Doar un remake? Nici pe departe!

Nu e riguros exactă afirmația potrivit căreia numele scriitorului austriac Thomas Bernhard, calitatea sa de autor de literatura dramatică ar fi cvasi-necunoscute în România. Sau că bibliografia reprezentării scrierilor sale destinate scenei ar fi cum nu se poate mai săracă. Ea nu se limitează nici pe departe doar la Creatorul de teatru și la Minetti, acest din urmă titlu dobândind o aură aproape mitică în primul rând datorită extraordinarului recital de actorie susținut în spectacolul de la Teatrul Mic, din stagiunea 1978/1979 (regia: Anca Ovanez -Doroșenco), de marele actor Octavian Cotescu.

Din creația lui Bernhard au mai fost jucate pe scenele noastre Immanuel Kant la Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara (regia: Alexandru Colpacci), Puterea obișnuinței (Teatrul Sică Alexandrescu din Brașov, regia: Claudiu Goga),  Satisfucktion (Teatrul Foarte Mic din București, regia: Theo Herghelegiu), Societatea de vănătoare (Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, regia: Dragoș Galgoțiu), Înaintea pensionării (Teatrul Național Mihai Eminescu  din Timișoara, regia: Christian Papke). Și nu am pretenția că lista de mai sus ar fi absolut completă. Că nu toate spectacolele din listă au fost evenimente e cu totul altă poveste. Bernhard nu este nicidecum un dramaturg comod și nici nu și-a dorit să fie astfel. Reamintesc că însăși o ediție a Festivalului Național de Teatru, de pe vremea în care curatori erau critici autentici iar FNT încă însemna un eveniment și nu o bizară colecție de momente și schițe care vor să sprijine câte ceva, pe cineva, sau  chiar propriile interese,  însă în nici un caz nu neapărat valoarea, a fost centrată pe ideea relației dintre felul în care au înțeles scrisul pentru teatru Ibsen, Strindberg și Bernhard.

Creatorul de teatru este o piesă despre histrion. Despre amestecul dintre comic, grotesc și tragic din viața și gândirea celui ce face teatru. Despre histrionul ajuns la final de carieră. În a cărui minte se amestecă și succesele de odinioară, și considerațiile estetice asupra profesiei și cele asupra istoriei. Și memoria culturală, și amintirea dezastrelor istoriei. Și melancolia, și revolta specifice intelectualului nemulțumit de societatea în care trăiește. Sentimente acute despre care au scris Wolf Lepenies și, la noi, Andrei Pleșu. Că doar nu degeaba a spus odinioară Shakespeare că actorul înseamnă cronica vie și prescurtată a timpurilor și vremii.

Creatorul de teatru este o piesă despre histrionul  ce urăște rigorile și limitările teatrului de stat și care e silit să își câștige existența, să își consume ultimii ani ai carierei jucând nicidecum în marile orașe și pe scenele marilor teatre, ci în orășele și comune, așa cum este și anonimul Utzbach. O biată așezare cu ceva mai mult de 250 de locuitori. Aici ajunge mica trupă a actorului Bruscon. El, soția lui, fiul și fiica ar urma să joace într-un biet han, acolo unde supa de tăieței este o certitudine, tot la fel cum este și ziua în care se face sângeretele, la fel cum este și limitarea gândirii hangiului,  un spectacol intitulat Roata istoriei. Ale cărui personaje sunt Klemens von Metternich, Hitler, Stalin, Churchill, Marie Curie. Utzbach pare el însuși încremenit în istorie. costumele alese în spectacolul de la TNB  de Gabi Albu pentru soția și fiica hangiului sugerează asta. La fel cum încă fascinată de mitul lui Hitler i s-a părut lui Thomas Bernhard a fi întreaga Austrie. Care nu ar fi fost chiar așa de îngrozită de Anschluss precum o știm din alte scrieri.

Creatorul de teatru este ceea ce aș numi un jurnal de repetiție. O repetiție în vederea unei reprezentații ce nu va mai avea loc. În cursul acestei repetiții se revelă și megalomanul, și auto-asumat certărețul, și gânditorul despre teatru, și filosoful istoriei, și demascatorul și disprețuitorul burgheziei pe nume Bruscon. În care mulți comentatori au văzut un alter-ego al lui Thomas Bernhard însuși.  Bruscon este un actor odinioară fără îndoială bun (se vede asta din indicațiile regizorale pe care le dă celorlaltor componenți ai trupei), poate chiar un geniu, dar care, odată ajuns la vârsta senectuții, nu se luptă doar cu boala, cu neputințele trupului, cu sărăcia (Bruscon pare rufos chiar și atunci când e costumat în Napoleon), ci și cu teama de a mai apărea pe scenă. Teamă mascată în condițiile puse pentru a juca ca și în considerațiile deloc amabile la adresa colegilor de trupă, nimeni alții decât membri ai familiei sale. Teamă ce se dizolvă în râsul mustind de satisfacție că focul care a mistuit casa preotului a dus la dezertarea publicului și anularea reprezentației.

Creatorul de teatru de la TNB este, indubitabil, un remake. Înseamnă refacerea unui spectacol de acum mai bine de 20 de ani, unul dintre primele din istoria Teatrului ACT. În rolul lui Bruscon evoluează același Marcel Iureș, devenit parcă și mai credibil, mai autentic, mai înțelept, mai rafinat în rol odată cu trecerea timpului. Marcel Iureș toarnă în paradigma Actorului capricii, revolte, auto-supraevaluări, citate, reflecții și mai ales temeri și spaime ale celui care vrea ori este condamnat să facă acesastă profesie. Se mai adaugă teama iminentului eșec, spaima iminenței morții.

Creatorul de teatru e un remake, însă nu este nici pe departe un copy-paste. Nu e ceva ce repetă, ci e ceva ce re-creează. Spațiul este cu totul altul și o știm că teatrul înseamnă spațiu și arta îmblânzirii și a luării în posesie a acestuia. Iar decorul creat de deja menționata Gabi Albu este exact ceea ce trebuie. O masă, câteva scaune, o perdea de catifea ân loc de cortină. Ca semn al despărțirii dintre lumea artiștilor și cea a plebei. Partenerii lui Marcel Iureș sunt și ei cu totul alții decât cei din versiunea din anul 2001. Cu toții intră așa cum se cuvine în relație sau joacă non-relația, atunci când situația dramatică impune asta.  Rolurile lor sunt cele mai multe aproape fără text, sunt majoritar făcute din tăceri (și există în spectacole câteva considerații despre tăceri făcute de Bruscon). De ceva mai multe vorbe au parte Lucian Iftime, care îl joacă excelent pe fiul numit Feruccio, așa ca în commedia dell’arte, un fel de Arlechino, la un moment dat într-un costum ce îl parodiază pe cel fascist , și Alexandru Bindea. Un hangiu asemenea unui mecanism cu cheie. Ana Ciontea joacă cu totul remarcabil ceea ce același Bruscon numește teatru astmatic, pozează în grande dame a scenei, iar Alexandra Sălceanu, Afrodita Androne și Victoria Dicu sunt asemenea acompaniatoarelor din romanul celebru al Ninei Berberova. Personaje secundare, însă fără de care nu se poate.     

Teatrul Național I.L. Caragiale din București

CREATORUL DE TEATRU de Thomas Bernhard

Traducerea din limba engleză: Alexandru Dabija

Regia: Alexandru Dabija

Scenografia: Oana Albu

Cu: Marcel Iureș (Bruscon), Alexandru Bindea (Hangiul), Ana Ciontea (Doamna Bruscon), Alexandra Sălceanu (Sara),Lucian Iftime (Feruccio), Afrodita Androne (Soția hangiului), Victoria Dicu (Erna)