Divertismentul, cronicarii, criticii…

Criticii de teatru de modă veche nu sunt nicidecum fanii comediei bulevardiere. Ai vodevilului. Două ar fi, după părerea mea, motivele.

Mai întâi, cei mai mulți dintre ei s-au format în anii ’80 ai secolului trecut, recunoscut sau nu în ceea ce în critică a fost epoca Silvestru. Or, Valentin Silvestru a fost, chiar dacă maica stareță a Teatrologiei clujene se tot opintește să ne convingă că lucrurile ar fi stat altfel, un mare critic și un important constructor. Însă ca orice om avea și el idiosincraziile proprii. Nu admitea nici vodevilul, nici actorii regizori. Nu-i vorbă. Timpurile acelea îi și furnizau destule argumente. Autofinanțarea impusă draconic de comunismul în stare de putrefacție a făcut ca Teatrele să monteze excesiv astfel de piese, să o facă cel mai adesea repede și prost, iar regiile erau asumate, în marea lor majoritate, de actori cu un plus de vizibilitate. Decorurile erau făcute din existent, repetițiile începeau joi, iar premiera se dădea sâmbătă. Cel mai târziu duminică.

Am numit astfel și cel de-al doilea motiv al sus-numitei reticențe. Degeaba, teoreticieni de mare clasă ai teatrului absurdului au demonstrat că ceva din construcția vodevilului se găsește în, bunăoară, literatura dramatică a lui Ionesco. În mai tot ceea ce înseamnă noul teatru. Criticii noștri au rămas pe vechile poziții. Și chiar dacă li se întâmpla ca în sală să râdă, în cronică se arătau reci, severi. Citau din Brecht, din Tudor Vianu și rosteau verdictul. E un fleac, o bagatelă, e teatru culinar. Nu avem de-a face decât cu  ceea ce Brecht numea plăceri sărace. Recunosc, am comis și eu însumi toate aceste păcate. Am comis, însă- slavă Domnului!-boala mi-a trecut.

Criticii mai nou veniți în breaslă ignoră pur și simplu genul, nu-i vorbă, mulți dintre ei ignoră chiar regulile elementare ale profesiei, clamează pe un ton superior până și moartea teatrului de artă că așa au fost ei învățați de maeștrii lor de la Teatrologie, pun la zid tot ceea ce nu înseamnă teatru social. Teatru militant. Teatru politic corect. Acela cu juste proporții dintre masculin și feminin.

Când a montat Crima din strada Lourcine la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca ca și la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, marele regizor Vlad Mugur a demonstrat că lucrurile stau cu totul altfel. Cam același lucru l-a făcut și Victor-Ioan Frunză în spectacolul Colivia cu nebune pus în scenă în 2018 la Teatrul bucureștean Metropolis.  Nu era rău deloc nici spectacolul cu aceeași piesă înscenat prin 1992 la Teatrul de Comedie din București. Regizorul Valeriu Moisescu se baza pe imensul talent al excelentului Cornel Vulpe, distribuit într-unul dintre rolurile principale.

Defel rea nu e nici montarea de la Teatrul Regina Maria din Oradea, propusă de Daniel Vulcu în chip de regizor. Spectacolul e dinamic, viu, e colorat. Colorat la propriu și la figurat. Au avut grijă de asta și Răzvan Chendrean, autorul decorurilor, și Oana Cernea, semnatara costumelor. Montarea se bazează, și bine face, pe binecunoscutul apetit pentru travesti al lui Richard Balint și pe virtuțile de actor comic ale lui Răzvan Vicoveanu. E foarte bun, are o anume eleganță, una atât cât trebuie Ciprian Ciuciu care, iată, în sfârșit, primește un rol mai consistent. Pe care îl merită pe deplin. Stârnește –et pour cause- entuziasmul necondiționat al publicului George Dometi.

E clar, s-a lucrat atent, aș spune chiar minuțios și lucrul acesta e vizibil și în felul în care au fost rezolvate rolurile secundare. Atrag, așadar, atenția toți componenții distribuției. Se vede de la o poștă că lui Eugen Neag, lui Sebastian Lupu, lui David Constantinescu, lui Alexandru Rusu, Corinei Cernea și Georgiei Căprărin le place să se afle pe scenă. Poate că ar mai fi fost puțin de lucru la capitolul dinamismul dansurilor. La unele secvențe de cabaret parcă ceva nu merge. Parcă ceva e prea încet. Însă când mulți, foarte mulți spectatori nu se sfiesc  să cânte în scena de final, însoțindu-și vocile cu cele ale actorilor deja numiți ca și cu acelea ale Carinei Bunea, Adelei Lazăr, Alinei Leonte, Mirelei Niță-Lupu, Ioanei-Maria Repciuc și ale noilor veniți în trupă- Tudor Manea, Cosmin Petruț, Paul Tripon- ce îi mai rămâne criticului de făcut? Decât să spună că a avut și el parte de trei ore de divertisment de bună calitate.   

Teatrul Regina Maria din Oradea

COLIVIA NEBUNELOR de Jean Poiret

Traducerea: Alexandru Dobrescu

Regia: Daniel Vulcu

Decor: Răzvan Chendrean

Costume:  Oana Cernea

Coregrafia: Dimény Levente și Nadine Törteli

Cu: Răzvan Vicoveanu (Georges), Richard Balint (Jeannot), Eugen Neag (Mercedes), George Dometi (Iura), Sebastian Lupu (Jurnalistul), Ciprian Ciuciu (Laurent), David Constantinescu (Măcelarul), Alexandru Rusu (Domnul Dienlafoi), Corina Cernea (Doamna Dienlafoi), Georgia Căprărin (Muriel) și Carina Bunea, Adela Lazăr, Alina Leonte, Mirela Niță-Lupu, Ioana-Maria Repciuc, Cosmin Petruț, Paul Tripon (artiștii Cabaretului)

P.S. Observ că numitul Stănilă Ion perseverează în a trimite comentarii insultătoare. indiciu clar că are și domnia-sa nevoie de o colivie.