miercuri, octombrie 27, 2021

Doar atât ne-a fost norocul ?

La împlinirea a 100 de ani de când există România Mare, cred că am fi fost datori nu doar să organizăm întruniri festive, serate, simpozioane aniversare cel mai adesea triumfaliste, ci să ne întrebăm deopotrivă cât și cum am fost în stare să valorificăm dintre oportunitățile oferite de Unirea de la 1 Decembrie 1918.
Era, cred, necesară o autentică, nu întotdeauna și agreabilă privire în oglindă nu doar pentru a ne întreba retoric dacă România este sau nu cea mai frumoasă și împlinită țară din Europa. Era mai important să mergem mai departe decât să constatăm, și aceasta numai în clipele marcate de un plus de luciditate, că cea mai mare realizare a României centenare este că ea continuă să existe ca atare. Nu ca la 1 ianuarie 1919, de pildă, ci măcar așa cum i-a fost dat să rămână după încheierea celei de-a doua mari confligrații mondiale și după trecerea în registre şi catastife sacrosancte a socotelilor finale, pentru noi nu tocmai foarte generoase.
Era, socotesc, un pic mai profitabil nu numai să ne limităm la repetarea celebrei ziceri a lui Petre Carp, zicere referitoare la norocul care ar fi marcat mai întotdeauna destinul țării noastre. Un noroc care a suplinit adesea ceea ce nu s-au prea învrednicit să facă oamenii. Din neștiință, naivitate, nevrere, lene sau în numele acelei săvârșiri fără desăvârșire despre care scria încă din 1907 Dumitru Drăghicescu ori al lui „merge și așa” diagnosticat de poeta Ana Blandiana, mult mai aproape de zilele noastre.
Chiar să fi avut noroc România de la 1 Decembrie 1918 încoace? O analiză cât de cât serioasă mi se pare că ar contrazice iarăși o viziune din cale afară de optimistă. Nici perspectiva liniștitoare nu dă, la urma urmei, prea multe motive de satisfacție. Cei 20 de ani de interbelic au oferit țării șansa dezvoltării, a creației, lucrurile au fost preponderent pozitive sau măcar promițătoare. Spun asta, chiar dacă nu mă număr printre aceia care apreciază că respectiva perioadă ar fi fost una a absolutului împlinirii, a pământului mioritic devenit loc de manifestare ori sinonim al Raiului.
Clasa politică nu a fost una chiar fără prihană, oamenii de stat autentici s-au amestecat cu profitorii, s-au comis greșeli impardonabile (de pildă în privința Basarabiei), regele Carol al II lea nu a fost neapărat un demon care a strivit îngeri, aceștia prea adesea s-au asociat cu Suveranul în multe dintre greșelile comise de acestea, cu voie sau, pur și simplu, din lipsă de autentică statură politică. Nu-i vorbă, și la capitolul angeologie națională am făcut economie ori, din contră, am căzut pradă tendinței de mistificare ulterioară, desigur explicabilă într-o oarecare măsură și prin răul care a urmat odată cu începerea comunizării țării.
O operațiune căreia ne-am opus o vreme (au făcut-o partizanii din munți, aceia cărora un nemernic peltic, așa cum este grobianul pesedist Șerban Nicolae, a avut ticăloșia de a le insulta în urmă cu câteva luni memoria, iar replicile care i-au fost date ipochimenului mi s-au părut destul de slabe, la fel ca cele date lui Traian Băsescu care a debitat verzi și uscate cu referire la Regele Mihai), apoi am cam acceptat coabitarea contra unor avantaje de moment, așa cum a demonstrat în recenta sa carte (De la Dacia Antică la Marea Unire. De la Marea Unire la România de azi, Editura Humanitas, București, 2018) profesorul Lucian Boia.
Iar după 22 decembrie 1989 parcă am fi fost setați să ne ratăm norocul. Prin alegeri proaste, prin neprezentări la urne, prin inacțiune, prin naivitate, adesea prin pactizarea ba cu Ion Iliescu, ba cu Liviu Nicolae Dragnea ori prin plusul de încredere acordat celor pe care i-am socotit greșit salvatori ai nației și garanți ai adevărului și cinstei. Indiferent că aceștia s-au chemat Emil Constantinescu și Traian Băsescu. La alegerile prezidențiale din noiembrie-decembrie 2014 am căzut pradă iluziei că istoria ar fi repetabilă și am văzut în dl. Klaus Werner Iohannis o reîncarnare a Regelui Carol I sau a lui Ferdinand Întregitorul. Nu a fost să fie, am avut parte doar de o ființă ezitantă care ceea ce face bine astăzi are parcă grijă să arunce în derizoriu ori să strice mâine.
La numai trei săptămâni după sărbătorirea Centenarului vom marca 29 de ani de la Revoluție. Despre care nici astăzi nu știm din surse oficiale dacă a fost cu adevărat o revoluție, o lovitură de stat, o loviluție. „Vom marca” e un fel de a zice căci și aici își spun cuvântul lehamitea, plictisul. Teama de a recunoaște că au fost și că avem în spate, mai degrabă, 29 de ani pierduți. Nu doar politic, ci și social și economic. Nu avem un proiect de țară, iată, de pildă, lansăm și relansăm ideea României educate în vreme ce la fiecare rectificare bugetară educația pierde sistematic, suntem pe an ce trece mai puțini, românii emigrează.
Până la urmă chiar și cei care critică ctitorirea Catedralei Mântuirii Neamului ar trebui să recunoască că e singurul lucru mai acătării săvârșit în 29 de ani de zisă libertate. Ajunge? Doar atât ne-a fost norocul? De răspundere sau de folosință limitată?
Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors. ro și pe blogurile adevărul.ro

Distribuie acest articol

1 COMENTARIU

  1. Sincer, textul acesta este atat de adevarat dar si rascolitor, cutremurator intr-un fel. Impresia este ca acest popor roman nu are un scop , un ideal , un proiect, o ambitie asa cum au alte natiuni. Nu se poate ca dupa 30 de ani sa ramanem tot in stadiul acesta al anilor 90. Impresia este ca acest popor parca se afla la inceputurile genezei sale, nefiind pe deplin format si conturat. Parca se afla intr-o continua geneza de 100 de ani incoace. Acest popor isi cauta inca drumul prin istorie. De aceea este si posibila situatia politica actuala, pentru ca n-are cine sa lupte si sa riposteze. Pacat de cei ce s-au sacrificat pentru noi in razboaie sau in inchisori comuniste.
    Ma intreb daca sistemul democratic occidsntal si capitalismul sunt intr-adevar compatibile cu poporul roman.
    Vom mai vedea peste alti 100 de ani.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Cine sunt adevaratii „crizatori”?

Din toata aceasta costisitoare, frustranta, murdara, dar, vai, pilduitoare tevatura, remarc cateva lucuri precise: 1. Criza a avut...

Democrație, decizie colectivă, raționalitate, știință, medicină

Mă tem că numele Nongqawuse nu e prea cunoscut. Era o fetiță din tribul Xhosa, din Africa de...

Criza de carburanţi din S.U.A. şi România din anul 1979 şi limuzinele utilizate de politicienii comunişti de la Bucureşti în perioada 1957-1979

În cursul şedinţei din 25 iulie 1979, Nicolae Ceauşescu a propus şi membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au aprobat majorarea...

Agenda ,,verde”, Europa și gazul rusesc: cronica unei crize energetice anunțate

            Dacă la sfârșitul verii s-a vorbit despre o situație tensionată, acum se vorbește deschis despre o criză energetică. Prețurile la petrol,...

Preşedintele unui stat eşuat

Preşedintele Iohannis a trecut de la plimbările cu bicicleta şi recomandările practicării terapeutice a golfului la gestionarea crizei sanitare. Ca de atâtea...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.