joi, martie 28, 2024

Doctrina Xi, visul unor generații: you will never humiliate us again!

„Guvernarea unei țări mari este asemănătoare cu gătitul unui pește mic: nu exagera![1]

Lao Zi

Nu am o pasiune pentru China. Nu am vizitat-o niciodată, nu am idee ce efort ar presupune să înveți limba (adică dialectul mandarin, care se pare că reprezintă varianta oficială a limbii chineze moderne), dar apreciez ca toată lumea bucătăria chineză și ambiția lor de a-și onora statutul global de mare națiune, o civilizație multimilenară cu probabil cele mai vechi rădăcini în istorie dintre statele existente.

Subiectul China a ajuns la modă în Occident încă din secolele XVIII – XIX, când atât puterile europene, cât și Statele Unite au descoperit că poți face afaceri extrem de profitabile acolo; mai apoi la mijlocul secolului XX, când diplomația americană, încurajată de Richard Nixon și impulsionată de diplomația neconvențională (realpolitik) a lui Henry Kissinger, a marșat pe fisura doctrinară dintre comuniștii sovietici și cei chinezi și a reușit să-și apropie Beijingul.

Doar că ceea ce în Occident părea o manevră diplomatică strălucită, la Beijing era văzută doar ca o primă etapă – implicând o nouă negociere cu Occidentul agresiv – în parcurgerea drumului dificil către revenirea Chinei la statutul de cea mai mare națiune la nivel global, astfel încât nimeni, niciodată, să nu-și mai permită să o umilească impunându-i limite sau reguli pe care le găsește ca incompatibile cu propria civilizație, deci inacceptabile.

Parcurgând acest drum cu neabătută perseverență, China a părăsit statutul de țară săracă, în timp ce Statele Unite și Uniunea Sovietică își tranșau disputele, în urma cărora imperiul sovieticilor s-a destrămat (eliberând oportunități imense în fața Chinei), iar Washingtonul a jubilat proclamând victoria perpetuă a democrației liberale pe mapamond.

Represiunea din Piața Tienanmen, absolut coerentă cu viziunea nu doar a partidului comunist chinez, ci a unei întregii națiuni ce prețuiește mai mult ordinea decât cultura protestului în numele libertății individuale, a umbrit victoria occidentală și a contrastat puternic cu actul simbolic al demolării Zidului Berlinului sau al unui Boris Elțîn agățat de turela tancului ce punea capăt încercării de restaurare sovietică. China ieșea din rând, sau cel puțin așa se vedea situația din Occident.

Miza comuniștilor chinezi era cu totul alta și poate fi sintetizată în 3 obiective care sunt urmărite cu obstinație, iar de la Deng încoace și cu multă pricepere: (i) să ofere un nivel de bunăstare nemaiîntâlnit pentru o cât mai largă majoritate a cetățenilor republicii populare; (ii) să conducă treburile statului cu mână forte, pentru ca ordinea și predictibilitatea sociale să fie instaurate și menținute, astfel încât China să fie cel mai bun loc în care să-ți dorești să trăiești dacă ești cetățean chinez și (iii) națiunea chineză să își ocupe locul în lume, ca cea mai importantă civilizație și nimeni, niciodată, să nu o mai poată umili.

Pentru ca aceste obiective ambițioase, dar coerente cu etosul național – deci legitime, să poată fi atinse, țara trebuie guvernată cu mână forte, de lideri care își pot dovedi în orice moment atât tăria de caracter, cât și determinarea de a nu abandona și a nu tranzacționa pe marginea marilor deziderate ale națiunii; mai ales acum când, iată, poate pentru prima dată în ultimele două secole și jumătate națiunea chineză în ansamblul său constată că totul este posibil, că civilizația chineză poate (re)deveni o mare forță mondială.

Undeva printre toate acestea regăsim și o legitimare doctrinară a partidului comunist chinez, pentru că orice forță conducătoare a unei țări atât de mari presupune un mit fondator; dar măsura în care marximul, cu nuanțele imprimate de teoriile Mao Zedong și Deng Xiaoping (de leninism ori stalinism nu prea poate fi vorba), contribuie la construcția acestui mit fondator – pentru ca el să fie cu adevărat legitim – a fost mereu dată de compatibilitatea cu marile și multimilenarele mituri fondatoare ale civilizației chineze.

Mă tem că, din perspectiva establishment-ului politic occidental, ideea că China s-ar putea impune ca prima putere a lumii fără devină o democrație liberală și fără să fie în mod expres interesată să exporte global propriul său model de civilizație pare excesivă, de nesusținut – cu siguranță periculoasă.

Totuși, dacă vrei ca printr-o analiză (indiferent de metoda[2] pe care o aplici) să ajungi la concluzia potrivită, foarte important este să pornești de la premisele corecte, oricât de dificil îți este să le accepți ca fiind valide. Am ales, pentru analiza mea, în principal, două surse: (i) discursurile lui Xi Jinping și (ii) lucrarea diplomatului singaporez, Kishore Mahbubani, publicată de editura newyorkeză „PublicAffairs[3]” anul trecut – „Has China won?”.

La capitolul discursuri, m-am folosit de publicația „Guvernarea Chinei”, volumele I și II, o colecție de discursuri ale președintelui Xi Jinping, publicate de editura (de stat) „Foreign Languages Press Co. Ltd.” din Beijing – pe care le-am găsit întâmplător la un chioșc de presă din București și le-am achiziționat la modicul preț de 14.99 lei/volum -, dar și de discursul recent (1 iulie ac.) susținut în Piața Tienanmen (simbolic) la aniversarea a 100 de ani de partid comunist în China.

CE VREA DE FAPT XI JINPING?

În discursul său recent, la aniversarea partidului comunist pe care îl conduce, Xi Jinping a reluat principalele idei politice pe care le-a enunțat încă din primii săi ani de mandat, în diverse circumstanțe, și pe care le-a rafinat în timp, așa cum am putut constata parcurgând textele cuprinse în colecția „Guvernarea Chinei”, adică discursuri susținute cu diverse ocazii între anii 2012 și 2017. Prin urmare mi se pare util să redau câteva idei-forță din discursul liderului chinez susținut în Piața Tienanmen, la 1 iulie ac.[4]:

(i) „Cu această ocazie specială sunt onorat să declar, din partea Partidului și a poporului, că printr-un efort susținut al întregului efectiv al Partidului și al națiunii întregi, am încununat primul obiectiv centenar al construcției unei societăți mediu dezvoltate sub toate aspectele. Ceea ce înseamnă că am găsit o rezolvare istorică pentru problema sărăciei generalizate din China și acum ne îndreptăm încrezători către următorul obiectiv centenar, de transformare a Chinei într-o modernă și măreață țară socialistă din toate punctele de vedere.”;

(ii) „După Războiul Opiului din 1840, China a fost redusă la o societate semi-colonială, semi-feudală și a suferit devastări masive, ca niciodată înainte. Țara a trecut prin umilințe de neînchipuit, poporul a îndurat mari suferințe, iar civilizația chineză a fost scufundată în întuneric. De atunci revigorarea națională a fost marele vis al poporului și națiunii chineze.”;

(iii) „Prin luptă tenace, Partidul și poporul chinez au arătat lumii că poporul chinez s-a trezit și timpurile în care națiunea chineză putea fi amenințată și abuzată de alte națiuni s-au sfârșit pentru totdeauna.”;

(iv) „Am stabilit linia de bază a Partidului pentru dezvoltarea primei etape a socialismului (…) și am dezvoltat socialismul cu specific chinez, ceea ce a condus la o cotitură majoră, cu o semnificație istorică pentru Partid. Așa a fost posibil ca China să se transforme dintr-o economie extrem de centralizată într-o economie socialistă de piață vibrantă, și dintr-o țară izolată la una deschisă către lume. De asemenea a permis Chinei să facă saltul istoric de la o țară cu forțe de producție înapoiate către a doua mare economie a lumii și să ridice standardul de viață al poporului său de la subzistență la un nivel mediu de trai sub toate aspectele. Aceste realizări au alimentat un nou efort pentru revigorarea națională prin asigurarea garanțiilor instituționale și a condițiilor materiale care să permită o dezvoltare rapidă.”;

(v) „Aș vrea să transmit mulțumirile mele sincere compatrioților din Hong Kong și Macao, regiunile cu administrare specială și din Taiwan, ca și celor de peste mări. Și vreau să exprim din inimă recunoștința mea către popoarele și prietenii din lumea întreagă care și-au arătat prietenia lor față de poporul chinez și au înțeles să sprijine efortul chinez pe calea revoluției, dezvoltării și a reformelor.”;

(vi) „Peste 180 de ani de istorie modernă a Chinei, 100 de ani de istorie a Partidului și 70 de ani de istorie a Republicii Populare Chineze, totul dovedește cu claritate că fără Partidul Comunist efortul de revigorare națională nu era posibil.”;

(vii) „Trebuie să întărim poziția centrală a secretarului general în Comitetul Central al Partidului și în Partid ca întreg, dar și să întărim autoritatea și rolul conducător centralizat al Comitetului Central în Partid. Să purtăm mereu în minte interesele fundamentale ale țării, scop în care trebuie să întărim capacitatea Partidului de a livra o guvernare solidă, democratică și bazată pe domnia legii.”;

(viii) „Va trebui să continuăm să adaptăm și în viitor marxismul la realitățile din China. Marxismul este ideologia fundamentală care ne ghidează, fundamentul Partidului și al societății noastre; este chiar inima Partidului și steagul sub care luptăm.”;

(ix) „Națiunea chineză a creat o civilizație splendidă pentru mai mult de cinci milenii. Partidul a acumulat, la rândul său, o bogată experiență de-a lungul celor 100 de ani de existență și peste 70 de ani de guvernare. Suntem în același timp nerăbdători să învățăm din schimburile cu alte mari culturi și considerăm bine venită critica constructivă. Dar nu vom accepta, în același timp, predici de la cei care cred că au dreptul să ne facă morală.”;

(x) „Trebuie să accelerăm modernizarea forțelor armate de apărare. O țară puternică trebuie să dispună de o armată puternică, pentru că este singurul mijloc prin care este garantată securitatea națiunii. (…) Vom ridica gradul de pregătire și echipare al forțelor noastre armate la cele mai înalte standarde astfel încât să dispună de capacitatea necesară și de cele mai bune mijloace prin care să apere suveranitatea, securitatea și interesele noastre de dezvoltare.”;

(xi) „Națiunea chineză nu poartă în gene trăsături agresive sau hegemonice. (…) China a luptat mereu pentru salvgardarea păcii în lume, a contribuit la dezvoltarea globală și a militat pentru păstrarea ordinii mondiale. (…) Vom continua să susținem cooperarea și nu confruntarea, deschiderea și nu izolarea și ne vom pronunța pentru obținerea de beneficii mutuale și nu pentru jocuri de sumă nulă. Ne vom opune hegemoniei și politicii de putere și ne vom strădui să menținem roata istoriei pe calea către orizonturile luminoase.”;

(xii) „Noi chinezii suntem oameni ai dreptății și nu ne intimidează amenințările cu folosirea forței. Ca națiune avem un acut simț al mândriei și suntem încrezători. Nu am amenințat niciodată, nu am subjugat nicio altă țară și nici nu o vom face. În egală măsură nu vom permite niciunei forțe străine să ne amenințe, oprime sau subjuge. Oricine va încerca acest lucru trebuie să știe că se va confrunta cu un mare zid de oțel, întărit de 1,4 miliarde de chinezi.”;

(xiii) „Vom rămâne credincioși în literă și spirit principiului ‘O țară, două sisteme’, prin care poporul din Hong Kong administrează Hong Kongul, iar poporul din Macao administrează Macao; ambele cu un înalt grad de autonomie. Ne vom asigura că guvernul central asigură controlul general asupra teritoriilor Hong Kong și Macao și funcționarea sistemelor juridic și de aplicare a legii, pentru a apăra securitatea națională.”;

(xiv) „Soluționarea problemei Taiwanului și unificarea tuturor teritoriilor chineze este o misiune istorică și un angajament de neclintit al Partidului Comunist. Este de asemenea visul tuturor fiilor și fiicelor națiunii chineze. (…) Fiecare dintre noi, compatrioți de pe ambele țărmuri ale Strâmtorii, trebuie să ne unim și să pășim împreună. Trebuie să acționăm hotărât pentru a combate cu energie orice încercare de proclamare a unui ‘Taiwan independent’ și să ne străduim împreună pentru viitorul luminos al unei națiunii revigorate.”

Xi Jinping se înscrie în linia liderilor moderni cu mare autoritate; enunțând acest fapt, formulăm implicit și unul din importantele obiective pe care și l-a propus atunci când a ajuns la conducerea partidului și a țării: să dovedească că este un lider politic capabil să ocupe poziția cea mai importantă la conducerea țării, asemeni înaintașilor săi Mao Zedong și Deng Xiaoping.

Implicit, pentru a demonstra că este un mare lider, Xi Jinping a trebuit să dovedească în fața partidului și a guvernămintelor din teritoriu că știe să-și impună autoritatea și că celelalte obiective pe care le urmărește au legitimitate în ochii întregii națiuni și sunt pe măsura istoriei multimilenare a Chinei: întărirea unității țării, creșterea nivelului de trai al cetățenilor și a prestigiului Chinei în lume, astfel încât nicio altă putere, niciodată, să nu mai încerce să o provoace și să o domine prin forță sau în orice alt mod.

Citându-l pe George Magnus[5] în cartea sa, Mahbubani oferă o explicație pentru decizia prin care Xi Jinping a cerut partidului, și a obținut, ca numărul de mandate ca președinte să nu mai fie limitat:

„Când Xi Jinping a ajuns la putere, știa foarte bine că partidul trebuie reformat și întărit, iar China trebuie să se schimbe. În același timp, partidul devenise o organizație tot mai puternică, pe măsură ce China își proiectează ca niciodată înainte forța sa masivă pe plan global. Până în 2021 partidul comunist se va fi aflat la putere la fel de mult cu partidul comunist al Uniunii Sovietice, prin urmare misiunea lui Xi era clară: să țină departe partidul pe care îl conduce de tentațiile liberalizării și deschiderii, care au afectat partidul comunist al Uniunii Sovietice și l-au condus în neantul istoriei.”

A scăpa de sub control partidul, înseamnă a permite instalarea haosului în China, cel puțin așa vede Xi Jinping lucrurile. Ori în cultura politică chineză perspectiva instaurării haosului în țară este reprezentată ca amenințarea supremă, iar liderul care ar permite așa ceva nu doar că va fi brutal îndepărtat de la putere, dar va fi și demn de blamul istoriei.

În aceste condiții, găsind partidul în pericol de a fi scindat de practicile de corupție și de prevalența unor facțiuni care păreau determinate să lupte pentru putere, Xi Jinping nu putea să-și propună altceva decât reîntărirea controlului central (și la nevoie personal) asupra partidului și aparatului de stat; votul congresului din 11 martie 2018 fiind o etapă firească a planului său de conducere autoritară a Chinei.

CHEIA DE INTERPRETARE MAHBUBANI

(i) China își dorește revigorarea națională, dar conducătorii săi nu au și impulsul misionar de a exporta și impune civilizația chineză altor națiuni, așa cum a făcut civilizația occidentală.

China, de-a lungul istoriei, a purtat mai multe războaie cu Japonia, Coreea, Vietnamul sau Myanmar, dar (după războiul de frontieră de 27 de zile cu Vietnamul, din 1979), China nu a mai avut diferende militare serioase cu vecinii săi[6], deși a crescut mult economic și militar.

Citându-l pe fostul premieri australian Kevin Rudd: „… ceea ce analiștii americani au etichetat ca a fi expansionism chinez, poate fi mai degrabă explicat ca obsesia chineză – conturată de lunga și dureroasa sa istorie de subjugare și invadare – pentru securizarea frontierelor prin <consolidarea relațiilor cu statele din vecinătate>”. 

Mai mult de atât, China nu este percepută ca un inamic de democrațiile asiatice, cum este cazul Indiei sau Indoneziei, de exemplu. Nici poziția Australiei nu este atât de tranșantă ca aceea a Statelor Unite în privința pericolului expansionismului chinez[7].

(ii) China nu va renunța niciodată la reunificarea cu Taiwanul și niciun lider chinez nu va putea rămâne la putere dacă măcar ar cocheta cu ideea posibilității de a accepta independența acestui teritoriu. Taiwanul a fost mereu teritoriu chinez, până când, în urma războiului sino-japonez[8], insula a fost cucerită de Japonia. China a primit, la finalul primului război mondial, asigurări că Taiwanul va reveni în granițele sale naționale, doar că în cele din urmă puterile occidentale și-au încălcat promisiunea.

În 1972, când Nixon și Kissinger au relansat dialogul cu China, chestiunea Taiwanului a fost explicit abordată în comunicatul comun: „Partea americană declară: <Statele Unite înțeleg că toți chinezii de pe ambele țărmuri ale Strâmtorii Taiwan susțin ideea că există o singură Chină, iar Taiwanul este parte din China. Guvernul Statelor Unite nu contrazice această poziție și își reafirmă interesul într-o rezolvare pașnică a chestiunii Taiwanului de către chinezii înșiși.>”

Prin urmare reunificarea Chinei cu Taiwanul nu poate fi abordată de către Occident ca fiind o tendință expansionistă a Beijingului.

(iii) Aprobarea de către congresul partidului comunist chinez a abolirii regulii mandatului limitat pentru președintele republicii (martie 2018) este în general interpretată în Occident ca o tendință a președintelui Xi Jinping de a se impune pe plan mondial ca un lider autoritarist. Există însă o cu totul altă explicație pentru decizia în cauză, care are legătură cu tendințele facțiunilor Bo Xilai și Zhou Yongkang de a prelua partidul: ambele facțiunii capabile să slăbească, prin diviziune, puterea centrală și, prin urmare, controlul eficient asupra societății chineze.

Prin controlul eficient asupra societății chineze, partidul comunist – sub mandatul unor conducători cu personalitate puternică, cum este și Xi Jinping – a „făcut mari servicii” lumii, pentru că:

(a) în primul rând, partidul comunist ține sub control puternicul impuls naționalist chinez, dorința de revanșă a națiunii chineze după umilințele din secolul XIX, care dacă ar fi eliberat, ar putea reprezenta o amenințare reală la adresa climatului internațional – deci a evitat pericolul instaurării unui militarism naționalist în China;

(b) în al doilea rând, partidul comunist și Xi Jinping încearcă să transmită în plan global ideea că este o națiune responsabilă și că își asumă, de exemplu, deciziile care-i revin în privința politicilor de punere sub control a impactului antropic asupra schimbărilor climatice – a deschis China către cooperare internațională;

(c) în al treilea rând, partidul comunist chinez nu este interesat să „exporte” comunismul, așa cum o făcea pe vremuri Uniunea Sovietică, ci se mărginește să „apere” comunismul acasă – China nu exportă revoluția, ci menține statu-quo-ul.

(iv) Statele Unite nu au un plan realist dincolo de faptul că au definit China ca fiind competitorul său strategic. Tendința de a aplica în competiția cu China aceeași strategie prin care a escaladat și în cele din urmă a înfrânt în războiul rece cu Uniunea Sovietică este absolut neavenită și nu poate conduce la succes, ci doar la o inevitabilă și dureroasă confruntare, care va costa scump nu doar America, ci întreaga omenire.

De fapt, ce însemnă toate acestea? Pe scurt, Kishore Mahbubani crede că ascensiunea Chinei este o realitate obiectivă, un fapt incontestabil, în care națiunea chineză investește energie și speranțe pe măsura încrederii pe care o are în viitorul său. Doar că ascensiunea Chinei, oricât de inconfortabilă pare a fi pentru Occident, nu este neapărat o amenințare; altfel spus, nu trebuie citită ca o amenințare (deși pare astfel) ci mai degrabă ca o imensă oportunitate pentru întreaga lume.

HYBRISUL CHINEZESC: FORȚĂ ȘI ÎNCREDERE NEMĂSURATĂ ÎN VIITOR

Confruntările civilizației occidentale cu civilizația asiatică, unde să spunem că o putem integra (grosso modo) și pe cea chineză, din perioada modernă, nu au avut niciodată un rezultat net, nici chiar după ce Statele Unite au lovit Japonia cu arma atomică la Hiroshima și Nagasaki.

Dominarea Pacificului de către puterile occidentale, în speță de Statele Unite și aliații săi, nu ar fi cu adevărat posibilă fără contribuția esențială a Japoniei și Australiei, în condițiile în care China nu și-a propus cu adevărat să aibă un cuvânt de spus în Pacific, miza sa declarată fiind reunificarea (obiectiv de la care nu se va abate).

Nici Anglia, nici Franța și nici Statele Unite, în cele din urmă, nu au reușit să controleze militar, în ciuda unor conflicte deosebit de sângeroase, teritoriul Coreei, Vietnamului, Cambogiei sau al Laos-ului, în timp ce transferul de civilizație este unul marginal, chiar și în statele aliate Japonia sau Coreea de Sud. Țările asiatice își păstrează specificul, pentru că fundamentul cultural este puternic și mult diferit de cel iudeo-creștin.

O primă concluzie se impune de la sine: diferențele dintre cele două tipuri de civilizație – iudeo-creștină și sino-asiatică – sunt profunde, astfel că în situația în care se va ajunge la o confruntare de proporții, aceasta nu poate fi tranșată decât cu prețul anihilării reciproce.

Prin urmare – așa cum o dovedește cu prisosință cazul Japoniei – nu trebuie căutată confruntarea, pentru că nu se va putea tranșa prin violență, ci trebuie identificate și valorificate toate argumentele care conduc la cooperare în beneficiu mutual.

Pornind de la conflictul din Pacific, din al doilea război mondial, ar fi util să facem exercițiul de a ne imagina cum ar putea decurge un conflict militar cu o Chină naționalistă și militarizată, după modelul Japoniei militariste: o națiune de 1,4 miliarde de oameni decisă să pornească un război, pe care își propune să-l câștige cu orice preț.

Acest scenariu limită are toate caracteristicile unui dezastru planetar. Niciun lider occidental cu capul pe umeri nu se poate lansa într-o aventură de proporții cataclismice favorizând declanșarea unui scenariu care să escaladeze spre un astfel de conflict.

Și China este conștientă că pe măsură ce crește economic și se fortifică militar, dimensiunile forței sale vor speria pe toată lumea, deci are în egală măsură responsabilitatea de a nu aluneca către un scenariu al confruntării, ferindu-se să contribuie implicit la coalizarea tuturor împotriva sa.

Xi Jinping a accentuat în mai multe rânduri că în privința cooperării internaționale, China își menține deschiderea către toate națiunile lumii și că nu are în niciun caz intenția de a exporta modelul său civilizațional, economic și politic, așa cum – a se citi în subsidiar – face Occidentul de câteva secole, inclusiv în Asia.

De asemenea, China nu are intenții expansioniste: obiectivul său cert este reunificarea cu Taiwanul, singurul teritoriu rămas încă în afara frontierelor. Acest obiectiv nu poate fi negociat, iar orice putere care va încuraja independența Taipeiului va fi tratată de Beijing ca fiind ostilă.

Pe măsură ce țara se dezvoltă, încrederea națiunii în recâștigarea unui loc respectat în lume – și pe deplin meritat, după cum consideră orice chinez – devine neabătută: niciun sacrificiu național, niciun efort colectiv nu este prea mic pentru ca obiectivul revigorării națiunii să fie adus la îndeplinire. Hybrisul chinez este în marș.

Așa pot fi explicate acțiuni și decizii pe care Occidentul le definește ca agresive: proiectul „Belt and Road”; proiectul Băncii Asiatice pentru Investiții și Infrastructură[9]; transformarea yuanului în monedă cu circulație internațională[10]; spectaculoasele proiecte spațiale anunțate de Beijing, unele demne de filmele de ficțiune[11]; proiectele de dotare a armatei chineze cu echipamente și mijloace avansate de luptă[12] etc.

Nu încape îndoială, determinarea Chinei de a-și afirma noua poziție la nivel global contestă implicit dar și explicit supremația occidentală. Pentru a-și atinge scopul, China uzitează de toate mijloacele pe care le consideră legitime, niciunul dintre acestea nefiind străin competitorilor săi globali. Acesta este și motivul pentru care Beijingul respinge hotărât retorica anti-chineză, ca fiind pură ipocrizie.

Statele Unite s-au poziționat, declarativ și pe anumite coordonate efectiv, pe curs de coliziune cu China și le solicită tuturor aliaților săi să facă același lucru. Statele Unite resimt cel mai acut ca fiind o amenințare ascensiunea mondială a Chinei. Dar nu toți partenerii și aliații săi sunt de acord cu acest tip de poziționare, din mai multe motive:

(i) planul de acțiune al Statelor Unite în competiția cu China nu este clar: ce implică, dacă este aprobat în Congres și dacă a fost discutat și convenit, cel puțin pe coordonatele sale esențiale, cu aliații și partenerii SUA;

(ii) nu este un fapt dovedit că Beijingul este o amenințate la adresa democrațiilor occidentale, pentru că nu exportă propriul său model de organizare politică către națiunile cu care cooperează și, în plus, nu a amenințat militar nicio altă națiune asiatică sau dintr-o altă zonă a lumii;

(iii) divergențele legate de cooperarea economică și comercială pot fi negociate cu China fie sub auspiciile WTO, ori ale G20 sau bilateral, fără a fi escaladate în mod necesar și transformate în conflicte.

La acest moment câteva lucruri ne sunt destul de clare: China traversează un moment de excepție în istorie, dornică să facă uitate două secole și jumătate de experiențe istorice nefericite în relația cu Occidentul; cel mai important exponent al puterii occidentale, Statele Unite, interpretează situația ca fiind o amenințare directă și pare decisă să ia măsuri, fără să excludă conflictul.

Kishore Mahbubani argumentează in extenso că o confruntare a Occidentului cu China nu reprezintă o fatalitate, ci o alegere cât se poate de eronată; iar dacă acest conflict va degenera, ne va conduce într-o nouă istorie, care va fi însă una post-conflict, dificil de imaginat, cu siguranță dramatică.

NOTE_____________


[1] Este unul din citatele preferate de Xi Jinping din opera lui Lao Zi

[2] Științifică, se subînțelege

[3] Hachette Book Group

[4] https://asia.nikkei.com/Politics/Full-text-of-Xi-Jinping-s-speech-on-the-CCP-s-100th-anniversary

[5] Economist și comentator independent, cercetător asociat la Centrul de Cercetări Chineze al Oxford University

[6] Poate că ultimul diferend care poate fi consemnat este cel cu India, ambele state deplasând în ultimele luni în Himalaya efective importante și echipament militar (https://newsweek.ro/international/china-si-india-pe-picior-de-razboi-cea-mai-mare-acumulare-de-forte-in-himalaya-de-decenii), fără ca situația să fi escaladat totuși în ciocniri armate violente

[7] Fostul ambasador australian la Beijing, Geoff Raby, este citat de Mahbubani cu următoarea declarație: Interesele noastre nu sunt identice cu cele ale SUA. Ceea ce nu înseamnă că nu putem avea o relație apropiată și caldă cu SUA. Dar nu ne putem alătura SUA într-o politică ce pleacă de la premisa că China este un competitor strategic.

[8] 1894 – 1895

[9] https://www.aiib.org/en/about-aiib/index.html

[10] https://www.bursa.ro/china-tot-mai-avansata-in-procesul-de-transformare-a-yuanului-in-moneda-internationala-61307348

[11] https://ziare.com/international/stiri-internationale/china-sistem-de-aparare-impotriva-asteroizilor-1675166

[12] https://ziare.com/international/stiri-internationale/china-nou-portavion-statele-unite-1673562

Distribuie acest articol

34 COMENTARII

  1. Şi URSS şi China au devenit „mari puteri” cu ajutorul capitalului Occidental. Apoi, fiindcă îşi luase nasul la purtare, URSS a fost învinsă în „războiul rece” şi redusă de la rangul de „mare putere” la unul inferior de putere zonală. Cu China se va întâmpla la fel. Chiar marxismul spune că „acumulările cantitative duc la salturi calitative”, deci o eventuală Revoluţie pentru drepturi şi libertăţi este aproape inevitabilă.
    China a devenit agresivă şi asta nu poate fi tolerat.

    • Îţi vin în minte vorbele lui Napoleon: ”China este un uriaş care doarme. Lăsaţi-o să doarmă, deoarece cînd se va trezi, întreaga lume se va cutremura.”
      Şi ale lui Lenin: ”Capitaliştii ne vor vinde şi funia cu care îi vom spînzura.”
      Și vorba unui prieten (se pare că e un proverb grecesc): ”Prost nu e ăla care mănînca cinci pite, prost e ăla care i le dă!”

  2. „Este un drum lung spre Tipperary, este un drum lung de parcurs spre o dominatie a Chinei .”Limitele ascensiunii chineze sunt si ele evidente . O singura intrebare si raspunsul la aceasta tema poate deslusi lucrurile . Ce poate oferi China umanitatii ? Ce poate fi asimilat de cultura universala (in toate domeniile de activitate )ca factor determinant in a accepta China in jocul de putere ?Poate oferi China o limba de circulatie internationala ? Poate oferi China un parcurs democratic universal valabil ? Poate deveni China un formator de opinie sau un cuceritor de suflete la nivel cultural (arta , literatura , stiinta de orisicare fel , sport ,moda ) etc.etc?Poate oferi China o imagine ce contine si libertatea totala a individului ? Poate oferi China o perspectiva de nerefuzat asa cum UE face in acest moment , chiar daca unii mici dictatori tot se dau de ceasul mortii sa ramana la putere ? Privind in perspectiva imediata nimic din toate acestea nu sta in puterea Chinei sau a Rusiei .De mii de ani am invatat cum pentru a avea democratie este obligatoriu a lupta pentru ea .SUA sau UE nu au alta solutie decit sa se puna de acord cu toate democratiile lumii sa construiasca un sistem interconectat pe mai toate palierele importante de la economic la militar si sa lase natiunile ce nu doresc -INCA- a fi parte a jocului democratic – sa se dea cu capul de pragul de sus ca sa il vada pe cel de jos .Privind in trecutul Istoriei omenirii nicind natiunile democratice nu au trait atit de bine .NICIODATA-iar la nivelul Romaniei trebuie sa fii cumva posesor de ochelari de cal sa nu intelegi asta .Cei care uita istoria vor plati din greu .

    • @mafalda: „Privind in trecutul Istoriei omenirii nicind natiunile democratice nu au trait atit de bine .NICIODATA”
      Privind in trecutul istoriei omenirii nicind populatia Chinei nu a trait atit de bine .NICIODATA.

  3. E naiv să crezi că orice putere economico/militară cum este China se va opri la marginea teritoriilor pe care le consideră pe moment ca fiind istoric sub influența lor (Taiwan și Marea Chinei de Sud). Istoria ne arată că orice imperiu are tendința de a se extinde cât de mult își permite. Mai ales când conducerea Chinei poate aluneca oricând pe un trend naționalist/xeonofob datorită conducerii de tip dictatorial. Iar când aceasta se va întâmpla va fi prea târziu pentru ceilalți. De asemena, posibile probleme interne viitoare vor avea ca soluții aventuri pe plan extern pentru a distrage atenția de la ele (cum e cazul Rusiei).

  4. O analiza binevenita. Sunt si eu de parere ca se prefigureaza la orizont o confruntare civilizationala, mai mult decat una militara. Si sunt de acoerd ca la momentul de fata sunt doua mari civilizatii fata in fata: civilizatia iudeo-crestina a Occidentului si civilizatia sino-asiatica a Chinei. Ar mai exista inca doua civilizatii, dar cu impact mult redus: civilizatia indiana si cea musulmana. Ultimele se vor ralia la primele, de ex civilizatia indiana se va apropia mai mult de cea iudeo-crestina, pe cand civilizatia musulmana probabil mai mult de cea chineza. Civilizatiile se bazeaza pe niste valori, cele care dau directia dezvoltarii lor, astfel cea iudeo-crestina se bazeaza pe Libertate si Democratie, iar cea sino-asiatica se bazeaza pe Disciplina si Autoritarism. Dai pacate ambele civilizatii sunt subrezite din interior de germenii unei noi culturi: Occidentul de cultura Neomarxista, iar China de cultura Marxista. De aceea China va rezista in timp doar daca va adapta marxismul la Confucianism, cultura lor milenara si mult mai profunda ca marxismul. Iar Occidentul va rezista doar daca revine la cultura iudeo-crestina si abandoneaza cultura sexista si neomarxista, ce-i va distruge fibra morala si identitara. Totusi astazi imi pare mai veridic o adaptare a marxismului la confucianism, decat o abandonare de catre Occident a neomarxismului si sexomarxismului. De aceea prevad o ridicare mai evidenta a Chinei decat o redefinire a Occidentului. In timp ce Occidentul se sinucide moral si cultural, China va profita ca se dezvolte si extinda in continuare. Caci DISCIPLINA va bate totdeauna libertatea sau, mai bine zis, LIBERTINISMUL.

    • Un text interesant la care aduc un amendament: progresismul este de „stânga”, dar nu marxist. Dar scopurile sunt aceleaşi: distrugerea capitalismului clasic, mai ales al statelor-naţiune. În legătură cu drepturile şi libertăţile civile care constituie eşafodajul sistemelor democratice impuse de capitalismul clasic, progresismul nu suflă o vorbă.

      • E puțin mai complicat: vrem – nu vrem, lumea se schimbă, apar noi tehnologii, noi raporturi interumane, interconectare tot mai intensă. Progresismul vede aici necesitatea unor noi reguli, adaptate la noile realități. Nostalgicii vremurilor bune ale trecutului* văd schimbările recente ca fiind rezultatul acelor reguli pe care încearcă să le legifereze progresismul. În realitate, societățile umane au o inerție mult prea mare pentru ca modificările percepute ca negative de către unii să fie rezultatul unor schimbări de legislație simultane. Vezi eroarea logică cunoscută sub numele cum hoc ergo propter hoc.
        Scopul niciunei doctrine nu poate fi distrugerea alteia. Asta poate fi cel mult metoda, dar distrugerea în sine lasă un loc gol, ce ar trebui ocupat cu altceva. Cu ce anume în cazul progresismului de stânga? Greu de răspuns. Pentru că, în plan economic, progresismul mizează tot pe capitalism, tot pe concurență și, până la un punct, tot pe laissez-faire. Planificarea economică marxista e definitiv falimentară, definitiv dezavuată. Nici China, nici Rusia nu mizează pe acest cal. Deci nici progresismul.
        În plan social, dreapta pune individualitatea în prin plan, stânga acordă prioritate comunității. Sub acest aspect, conservatorii și naționaliștii, care văd primordiale criteriile proprii, sunt chiar mai la stânga decât liberalii progresiști, care consideră că fiecare membru al societății își poate stabili și urmări singur țelurile și visurile.
        În realitate, nu capitalismul a inventat democrația, ci e puțin și invers: democrația a făcut posibil capitalismul. Revoluțiile americană și franceză de la finalul secolului XVIII au determinat nu doar la prima proclamarea a drepturilor omului și ale cetățeanului, dar și renunțarea la privilegiile nobiliare, tocmai pentru a face loc puterii financiare, a capitalului. În plus, democrația nu era nici atunci o noutate. Doar aria sa de întindere era noutatea.

        * vremurile bune sunt pentru marea majoritate a oamenilor perioada copilăriei și a adolescenței, indiferent de regimul în care le-au trăit (cu excepția vreunei conflagrații prelungite). Este omenesc să păstrăm mai ales amintirile plăcute și să le uităm pe celelalte. De aici până la fi convinși că regulile de conviețuire de atunci ar fi fost validate istoric ca fiind cele optime, nu mai e mult.

  5. Vedem în acest articol un elogiu adus regimului comunist chinez și dictatorului comunist XI.Demonstatiile pentru democrație și libertate din Hong Kong și faptul că în Republica China(taivan) democrația și drepturile omului funcționează foarte bine ne dovedesc că modelul comunist chinez nu e ceea ce își dorește poporul chinez Reprimarea crunta a populației tibetane și uigure ,menținerea cu forța a tibetului și uiguriei in componența Chinei,reprimarea revoltelor pentru democrație și libertate în Hong Kong și în trecut în Piața Tianmen din Beijing,arestarea și închiderea în lagăre a disidenților chinezi care lupta pt democrație și libertate dovedesc că popodul chinez vrea democrație și libertate nu dictatura comunista,represiune ,închisoare și execuții.Poprul chinez din taivan a dovedit că democrația și progresul economic și pe toate planurile sunt perfect compatibile cu cultura chineză și la fel cu cea a oricărui popor.Adevaratul progres nu se obține prin dictatura și represiune.Co.unistii chinezi nu doresc sa se supună voinței poporului ,sa l consulte prin alegeri libere pt că știu că dacă ar face acest lucru ar pierde definitiv și ireversibil puterea absolută de care dispun acum și pe care au luat o prin forța.Ce popor ar dori să trăiască Intr un regim politic care schimba foarte des și după bunul său plac legile astfel încât ceea ce azi e permis mâine e interzis,totul e cenzurat și controlat de partidul comunist și oricine are alta opinie riscă să fie arestat sau executat?Adevăratul progres nu e niciodată compatibil cu dictatura și drepturile omului.Ce poate fi mai de preț decât libertatea?Tocmai aceasta nu o au în prezent chinezii deși și o doresc foarte mult.Hegemonia chineza comunista asupra lumii nu e de dorit,nu e posibilă și nici nu se va realiza.Prabusirea va veni tocmai atunci când nimeni nu se va aștepta Nici o superputere nu domina azi lumea și nici în trecut nici o țară nu a stăpânit lumea întreagă.

  6. Cam aiurea. China nu mai are 30 de ani pana sa pice-n bot din cauza propriilor greseli. Xi, spre deosebire de Deng, e un prost incult, care doar accelereaza declinul.

    China are o problema majora – cum au avut de altfel mai toate statele comuniste din fostul bloc de est – cu proiecte sustinute si finantate masiv de stat care pana la urma intra in faliment. Zeci de firme finantate de stat pentru aducerea in China a tehnologiei de varf in domeniul circuitelor integrate au inceput sa dea faliment. Se fura si la noi masiv de pe santiere, chestie care face ca multe blocuri vechi sa fie foarte slable, da’ in China multe dintre ele incep sa cada singure inainte sa fie finalizate. Chestia asta nu-i limitata la un singur domeniu economic.

    China mai are o problema cu populatia. In 30 de ani, mai bine de jumatate din populatia tarii nu numai ca vor fi pensionari, vor fi batrani incapabili sa munceasca – adica cresterea varstei de pensionare nu va avea nici un efect. Economia Chinei e bazata pe multa munca, nu multa inteligenta, cum e de ex. aia a tarilor vest-europene. Ce-o sa faca China? O sa importe cimpanzei sa-i puna la treaba? Chestia cu trei copii pe familie e vazuta extrem de prost de populatia Chinei, si va avea impact abia peste foarte mult timp – asta presupunand ca se urneste. Problema majora a chinezilor, in momentul de fata, e ca viata urbana, asa cum e ea in China, nu ofera timpul si banii necesari pentru copii, si la tara saracia e lucie, in ciuda a ceea ce-a declarat Xi.

    Economia Chinei va inregistra un regres semnificativ in viitorul foarte apropiat, ca urmare a epidemiei. Epidemia a aratat ca e riscant si periculos sa depinzi atat de mult de-o tara atat de departata precum China (chestie care n-are nimic de-a face cu regimul politic din China, doar cu realitatea economica din tarile care importa masiv din China), asa ca multe multinationale au inceput deja sa mute parte din productie mai aproape de casa. Daca doar jumatate din toate multinationalele active in China muta cate 20% din productie in alte parti, aia poa’ sa insemne un regres de peste 5% pentru sectorul industrial din China. Aia, in conditiile economiei chineze, e enorm – deja exista zeci de milioane de someri noi, neinregistrati nicaieri, in China, lasati pe drumuri de inchiderea unor fabrici cauzata de epidemie.

    Atitudinea agresiva a Chinei nu le face nici un fel de prieteni in zona. Japonia a declarat deja ca daca China ataca Taiwanul, Japonia se va implica in apararea Taiwanului, cot la cot cu SUA. Sentimentul anti-chinez cauzat de recente masuri economice impotriva Australiei e la cote maxime in Australia, si-n Filipine sau Indonezia e chiar mai amplu. India e in mod traditional pacifista, da’ are conflicte deschise pe granita cu China, si e si-n mod oficial tot mai deranjata de atitudinea expansionista a Chinei. Asa ca ce n-are China, desi asta-i esential ca sa fii cel mai egal dintre egali in relatiile internationale, sunt prieteni – pentru c-a reusit sa antagonizeze pe aproape toata lumea.

    Belt and Road a dat chix. S-au prins statele care-au participat initial la program ca de fapt modul in care gestioneaza China programul nu le aduce nici un fel de avantaje, ci doar datorii masive pe termen lung. Toate cauta acuma surse alternative de finantare ca sa iasa cat mai repede din intelegerile cu China.

    Ce mai are China e o problema majora cu apa. Ca rezerve de apa regenerabile raportat la suprafata sta bine, comparabil cu majoritatea statelor occidentale. Raportat la populatie insa sta de multe ori mai prost. Asta e o frana extrem de puternica pentru dezvoltarea agriculturii si-a industriei. Si agricultura si o multime de ramuri industriale sunt enorm de mari consumatoare de apa, si daca n-ai de unde, n-ai de unde, apa nu e elastica. Ca economia chineza sa creasca in continuare ca pana acuma, si sa sustina ideile expansioniste ale lu’ Xi, ar trebui sa se intample o migrare de la modelul bazat pe munca ieftina la modelul bazat pe valoare adaugata mare. Ori aia e si-o chestie de cultura – nu poti sa ai inovatie cata vreme accesul la Internet e cenzurat la greu si educatia te invata sa faci doar ceea ce spun regulile, sa nu care cumva sa iesi de pe drumul batut, si toate deciziile-s politice, nu bazate pe date oiective, economice si stiintifice.

    Handicapul cel mai cel al Chinei insa e chiar Xi. La comanda lui, ca sa-si faulteze adversarii politici, China s-a apucat sa loveasca rau, masiv, in multinationalele provenite din China. Din cauza banilor care se invart si-a numarului de investitori, aproape tot timpul cand o companie chineza mare se coteaza la bursa o face la New York. Alibaba, Didi si-o gramada de alte astfel de firme au fost recent faultate si li s-a interzis tranzactionarea la New York. Actiunile respectivelor firme au cazut zeci de procente in decurs de cateva zile, la fiecare interventie de gen a statului chinez. Adica Xi in ultima vreme cam omoara gastele care depun oua de aur, doar-doar le-o strica ploile adversarilor politici. Asta numa’ de bun augur nu-i pentru economia Chinei. Fara o economie in continua crestere, China-s poate lua adio de la orice vis de dominatie mondiala.

    Nu in ultimul rand, China are o problema cauzata de politica veche de milenii, mostenita din vremea Chinei imperiale, de asimilare fortata a teritoriilor nou cucerite. De-aia sufera tibetanii, de-aia are loc genocidul din Xinjiang impotriva uigurilor. De-aia cultura diferita lasata in urma de britanici in Hong Kong duce la proteste masive. Pana la urma, pe masura ce alte probleme devin mai stringente si incep sa afecteze tot mai mult populatia, protestele si opozitia populatiei vor deveni tot mai ample. Chestie care nu musai e de natura sa faca din China o societate stabila.

    Generalizat in China, mai nou, mai ales printre tineri, a aparut o cultura de protest pasiv – tinerii nu musai se aduna cu miile sa protesteze in piete, da’ fac minimul necesar ca sa nu moara de foame. Tinerii astia formeaza o buna parte din cele cateva sute de milioane de angajati nepermanenti (in fapt zilieri) din economia chineza. Astia n-au o sursa cat de cat sigura de venit, nu-s acoperiti de asigurarile sociale sau de sanatate, nu se aduna nimic in fondul lor de pensii. In 2-3 decenii, astia vor deveni o piatra de moara legata de gatul Chinei – varsta ii va obliga sa-si schimbe regimul de viata. Ce-o sa faca statul chinez atunci cu ei? Dac-ar fi doar cateva zeci de milioane, ar fi relativ simplu – cateva zeci de milioane pot usor fi bagati in niscai lagare de munca fortata. Da’ ce te faci cu sute de milioane?

    Mai o chestie in plus e ca razboiul economic al SUA impotriva Chinei pare sa mearga bine pentru SUA. De unde Huawei cu ceva vreme in urma era pe podium, in ceea ce priveste numarul de telefoane mobile vandute, de cand SUA a interzis vanzarea de componente avansate, Huawei nu mai e nici macar in top 5, si a inceput (fara banc) sa investeasca in ferme de porci, ca sa nu-si tina banii nefolositi. Pe masura ce razboiul economic o sa ia amploare, si tot mai multe restrictii de gen o sa fie introduse, tot mai multe firme chineze o sa sufere. Nu prea ai cum sa-ti cresti economia in directia unor produse si servicii cu valoare adaugata mare cata vreme tocma’ firmele tale cele mai de top in domeniul tehnologic dau inapoi.

    China chiar e o amenintare directa pentru toate democratiile de tip vestic. Orice actor dominant global, indiferent ca-i SUA in momentul de fata sau ca a fost imperiul britanic la vremea lui, sau ca a fost Rusia in vremea blocului estic, isi exporta modelul cultural si politic. China nu ia in serios alegerile, cata vreme nu-s cu un singur candidat, numit de partid. China nu intelege cum vine treaba cu egalitate in fata legii, cand e afectat vreun membru marcant al partidului. China nu intelege treaba cu procesul democratic, cand o comunitate, indiferent ca-i culturala, etnica, sexuala, politica sau de alta natura, are interese diferite de cele ale partidului. Cel mai grav, China nu intelege notiunea de multiculturalism – asimilarea fortata e in ADN-ul societatii chineze de mii de ani. Asa ca toate statele occidentale, dar si democratiile tinere din Asia de Sud-Est, au toate motivele sa considere China, cu ale ei tendinte expansioniste, un mare pericol.

    • Determinarea si heirupusmul chinezilor din Mainland pentru iesirea din saracie sunt intradevar impresionante, tind totusi sa cred ca fara imensa lor sursa umana, China nu reusea aceasta performanta in timp de cateva decenii. https://www.youtube.com/watch?v=IqP938FY7zQ

      Si acum PIBul fiind exprimat in yuan si in mandarina https://www.youtube.com/watch?v=ZZyh-4OUYQU
      Apropos, incercati un mic joc imaginar cu un curs de schimb Yuan /Dollar 3:1 sa zicem (actualmente este in jur de 7:1) Mai mult sau mai putin asta ar insemna o dublare a salariui mediu.

      In momentul in care salariul mediu si nivelul de trai al chinezilor din Mainland va ajunge la nivelul celor din Taiwan, Hong-Kong, foarte probabil, isi vor dori si ei mai multe liberati individuale. Deocamdata insa, sute de milioane de chinezi din zonele rurale (cu un nivel de trai coborat) asteapta sa primeasca drept de sedere si drept de munca in orase. Asta inseamna investitii aditionale in infrastructura, locuinte noi, joburi noi, cresterea consumului si a PIBului, etc. Se pare ca heirupismul chinezesc continua, prioritatea majoritatii chinezilor din zona rurala (si nu numai) fiind un job, o leafa si o locuinta in oras.Pentru acestia, drepturile si libertatile individuale sunt undeva pe locul 3.

      http://www.newslettereuropean.eu/internal-migration-china/

      https://www.reuters.com/article/uk-health-coronavirus-china-urbanisation-idUKKCN21S0IS

      In fine, faptul ca Xi a anulat modelul Chinei cu doua sisteme este ingrijorator, trebuie sa dea tuturor de gandit!

  7. E nevoie de curaj pentru a scrie un articol contra curentului, probabil se va lasa cu multe injuraturi. Un lucru e cert, ne place sau nu, China va fi unul dintre polii lumii de maine (maine aproape la propriu). Occidentul a dormit pur si simplu fara sa realizeze ce se intampla. De fapt si daca s-ar fi trezit mai devreme, ce putea face? Va trebui sa ne obisnuim cu gandul si sa convietuim.
    In situatia geostrategica actuala, tinand cont de obligatiile fata de SUA si NATO, nu stiu daca am fi putut fructifica in vreun fel relatiile excelente pe care le-am avut cu China. Dar cel putin puteam pe cat posibil sa stam in banca noastra si sa facem ce stim mai bine, sa negociem. Oricat am latra, n-o sa rezolvam noi problemele poporului chinez (cat se poate de reale de altfel).
    Occidentul uita de diferentele culturale enorme (pentru ei autoritarismul nu e neaparat ceva negativ, din contra); inainte de a judeca, de a le impune modelul nostru, n-ar strica sa incercam sa le intelegem mentalitatea. E un joc mult prea mare pentru Romania, si n-ar strica sa fim un pic mai moderati. In plus, cand ai un dusman ca Rusia langa tine (cu potential zero de reconciliere), sa-ti faci dusman si China, e cam prea mult. Nu stii cand apare un nou Trump care sa-i lase balta pe toti.

  8. Nu ”Vestul” a fost favorizat de geografie, ci ”Estul” a crescut într-un acvariu. Abia ținînd cont de aceste condiții putem spune că realizările Chinei au fost excepționale. Din păcate la fel cu ”tradiționalele” picioare feminine deformate din copilărie (deliciul confucianiștilor ”estetizanți”), civilizația chineză s-a înghesuit în propriul papuc, dansînd mărunt un step solitar. Spulberînd pereții incintei, tunurile occidentale au lăsat fără apă peștișorii filosofi-poeți ce-și unduiau vălurile somptuoase, repetînd de veacuri aceleași traiectorii închise, rotundo-pătrate. Evoluția s-a trezit din somn dar, cum secolele nu pot fi scurtcircuitate, mai e mult pînă departe: după zvîrcoleli agonice (cu milioane de morți degeaba) ”dragonul” marxist China abia atinge, tangent, stadiul de batracian puțintel reptilă. Chiar dacă se închipuie un mare și fioros Tyrannosaurus Rex, mamifer tot nu e.

    Nu există nici o ”supremație a Vestului”. Există doar calea rațiunii libere și a imperativelor morale. Că, de la tăblițele cuneiforme la microcipuri, aceste principii au condus în final ȘI la putere și bunăstare, nu-i decît un epi-fenomen tardiv. Oricum drumul gîndirii occidentale a fost lung, cu multe (foarte multe) retro-bucle exasperante; însă variante radical diferite nu se întrevăd.

    Mai multe pe blog la capitolele ”Inexistenta supremație” și ”Maimuța nostalgică”.

    • Sunt perfect de acord cu cele afirmate de comentator. La fel a stat treaba si in cazul JAPONIEI – mult mai precoce si mult mai versatila – care a cunoscut o Evolutie aproape OCCIDENTALA fara sa renunte la traditie, ci nu o preudodezvoltare conjuncturala exploatand o utopie (asemeni ungurenilor si banatenilor baniilor) pusa concret in practica folosind o ideologie totalitara de inspiratie sovietica adaptata.
      Iata de ce ardelenii, cei din bania banatului, Krayovenii LATINI care va prezinta HARTI trunchiate ale propriul teritoriu national ACTUAL, toti scosi din nimic de catre Nimeni si urcati pe val intru sabotarea celui mai sarac, inapoiat si fara viitor avorton statal din Europa, fals in tot si toata, cu intreaga istorie falsificata cu toate institutiile pline de idioti spre a fi sabotate cu maxima perversitate de smecheri si interesati.

  9. Modelul marxist nu a avut succes nicăieri. Utopiile de tipul cea mai puternică natiune, cea mai mare bunăstare din lume, transformarea Chinei intr-un paradis, sunt ideale si duc la eșec. Mahbubani ne oferă o interpretare proprie si vrea sa ne faca sa credem ca PCC este un fel de Maica Tereza in costum Armani, care nu are dorința de a domina lumea sau de a cuceri teritorii. Eu cred ca este un obiectiv ascuns de fapt, iar investițiile agresive in numeroase colțuri de lume si achiziționarea de porturi in Africa si Europa, ma fac sa cred ca dominația chineză va fi una economică și tehnologică mai ales. China, la fel ca Rusia, nu poate oferi decat coruptie, control total, libertati si drepturi mult limitate si o reîntoarcere la socialism. Ideea de „umilinta” din partea occidentului se regăsește și în retorica rusă. Adevarata „umilinta” ar consta in retragerea tuturor companiilor occidentale din China.

  10. O analiza binevenita din unghiul opus retoricii Occidentale (SUA) . Amenintarea nu cred ca vine neaparat din partea Chinei cat din partea unor despoti care vor dori implementarea sistemului de viata chinez asupra populatiilor europene intr-un mod deformat si agresiv care sa serveasca intereselor personale. O astfel de manevra ar genera un “succes” asemanator cu tentativa occidentului de a impune sistemul liberal tarilor arabe. Cred cu tarie ca existenta unei lumi multi polare este mult mai benefica decat actualul status quo prin crearea unui echilibru de forte si limitarea expansiunilor. Si cu siguranta China nu mai poate fi oprita din drumul sau de a-si recastiga locul de super putere mondiala. Cine aduce argumente despre actiunile de forta ale Chinei in interiorul granitelor sale as vrea sa le dau o tema de studiu: numarati cati afgani vor fi omorati de talibani prin retragerea rusinoasa a occidentului din Afganistan, cati oameni au murit in Irak din ambele tabere intr-un conflict bazat pe minciuna ( Tony Blair si Bush Jr ), maidan, Primavara araba, etc. Toate aceste victime fac parte din pretul platit pentru tentativa de expansiune ideologica occidentala. Obiectiv privind, SUA si Occidentul au fost, sunt si vor incerca sa fie mult mai expansioniste decat a fost vreodata China. Si cel mai mare dezastru va fi asocierea UE-Rusia care vine si ea usor-usor…

  11. Interesanta analiza, dar sufera prin ocolirea componentei economice a problemei si in cele din urma aluneca intr-un fel de „cantarea Romaniei” la adresa ilustrului Xi.

    Asa cum vad eu lucrurile, principalul motiv de ingrijorare in occident (acum) nu este riscul ca statul chinez sa isi exporte ideologia pe cai mai pasnice sau mai violente (asta cu siguranta vine mai tarziu, cand nivelul economic si tehnologic va fi fost atins), ci ritmul si concentrarea cu care economia chineza inghite businessuri si locuri de munca din occident. Unele ramuri economice din occident au fost complet inghitite de economia chineza, socul in societatile occidentale a aparut cand chinezii au inceput sa inghita sau sa inchida ramuri economice odata considerate vitale/esentiale in occident. In momentul in care „icoane” economice occidentale au fost achizitionate de catre chinezi si transferate in China (formal sau doar ca si continut/tehnologic), a inceput procesul de „trezire” in occident – e profitabil sa faci business cu chinezii, ce se intampla insa cand nu mai ai nimic de oferit? Ca sa nu mai vorbim de frustrarea omului de rand, care constata ca jobul lui a „plecat” in China si deodata nu mai merge la otelarie, ca in ultimii 20 de ani, pentru ca otelul vine in Asia.

    Senzatia in firma unde lucrez este ca e foarte profitabil sa faci business cu chinezii, businessul cu chinezii reprezinta o parte semnificativa din „placinta”, pe de alta parte constati ca in fiecare business cu ei, sunt setati doar sa preia tehnologie si o spun si in fata cu subiect si predicat: „sa facem colaborarea X, noi, chinezii, asiguram finantarea cat este nevoie, voi aduceti tehnologia”. Finantarea asta aparent nelimitata de care dispun, asta venind partial de la firme care acum 10 ani nu existau sau produceau ceva intr-un garaj, te sperie, pentru ca e vorba de zeci pana la sute de milioane. logica este ca trebuie sa intari in aceste colaborari, pentru ca, daca nu o facem noi o va face altcineva din occident care dispune de tehnologie si atunci pierzi tu piata…

    Iar asteptarea (pana acum neimplinita) este ca la nivel guvernamental sa se aplice niste masuri care sa limiteze sau sa controleze colaborarile astea cu chinezii. Ori aceasta limitare vine (pana la urma) printr-un razboi comercial…

    Intrebarea este daca toate tensiunile acumulate intre chinezi si vestici se vor transforma intr-un razboi economic, eventual unul fierbinte sau se va termina cu preluarea de catre chinezi a majoritatii economiilor occidentale.

    PS cat despre speranta ca „bombele” din societatea chineza vor exploda la un moment dat si vor duce la incetinirea Chinei… speranta asta nu s-a concretizat in ultimii 10 ani, in schimb ritmul preluarii de catre chinezi a crescut de cateva ori. Daca acum 10-15 ani aveau nevoie de ani buni sa te scoata din piata dupa ce ti-au luat tehnologia, acum reusesc asta mult mia repede. Unul din aspectele ce „deocamdata” dau sperante pt viitor este aparenta incapacitate a Chinei de a crea inovatie si tehnologie.

    • @Ionuț foarte corect ce spuneti. Principala amenințare din partea Chinei vine din zona economică și tehnologică. In asta consta principala arma chineza. Restul vine de la sine. Spre deosebire de China, Rusia are alte arme cu care vrea sa domine lumea: energetice, militare, etc.

      • Dezvoltarea economica „per se” nu este o problema, este bine venita oriunde ar fi in lume. Principala amenintare din partea Chinei vine din zona politica, fiind vorba de un sistem diferit /ileberal… iar intoleranta lui Xi fata de o China cu doua sisteme spune ceva.

    • @Ionut, Sunt in acord cu dumneavoastră.
      Mă întreb dacă înțeleg eu corect capitalismul. Poate capitalismul adevărat este despre a-i fi bine vecinului, pentru a putea face afaceri avantajoase cu el. Si nu despre o continuă competiție, cine „marchează” pe cine. Nu prea știu. Capitalismul privit din Ro este despre competiție și anihilarea ei, chiar daca pierderile sunt in ambele părți. Suntem învățați că mai bine nu merge bine nimănui, nici competitorului, și nici mie, decât să îi meargă cumva lui bine? Nici eu nu știu.
      Ceea ce se subestimează este capacitatea uriașă de învățare și adaptare a chinezilor, că natie. In 100 de ani, Hong Kong a ajuns la nivel de Londra (poate exagerez, dar e jucător financiar de liga 1, că și Singapore). In 30 de ani, economia Chinei joaca și ea în liga 1. In 20 de ani tehnologia dezvoltata de ei reflecta in oglinda tehnologia vestică. Orașe că Shanghai, Beijing, Guangzhou sunt aglomerări urbane care aproape nu au rival. A, nu mai vorbesc de Roverul chinezesc de pe Marte, fără a avea apriori tradiția zborurilor de acest tip.
      Probabilistic vorbind, din 1.4miliarde de omuleți, clar vor fi oameni 0.001% „mai smarti decât smartul normal”. Ceea ce înseamnă 1.4 milioane de oameni „mai smarti decât smartul normal” in orice domeniu, economie, strategie, politica, știință. Oameni care, canalizați către învățare, adaptare și creație, pot realiza foarte multe.
      Da, „ritmul și concentrarea cu care economia chineză înghite businessuri și locuri de munca din occident” ar trebui sa dea de gandit.

  12. Titlul spune tot, nu ne veti mai umili nici o data !!!
    Umbra colonialismului european arunca in continuare umbre mari asupra omenirii unii crezand ca este trecut si suficient ca istoricii sa-si piarda timpul prin biblioteci incercand sa.i desluseasca misterele.
    Umilinta suportata de chinezi in urma razboaielor de opiu nici astazi nu este uitata, din contra, face parte din propaganda comunistilor prin care chinezii pot fi entuziasmati pt noi si noi realizari pe drumul catre prosperitate si lupta impotriva celor care doresc sa-i abata de la calea luminoasa trasata de partidul comunist chinez !!!
    Pt cei care au prins comunismul romanesc , nimic necunoscut, se stie ca Ceausescu in urma vizitelor in China a cotit-o rau de tot in aceasi directie, Romania insa neputand fi comparata cu China, am scapat si ne-am indreptat privirile catre apus.
    Sa nu creada cineva ca chinezii nu i-au ghicit pe occidentali, au avut timp sa studieze mentalitatile occidentale si sa gaseasca drumul catre succesul de astazi al tarii, in schimb occidentalii nu s-au sinchisit de nici un fel sa intelega filosofia si mentalitatea chineza, pt ei China Town fiind maximul posibil.
    Acum dupa ce China a reusit sa.i atraga intr-o capcana bine pregatita, incercarile de a se opune sunt doar de forma si fara efecte.
    Fata de occidentali chinezii aproba politicile partidului comunist, Xi avand o sutinere maxima in randul populatiei ia cei cativa dizidenti clamati in occident nici macar nu sunt cunoscuti in China.
    Atat Hongkong-ul cat si Taiwanul au fost teritorii chineze fapt care se uita in occident, presedintele chinez dorind sa le reintegreze in spatiul chinez.
    Va risca o confruntare majora s-au va mai astepta pana China va depasi SUA asfel inca sa nu mai fie nimeni care sa-l poata opri ?
    Intre timp China incepe sa se desprinda tot mai mult de occident pe care l-a folosit zeci de ani pt indeplinirea visurilor respectiv prpgramelor de dezvoltare economica.
    In China individul si drepturile sale conteaza doar atata timp cat acesta se afla pe linia de partid, abaterile fiind sanctionate drastic, epurarile facute de Xi in randul elitelor de partid fiind aprobate de populatie.
    Pt Xi dezvoltarea economica si bunastarea materiala a oamenilor sunt cu mult deasupra drepturilor omului, poate fi un model de succes si exportat in lumea intreaga ?
    In Europa sunt destui decidenti care admira acest proiect, cu unele adaptari l-ar implementa.
    Pandemia a dat mult avant, drepturi constitutionale au fost si sunt calcate in picioare, se doreste si mai multa monitorizare si control din partea statelor, democratia devine tot mai mult de fatada.
    In 1991 in Budapesta a fost infiintata universitatea europeana, Orban a desfiintat-o respectiv universitatea s-a mutat la Viena, in locul ei va aparea prima universitate chineza in Europa.
    Portul Pierus, o parte a celui din Marsilia sunt in maini chineze, o mare parte a industrie subterane din Italia este controlata de chinezi asa cum renumite case de moda din Italia sunt deja in minile lor.
    Volvo este chinezesc, KUKA, o renumita fabrica de productie a robotilor industriali din Germania a ajuns pe mana lor, renumite podgorii frantuzesti au stapani chinezi si ar mai fi destule exemple.
    Domnul James Cameron dupa ce s-a retras din politica si a reusit performata scoaterii Marii Brtitanii din Europa a incercat sa infiinteze un fond de investitii anglo-chinez,
    „Cameron, who is embroiled in the Greensill Capital scandal, agreed in 2017 to develop a fund seeking partnership opportunities between the UK and China that would focus on technology, healthcare, energy and manufacturing.”
    A incercat, probabil pandemia si altele l-au oprit insa arata nivelul la care lucreaza chinezii, nu se ocupa cu mizilicuri.
    In Australia a fost un scandal monstru in urma caruia a iesit la suprafata ca un parlamentar a fost mituit de chinezi sa sustina interesele lor in parlamentul australian.
    Madam Merkel la vizitele apropae anuale pe care l-a facut in China a avut in alai toata crema industriei germane iar fost premier francez sau ministru afirma ca peste 20 de ani China va fi partenerul Europei si nu SUA, cel putin la nivelul volumului de afaceri, visul este deja implinit.
    Se doreste infiintarea a ce geostrategii numesc Euroasia, in care Europa, Rusia si China vor forma cel mai mare bloc economic mondial si scoaterea SUA din relatia ei cu Europa.
    Acesta este planul mare, mare de tot si vom vedea daca va reusi, ne indreptam in orice caz cu pasi mari pe acest drum pt ca chinezii au reusit sa atraga de partea lor multi decidenti politici, economici si militari europeni

  13. China este doar fabrica low cost a occidentului. O organizatie de tip mafiot care pentru motive de branding continuity isi spune partid „comunist” se tine cu dintii de putere agitand orice tip de doctrina ii serveste interesele si reprimand cu brutalitate orice dizidenta. In mod paradoxal, desi este condusa de un partid numit comunist, China este de fapt fascista, ca la carte.

    Problema cea mai mare pentru noi e refuzul vestului de a incheia businessul cu ei si poate, pe termen lung, de a incepe divortul de consumerismul absurd si low cost. Problema e interna, nu in China.

    • Intre timp a inceput opusul, China incepe sa se delimiteze de occident, si-au facut plinul, sunt independenti pt ca dispun de tot, technologie si resursa umana.

  14. O foarte mare putere economica si militara cu o conducere dictatoriala nu-i ceva placut pentru vecini si pentru nicio tara de pe planeta. Maine poate sa vina la putere un alt Mao sau un Xi mai razboinic si mai conflictual. Pana nu-si pun la punct niste mecanisme de control intern, nu vor avea prieteni si n-au de ce sa se planga.

  15. Uau, 100 de ani de Partid Comunist! Cum mai trec anii! (Și ai noștri ar fi sarbatorit 100 de ani de la înființare pe 8 mai).
    Ironic este că Partidul Comunist și marxismul sunt forme și ideologii importate. Nu au venit din interiorul „mărețul popor chinez”. Cam ciudatel sa se critice „importurile” când însăși ideea de politică prin partide este importata (nu a fost specifica Chinei de acu’ 100 de ani). Și ideile marxisme sunt importante, de asemenea. Din cei peste 1 miliard+ omuleți, nu a „răsărit” nici unul cu idei originale de conducere a stat, cu ideologii originale, cu forme de manifestare originale. Nici comunismul, (cum nici democrația) nu sunt originale Chinei.
    Clar Marx a devenit cel mai puternic influencer ever, bietul Confucius se răsuceste în pământ pentru nerecunoștința. (Confucianismul a funcționat milenii, până marxismul l-a detronat. Ntz, ntz!)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cristian Felea
Cristian Felea
Doctor în ştiinţe inginereşti, domeniul: „Mine, Petrol şi Gaze” - Universitatea din Petroşani. Ofițer SRI în rezervă Colaborator al publicaţiei „Revista Minelor”

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro