Conform adresei Ministerului Educației cu Nr. 7704/02.04.2024 se dorește clarificarea sporului de doctorat din sistemul preuniversitar de învățământ, spor ,,în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, care se acordă lunar numai dacă [profesorul] își desfășoară activitatea în domeniul pentru care deține titlul și dacă are prevăzute în fișa postului un set de atribuții obiective și cuantificabile care să permită verificarea lunară a modului în care activitatea acestuia este valorificată în mod suplimentar”. Parlamentul a dezbătut fals și fără efect această chestiune când vorbim de doar 5-600 de lei pe lună, la nivelul salariului minim net din anii 2017-2018, fără indicele de inflație adiacent și creșterea salariului minim real, care au suferit modificări simțitoare în ultima perioadă. În anul 2024 se încearcă fără miză, dar cu emfază, rezolvarea unei probleme ivite acum două decenii, care a prins contur, a explodat după 2010 și s-a accelerat în forme maligne până în prezent. În ce constă patologia instituțională tipic românească prezentată de doctorate? Pentru înțelegerea acestei inexorabile boli se cuvine a merge înapoi în trecutul apropiat.
Doctoratul ca privilegiu funcționăresc
Până la tăierile bugetare de tristă amintire din 2010, când austeritatea lovise din plin România, iar guvernul Boc-Băsescu aplica directivele FMI cu mânie proletară, doctorii în diferite științe primeau 15% din salariu sub formă de spor. Într-o societate echilibrată și cât de cât normală în privința funcționării aparatului său de stat, doctorii în științe se găsesc îndeobște activând în universități și în centre de cercetare. Excepțiile pot cuprinde și alte domenii, însă este greu de crezut că un primar, un consilier local, un senator, un profesor de învățământ primar au timp și cunoștințe să-și elaboreze de unii singuri lucrări de doctorat dificile în exercițiul lor politic, administrativ și educațional de bază. Această inadvertență elementară nu a constituit un impediment când, sub auspiciile reformei Bologna, s-a permis, cu sprijinul academic de rigoare, popularizarea până la grotesc a stagiului de doctorat, ajuns la îndemâna oricui are conexiuni, interes, răbdare, bani sau doar tupeu. Doctoratul s-a transformat într-un al doilea masterat, unul cu panaș, pentru cei care își doresc un titlu onorific, posibil lucrativ. În acest fel dezolant, nu neapărat pentru sumele mari de bani sub formă de sporuri, care nu există, să fim serioși, s-a ajuns la zeci de mii de doctori în diferite domenii, cei mai puțini în științele exacte de vârf, să ne înțelegem, ceea ce produce mirare. De ce au permis universitarii proliferarea unei practici care a diluat public valoarea doctoratului, spre hazul galeriei cu liceul terminat la 30 de ani, nu putem decât bănui. Banii aferenți, rețelele de influență politică imediată au jucat rolul capital în această schemă Ponzi care promitea mari beneficii simbolice, dar care a dus, printre altele, la ironizarea unui prim-ministru de către însuși președintele statului român în 2013-2014 și la delegitimarea publică a valorii intelectuale înalte în rest. Cu adevărat tragicomică este practica socială românească ca, pe fondul unor standarde îndoielnice din punct de vedere știintific sau a unora cel puțin superficiale, doctorii români să nu mai citească și să scrie altceva, nici măcar articole la gazetă, după redactarea tezei de doctorat. Cum este posibil ca practica fundamentală a unui intelectual cu studii aprofundate, aceea de a se cultiva și a cerceta în continuare în domeniul său de pregătire, să dispară odată cu susținerea lucrării de doctorat în cadrul examinării orale finale? Dar ce nu se poate în România?
Ce nu fac doctorii
Mediul universitar românesc nu știe și nici nu vrea să afle ce locuri de muncă și ce venituri au absolvenții săi după zece sau douăzeci de ani de la absolvire. Nu există studii riguroase în acest sens pentru că, de-ar fi puse la punct demografic și statistic, rezultatul general ar oscila între șomaj mascat și locuri de muncă străine de domeniul pregătirii superioare obținute. Vorbim de procente mari din asemenea cohorte generaționale. Universitatea nu pregătește forță de muncă înalt calificată decât în măsura posibilităților de absorbție a pieței, care sunt sub numărul absolvenților cu multiple calificări universitare. De aici predominanța studiilor medii în România și proasta integrare în viața economică reală a celor supracalificați. Cui să-i mai pese de cei aproximativ 100,000 de doctori din România, majoritatea angajați la stat? Ne întrebăm dacă nu cumva sporul de doctorat nu va devine în curând sursă de avantaje materiale suplimentare și în învățământul universitar, unde lucrarea de doctorat este piatra de temelie a unei cariere intelectuale academice și nu ar trebui să fie mai mult de atât. Orice se îngăduie în România, considerând că nimic din ce este necesar nu poate depăși condiționalul optativ și dansul în ceață.
Doctorii din preuniversitar
Aceștia sunt în general absolvenți pentru care nu a existat debușeul unui institut de cercetare sau a unei catedre universitare adiacente la momentul absolvirii. Este greu de crezut că un viitor profesor de ciclu gimnazial a ajuns să predea la acest nivel și pe sume de bani modeste în urma unui plagiat sau a unor legături de puteri suspuse. Dacă ar fi fost așa, un doctor în filologie nu ar fi ajuns profesor la un liceu teoretic, ci consilier personal al unui președinte de consiliu județean sau secretar de stat. De cele mai multe ori, lucrările de doctorat ale unui profesor de filozofie de liceu apar publicate în colecții prestigioase la editurile de nișă, dar valide, ale României. Aproape niciodată nu se poate spune același lucru despre tezele de doctorat ale unor înalți demnitari, ascunse sub cheie și ferite de ochii presei sau ai universitarilor onești, câți mai sunt din aceștia. În altă ordine de idei, nu considerăm nimic anormal în echivalarea cu gradul didactic I a unei lucrări de doctorat oneste. Cine a reușit să scrie un studiu savant de literatură română, eventual publicat la o editură cu vad comercial, nu poate fi, în mod normal, o calamitate științifică predând diatezele, timpurile și modurile verbelor din limba română. Nu credem, de asemenea, că un doctor în drept poate fi atât de ușor o nulitate de jurist sau avocat, cum s-a sugerat malițios când s-a vorbit acum mulți ani de situația în care doctorii în drept sunt acceptați fără examen de intrare în barou. Întrebarea arzătoare este, însă, alta: cum de sistemul universitar permite un etaj profesional inferior ierarhic în care avem deja mii de doctori activând ca profesori la standarde curriculare și chiar intelectuale mult reduse față de competențele lor teoretice prezumtive? Nu este și aceasta o risipă sau o alocare greșită a capitalului uman existent? Firește, dar nimănui nu-i pasă de realitatea socială în sferele de sus ale guvernului României.
Imposibilitatea de a măsura doctoratul la liceu și clasa gimnazială
,,Monitorizarea și verificarea, de către conducerea instituției, a îndeplinirii de către angajat a atribuțiilor care reflectă valorificarea în mod suplimentar atât a competențelor profesionale specifice, cât și a competențelor transversale dobândite ca urmare a obținerii titlului științific de doctor în domeniul în care își desfășoară activitatea se realizează prin aprobarea raportului de activitate, pe care angajatul îl elaborează lunar, respectând modelul prevăzut în anexă”. Dincolo de perdeaua de termeni birocratici seci (dacă are un doctorat în fizică, nu poate preda foarte bine și matematică la gimnaziu cu sporul implicit de doctorat?) se ascunde un vid al cunoașterii: expertiza dobândită de către un doctor în științe nu se poate reflecta și, ca atare, nici măsura în activitatea didactică realizată cu elevi de primar, gimnaziu și liceu. Este o imposibilitate care derivă din specialitatea rafinată din punct de vedere academic a cercetării realizate anterior, care nu cadrează cu standardele învățământului de masă. Cu siguranță că un doctor în literatura germană expresionistă poate fi un profesor extraordinar de liceu, dar, având în vedere cerințele fișei postului, un profesor cu gradul I, fără doctorat, le poate îndeplini egal de bine. Plata doctoratului în preuniversitar nu se poate justifica prin activitatea din clasă, ci în lucrările de cercetare, care sunt tipice competențelor lumii academice și specificităților ei neîndoielnice. Din această dilemă nu se poate ieși decât prin exces de sofisme tehnocratice. Mutatis mutandis, premiem cu un bonus salarial de 150 de euro pe lună munca la catedră a profesorului doctor de gimnaziu tocmai pentru că a obținut o diplomă care probează în sine calități intelectuale certe, însă valorificarea aceasta nu este cuantificabilă pe seama cerințelor existente în curriculumul național actual. Modelul de raport de activitate propus de Ministerul Educației este o struțocămilă românească: se cer competențe specifice în plus, dar care nu sunt specifice muncii de cercetare, ci celei de profesor în învățământul mediu și obligatoriu de stat, suficiente pentru cineva cu studii de licență complete. Cecitatea intelectuală este dublată de una morală. Iar totul se adaugă ca un alt tiv hainei ponosite și pestrițe a învățământului românesc contemporan.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
In ca din 1990, cand s-a dat „liber” la doctorate (inainte la doctorat veneai doar cu recomandarea PCR si a Securitatii), inscrierea, examinarile, sustinerea tezei finale se facea pe bani.
Si putea veni oricine, de oriunde. Cu cat mai multi, cu atit mai bine pentru profesorii indrumatori si examinatori.
Nu exista doctor (in Romania) dupa 1990, care sa fie curat.
Daca reusea sa depaseasca inscrierea si examinarile fara bani(extrem de rar), il astepta examenul final si banchetul protocolar.
Nu știu în ce domeniu ați obținut dumneavoastră un titlu de doctor “ne-curat”, dacă aveți, nu știu, dar toți deținătorii de diplome de doctor pe care îi cunosc au muncit îngrozitor de mult pentru a le obține.
A le desconsidera munca este jignitor pentru ei, descurajant pentru alți studenți și contraproductiv pentru societate.
Presa a făcut publice cazuri de nereguli și ilegalități în domeniul educației, iar acestea trebuie să fie sancționate și este frustrant dacă instanțele abilitate nu își fac datoria.
Dar, deși foarte mediatizate, acestea sunt cazurile excepționale, ale unor persoane din mediul politic, care dispun de resursele și influența la care imensa majoritate a studenților nici nu visează când se pregătesc în școlile doctorale. Se întâmplă să cunosc mai bine situația din cadrul ASE, unde, de altfel, au fost anulate câteva titluri doctorale. Tocmai ale unor astfel de persoane.
Articol foarte bun.
Din experiența soției și analizând destule cazuri din cancelarie, doctoratul nu poate înlocui experiența pedagogică dobândită parcurgând treptele până la gradul I. Tinerii absolvenți care ajung prea ușor doctori la 28 ani pentru a echivala gradul I nu au pregătirea necesară acestui grad și, pretinzând tratament egal sau superior colegilor cu experiență didactică „ajută” la scăderea nivelului învățământului. Doctoratul se face extrem de ușor, chiar și de cei fără ajutor PCR, așa că și la nivel preuniversitar, nu doar la înalții funcționari, impostura este înfloritoare și elimină pe cei care își fac sârguincios treaba. Nu e vorba doar de fonduri și resursă umană risipită, este vorba de un haos generalizat care elimină pe cei merituoși și distruge societatea în profunzime.
Autorul face o buna evaluare a efectelor stagiului de doctorat. Dar cauzele sunt multiple. 1. Doctoratul a devenit o sursa de venit suplimentar la salariu si de calcul pt viitoarea pensie .2 Acesta a asigurat clar ascensiunea in functii publice din sistemul central si local. 3. Doctoratul a devenit o sursa de bani si diferite foloase pt.toti conducatorii de doctorat. 4. Acesta a inlocuit sustinerea gradului 1 didactic si marirea de salariu in preuniversitar. 5. Coordonatorii alaturi de doctoranzi si au asigurat publicarea in comun de articole si de carti. 6. Circa o treime din doctori nici nu si au publicat tezele cu anii,, multi au iesit la pensie fara sa le publice. 7. Exista zeci de directori de proiecte in cercetare fara a avea tezele publicate sau fara doctorate.
Toate acestea au dus la degradarea doctoratului ca teme de cercetare, ca solutii practice de aplicat in diferite domenii. Niste lucrari care sunt selectii din diferite surse bibliografice dar fara cercetare proprie, de autor. 8.. Exista conducatori de doctorate care nu cunosc bine domeniul pt care aplica, sunt alaturi. Personal consider ca doctoratul este util doar pt cei care fac cercetare si lucreaza in mediul universitar si nu ar trebui remunerat, cum este in mai toate tarile europene.
Toate doctoratele obținute în țară după ’89 trebuie anulate. Ele nu trebuie remunerate superior ci numai să fie o înlesnire în obținerea de grade didactice superioare.
Corect!
Sustin ideea, promovata si de mine, pe alte canale.
De acord. Poate la gradul didactic sa conteze și feedbackul elevilor dar si ceva rezultate pe la admiterii, chestii din astea.
Altfel, orice doctor de la noi iti poate injgheba un PowerPoint în care se poate lauda cu orele câte face el pentru elevi, când de fapt ăștia de la noi sunt mai rău decât doctorii aia psycho din filme, care ar folosi jumătate din specia umana drept cobai pentru experimentele lor, dacă asta le trebuie. Bineînțeles ei se cred foarte „entitled”, dar se și victimizează la greu toate aceste manifestari fiind specifically „cluster B”, despre care se stie cât de „sterpi” sunt ca oameni.
„struțocămilă românească”
Este o abordare pur continental europeana care a reverberat si continua sa reverbeze la mari distante.
De exemplu in anii ’90 in Israel-ul doritor a fi cat mai european in abordare s-a legiferat ceva asemanator.
Consecinta? Politisti si gardieni s-au inscris la cursurile locale ale universitatii … Derby din UK care a devansat fabrica de diplome Spiru Haret.
In UK nu exista conditionari ale salariilor din sistemul public de vreun titlu academic.
Mama prietenei obisnuia sa spuna razand: Doctor? Doctor IN CE?
„premiem cu un bonus salarial de 150 de euro pe lună munca la catedră a profesorului doctor de gimnaziu tocmai pentru că a obținut o diplomă care probează în sine calități intelectuale certe…”
Nu vreau musai să intru în profunzimile disfuncțiilor din Educația românească, dar aș îndrăzni câteva observații…Desigur, după menționarea celor două probleme fundamentale, subfinanțarea și excesiva politizare.
De este necesar să memoreze elevii poezii? La ce le trebuie calcule matematice sofisticate? Vor recita romantic partenerilor de viață, sau vor deveni matematicieni? Specialiștii spun că nu, dar îi ajută la dezvoltarea intelectuală și profesională, indiferent ce carieră aleg.
Am motive să cred că doctoratul ajută de asemenea, indiferent care a fost domeniul în care a fost obținut. Doctoratul este unul dintre ciclurile de învățământ superior conform procesului Bologna, la care România este parte alături de alte 47 de state, iar a-l contesta considerându-l „al doilea masterat, unul cu panaș, pentru cei care își doresc un titlu onorific…” reprezintă un gest ridicol atunci când vine din statul european cu, probabil, cele mai mari probleme în Educație și cea mai ridicată rată de abandon școlar.
Așadar, „premiem cu un bonus salarial de 150 de euro pe lună munca la catedră a profesorului de gimnaziu” care a absolvit cel de-al treilea ciclu de învățământ superior și a dobândit competențe sporite.
În contextul abandonului școlar cel mai ridicat, în statul UE cu cei mai săraci cetățeni, este cu totul de neînțeles atitudinea celor care critică absolvenți ai oricărei forme de învățământ. Mai ales atunci când clamăm promovarea învățării pe parcursul întregii vieți! Repet, orice formă de învățământ!
Am mai spus în alte locuri și îndrăznesc să repet aici… A discrimina absolvenții după sex, religie, vârstă, etnie etc. este nu doar absurd și contraproductiv, ci și ilegal.
Nu mă interesează dacă „hairstylist-ul vedetelor” a absolvit liceul, facultatea, masteratul, doctoratul la 20, 30, 40, 50 de ani! Nu mă interesează dacă este român, german, sau maghiar, nu mă interesează ce sex are, nu mă interesează dacă este creștin, musulman, sau evreu șamd. Nu mă interesează dacă forma de proprietatea a capitalului instituției de învățământ absolvite este publică sau privată!
În cazul numirii în funcții publice a unor persoane mă interesează doar competența, iar aceasta este necesar a fi dovedită prin concurs. În cazul numirilor politice, incompetența se sancționează la vot. Punct.
Dacă cineva consideră că un titlu științific a fost obținut fraudulos, doamna Emilia Șercan, spre exemplu, a arătat calea de urmat. Dacă una dintre universități nu respectă standardele prevăzute prin lege, instituția de acreditare este cea care este necesar a răspunde în fața instanțelor abilitate să o controleze.
Prin urmare, absolvenții oricărei forme de învățământ, de orice etnie, religie, vârstă, sex etc. sunt lăudabili, iar munca lor este necesar a fi apreciată în conformitate cu meritelor individuale.
P.S. Am auzit că titlurile de doctor se pot obține cu ușurință „de la covrigăria din colț”, sau pe-aproape. Mi-aș dori și eu o diplomă de doctor în Aeronave. Dacă auziți pe cineva care are una de oferit, vă rog să-mi dați de veste.
O gluma (trista) primita chiar ieri de la o ruda.
„Ajutați învățământul romanesc. Cumpărați teze de doctorat de la producători locali.”
Ma gândesc sa devin si eu unul.
Cred ca domnul Neamtu Țiganu ar putea sa va ajute cu teza pentru doctoratul in aeronave. Nu știu daca din punctul de vedere al ANAF-ului s-ar clasa ca producător local. Trebuie doar sa va găsiți îndrumătorul. Poate fi si de la Politehnica din Buzau sau Zalau.
Lasand gluma la o parte si fără sa fiu sarcastic afirmatia dvs „Dacă cineva consideră că un titlu științific a fost obținut fraudulos, doamna Emilia Șercan, spre exemplu, a arătat calea de urmat” este un sfat cam lipsit de finalitate. Sistemul se apară cu succes punând in joc toată muniția de la Procuratura si Militie, pana la Universități si Facultăți. Cate doctorate au retras universitățile? Cați îndrumători de doctorat si comisii descalificați?
„Cum este posibil ca practica fundamentală a unui intelectual cu studii aprofundate, aceea de a se cultiva și a cerceta în continuare în domeniul său de pregătire, să dispară odată cu susținerea lucrării de doctorat în cadrul examinării orale finale? Dar ce nu se poate în România?”
Raspunsul la prima intrebare de mai sus deriva din reducerea tezei de doctorat din „start” al unei activitati de cercetare stiintifica, reala, in „finish” al unei etape de formare profesionala ce ramane insa fara valorificarea vizata initial. Se pierde astfel din vedere semnificatia majora a tezei de doctorat ca PRIMA dovada a capacitatii doctorandului de activitate stiintifica, reala, independenta (un eventual stagiu post-doctoral nu mai prevede existenta unui conducator de doctorat cu rol de examinare-verficare, ci numai a unui „mentor” al implinirii capacitatii deja demonstrate). Ramanerea fara continuare a etapei de formare, altfel necesara, nu poate fi justificata numai prin utilitatea formarii unor calitati utile si in alte domenii profesionale.
Raspunsul la a doua intrebare, implicand in fapt o multitudine ametitoare de constatari, poate fi insa si restrans la domeniul strict al scolilor doctorale din RO. Nivelul acestora (eventual ‘fabrici de diplome’) reprezinta ‘cauza’ conducand la efecte imposibil de anihilat prin actiunea unei singure ‘doamne Sercan’. Acest nivel este si acela maxim al invatamantului universitar ‘garantat’ de partide politice. Iar acestea, indiferent de care dintre ele dau titularul ministerului de resort, nici nu accepta discutarea unor modalitati de reducerea a ‘efectelor’ prin actiuni la nivelul ‘cauzelor’. Altfel nu se poate explica opacitatea chiar si a partidelor de opozitie (inclusiv ‘antisistem’) fata de posibilitatea cresterii de la 50% la 100% a ponderii reglementate in cadrul scolilor doctorale a conducatorilor de doctorat care „continua sa fie activi in plan stiintific … pe baza rezultatelor stiintifice din ultimii 5 ani” pe baza unor criterii deja bine stabilite si aplicate pentru obtinerea titlului de conducator de doctorat. Mai bine sa discutam la nesfarsit despre doctoratele unor VIP-uri decat sa actionam asupra cauzei lor. Asa ceva „nu se poate în România”, acum!
Doctoratul inseamna cercetare și a veni cu idei noi în domeniul tău.
La noi, doctoratul e o tinichea de coada multora, fără cunoștințe și fără idei.
Mai mult, am observat în domeniul în care activez, anume IT, unde se vede destul de ușor când știi ceva, ca nici cu doctoratele din alte tari „nu mi-e rusine”. Poate la MIT și Standford sa mai însemne ceva, altfel e plin de „briliant jerks” cu altfel de diplome, care nici macar nu stralucesc cu ceva, sunt doar jerks. Oamenii se cam opresc din invatat si pe langa aroganta și superioritatea conferita de titlu, cred ca stiu, ceea ce destul de repede neadevarat, mai ales ca mulți au o frică/scârbă viscerala de a pune mana pe ceva concret sau de a se raporta la scopuri concrete.
Dar aici vorbeam de cei de afara. La noi, împuști un ban de la buget cu o diploma luata care cum poate. Cu cât mai înaltă, cu atât maj bine. În rest, Dumnezeu cu mila, date fiind rezultatele cât se poate de ne-palpabile ale doctorilor autohtoni. Apropo, despre cei care se plâng ca statul nu susține cercetarea, uite ca banii se mai dau, atat pe programe de cercetare cât și pe sporurile care se dau unor bugetari dacă au doctorat. Întrebarea e ce primim la schimb, în afara de ifose, ca cercetarea e vezi doamne subfinantata. Zic și eu, nu dau cu parul.
Si totusi legile prin care un doctor mai poate cistiga cite ceva pe linga are si un aspect pozitiv. Mii se persoane se preocupa de obtinerea acestui titlu, ca sa ia un banut in plus. Desigur e discutabil in ce masura unii chiar MERITA acest titlu. Dar dincolo de acest aspect, extrem de greu cuantificabil, totusi o parte din populatie se PREOCUPA de cercetare, stiinta, chiar daca la nivelul genunchii brostei. Poate ca ar fi cazu sa se implementeze si alt nivel, peste doctorat, de ex habilitation, magister, academician etc. In acest fel vom avea continuu preocupari de cercetare si nici nu conteaz adaca iese ceva, important e ca noi cercetam.
Vedeți ce rău au făcut acei electricieni, militari, zootehniști și alți asemenea ignari (știu nume, dar mă feresc de procese) cu teze de doctorat copiate, dăruite (contra cost/favoruri) sau cumpărate în domenii precum științe politice, științe militare, filosofie? Să nu mai vorbim de prostituția academică a profesorilor care le-au facilitat. Astfel că unii nesăbuiți sar calul și doresc anularea tuturor doctoratelor din 1990 încoace. Hai să aruncăm și apa murdară și copilul din covată!
Mediul academic a devenit o piață sau o bursă de licitații în plină dezvoltare în care câștigă toți cei care au bani să cumpere niște titluri pompoase, „fără număr, fără număr.”
Din astfel de poziții „câștigate”, deținătorilor „bunurilor” obținute le va fi mult mai ușor să-și recupereze banii investiți prin ocuparea unor funcții cheie bine plătite. Că au aptitudini pentru așa ceva!!! nu mai contează pentru că au suficienți bani să cumpere și alte „bunuri” care să îi ferească de neplăceri.
Cu permisiunea dvs aș adăuga la titlu – „Doctoratul cu arginți” „- cartonul poleit cu aur” sau o redenumire în „Doctoratul cripto-monetar” obținut prin mining minier.