joi, mai 30, 2024

(Doar) prolegomene la o importantă temă

Voind, pesemne, să facă un așa-numit spirit de glumă sau, mă rog, să opereze un fel de captatio benevolentiae, Călin Ciobotari ne înștiințează în Argumentul celui mai recent op al său (O istorie a sărutului în teatru, Editura Cartea Românească Educațional, Iași, 2022) că “lucrarea de față nu își propune să învețe actorii să se sărute, ci, mai degrabă, că există o problematică a sărutului, ce merită a fi conștientizată și explorată în profunzime ”.

Nu îi vom reproșa, așadar, autorului cărții că nu le-a dat actorilor astfel de lecții, ci că a comis un abuz și o înșelătorie mari cât casa punând respectivul titlu unui volum de ceva mai mult de 320 de pagini. Volum ce conține doar patru studii consacrate temei, plus un mini-eseu cu intenții didactice despre sărut în Steaua fără nume și un fel de mini-anchetă despre dificultățile pe care au trebuit să le surmonteze actorii solicitați să dea răspunsuri în clipa în care li s-a cerut să se sărute pe scenă.

Da, e adevărat, Shakespeare și Cehov sunt două mari repere în istoria teatrului universal. La fel cum sunt și marii clasici ai Antichității, Eschil, Sofocle, Euripide și Aristofan, acesta din urmă ilustrând vivacitatea genului comic. Numai că istoria teatrului nu se limitează doar la ei. Și în scrierile altor mari dramaturgi întâlnim săruturi de toate felurile care ar merita analizate. Mai ales într-o carte ce aspiră la statutul de istorie. Doar atunci, adică în clipa în care se pătrunde mai vârtos în temă, în veritabila ei diacronie, se poate vorbi despre o autentică istorie a temei. Numai când o carte vorbește despre sărut sau absența acestuia și la Molière,și la Goldoni, și la Marivaux, și la Beaumarchais ca și la Ibsen, la Strindberg, la Camil Petrescu și nu îl expediază pe Caragiale în două sau trei fraze se poate emite pretenția că s-a studiat problematica în cauză așa cum și-a propus exegetul. În profunzime. Deocamdată nu avem decât, eventual, niște prolegomene.Mult? Puțin? Vom vedea mai la vale.

Nu doar literatura dramatică a explorat și exploatat în scopuri estetice sărutul. Au făcut-o și alte  genuri de literatură. De altminteri, Călin Ciobotari însuși își începe studiul dedicat problematicii sărutului la Shakespeare ocupându-se de o parte din poezia marelui Will. Operează o sistematizare demnă de luat în seamă. În economia capitolului dedicat lui Cehov, autorul volumului ce face obiectul acestei recenzii ne spune că Cel mai frumos sărut cehovian “îl întâlnim în proza O sărutare, scrisă în 1887”. Analiza pare să îi dea dreptate. Viabilă cred că este și observația că sărutul din această proză anunță cumva sărutul din tabloul Îndrăgostiții al lui René Magritte. Există multe, sute, poate mii de tablouri în care vedem persoane care se sărută. Există și alte domenii ale artelor vizuale în care întâlnim săruturi. Ele își au rostul a fi amintite într-o carte concentrată asupra temei sărutului mai degrabă în literatura dramatică decât în teatru doar în măsura în care există un minimum de dovezi că între respectivele arte s-a produs o anume simbioză. Or, capitolul introductiv Introducere în filematologie găsim doar aproximativ 6 modeste, șchioape pagini despre sărutul în film și câteva analize asupra unor săruturi din creațiile lui Francisco Hayez, Rodin, Munch, Toulouse-Lautrec, Constantin Brâncuși, Gustav Klimt și deja menționatul René Magritte. Excepție făcând tabloul acestuia, Amanții, în nici una dintre operele artiștilor mai sus amintiți Călin Ciobotari nu pare să identifice legături cu teatrul. Ce caută atunci aceste mini-analize (recunosc, unele dintre ele bine scrise și chiar interesante) în structura volumului ar rămâne un mister și o enigmă dacă nu am ști că autorul aspiră să îl imite pe George Banu. Așa cum în anterioara lui carte dedicată revalorizării literaturii dramatice a lui Gorki a intenționat să îl imite pe Aureliu Manea cu ale sale excepționale Spectacole imaginare Numai că la George Banu ca și la Manea totul are un schepsis. La Călin Ciobotari  mai puțin. Așa că autorul nostru nu a reușit nici atunci, nu reușește nici acum. Ceea ce nu înseamnă însă că cercetarea sa nu ar merita a fi citită.

Firește, Ciobotari scrie bine. Are talent, are condei, are știința argumentației. Asta când nu inventează cuvinte precum a împaranteza, când nu se arată ateist-științific, recurgând la vechea formulă Înaintea Erei Noastre sau nu comite dezacorduri precum în fraza “Eschil construiește un mediu și o atmosferă care, cel puțin în Danaidele, e nefavorabilă sărutului”. Așa că interesează observațiile cercetătorului referitoare la dinamica aparițiilor sărutului în marile scrieri ale clasicilor Antichității. Ciobotari observă că la Sofocle săruturile sunt ceva mai rare în vreme ce, odată cu Euripide, “putem spune că sărutul în teatru începe să fie luat în serios”. Aristofan descoperă obscenitatea sărutului. În Păsările semnatarul cărții identifică sărutul homosexual, iar în Norii  găsim ceea ce exegetul numește sărutul vulgar.

O consistentă secvență din volum este dedicată analizării sărutului în scrierile lui Shakespeare. Se preferă comentarea pieselor în ordine cronologică, se vorbește despre piese bogate sau sărace în săruturi. În ceea ce mă privește, am apreciat calitatea analizelor dedicate temei în Regele Lear sau în Antoniu și Cleopatra. Și nu doar a lor.

Indubitabil, capitolul de maxim interes al cărții este cel consacrat lui Cehov și modernității sărutului din scrierile acestuia. Se analizează cu atenție și Platonov, și Ivanov, și marile capodopere. Analizele dedicate lor sunt excelente, obervațiile referitoare la Treplev, Nina, la felul de a fi al lui Andrei Prozorov și al soției acestuia, la relația dintre Liubov Andreevna și fratele său, la exploziile hormonale din Unchiul Vanea mi se par cu totul remarcabile.

Din mini-secvența A citi scenic un sărut. Studiu de caz. Mona, Steaua fără nume aflăm până la urmă că profesorul Călin Ciobotari risipește timpul lui și al studenților discutând o falsă problemă. Aceea a posibilității transplantărilor în extrem-contemporaneitate a eroilor de extracție cehoviană ai lui Sebastian. Toate aceste încercări s-au dovedit a fi eșecuri. Așa că Ciobotari nu face decât să mimeze aici redescoperirea apei calde.

Un număr de actori, unii foarte bine cunoscuți, alții nu tocmai au fost rugați să scrie mici confesiuni despre cât de greu sau de ușor le-a fost să se sărute pe scenă. Unii o fac așa cum trebuie, scriu cu umor și autoironie, alții afișează păguboase pretenții academice.

Călin Ciobotari- O ISTORIE A SĂRUTULUI ÎN TEATRU; Editura Cartea Românească Educațional, Iași, 2022

Distribuie acest articol

3 COMENTARII

  1. Ah ,ce demonstratie despre aredelenii care nu au umor. Exemplu:
    „Voind, pesemne, să facă un așa-numit spirit de glumă sau, mă rog, să opereze un fel de captatio benevolentiae, Călin Ciobotari ne înștiințează în Argumentul celui mai recent op al său că “lucrarea de față nu își propune să învețe actorii să se sărute, ci, mai degrabă, că există o problematică a sărutului, ce merită a fi conștientizată și explorată în profunzime ”.
    Ca sa fac si eu un așa-numit spirit de glumă ma intreb daca cartea va avea o urmare caci actorii azi fac mult mai multe si mai explicite scene erotice pe ecran in afara de sarut. Ei, sa vedem atunci ce vor zice criticii!

  2. Asa e, dar dupa cum scrieti chiar Dv. , pana si autorii gresesc gramatical in carti publicate.
    Cum va citesc toate textele, m-ati convins din nou sa citesc o carte pe care o recenzati.Multumesc!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Cumpara cartea de aici

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro