a întrebat dacă suntem dispuși să urcăm cele 300 de trepte din turn, pentru o priveliște deosebită a orașului. Am urcat. Am trecut pe lângă clopote, iar la întoarcere ne-au surprins, ceea ce era să ne cauzeze când prima bătaie mai că ne-a rostogolit pe scări din cauza surprizei și a zgomotului puternic.

De sus, orașul pare jumătate burg, jumătate oraș muncitoresc, ceea ce în fond probabil că și este. De la pavaj în sus, către ferestrele și etajele imobilelor, orașul respiră un aer universitar, cu mulți studenți de origine asiatică, respiră cultură, cu teatrele și muzeele sale, dar este și un excelent loc de relaxare prin parcurile generoase și SPA-uri. Sunt impresionante parcul din Piața Széchenyi și parcul somptuos Erzsébet din orașul nou.
Aquapolis nu este cel mai elegant SPA din câte am văzut în Ungaria, are un aspect preponderent utilitarist și găsești cam toate distracțiile obișnuite pentru un astfel de loc. Ape calde, saună, tot soiul de dinamici acvatice cu care îți poți relaxa și tonifia mușchii. Nu este un loc aglomerat în această perioadă, așadar perfect pentru o scurtă vacanță. Drumul de la hotel până la Aquapolis peste Tisa, pe podul Belvárosi, însemna 21 de minute. Proporția de români la SPA a fost de Sfântul Ion undeva la 40%. În ziua următoare, dacă în România s-au terminat sărbătorile din primele zile ale anului, Aquapolis a devenit deodată mai puțin populat.
În ultima zi la Seghedin am vizitat sinagoga nouă (un edificiu construit în 1903), care ne-a impresionat prin dimensiuni, absolut comparabile cu cele ale Domului catolic. Apoi, pe rând, am trecut pe la Turnul de Apă din piața Szent István și pe la câteva palate celebre ale orașului: Deutsch, Bereghi, Gróf, Reök sau Móricz. Le-am punctat pe rând, de-a lungul și de-a latul orașului istoric. La ora 12.00 a zilei, amestecați cu muncitorii care demontau construcțiile fostului târg de Advent și curățau pavajul, am așteptat ca Ceasul Muzical din Piața Domului să își facă numărul la ora 12.15. Figurinele mecanismului și-au făcut numărul, le-am văzut ieșind și intrând, dar zgomotele muncitorilor ne-au împiedicat să auzim muzica orologiului.
Pentru că a fost mai puțină lume la Aquapolis, au ieșit în evidență obișnuiții locului, oameni cu o anumită vârstă care se adună seara pentru o baie ca să socializeze, să cântărească priveliștea și să o comenteze. I-am văzut în grupuri atacând sauna, unde au deschis larg ușa înainte de a intra și au ventilat cu prosopul ca să intre aer curat, după care au schimbat între ei opinii legate de „szauna kultúra”. I-am văzut ocupând anumite locuri în bazin, unde curentul de aer care masează cu bule este mai puternic și fiind salutați de alții ca ei, solitari și probabil mai puțin populari, fără acces în club. A fost distractiv, aproape că nu am realizat cum a trecut timpul.

Am încheiat seara la bistroul „Concept”, schimbând „Pizza e Pasta” nu pentru că ne-am săturat de mâncarea italienească, ci pentru că ar fi fost ciudat să nu încercăm și mâncarea ungurească. A fost un moft. „Concept” este un local fusion, unde mâncarea ungurească este reinterpretată. Ne-au recomandat gulaș, evident, dar am luat și un „leves”[3] de legume cu carne de porc, dres cu smântână. Apoi tocană de porc cu paste ungurești specifice și rață cu cartofi și varză roșie călită, caramelizată, foarte gustoasă. La final am plătit cât în celelalte două seri italienești la un loc. Cumva, să mănânci felurile locale de mâncare a devenit un lux în Ungaria, ca și în România, de altfel.
Pe când ne aflam la Seghedin, un amic m-a întrebat în glumă dacă am găsit „dictatură multă” în Ungaria. Nu, nu am găsit. Și la Seghedin ca și pe la noi, oamenii au prioritățile lor și abia în plan secund se gândesc la politica mare. Viktor Orbán, partidul de guvernământ Fidesz și aliații săi pare că au de ceva vreme o opoziție reală în persoana lui Péter Magyar și a partidului Tisza, cotați undeva la egalitate în sondaje. Cei doi – Viktor și Péter – nu sunt, privind de la București, chiar atât de diferiți: ambii sunt naționaliști și centriști, doar că privesc interesele Ungariei din perspective total diferite. Magyar este adeptul unei Ungarii cât mai integrată în Uniunea Europeană, Orbán preferă în schimb să interpreteze partitura naționalistă cam la fel cum o privea Budapesta la mijlocul secolului XIX, confruntând Viena și casa imperială habsburgică.
Péter Magyar reprezintă jumătatea Ungariei care vrea o democrație de tip liberal și o țară europeană. Această parte a Ungariei nu este internaționalistă neapărat și nici nu refuză conservatorismul. Ungaria lui Péter Magyar nu este mai puțin creștină, dar nici nu vede progresismul ca fiind opus substanței naționale maghiare profunde, pentru că nici nu este cazul. Pare să fie jumătatea rațională a Ungariei, jumătatea tăcută și obișnuită să gândească, cultural europeană și interesată ca drepturile și libertățile individuale să fie protejate în fața corupției și a abuzului instituțional.
Fidesz și liderul lor, Viktor Orbán, ne-au obișnuit în ultimii 15 ani cu tendința accentuată de a privi în trecut. Pentru Orbán, Budapesta trebuie să se comporte în relația cu Bruxellesul cam așa cum o făcea cu Viena pe vremea contelui Gyula Andrássy, pentru ca, în final, să ajungă la un aranjament similar cu „Compromisul” din 1867: Consiliul European, Comisia Europeană și Parlamentul European să nu se amestece în deciziile Budapestei pentru planul intern și zona sa de influență, care ar fi „Ungaria Mare”. Adică acel teritoriu pe care diplomația maghiară ni-l tot reamintește. Ultima dată a făcut-o ambasadorul Ungariei la NATO, István Balogh, care i-a oferit de Crăciun ministrului croat de externe, Gordan Grlić Radman, un atlas geografic ilustrat cu hărți din vremea Imperiului Austro-Ungar despre „Ungaria Mare”.
La întoarcere, am pornit din Seghedin la ora locală zece (unsprezece la noi) și am ajuns la Hațeg, la „Vila Veche” (unde obișnuim să luăm masa când ajungem în zonă) după fix trei ore. 310 km în trei ore, cu tot cu oprirea la benzinărie și cei 14 km pe șoseaua națională la Margina, în Timiș – acel segment unde încă se construiește drumul de viteză prin „tunelele de urși” – este un progres uriaș față de anul 2007, când am intrat în Uniunea Europeană. Este o senzație extrem de plăcută să treci frontiera așa cum ai trece dintr-un județ în altul, pe care am asociat-o cu mândria națională.
Înapoi acasă, aceleași inutile frământări legate de continua campanie electorală în care ne găsim. Extremiștii, care-și zic „suveraniști” – vorba lui Sever Voinescu (reinterpretat colocvial de mine): suveraniști „my ass”! – băieții ăștia sunt orice, de la populiști izolaționiști cinici la extremiști mesianici. De fapt ce este suveranismul? Pe scurt, este ideologia unui complex de anti-valori, bazate pe excepționalism și egocentrism, pe un naționalism intolerant și pe tone de enunțuri și credințe ce nu au o acoperire bine fundamentată cultural. Suveranismul acesta se detașează prin a fi contracultura protestului social difuz; improbabil să probeze vreodată capacitatea de a propune o nouă ordine socială, mai curând încearcă să însămânțeze haosul social.
În București ne-am întâlnit cu protestele de stradă organizate de AUR pentru susținerea lui Călin Georgescu și ca să arate guvernului și Curții Constituționale că pot strânge câteva zeci de mii de protestatari în București care să ceară organizarea turul doi al alegerilor prezidențiale, adică, cum ar veni, balotajul la urne între Călin Georgescu și Elena Lasconi. Călin Georgescu, după principiul „particip dar nu mă bag”, a plecat din țară. Dar a postat în stilul care îl face apreciat de susținătorii săi că a decis să bată personal la porțile diverselor instituții europene unde să ceară „dreptate” și să atragă atenția că „democrația este în pericol” în România.
Înțeleg că s-au adunat pentru proteste vreo douăzeci de mii de simpatizanți ai extremiștilor din AUR și ai mesianicului Georgescu. Probabil printre ei mulți oameni de bună credință, care-și aduc aminte de protestele anti-Dragnea din anii 2017 – 2018, dar care acum sunt suficient de debusolați ca să nu înțeleagă în ce mod grosolan sunt manipulați de unii mult mai periculoși decât Dragnea & Co. Foarte mulți simpatizanți au depus un real efort ca să vină din țară.
George Simion declara insistent în fața microfoanelor că s-ar fi strâns la proteste o sută de mii de oameni. Am văzut imagini și interviuri provocate cu tot soiul de personaje pitorești, în general dacopați, dacopați mistici creștini ortodocși – da, pare că există și așa ceva – și mistici ortodocși convinși. Scenele îmi amintesc foarte tare de protestele de acum fix un an ale „agricultorilor” și „transportatorilor”. Similar și modul în care s-au organizat protestele de atunci și cel recent.

Am urmărit și comentariile publice de a doua zi, multe precaute, altele voit prolixe: „Cele mai mari proteste după 10 august 2018!”; „În stradă au fost oameni care nu merită jigniți!”; „Un protest pro-democratic și anti-reacțiune” și așa mai departe. Apoi estimări: Simion a pretins întâi că au participat la protest o sută de mii de oameni, apoi a mai tăiat din cifre și a ajuns la cincizeci de mii. Petrișor Peiu, cândva consilierul lui Adrian Năstase, astăzi purtător de cuvânt AUR și aspirant la poziția de premier, a fost reținut în estimări: circa zece mii de oameni. Oricum, George Simion a conchis că protestele trebuie să continue până la atingerea obiectivelor. Pe când mă întrebam retoric: „Care obiective, monșer?”, răspunsul l-a dat tot liderul AUR: „Până la reluarea alegerilor prezidențiale cu turul doi și anularea Ordonanței trenuleț!” Tare, nu? Populistul tot populist rămâne, și în Parlament și pe stradă. Și la galerie, aș adăuga.
De partea cealaltă, guvernarea Ciolacu II merge înainte. Acum se lucrează la buget. Ministrul finanțelor, Táncos Barna încearcă apa cu degetul, scăpând pe surse informații din schițarea premiselor bugetare, mai ales la partea de formare a veniturilor. Și câte ceva și pe cheltuieli.
„Coaliția analizează introducerea impozitării progresive pe venit chiar de anul acesta. Un exemplu folosit în interiorul coaliției de guvernare se referă la marja de impozit pe venit aplicată celor cu salarii de 5.000 euro, care ar crește după acest prag al salariului brut. În ceea ce privește alte măsuri discutate de Coaliție pentru a crește veniturile la buget, sursele din presă arată că guvernanții iau în considerare și schimbarea calculului salariilor, în ceea ce privește baza din care se calculează impozitul pe venit. Indexarea pensiilor cu rata inflației se va aplica din luna septembrie și nu din ianuarie…” Și așa mai departe.
Altă mare preocupare, candidatul comun al coaliției de guvernare PSD – PNL – UDMR la Cotroceni. Care ar fi Crin Antonescu, omul care în ultimii zece ani a trăit din veniturile de europarlamentar și comisar european ale soției, doar pentru a reflecta la sensul existenței și pentru a-și desăvârși concepția filozofică despre lume și viață. Și care a refuzat, altruist, să solicite un ajutor de șomaj, așa cum o făcuse ex-colegul Eduard Hellvig înainte să fie numit director al SRI. Și zice premierul Ciolacu: „Am stabilit cu și cu domnul Bolojan, întâi ne vin datele din sondaje şi pe urmă urmează un CPN de validare. Decizia este luată. În sondaj va fi un singur candidat: Crin Antonescu. Va fi un singur candidat trecut, pe urmă avem CPN și pe urmă PSD-ul trebuie să facă congres. Poate facem un congres comun cu cei de la PNL și cei de la UDMR.”
Sunt mândru că am decodat CPN ca fiind „Consiliul Politic Național”. Treabă serioasă. Una peste alta, un excelent mod de a facilita candidatura lui Călin Georgescu și a lui Nicușor Dan. Pentru că nu-mi imaginez cine anume din țara asta ar miza pe calul mort Crin Antonescu? Mai am o bănuială: că Marcel Ciolacu speră în forul interior al dumisale ca Antonescu să facă un scor mai prost de 19,15% în viitorul tur întâi. Și sunt șanse mari ca simpatizanții PSD să-l voteze masiv pe Georgescu și nu pe Antonescu. Sincer, eu unul chiar nu înțeleg de ce coaliția de guvernare se mai uită în gura unui ca Dan Voiculescu. Este o enigmă care sper că va fi decodată cât mai curând.
Lărgind perspectiva, Uniunea Europeană este vizibil sub o presiune externă și internă de nivel excepțional, ce nu are corespondent în secolul trecut pentru că niciodată cooperarea europeană nu a avut actualul nivel de integrare și nici atâți membri, cărora li se adaugă statele aspirante la integrare. Pe plan intern, Ungaria lui Orbán și Slovacia lui Fico joacă la vedere cartea diversionistă a Kremlinului, agitând iresponsabil propriile națiuni cu mesaje îndreptate împotriva instituțiilor europene. Lor li se pot adăuga acum Austria, unde extrema dreaptă caută să intre la guvernare la fel ca în Olanda, apoi Croația și Bulgaria, cu președinții lor anti-europeni, simpatizanți ai lui Putin. Germania ar putea sau nu să aibă o guvernare creștin-democrată din primăvară, dar ce este sigur, extrema dreaptă AfD va obține procente mai mari în alegeri decât la ultimele alegeri pentru Parlamentul federal.
Bucureștiul a ajuns un „caz” în Uniune, cu alegerile prezidențiale anulate de Curtea Constituțională și prin valurile pe care le fac partidele zise extremiste, creații ale restaurației național-comuniste și creștin-mesianice – adică tot ce avem mai rău din trecutul nostru nemetabolizat în ultima sută de ani. Acest Călin Georgescu este pe buzele tuturor, de parcă națiunea ar fi fost lovită în masă cu leuca. Și când îl privești, cu aerul său de primadonă tomnatică nedreptățită, nu poți să nu te întrebi dacă susținătorii săi fără simțul ridicolului nu merită să aibă parte de o decadă de guvernare călingeorgească ca să-și confrunte micimea istorică și, fie să învețe ceva din asta, fie să-și trăiască după merit viitorul sumbru pe care ni-l pregătește restaurația.
Simt că nu am ratat începutul de an. Placat spre Seghedin, am realizat că am intrat într-o nouă realitate europeană, am gustat libertatea palpabilă pe care ne-o aduce Spațiul Schengen, ca o lecție împotriva izolaționismului de care am avut destul parte în vremea comunismului. Este clar că merită să luptăm pentru libertatea pe care am câștigat-o. În Ungaria nu am întâlnit o dictatură, dar nici nu am văzut, ca altă dată, priviri relaxate, senine. Ungurii arată acum cam așa cum arătam noi în 2007, încruntați și preocupați de tot felul de griji. Pe de altă parte, mulți dintre ei au început să înțeleagă că Orbán nu este vreun profet infailibil și vor ca lucrurile să se schimbe cât mai curând.
În sufrageria mea, caloriferul este tot rece. Termoenergetica a prelungit din nou ora la care promite că vom avea căldură. Și ca ziua să fie și mai frumoasă, a căzut și semnalul la internet. Și nu este prima oară în aceste zile. Neti, salvează-mă, pune și pentru mine o vorbă bună la horoscop!
[1] https://republica.ro/zantrenorul-a-taiat-o-la-cabinele-vip-atacantul-nu-se-da-dus-de-pe-teren-spectatorii-huiduie-cum-se-uita
[2] https://www.facebook.com/daniel.vansoest.12/
[3] Se citește leveș, desigur – supă
Eu banuiesc ca de fapt PSD si PNL au incercat sa-i aduca pe suveranisti la putere. Adica nu neaparat partidele prin conducerea lor, dar niste grupuri din partide. Altfel nu prea se explica manevra ajutarii unui contracandidat ca sa ajunga in turul II. E o manevra mult prea periculoasa, riscanta, nu se face decat daca vrei sa ajuti efectiv contracandidatul, zic eu.
@Gigel _ „Adica nu neaparat partidele…”
„Schema Hrebenciuc” a avut drept obiectiv crearea unei situații similare cu cea de la alegerile prezidențiale din anul 2000. Atunci, reprezentantul PSD (Iliescu) a fost ales în detrimentul lui CV Tudor, reprezentantul extremiștilor, considerat a fi „răul cel mai mic.”.
Un astfel de scenariu a fost pus în operă [în urma studiilor sociologice] de către reprezentanții cleptocrației, întrucât este singurul în care un candidat din partea PSD ar putea câștiga alegerile prezidențiale.
…Iar pentru cleptocrația de sorginte securisto-comunistă, deși deține puterea în stat, a avea și funcția prezidențiale este deosebit de importantă. Astfel, am avut primul președinte după 1989 provenind din sânul ei. Al doilea „a fost învins de sistem” și a refuzat să candideze pentru al doilea mandat deși l-ar fi câștigat „en fanfare”. Următorul, de asemenea provenind „dintre ei” a luptat cu „sistemul”, dar cu prețul libertății și liniștii celor mai apropiate persoane din viața sa. Așadar, a fost o luptă între anumite limite, după cum ne amintește gestul cu degetul dus la nas al unei persoane apropiate de președinte.
În fine, avem unul care de la episodul „celor doi elefanți din încăpere” a ajuns, nu se știe dacă prin amenințare, șantaj, sau corupere, la o lungă Hakuna Matata în al doilea mandat.
Cleptocrația vrea „liniște și stabilitate” pentru a extrage nestingherită resurse din averea publică. În acest scop are nevoie să-l controleze și pe Președintele Republicii.
Felicitari autorului pentru toata descrierea calatoriei in Ungaria si gandurile sale despre politica. De a lungul anilor, am avut ocazia sa particip la conferinte stiintifice organizate de ei sau cu participare maghiara. M- a impresionat la profesorii si cercetatorii lor, seriozitatea si responabilitatea muncii lor, lipsa de aroganta si dorinta de a face schimb de idei. Dorinta de a gasi solutii bune la diferite probleme. Ca au si ei nationalistii lor este adevarat, dar calitatea vietii in Ungaria a fost mereu peste cel din Romania, si inainte de 1990 dar si acum. Cred ca diferenta o da educatia si religia, coeziunea sociala mult mai buna dintre ei.
Am intrat în Schengen foarte târziu, umiliți și cu banii luați( a trebuit să cedăm o parte din rezervele de gaze de la Marea Neagră). C’așa e prin „Europa noastră”…somnul și lenea se plătesc…
Văd că tot mai mulți români cântă osanale Hungariei, Austriei sau Rusiei. S-o pregăti ceva și noi nu știm?
Păi dacă e așa am și eu o propunere. Și anume, să facem un „dualism” cu Hungaria, să ne unim pe veșnicie într-un fantastic carambol istoric. Că ei, maghiarii, au mai făcut un dualism cu austriecii, dar acum le-ar prii mai bine unul cu românii fiindcă au deschidere spre Estul de unde au venit. În plus, s-ar rezolva și problemele istorice, respectiv Hungaria Mare și chestia aia cu ” de la Nistru pân’la Tisa”…
Nu ne-ar mai trebui nici Schengen, nici Europa, am rezolva totul foarte simplu, va trebui doar să alegem între Orban și Georgescu….
INTREBARE: EI VOR?
Cred că vor, deja nu le mai place prin Europa și poartă nostalgia locurilor natale, pe undeva prin Asia…dar nici ei nu știu prea bine de unde au venit….
Update, Ponta va candida. Asadar Antonescu va fi retras model dom doctor Carstoiu, PSD oficial „va recomanda” sa voteze fiecare dupa constiinta sa dar nu cu extremisti adica Georgescu daca o fi, Simion si/sau Sosoaca. Dreapta e impartita intre Nicusor Lasconi Funeriu Avramescu? si ce iepuri or mai fi. Si vom avea de ales intre Ponta si Georgescu/Simion acesti Iliescu si Vadim moderni.
Da, am intrat in Schengen ,dar….”La noi în cartier este avarie la rețeaua de agent termic” ,aceasta simpla propozitie e specifica multura ,dar in special in Bucuresti. Mai cade si internetul, da, se mai intampla,in special din cauza celor care lucreaza la interminabile lucrari prin Bucuresti si Ilfov.
De 4 ( patru) ani se lucreza pe strada mea la instalarea canalizarii si apei si aflata in Magurele la 9 km de Palatul Parlamentuluii. In fiecare an se face ceva , dar nu tot , strada unde in 5 minute ajungi pe jos in fata primariei si are 1 km! Da ,Magurele e oras , dar 70 la suta din acest oras nu are canalizare,apa,trotuare! Un oras care are 9 institute de cercetare nationale, multe firme, facultatea de fizica, foarte multi tineri cercetatori care ca sa nu faca 1 ora cu masina pana in centru ,si alta ora pana acasa stau aici,plus sute de studenti! Exista si straini care lucreaza la marele laser, studenti din Spania,Germania, Italia ,care vin aici prin Erasmus,care vad frecvent in traficul din Magurele vindaje care tin loc de canalizare in asa-zisul oras aflat la 5 km de Calea Rahovei. Dar e frumos…aerul e mai curat ca in Bucresti, e plin de pomi si verdeata, cai,carute, caini si pisici care alearga care incotro.Da,in Schengen ca sa vedem cum e la altii, ca la noi …e asa cum e. Politica se vede in realitatea imediata! Tocmai se lucreaza la reabilitarea unor blocuri,unde ploua in aparatemnte , caci marile firme au taiat-o in vacanta,si au lasat blocurile fara acoperis! S-a dat si la tv,macar atat!
Asta e Romania de azi,si ce spun eu e o imagine frumoasa fata de localitati care sunt mult mai rau in orice privinta si unde Schengen ,UE sunt notiuni abstracte ca ipoteza Riemann.
„Mă apucă în zilele astea o tendință…”
Citesc articolele publicate de Daniel van Soest în platforma online Republica și mărturisesc că mă încântă romantismul lor, la fel precum cel din prezentul text. Am fost impresionat de articolul intitulat „Mama mea a venit să mă viziteze în România…”. De la un text la altul „Olandezul de la Cârlibaba” dovedește că înțelege tot mai bine că România NU este o democrație, deși este membră UE și NATO (ceea ce inițial părea imposibil pentru domnia-sa).
Spun că textul pe care, cu îngăduința autorului, îl comentez îl găsesc romantic, pentru că îmi amintește de Geo Bogza. Spre regretul meu, nu atât de moralistul paznic de far, cât de reporterul de călătorie.
Despre zilele libere aș aminti doar că România are cele mai puține din UE, 8 sărbători legale. Spania are 12 sărbători legale, Slovacia 14, dacă nu greșesc. Și tot România este statul UE cu cei mai săraci cetățeni. Dacă cineva crede că nu cleptocrația de sorginte securisto-comunistă este culpabilă, ci cetățenii, iar politicienii-marionete sunt doar „țapi ispășitori”, aș îndrăzni recomandarea de a parcurge măcar textele publicate în prezenta platformă.
Altfel, cu o ironie amară, aș spune că cetățenii români nu-i consideră deloc responsabili pe guvernanți, căci cei care au fost sunt și vor fi la guvernare, iar prim-ministrul este de neclintit în funcție, votați și răs-votați de-a pururi, indiferent cât de catastrofală ar fi guvernarea.
Termoenergetica a fost inventată de doamna Gabriela Firea spre fericirea bucureștenilor [și bunăstarea clienților politici]. Este administrată prost, la fel precum toate companiile municipale? Ei, nu pot să cred! Poate că cineva dorește să o găsească pe doamna Firea „țap ispășitor”…Mărturisesc că nu m-am gândit la asta.
Cred, însă, că „etica muncii” este o sintagmă care exprimă opinia că morala se află deasupra eficienței în procesele economice. Ca ramură a filosofiei, oare?…Am auzit mult timp despre „etica muncii socialiste”, dar mai puțin în statele de drept și economiile concurențiale de piață, unde mai des se vorbește despre norme și proceduri care reglementează cu minimul necesar cadrul economic, „fără de care nicio națiune nu-și poate păstra și mai apoi spori averea”.
Relatările din Ungaria vecină confirmă dezvoltarea economică superioară față de România. Statisticile glumețe care spun că am depășit Grecia, Polonia etc. după Indicele „Big Mac”, sau PPP șamd. rămân doar subiect de amuzament. Dar…românii nu muncesc mai puțin, cum poate ar putea înțelege cineva din text, ci mai puțin eficient decât marea majoritate a statelor UE. Ceea ce înseamnă că frământările sociale din România nu sunt inutile, ci mai puțin eficiente decât în statele democratice.
În fine, din șarlatanul C Georgescu & Co s-a dorit să fie confecționată (inclusiv cu sprijinul PSD PNL) o sperietoare care să-i permită lui M Ciolacu câștigarea alegerilor prezidențiale. Le-a ieșit un monstru, după spune Carmen Dumitrescu pe aceeași platformă online Republica (https://republica.ro/au-vrut-sa-creeze-o-sperietoare-si-le-a-iesit-un-monstru).
Deși este departe de a avea susținerea despre care se vorbește (nu 20 de mii, nici măcar 12 mii de hăbăuci din toată țara nu au fost la miting), iresponsabilii care îl promovează inconștient nu se potolesc, forțează ajungerea unui șarlatan în turul al doilea al alegerilor prezidențiale pentru ca Marcel Ciolacu să devină Președintele Republicii (Antonescu este „candidatul deocamdată”, care va avea inevitabil soarta lui Cătălin Cîrstoiu. Probabil, în compensare, soția sa va fi pusă încă o dată pe un loc eligibil pe listă la viitoarele alegeri europarlamentare, iar domnului Antonescu i se va promite o funcție la Institutul Levantului, sau la Academia Oamenilor de Știință, „whatever”.).
Vine Trump: https://www.youtube.com/watch?v=ZTTgjlqBgeY
„Înșiși locuitorii din cartier decontează frustrarea creată de lipsa agentului termic în contul – ați ghicit! – primarului general, Nicușor Dan: „Lui îi arde acum să candideze la Cotroceni, nu-l mai interesează că Bucureștiul este fără căldură!”
Dar cine trebuie aa deconteze fai securistule sanchipensionar?
Daca nu primarul atunci cine?
Georgescu?
Fai zdrentelor, voi chiar nu realizati ca nu mai merge propaganda?
Și nu puteți posta decât comentarii jignitoare?
Sunteți un exemplu al ravagiilor pe care le face lipsa de educație. Păcat.
Putem fi în dezacord și folosind limbaj decent, precum și argumente altele decât atacul la persoană.
Ca să nu mai pun la socoteală că vă ascundeți după un alias…