marți, martie 19, 2024

Disidență și nebunie

Atunci când te decizi să-i spui în față „regelui gol” că este într-adevăr gol, țara te poate pedepsi aspru pentru „insolență”. Foarte mulți dintre disidenții ruși/sovietici (pentru ceea ce face obiectul central al prezentului text) care au ales această atitudine fățișă s-au văzut clasați în jargonul medical al psihiatriei. În numeroase regimuri totalitare, rostirea adevărului a fost sinonimă cu nebunia iar acești frumoși propovăduitori ai adevărului au fost puși numaidecât la index. Constatarea este cu atât mai tulburătoare cu cât menirea disciplinei medicale menționate pare a fi diametral opusă: „Datoria, responsabilitatea și arta psihiatriei clinice sunt de a servi ideile libertății și umanismului, și nu de a le distruge” (în cuvintele unui reputat psihiatru elvețian pe nume Bleuler, contemporan cu Freud și alte nume grele ale breslei). Merită astfel precizat de la bun început faptul că organizațiile internaționale de psihiatrie au încercat permanent să stabilească relații și conexiuni între sănătatea mintală și drepturile omului. Vorbim practic de așa-zisele standarde etice (prin care, să spunem răspicat, tratamentul involuntar poate fi impus doar în circumstanțe excepționale, în vreme ce psihiatrii și profesioniștii domeniului au o pregnantă responsabilitate socială). Sinistra utilizare politică a psihiatriei în fosta Uniune Sovietică (și sateliții acesteia) a fost într-un fel decisivă pentru dezvoltarea filosofiei profund umaniste a acestei adevărate „carantine a minții”. De atunci încoace, întrebările legitime care s-au născut din tristele realități politice au vizat modalitățile în care psihiatria și toate celelalte profesii conexe sănătății mintale pot apăra și promova drepturile omului acolo unde factorii instituțional-politici (exemple consacrate: Uniunea Sovietică, Germania nazistă, Imperiul japonez până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial) amenință capacitatea acestei bresle de a-și păstra integritatea. O primă paranteză: tema devine și mai actuală atunci când vorbim, de pildă, despre loialitățile duale ale acestor „profesioniști ai minții” (1. loialitate pentru meseria în sine; și 2. loialitate de tip consiliere pentru guvernele și structurile militare angajate în diferite războaie; subiectul „detenției de la Guantanamo” este doar unul dintre multele exemple controversate de utilizare politică a psihiatriei în lumea occidentală contemporană).

Întorcându-ne însă la Uniunea Sovietică, această colaborare dintre breaslă și politic s-a tradus la momentul respectiv inclusiv prin inventarea unui nou tip de diagnostic pentru comportamentul anti-stat: „schizofrenia cu evoluție lentă” (vyalotekushchaya shizofreniya). Și a fost tocmai acest diagnostic cel care a marcat soarta represivă a multora dintre disidenții politici din URSS și alte țări ale Europei de Est. Un expert dedicat acestor controverse (Eugene Brody) povestește într-unul din textele sale cum, aflat împreună cu o delegație americană în Uniunea Sovietică (în 1970), a fost puternic marcat de replica relaxată și senină a unui coleg de breaslă estic: „Nu crezi că cineva care se află în fruntea unei demonstrații în Piața Roșie este musai un psihopat?” (scriam într-un articol anterior despre acțiunile unor astfel de „psihopați”, în fapt părinții fondatori ai disidenței sovietice și ai mișcării pentru drepturile omului în URSS: http://www.lapunkt.ro/2013/08/28/cei-7-magnifici-inceputurile-disidentei-in-urss/). Detenția politică a fost înlocuită treptat cu internarea psihiatrică (în stabilimente anume dedicate) iar mulți din medicii sovietici, la ordinele partidului sau KGB, au ales să evite conflictul cu autoritatea printr-o conformare exhaustivă. De altfel, Asociația Mondială de Psihiatrie a retras în anii ’80 calitatea de membru a Uniunii Sovietice. În China, situația este mult îngreunată (chiar în zilele noastre) pe același tip de spețe de o legislație deficientă privind sănătatea mintală, de controlul asupra informației și transparența selectivă a autorităților (fără a uita însă că utilizarea politică a psihiatriei a cunoscut și acolo un maxim în timpul Revoluției Culturale).

O a doua paranteză, de data asta locală: România comunistă a cunoscut la rându-i un astfel de fenomen de utilizare în scopuri politice a arsenalului psihiatric. Sunt cunoscute, desigur, câteva cazuri, dar este poate bine să fie reamintite sau măcar revalorificate într-un context discursiv mai general (ceea ce încearcă și prezentul text). Ion Vianu a fost printre puținii care au scris foarte consistent și documentat pe acest subiect (din exil, dar și după întoarcerea în România) și tot dumnealui a fost direct implicat în susținerea cauzei lui Vasile Paraschiv (cunoscut contestatar al regimului comunist, trecut la rându-i prin tratamentele de mancurtizare chimică din azilele de psihiatrie românești). Problema și mai gravă este faptul că astăzi autoritățile române și lumea medicală aleg să țină sub o apăsătoare tăcere fenomenul represiunii psihiatrice de dinainte de 1989, un lucru semnalat de atâtea ori de profesorul Vianu (fost, printre altele, membru al Asociației Internaționale împotriva Abuzurilor Politice ale Psihiatriei și fervent activist internațional pentru respectarea drepturilor omului în menționatul context politico-medical). Este o temă — spun din păcate — încă văduvită la noi de atenția publică necesară, din varii motive… Poate pentru că mulți din cei care s-au ocupat în manieră psiho-represivă de cazuri precum cel al lui Paraschiv încă mai profesează; poate pentru că dovezile sunt mai greu de obținut; poate pentru că tăgăduirea unor certificate medicale „oficiale” din epocă este anevoioasă; poate pentru că niciun decident politic nu și-a luat inima în dinți, după 1990, suficient cât să transforme o problemă aparent medicală într-una de justiție morală și chiar penală; poate altele sau poate toate acestea la un loc… Nu mă consider defel un expert al subiectului, dar funcționez pe alocuri ca istoric și, prin urmare, țin foarte mult la evocarea acelor lucruri care par a lipsi încă din puzzle-ul istoriei recente (cu bunele și relele ei).

Revin acum la tema centrală a articolului. Disidența ca nebunie nu a fost doar un refren al totalitarismelor de secol XX, ea are ecouri cu mult mai îndepărtate (dar la fel de elocvente). Să ne aducem aminte fie doar și de filosoful rus Piotr Ceadaaev, un critic ultra-radical al regimului țarului Nicolae I, declarat la vremea respectivă, tocmai din aceste considerente, „nebun de legat”. Într-un tablou universal al „înotului împotriva curentului”, granițele dintre contestare și nebunie devin extrem de difuze. Este exact fenomenul care s-a produs la interfața dintre disidența sovietică și ideologia represivă a adevărului unic. Ce însemna însă, în opinia psihiatrilor sovietici, a fi bolnav mintal? Sau, mai precis, cum poate fi cineva bolnav mintal fără ca persoanele din jurul său să remarce acest lucru (adică exact tipul de „schizofrenie lentă” pomenit anterior, diagnostic „fabricat” în scopuri politice de către celebrul doctor sovietic, Andrei Snezhnevsky)? Un răspuns puțin mai detaliat au oferit alți doi doctori (Mukhin și Vartanyan) în 1987, în ziarul Komsomolskaya Pravda: „…când o persoană este în mod obsesiv preocupată de ceva. Dacă discuți un alt subiect cu aceasta, pare o persoană normală care este sănătoasă și care chiar îți poate fi superioară în inteligență, cunoștințe și elocință. Dar de îndată ce aduci în discuție subiectul ei predilect, obsesiile sale patologice răbufnesc frenetic.” Vartanyan confirma cu aceeași ocazie că sute de persoane cu diagnosticul de „vyalotekushchaya shizofreniya” au fost instituționalizate în Uniunea Sovietică. Iar celălalt explica și motivul: „pentru că acestea diseminează ideile lor patologice reformiste în rândul maselor”. La câteva luni după respectivul dublu interviu, același organ de presă lista și o serie de simptome ale schizofreniei inventate de Snezhnevsky: „un interes neobișnuit pentru sistemele filosofice, religie și artă.” Dacă acesta a fost singurul păcat al unor Victor Nekipelov (poet), Andrei Saharov (fizician și laureat Nobel pentru pace în 1975), Natalia Gorbanevskaia (poetă și activistă pentru drepturile omului), Victor Fainberg (filolog), Alexander Esenin-Volpin (poet și matematician), Iosif Brodski (poet și eseist), Vladimir Bukovski (scriitor și neurofiziolog), ba chiar Serghei Pisarev (oficial al partidului), toți ceilalți menționați în articolul precedent („Cei 7 magnifici…”), dar și atâția alții, atunci istoria psihiatriei în totalitarism are încă foarte multe explicații de oferit. Reprezentanții ei, așijderea! Practic, potrivit acestei grile de lectură, orice persoană normală poate fi diagnosticată cu schizofrenie lentă. În alte lucrări din epocă, unii bolnavi à la Snezhnevsky „păcătuiau” prin „religiozitate excesivă”, prin „halucinații de tip reformist” sau pur și simplu prin „semnele unei periculozități sociale extreme”. Și chiar dacă ștampila era de factură medicală, metodele utilizate erau similare tratamentului aplicat celor mai periculoși criminali. În URSS, mai cu seamă, aceste spitale speciale de psihiatrie erau de obicei amenajate în foste penitenciare țariste, foarte bine păzite, în care condițiile de detenție erau în general foarte grele. Atât de apăsătoare încât însuși ministrul sovietic al Sănătății, Boris Petrovski (8 septembrie 1965 — 12 decembrie 1980), semnala Comitetului Central al PCUS faptul că spitalele speciale de psihiatrie nu întrunesc standardele adecvate pentru tratarea bolnavilor mintal. Pe de altă parte, există astăzi suficiente dovezi în favoarea acreditării ideii potrivit căreia medicii curanți din respectivele stabilimente știau foarte bine ce fac. Cu toate acestea, pentru foarte mulți psihiatrii sovietici, diagnosticarea „reformismului exagerat” (de exemplu) drept boală mintală părea un lucru absolut logic. Și fără riscul de a păcătui foarte tare prin juxtapunere, chiar Gorbaciov ar fi trecut într-un atare context interpretativ drept schizofrenic (eventual suferind de „maladiile” glasnost și perestroika)… Într-adevăr, pentru acești psihiatri sovietici, a renunța de bunăvoie la carieră, familie, fericire (oricum ar fi fost înțeleasă ea în epocă), era în mod cert semnul unui dezechilibru interior profund. Decizia de la începutul anilor ’50 de a oferi monopolul asupra psihiatriei școlii pavloviene a profesorului Snezhnevsky a limpezit foarte tare apele disciplinei. Mulți îl privesc astăzi ca pe un fel de doctor Faust care și-a vândut sufletul Diavolului pentru a-și putea vedea nestingherit de opera științifică. Probabil că nu era un ideolog pur-sânge, dar prin complicitate cu sistemul politico-represiv a facilitat unul dintre cele mai insidioase experimente asupra minții umane. Interacțiunea dintre factorul politic (represiv) și cel medical a fost cu siguranță foarte sinuoasă, nuanțată, complexă. Cedările și rezistențele sunt încă greu de stabilit, la fel și vinovățiile individuale. Avem totuși sistemul psihiatriei politice în ansamblul său și care, DA: este reprobabil într-o măsură deloc dubitativă! Dar avem și poveștile de viață, luate în parte, fascinante chiar și atunci când ne parvin în toată nefericirea și paradoxul lor… Nu am epuizat nimic acum, nu o voi face din lipsă de spațiu și timp, dar am ținut să marchez câteva borne și chei de interpretare pe acest subiect al contestării politice percepute ca nebunie.

Închei cu povestea „abreviată” și mai reconfortantă a unui psihiatru sovietic devenit disident tocmai pentru că a refuzat să cedeze ispitei faustice de tip Snezhnevsky. Numele său este Anatoli Koryagin, trăiește în zilele noastre într-un mic oraș din apropierea Moscovei. În a doua parte a anilor ’70, el a făcut parte dintr-o comisie care investiga utilizarea psihiatriei în scopuri politice, a examinat împreună cu alți colegi câteva zeci de disidenți și a decis că aceștia erau perfect normali din punct de vedere clinic. S-a lansat apoi în campanii care cereau eliberarea tuturor acestora și a fost în cele din urmă arestat și condamnat la ani buni de muncă forțată pentru activități „anti-sovietice” (mai multe din rapoartele sale ajunseseră în media occidentale). În timpul detenției a continuat să lupte cu arme limitate (greva foamei, scrisori strecurate cumva în străinătate, etc.), în vreme ce Asociația Americană de Psihiatrie și Asociația Mondială de Psihiatrie l-au numit, în absență, membru onorific (alte asociații similare i-au cerut chiar lui Iuri Andropov, în scris, eliberarea sa imediată: http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1546518/pdf/bmjcred00537-0065b.pdf). Eliberat în 1987, Koryagin a emigrat în Elveția (aidoma lui Ion Vianu), dar a revenit în Rusia câțiva ani mai târziu (1995). Redau aici, în încheiere, un scurt fragment al doctorului Anatoli Koryagin, care descrie cu exactitatea dată de propria experiență profesională în timpuri de presiune politică, ceea ce s-a petrecut: „La începutul anilor ’60, lucrând ca tânăr psihiatru în Siberia, am cunoscut personal tipul de presiune exercitată asupra doctorilor de către KGB, de către procuratură și de către ofițerii Ministerului de Interne. Avocații și ofițerii ministerului au încercat să mă convingă de multe ori asupra naturii bolii psihiatrice de care pasămite suferea o persoană sau alta—iar eu eram un psihiatru! M-au asigurat că a face o examinare psihiatrică unei asemenea persoane era o formalitate uniformă din punctul lor de vedere. În fiecare caz, pentru a nu deveni o parte obedientă a organizațiilor oficiale, a trebuit să refuz categoric a emite judecăți individuale și am cerut ca acești oameni «bolnavi mintal» să fie examinați de o comisie medicală sau de către o comisie medico-legală… Mulți au cedat acestei presiuni… iar oamenii au continuat să fie plasați în spitale de psihiatrie fără o examinare medico-legală adecvată.”

Voi reveni cel mai probabil, în texte viitoare, asupra unor biografii semnificative din specia disidenților sovietici.

Articol aparut pe site-ul LaPunkt.ro

Distribuie acest articol

16 COMENTARII

  1. @ Marius Stan.
    Am citit cu mult interes atat articolul dvs. anterior („Cei 7 magnifici. Inceputurile disidentei in URSS”), cat si pe acesta. La cel anterior am postat chiar azi un comentariu, pe care insa il reiau si aici, cu rugamintea de a-mi clarifica asectele respective:
    „Spuneti ca mesajul disidentilor era “direct si profund anti-leninist”.
    Daca prin aceasta se intelege “anticomunist”, am probleme de intelegere a fenomenului disidentei. Din ceea ce am citit de-a-lungul timpului, eu intelesesem ca formal, disidentii, dimpotriva, faceau trimitere la ideile/principiile “umanitare” ale comunismului, la prevederile statutului partidului, cerand respectarea intocmai a acestora. Daca s-ar fi pronuntat clar impotriva sistemului, a regimului, ar fi intrat sub incidenta acelor articole din Codul Penal care sanctionau sever actiunile antipartinice/antistatale. Un detinut dintre cei eliberati in decembrie 1989 imi relata ca un coleg de celula care se pronuntase impotriva lui Ceausescu, a fost pacalit de anchetatori sa declare ca, de fapt, el nu are nimic impotriva lui Ceausescu, ci impotriva comunismului; astfel, a putut fi condamnat. Daca nu ma insel, disidentul Dan Petrescu se pronuntase impotriva realegerii lui Ceausescu la nu stiu care congres si nu a putut fi condamnat, deoarece opinia lui nu contrazicea statutul PCR. Tot daca nu ma insel, si ceilalti disidenti cunoscuti (Doina Cornea etc) criticau poitica personala a lui Ceausescu, nu comunismul si drept urmare nu au fost condamnati penal. Iar cei 6 semnatari ai scrisorii celebre (Brucan etc) cu atat mai putin erau impotriva comunismului, ba, dimpotriva, il criticau pe NC pentru derapaje de la principiile comunismului. La fel interventia lui Parvulescu la acel congres al PCR. L-am intrebat odata pe Brucan daca actiunea lor era contra lui NC dinspre dreapta sau dinspre stanga, insistand sa nu ocoleasca raspunsul; raspunsul lui: dinspre pozitia democratiei (presupun ca se referea la “democratia de partid”)
    Masurile nu puteu fi deci juridice, ci doar administrative (lasarea lor fara un loc de munca, amenintari telefonice, hartuiri pe strada etc).
    Cele de mai sus nu ascund nimic subvesiv din partea mea ci doar dorinta de a ma lamuri asupra problemei. Va multumasc anticipat pentru clarificare.
    Inca ceva: imi amintesc faptul ca Hrusciov declarase la un congres al PCUS ca, din moment ce Socialismul a invins definitiv, numai nebunii mai pot contesta sistemul, dupa care au inceput internarile in spitalele de psihiatrie”.

    • E foarte simplu. Intr-adevar, anumite clarificari terminologice se impun mereu, doar ca pe astfel de platforme notele de subsol incarca inutil textul. Plus ca art. se adreseaza unui public larg, nu specialistilor. Va scriu aici, ca tot mi-ati oferit ocazia, cam in ce sens am utilizat termenul: am folosit „disidenta” pentru a ma referi in general (!!!) la anumite expresii ale criticii neoficiale (deci neautorizate de catre regim) la adresa politicilor publice comuniste! Veti fi apoi poate suficient de ingaduitor incat sa admiteti ca tema textului nu viza aceste nuante terminologice, ci un fenomen general si o morala atasata. Dar sa continuam in cheia dvs… Exista, desigur, distinctii importante intre „opozant” si „disident”, nu le-am inventat eu, dar le stiu. Daca vreti, intre Havel (contestand regimul in sine) si Iliescu (contestand doar conducerea partidului). Oamenii din textele semnalate aici contestau intreg sistemul si vizau o inlocuire a lui, chiar daca eu i-am numit „disidenti” (am explicat deja din ce ratiuni am facut-o)! Cam in acest sens sunt cei „7 magnifici” anti-leninisti.
      Cred ca disputa terminologica (ea exista, e reala, nu neg) e pana la urma doar o minuscula gaselnita intelectuala, nu duce practic nicaieri. Va sugerez asadar sa apreciati oamenii de la caz la caz. Sa spuneti de pilda ca Doina Cornea nu critica regimul comunist, ci doar politica personala a lui Ceausescu mi se pare o eroare (e ca si cum ati pune semn de egalitate intre dansa si Ion Iliescu). Dumneaei sau Vasile Paraschiv (pentru a ramane doar la aceste doua exemple) s-au opus cu siguranta regimului si nu doar anumitor aspecte ale acestuia. Cat despre Brucan, cred ca presupuneti bine in acea paranteza, sa nu ne iluzionam asupra unor personaje care pur si simplu nu si-au gasit locul in schema politica a momentului… La fel, distinctia asta terminologica nu ne ajuta deloc nici atunci cand vorbim de Goma. Ce vi se pare a fi fost mai degraba, disident sau opozant? (tinand cont si de adeziunea sa la partid pe valul de entuziasm nascut din 1968). Haideti sa-l privim ca pe un adversar autentic al regimului in ansamblul sau si sa nu ne cramponam de mici mize semantice. Repet: de la caz la caz!!!
      In concluzie: in logica in care am construit eu textul (una ce NU tine cont de distinctia „disident”/”opozant”, e asumata treaba!) comentariul dvs. isi pierde intensitatea. In logica in care ati citit dvs. textul, ati primit deja raspunsul. Suntem intelesi. Multumesc pt interventie

      • Va multumesc si eu. Simteam nevoia unor astfel de clarificari, ce-i drept, tinand mai mult de semantica.
        In privinta numelor consacrate si des mentionate ale unor disidenti/oposanti romani din anii 70-80, mentin totusi opinia ca au avut grija sa nu se pronunte direct, expres, clar impotriva comunismului ca sistem, tocmai pentru a nu putea fi incadrati in articolele incriminatoare ale Codului Penal. E adevarat, in fapt o critica adresata liderului partidului, mai ales in perioada de cult exacerbat al personalitatii, echivala cu una adresata insusi sistemului, dar juridic nu puteau fi condamnati si nici nu au fost. (Cu exceptia celor carora li se inventau alte infractiuni de drept comun sau erau internati in spitale de psihiatrie, in realitate fiind vorba de condamnari politice).

  2. Excelent articol.
    Medicina ca si multe alte domenii are un trecut istoric extrem de negru si continua sa reprezinte un pericol social si uman real. Chiar daca Hipocrate a fost un vizionar ce a revolutionat procticarea medicala prin introducerea unor valori si a unor norme de baza, dea lungul evolutie medicine a aparut necesitatea imbunatatirii si a complementarii acestui cod medical. Ororile comise de medicii si de medicina politica e numai un capitol negru din istoria macabra a acestei institutii sociale.
    Numai vigilenta continua si instituirea legislatiilor normative medicale precum si a institutiilor independente de control medical pot da cetateanului un grad de comfort ce nu numai ca e la mina medicului ce are acces nelimitat la viata privata si propriuzisa a cetateanului dar si ca uneori medicul e salariat si membru al apartaului de stat.
    Nimeni nu poate pune la indoiala contributia enorma a medicinei asupra calitatii vietii umane si a longevitatii dar nu putem sa ignoram trecutul negru, dezastrele medicale prezente si propensitatea la rau a medicine si a medicilor.

  3. interesant articolul (gresit in partea in care echivaleaza, chiar si partial, disidentii din urss cu teroristii islamisti de la guantanamo), fascinant subiectul.

    Iata un exemplu contemporan, romanesc, in care adversarii ideologici sunt catalogati drept suferinzi de o forma de boala mintala, o ‘patologie netratata’, (plus demonizati) chiar de autor ca unic argument intr-o dezbatere ce nu se doreste sa existe, pt ca nu exista argumente http://www.militiaspirituala.ro/detalii.html?tx_ttnews%5Btt_news%5D=427&cHash=b9c3a291617af1ee4f8f70b5c6438229

    nu vreau sa fiu nesuferit, Dl Peter Manu probabil se va sesiza, dar incerc sa inteleg cum pot avea aceste 2 articole total contradictorii, unul condamna ceea ce transmite celelalt, acelasi autor. Eu am o explicatie, dar vreau sa mi-o testez.

    • Excelente observatii . De fapt, subiectul in sine , la fel ca si situatia creata , ar merita o atentie speciala si ar trebui dezvoltat. Pe de alta parte, cred ca si dvs ati intuit de la inceput ca domnul Marius Stan , si din motive obiective, nu va reactiona la aceste interpelari.

      Ca si in cazul articolului precedent pe aceeasi tema, este de mentionat ca acest tip de articol ar fi fost vital sa apara in anii `90 , dar atunci ziarele aveau un embargo asupra acestor subiecte , iar psihiatrii si psihologii aveau alte prioritati ( ca si acum de altfel) . Singurii care au avut atunci dreptul sa publice in ziare articole care atingeau acest subiect ( e adevarat, scriind elucubratii ) erau autorii gen Pavel Corut care scria inca de atunci prin ziarul Express cum era „atacat parapsihologic” de catre …securisti. Dar , foarte interesant, embargo-ul s-a mentinut in ziarele centrale si dupa aceea dovada certa fiind absenta articolelor pe aceste teme tabu .

      Am avut o asemenea experienta in 2005 cu ziarul „Ziua”. Initial am vrut sa public un articol despre „Zonele obscure ale psihologiei” (care ar fi trebuit urmat de unul special despre „Mediatia Transcendenta” la care am participat in calitate de student ) in filiala locala a ziarului „Ziua” din Constanta. Cristina Hurdubaia, redactorul sef de atunci a vrut sa-l publice imediat , dar entuziasmata de articol a zis ca il trimite la Bucuresti pentru ca merita sa apara in editia centrala. De acolo articolul a ajuns la Miruna Munteanu care a vrut sa-l publice , dar la rubrica „Dosare ultrasecrete” ( !) pe motivul ca aminteste si ceva despre „Meditatia Transcendentala” . In final , dupa amanari, mi-a fost transmis din redactie si raspunsul ziaristei Miruna Munteanu . Articolul nu va pare pentru ca „nu s-a primit aprobarea pentru inca nu a venit momentul ! ” ( am redat din memorie ). Articolul a fost publicat totusi de catre Liviu Antonesei dar in ziarul „Timpul” din Iasi ( http://www.timpul.ro/magazines/41.pdf ) si de catre domnul Lucian Hetco in Germania (http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Zonele%20obscure%20ale%20psihologiei%20de%20SS.htm )

      Probabil ca asa cum asistam in prezent la o campanie dusa impotriva tortionarilor pe aproape toate posturile TV ( inclusiv Antena 3) care si-au dat mana brusc intr-un elan patriotic de deconspirare si pedepsire a acestora , dar ” cu Securitatea pre Securitate calcand ” cum a scris recent Andrei Plesu (http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-15323167-securitatea-securitate-calcand-andrei-plesu-despre-cazul-visinescu-nu-numai.htm ) , vom asista , in sfarsit, si la o abordare a unor teme tabu din psihiatrie si psihologie pentru ca, dupa mai bine de doua decenii , ” a venit si momentul si aprobarea „.

      • Dl SS spune ca aceste lucruri trebuiau publicate in anii ’90. Mentionez ca sunt nascut in 1982 (corect sau nu?). In anii mei de maturitate am coordonat, impreuna cu colegii mei, Mihai Burcea si Mihail Bumbes, doua volume din Dictionarul ofiterilor si angajatilor civili ai Directiei Generale a Penitenciarelor, la Polirom (vol. 1 – 2009, vol. 2 – 2011). Am scris articolul „Cei sapte magnifici”, aici, pe Contribs, la aniversarea a 45 de ani de la demonstratia din Moscova care a marcat debutul miscarii pentru drepturile omului in URSS. Nu am facut-o cu voie de la nimeni si nici in „misiune”. Mesajul postat de dl doctor Ion Vianu m-a incurajat sa merg mai departe. Imi asum aici aceasta culpa :) Il invit pe dl Simion sa scrie el insusi articole pe acest subiect. Cu cat mai multe analize, cu atat mai bine. Sunt sigur ca va fi de acord ca aceasta e atitudinea fireasca.

        • Domnule Marius Stan,

          O regula elementara de respect este aceea ca nu prescurtam numele unei persoane dar daca tot ati dorit sa o faceti in cazul meu , corect ar fi fost „S.S.” nu „SS” pentru ca sigur intuiti diferenta :)).
          Pe de alta parte, remarca despre anii `90, in mod evident nu va viza pe dvs ci tema in sine a articolului si profesionistii domeniului clinic ( respectiv psihiatrii si /sau psihologi care au avut tangenta cu aceasta problema ) dar care , cum ati remarcat si dvs, evita si acum subiectul .
          In ceea ce priveste remarca profesorului Vianu (o citez : „ citit amintit-va, daca nu stiati, aflati…”) puteti sa o considerati si o incurajare . In privinta articolelor despre acest subiect tabu la noi , probabil ca dupa deschiderea unor arhive vom afla si adevarul .
          Deocamdata la noi putem intalni altceva , respectiv moda „diagnosticelor psihiatrice” in spatiul public .
          Cu ceva timp in urma ( 2009 ) , Herta Muller, laureata premiumului Nobel pentru literatura a fost insultata in cel mai josnic mod . Radu Tinu, fostul ofiter de securitate care a recunoscut ca a urmarit-o pe Herta Muller, a spus ca scriitoarea „sufera de psihoza si nu are contact cu realitatea” ( The Guardian)
          http://www.zf.ro/zf-24/the-guardian-ofiterul-de-securitate-care-o-urmarea-pe-herta-muller-afirma-despre-aceasta-ca-avea-o-psihoza-5135766/
          Am scris despre acest subiect in 2009 (http://sergiusimion.blogspot.ro/2009/11/securitatea-redivivus.html ) si , din cate stiu , nici o personalitate publica , nici un lider de opinie ,etc. nu a luat atitudine oficiala in acest caz.
          Mai mult dcat atat, moda „ diagnosticelor ” s-a extins treptat in spatiul public dovada si maniera „glumeata” in care ati scris dvs despre un ziarist (http://www.militiaspirituala.ro/detalii.html?tx_ttnews%5Btt_news%5D=427&cHash=b9c3a291617af1ee4f8f70b5c6438229 ) , maniera pe care ulterior o denumiti drept „pamflet”desi , ca sa ne pastram simtul umorului cum ziceti dvs , exact la fel erau prezentate si articolele aparute in anii `90 prin „Romania Mare” publicatie pe care o invocati chiar in articolul dvs.
          Pe de alta parte, si ca sa dam Cezarului ce este al Cezarului , aceasta maniera a „etichetarii” este incurajata de fapt chiar de catre unii psihologi, dovada fiind un dialog halucinant intre Vlad Mixich si Hanibal Dumitrascu ( http://www.hotnews.ro/stiri-esential-12095714-psihologul-hanibal-codul-deontologic.htm ) .

    • Eu nu sunt statul comunist roman, sovietic, chinez, cubanez etc si o simpla opinie pamfletara nu cred ca-l va trimite pe dl Bot intr-un azil de psihiatrie. Sa pastram totusi simtul proportiilor, daca nu putem sa-l pastram pe acela al umorului :)
      Suntem doi cetateni liberi intr-un schimb de replici. Atat si nimic mai mult. Detest punerile pe acelasi plan, echivalentele fortate, analogiile fara temei, procesele de intentie, dar vad ca sunt foarte la moda…

      • se putea scrie cu umor despre articolul lui Malin Bot, de pe pozitii contrare, nu a fost cazul. evident ca art. nu il va trimite in spitalul de psihiatrie, semnalam doar ” punerile pe acelasi plan, echivalentele fortate, analogiile fara temei, procesele de intentie”. si am mai remarcat o contradictie intre cele doua articole, chestie care transcede, pot sa spun, problema conflictului cu Malin Bot.

        • O sa va rog sa lasati pe altii sa judece toate aceste lucruri, dvs. pareti prea implicat emotional intr-o chestiune care va depaseste. Mutati aici o discutie aberanta pentru ca ati fost evacuat de pe alte forumuri. Si este pacat! Iar cand veti invata ca „transcede” se scrie de fapt „transcende”, atunci voi considera ca sunteti un troll instruit si voi purta un dialog cu dvs. Pana una alta, sa auzim de bine…

          • Marius – nu-ti fa probleme. Scrie ca scrii bine – enervezi pe cine trebuie si informezi pe multi care nu au trait acele vremuri. Nu-i putin.

            Poate sapi in „psihiatria” romaneasca – tocmai citeam intr-o revista internationala din anii 80 despre protestele internationale la asemenea proceduri in URSS si … Romania. Vezi sugestia cu Poiana Mare.

            Cheers.

            • Multumesc pentru sfat/ comentariu, o sa reflectez.
              E pacat totusi cand anumite comentarii nu aduc nimic in plus textelor… cam atat.
              Dar e ok, e loc pentru toti sub soare… Sa ne auzim cu bine si la subiect

              Best!
              MS

  4. Faceti investigatii la spitalul din Poiana Mare, jud. Dolj. Acolo au fost internati multi contesatari ai regimului comunist.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marius Stan
Marius Stan
Politolog și fotojurnalist pentru Radio Europa Liberă.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro