Mic studiu de administrație publică
Încă nu s-au stins întru totului ecourile reorganizării revistelor ”Familia” și ”Varad”, că presa locală ne înștiințează de faptul că domnul Ilie Bolojan – Președintele Consiliului Județean Bihor – pregătește o nouă ”lovitură” la adresa culturii locale: comasarea instituțiilor de artă interpretativă (Teatrul de Stat ”Regina Maria”, Teatrul Maghiar ”Szigligeti”, Filarmonica din Oradea, Ansamblul ”Crișana”, cred că și Teatrul de Păpuși ”Arcadia”) sub o singură conducere și trecerea de la contractele permanente ale personalului la contracte pe durată determinată. Vestea – căci, până la ora actuală nu există nici o certitudine – a dat naștere la diverse rumori. Unii își spun că la mijloc trebuie să fie ceva psihanalizabil, de vreme ce domnul Bolojan se încăpățânează să pedepsească atât de sistematic instituțiile de cultură, ca și cum județul nu ar avea probleme mai importante. Alții consideră că, ieșit în afara ariei sale de competență (refacerea și întreținerea infrastructurii orașului), domnul Bolojan, închipuindu-se omniscient și omnipotent, s-a apucat de făcut nefăcute. Problema cu aceste judecăți nu e doar aceea că sunt reactive, ci că sunt reductive (postulând peste tot o singură cauză, și aceea de ordin psihologic), dar – mai ales – nu țin în nici un fel cont de ”durata lungă” a exercițiului administrativ/managerial al domnului Bolojan.
Mie unuia mi se pare că hotărâri precum cele enunțate mai sus fac parte din ”rețeta” cu care fostul primar al orașului a schimbat Oradea și care a ajuns să se constituie într-un adevărat ”brand personal” al dânsului. Până acum avăzut doar rezultatele și – în general – ne-au plăcut; acum (tocmai pentru că acționează altundeva decât în administrație și/sau infrastructură) avem ocazia de a vedea ”metoda”. Și realizăm că aceasta are și părți problematice. Cred că e important să discutăm aceste lucruri acum, când (încă) au un caracter experimental. N-ar fi exclus ca, într-un timp destul de scurt, ”metoda Bolojan” să fie ”implementată” la scara întregii țări. Deoarece, nimeni nu poate nega acest lucru, aceasta s-a dovedit a fi cât se poate de eficientă. Aș îndrăzni să spun mai eficientă decât cea a domnului Boc, de la Cluj. Căci domnul Boc are pe mână un oraș care – grație universităților (și a prestigiului pe care acestea îl proiectează în industrii și servicii) – crește de la sine. Dar nu cred că cineva ar fi pariat pe Oradea lui 2008. În acel moment orașul de pe malul Crișului arăta ca toate orașele de ligă C și nu ieșea în evidență decât prin scandalurile legate de traficul de frontieră și de inenarabilul rector fondator al Universității. În 12 ani domnul Bolojan a reușit să-l treacă de la declin la creștere și să-l ducă în liga B, a orașelor care – deși nu sunt ”centre regionale” – contează cu adevărat în România. Dânsul a lucrat cu ceea ce a avut la dispoziție; și-a dozat resursele, a centralizat comanda, a tăiat la sânge, s-a hrănit cu fonduri europene, s-a bazat pe efectul de multiplicare și nu doar a demarat, ci a dat un anumit ritm dezvoltării Oradiei. S-ar putea ca mâine, puse cu spatele la zid de criza care pentru noi pare o fatalitate, mai mulți edili și mai multe administrații să preia (după obiceiul locului, fără a indica sursa) metoda/metodele domnului Bolojan ca instrumente verificate de relansare a orașelor aflate pe o pantă descendentă. Când această metodă se va generaliza, presiunea de-a o justifica prin realizări va fi atât de mare încât nimeni nu va mai sta să-i judece problemele.
Trebuie să ne dezvoltăm
Primul lucru ce se cuvine menționat e a acela că, în România, domnul Bolojan pare a fi singurul ca a înțeles ceea ce tot repetăm prin școli și la televizor, dar – poate tocmai de aceea – continuă să sune ca o abstracție: respectiv faptul că Bihorul e un județ al Europei, nu doar al României. Asta înseamnă că dacă un om dispus să muncească nu-și găsește un serviciu onorabil în satele sau orașele județului, poate oricând să plece oriunde în Europa unde are șanse mai bune de realizare. Emigrarea nu e nimic altceva decât continuarea urbanizării în alte condiții (în speță cele ale integrării europene). Din 1950, de când a început construcția orașelor noastre – ca efect al industrializării dorite de comuniști – procesul urbanizării s-a dezvoltat constant pe toată durata socialismului (necunoscând decât sincopa ”buletinului de oraș” introdus de Ceaușescu la jumătatea anilor ’80) și a devenit exponențial după 1990. Decalajul dintre urban și rural – în ceea ce privește condițiile de viață și, ulterior, serviciile – a rămas tot timpul unul sensibil și efectul lui a fost acela că mai ales tinerii, dornici de un alt mod de-a trăi (mai bun decât cel al predecesorilor lor), și-au părăsit în masă locurile de baștină. Marea problemă a lumii noastre a fost aceea că, după Revoluție, extinderea și modernizarea orașelor nu a ținut pasul cu acest exod. Timp de mai bine de un deceniu (dacă nu două) nu s-a investit deloc în infrastructura urbană, astfel că aceasta s-a degradat în mod continuu. Firește, mai trebuie adăugată și dezindustrializarea, al cărui efect l-a reprezentat prăbușirea locurilor de muncă (ce presupuneau o anumită calificare) în sectoarele productive. Astfel că, vrând – nevrând, statul a rămas – mai ales pe componenta administrativă – principalul angajator. Numai că, oricât de ”obez” ar fi devenit acesta, posibilitățile lui erau limitate și, ”pe piață”, job-rile (mai ales în comerț și transporturi) tindeau să devină preponderent necalificate și plătite în mod dubios (cel mai adesea la negru). Astfel că, în 2002 (când s-a dat drumul la plecările în străinătate), exista o presiune uriașă în direcția unei urbanizări clasice (serviciu onest, bine retribuit, apartament, copii, școală bună pentru aceștia) pe care – probabil cu excepția Bucureștiului – nici un oraș din țară nu era în măsură să o satisfacă. Ceea ce puteam noi propune erau angajări temporare, prost plătite, în munci necalificate, prețuri exorbitante ale imobiliarului și – prin urmare – nici o posibilitate de agregare a unei familii moderne și de evoluție către mai bine a ei. Aici e resortul emigrației în masă de pe urma căreia suferă România. S-a spus mereu că un fenomen de o asemenea amploare nu poate fi decât consecința unui război civil. Adevărul e acela că n-ar fi exclus ca – în manualele viitorului – intervalul 1990 – 2000 și (puneți limita unde vreți) să fie tratat ca cel al unui război civil soft și slow.
În felul lui, domnul Bolojan pare a fi singurul care a înțeles că, dacă lucrurile continuă la fel, ne vom goli – inevitabil – de populația tânără. Iar acest fapt are două consecințe: mai întâi – demografic – orașele decad la condiția unor orășele, iar acestea se contrag în sate de blocuri care mucezesc și ruginesc în peisaje neîngrijite, invadate de o vegetație luxuriantă, ce pare a-și lua revanșa asupra omului care a ținut-o la distanță. Pe de altă parte, tinerii pleacă și – în urma lor – rămâne o populație îmbătrânită, care nu mai are nici un orizont și se prăbușește accelerat în sine interiorizând apocalipsa cotidiană pe care o deveresează asupra ei televiziunile. Într-un cuvânt, un colaps care ar pune în discuție tot ceea ce prezentăm ca fiind istoria noastră contemporană și, finalmente, însăși rațiunea de a fi a statului căruia tocmai i-am serbat centenarul. A păstra tinerii, a crește orașele, a dinamiza producția și a diversifica ofertele nu sunt opțiuni asupra cărora putem delibera – în ”colocvii cu participare internațională” – ci urgențe stringente, de a căror rezolvare depinde felul în care va arăta țara în câțiva ani. Fiecare zi în care nu se face ceva efectiv în infrastructură, în ameliorarea condițiilor de viață, dezvoltarea pieței și a locurilor de muncă, ori în care crește corupția și incompetența se cuantifică – inexorabil – în câteva zeci de plecări (definitive) peste graniță. Cele câteva zeci sunt – poate – puține, dar la finele anului sunt câteva mii (sau chiar zeci de mii); echivalentul unui orășel mediu. Și asta an de an. Aceasta e realitatea și cu ea trebuie să compunem. Spre deosebire de toți cei care – în Guvern, în administrație sau în universități – își spun: ”nu e așa de grav, mai avem timp, să mai vedem etc.”, domnul Bolojan a înțeles că lucrează pe o numărătoare inversă pornită înainte de venirea dânsului la Primăria din Oradea.
Autoritatea
În ceea ce privește comasarea instituțiilor de artă reprezentativă, totul e, deocamdată, la nivelul zvonului. Se pare că domnul Bolojan a avut discuții cu reprezentanți ai unora din instituțiile existente, a prezentat niște cifre, a discutat posibile evoluții, însă – deocamdată – lucrurile au rămas deschise, urmând ca măsura să fie anunțată la momentul ei. Acest mod de-a proceda, departe de a fi ambiguu și cețos, face parte din ”metoda” dânsului. Se anunță existența unei probleme și a faptului că trebuie să se ia o hotărâre cu privire la ea. Iar hotărârea – atunci când vine e – scurtă, clară și irevocabilă, ca lama ghilotinei. Orice decizie luată de dânsul are o caracteristică de comunicare și o caracteristică administrativă. Cea de comunicare vizează prezentarea ei în forma cea mai simplă cu putință, fără nici o explicație suplimentară. În această situație, va fi vorba – după caz – de ”reorganizare” sau ”trecere în subordine”, ”comasare” sau ceva de acest gen. Simplu și fără detalii. Adică exact contrariul a ceea ce se predă în facultățile noastre de comunicare. Pentru domnul Bolojan, un comunicator bun este cel care spune doar atât cât vrea să spună. Și – în plus – folosește media, nu e folosit de către aceasta. Poate vă mai amintiți, atunci când Yasser Arafat a fost internat – pentru ultima dată – la Paris, comunicatorul spitalului militar în care se afla era un ofițer înalt, tuns zero, cu o expresie impasibilă care, în fiecare zi, ieșea în fața presei internaționale și repeta același mesaj, cu o dicție impecabilă: L’état de santé du Président de l’Autorité Palestinienne est stable. Doar atât. După care – preț de un minut – se uita în ochii sutelor de reporteri care îi adresau întrebări și, fără a mai adăuga nimic, se întorcea pe călcâie și intra în spital. Acesta e adevăratul comunicator, nu cel care se încurcă în explicații. Din punct de vedere administrativ, o hotărâre trebuie să tranșeze într-o chestiune. Altfel spus, menirea ei e să pună lucrurile în mișcare, nu să perpetueze un blocaj. Poate că primul impuls nu e necesar cel mai bun, însă odată pornite, lucrurile pot fi corectate și aduse în matcă. Atâta timp cât nu se întâmplă nimic, nu există nici o speranță de ameliorare. Într-un blocaj trebuie acționat, oricât de mare e riscul acțiunii. Și încă ceva: hotărârea – odată luată – e irevocabilă. E iluzoriu ca cineva să-și închipuie că-l poate întoarce din drum pe domnul Bolojan odată ce a hotărât ceva. Și asta nu neapărat deoarece e un om încăpățânat, ci – mai curând – pentru că e o persoană care are sensul prestigiului autorității. Autoritatea impune: deopotrivă prin lovitura deciziei și prin caracterul ei obligatoriu și irevocabil. Căci o autoritate care nu impune, nu e respectată. Iar o autoritate care nu e respectată încetează a mai fi o autoritate și devine circ, coterie, clientelism sau ce doriți.
Centralizarea
Până la urmă, de ce ce necesară comasarea instituțiilor de cultură în Bihor? Pentru că viziunea domnului Bolojan este una de tip – cum să-i spun? – guvernamental: avem un centru de decizie și un număr de cinci – șase ”ministere”, care articulează în concret și duc la îndeplinire lucrurile hotărâte la centru. Autoritarism, centralizare în exces, dacă nu chiar dictatură – asemenea aprecieri curg mereu la adresa dânsului. Și totuși, dacă există un singur buget al județului, cum poate fi folosit acesta eficient fără o viziune unitară a distribuției lui și a randamentului pe care îl dau investițiile făcute? Ne-am obișnuit cu ”autonomii administrative”, în care sunt create n instituții locale cu ”schema de posturi” aferentă: ”director”, ”manager”, ”președinte” etc. (cu salariul – și sporurile – subînțelese), care-și duc în structură și nepoții, finuțele, amantele; apoi cu ”investiții” în clădiri somptuoase, parcuri de mașini, ”stagii de studii” și ”vizite de lucru” în străinătate, ”fonduri de protocol” și câte și mai câte de acest gen. Producția acestor instituții e – dacă e – o maculatură complet inutilă și munți de ”rapoarte” pe care nu se uită nimeni, dar cu care sunt ținuți în frâu puținii angajați care chiar fac ceva. O asemenea alcătuire, a cărei principală menire e aceea ca cineva să se numească ”șef” și – astfel – să intre în protipentada orașului (urcând, eventual, spre funcții politice) nu e o instituție – adică un mijloc de acțiune în societate, ci o cochilie vidă în care clipocește nimicul. Dacă asta numim ”autonomie”, atunci ideea de autonomie e falimentară. Ea nu constă în nimic altceva decât în faptul de a finanța, de la centru, piramide de putere locale.
Pentru domnul Bolojan o instituție este o funcție a ceea ce face. Acolo unde nu e nimic de făcut, nu e nevoie de instituții. Iar acolo unde e, contează cu adevărat personalul tehnic, care articulează proiectul într-o realitate efectivă. Nu e nici o nevoie de zece instituții care fagocitează bugetul orașului/județului fără a face nimic. La fel, nu e nici o nevoie de zece șefi care să se încurce unul pe altul din birouri (evitând fiecare să-și asume vreo responsabilitate); ajunge unul singur, care – după ce avizează și semnează hârtiile ce țin de resortul lui – pleacă pe teren ca să verifice cum stau lucrurile și, apoi, se întoarce la Președintele Consiliului Județean ca prezinte starea situației la zi. Fiecare are de făcut ceva clar și concret, fiecare depinde nu doar de munca sa, ci de cea a tuturor celorlalți și – la sfârșit – această muncă se agregă în ceva vizibil și util cetățenului. Altfel spus, administrația e ceea ce trebuie să fie: un furnizor de servicii pentru populație, nu o mașinărie de cheltuit bani pentru ”reprezentativitate”. Dacă lucrurile stau așa, atunci fiecare om din administrație trebui să fie – literalmente – un slujbaș, adică un om aflat în slujba celorlalți. Nu e nevoie de șefi, ci – cel mult – de directori de compartimente care girează activitatea mai multor departemante care, la rândul lor, răspund de mai multe instituții sau probleme. Iar oamenii aceștia – după modelul domnului Bolojan – lucrează, nu sunt ”în deplasări” sau ”la evenimente”. Da, e o viziune centralizatoare, autoritară, în care toți – cu excepția celui care hotărăște (asumându-și riscurile deciziei) sunt executanți ai unui plan în care fiecare își are locul și rolul său. Șefii, cu pretinsele lor autonomii (hrănite – cum altfel? – tot de la bugetul public) sunt asemeni unor tumori care încurcă fluxurile firești ce irigă nu doar administrația, ci și societatea. Iar acolo unde sunt, ar fi bine să știe că au de dat – măcar odată la patru ani – raportul în fața cetățenilor. Dacă uită acest lucru, sunt chemați la raport în fața Președintelui Consiliului Județean.
Planificarea
Domnul Bolojan are o dublă specializare: în matematică și în inginerie. Poate de aici viziunea de ansamblu în care sunt integrate – dintru început – toate detaliile. Proiectele dânsului seamănă cu structura unui motor: zeci sau sute de piese care sunt fasonate individual de diverse departamente sunt adunate, în trepte succesive, și integrate într-un ansamblu unitar care trebuie să și funcționeze: constant și cu un anumit randament. În această logică, domnul Bolojan e proiectantul: cel care parcurge drumul de la idee la schița de detaliu, care verifică toate modificările ce i se fac acesteia și, apoi, fiecare etapă de realizare efectivă a ei. Dânsul – și, uneori, doar dânsul – are în cap întregul ansamblu al motorului. Majoritatea celorlalți îl văd abia la demonstrația finală. Firește că această analogie pune și o problemă: aceea a singurătății celui care concepe, în mintea lui, totul și caracterului subordonat al celor care sunt chemați doar să facă lucrările de execuție pe care le cere planul prezentat. Domnul Bolojan ar putea răspunde că și dânsul este un executant: până la urmă – păstrând comparația – cu toții sunt în slujba motorului, a cărui funcționare și eficiență le justifică munca.
Cuvântul cheie e, aici, eficiența: faptul de a obține – întotdeauna și în orice situație – maximum posibil dintr-un complex de împrejurări asupra cărora se exercitată activitatea unui grup de oameni, organizați și acționând după un plan. Logica eficienței și a productivității maximale este corelată cu sărăcia națională și cu caracterul periferic al Oradiei. Resursele de care beneficiem (fie ele și fondurile europene) sunt limitate, iar nevoile – reabilitării și dezvoltării orașului/județului – sunt în continuă creștere. Ca atare, resursele trebuie alocate cu grijă, folosit efectul de multiplicare, deplasate dintr-o parte într-o într-alta și acest lucru presupune nu doar centralizarea (hotărârea unică), ci și planificarea (proiectul, viziunea de ansamblu – atât în spațiu, cât și în timp, repartizarea și secvențializarea lor). ”Inițiativele locale” nu duc nicăieri dacă nu se agregă și nu crează direcții în care să fie angrenate alte segmente ale economiei și societății locale. Nu atât ”realizările” punctuale contează cu adevărat, cât ”lanțurile productive”, care atrag resurse, stabilizează oameni și genererază produse de complexitate crescută, ce încorporează muncă și expertiză.
S-ar putea obiecta că – odată cu centralizarea și planificarea – revenim la lucruri de care am crezut că ne-am despărțit odată cu Revoluția și pe care, de atunci încolo, n-am încetat a le condamna. Pe de altă parte, experiența a 30 de ani de ”tranziție” ar fi trebuit să fie în măsură a ne face să privim cu mai multă luciditate miturile postdecembriste. Și unul din aceste mituri a fost acela că, dispărută presiunea arbitrariului statului comunist, economia și societatea (dotate cu o incredibilă ”capacitate de reziliență” – cum se spune acum) își vor reveni miraculos, iar democrația și prosperitatea se vor instaura de la sine în lumea noastră. Că nu s-a întâmplat așa ceva, e un fapt de ordinul experienței. Cum am avut ocazia de a trăi și a vedea, tiraniei i-a urmat anarhia și aceasta a fost mediul în care majoritatea lucrurilor cu care am ieșit din comunism s-au degradat, s-au descompus și – finalmente – s-au pierdut (aproape) fără nici un beneficiu. Nu am regăsit nici ”vârsta de aur” a interbelicului (pe care l-am cunoscut prea opuțin și l-am idealizat prea mult), nici ”starea naturală” a unui capitalism democratic ce tinde spre armonia bunăstării. Ne-am imaginat că muncitorii din fabrici se vor solidariza și vor căuta cea mai bună formulă managerială, vor intra în competiția pieței și aceasta îi va determina să producă mai mult, mai bine și mai ieftin și, făcând toate acestea, întreprinderea se va dezvolta, societatea va beneficia de servicii mai bune și ei se vor îmbogăți. În locul tuturor acestora am văzut că muncitorii au fost complet dezinteresați de organizarea fabricilor, n-au vrut decât creșteri salariale și ”dreptul” de a fura la liber, iar ”managerii” (repede numiți de stat sau de autoritățile locale) au căpușat tot ce-au putut și au vândut la preț de nimic ”activele” întrepriderilor, ”ungând” cu grijă decidenții politici, până când s-au văzut împroprietăriți cu terenurile fostelor uzine pe care – imediat – le-au vândut, fără scrupule (și mult sub preț), ”dezvoltatorilor imobiliari”. Cu toate acestea, noi continuăm a preda în școli (și, mai ales, în facultăți) un capitalism de manual, potrivit căruia întâlnirea curbei cererii cu cea a ofertei duce – în mod necesar – la productivitate, diversitate și prosperitate. Altfel spus, avem pe de o parte o teorie pe care o fetișizăm, pe de altă parte o experiență pe care o ignorăm.
Pe de altă parte, eficiența – în speță lanțul scurt al comenzii și al verificării executării ei – ocultează o problemă veche precum istoria: aceea că orice mecanism centralizat își are punctul de echilibru într-un singur om. Iar asta pune o mare problemă raționalității administrative: faptul de a compune cu psihologia unei persoane. Și, evident, mai pune și o problemă de continuitate în timp: căci neavând nimeni competența integrală a celui care vede totul dintr-un punct focal, nimeni nu e în măsura de a prelua comanda în aceiași parametri de eficiență. Iar logica eficienței poate fi constrângătoare și o derogare de la ea se poate traduce într-un deficit de legitimitate.
Și cu cultura cum stăm?
Ne place sau nu, acesta e adevărul: spre deosebire de noi, ungurii sunt un popor cultural. Se vede și la Oradea: au construit – la finele secolului XIX – un oraș de vilegiatură care, pus în valoare, nu e cu nimic mai prejos de orașe din aceeași categorie aflate în Ungaria, Cehia, Austria sau Belgia. Au vrut teatru; și l-au ridicat – într-un an și ceva! – prin subscripție publică. Au avut Filarmonică, biblioteci, reviste culturale, cluburi și tot ce mai presupune viața burghezilor urbani, pentru că s-au asumat pe ei înșiși ca atare. Rururbanitatea în care ne-am instalat noi se dispensează ușor de aceste medii ale socializării și civilității, preferându-le – maniheist – pe de o parte mall-ul, pe de alta biserica. Atunci când creăm ”instituții culturale” o facem pentru că ”trebuie să avem și noi”, ca să multiplicăm directorii și ca să rezolvăm prin ele probleme de alt ordin (precum ascensiunea ierarhică bazată pe diplome de conjunctură, ori titlurile bune pentru a impresiona în alte sfere ale vieții publice). Cultural vorbind, nu suntem nici măcar umbra a ceea ce era burghezia iudeo-maghiară din urmă cu un veac și ceva. Și atunci, care e statutul ”insituțiilor de cultură” locale?
Pentru domnul Bolojan toate intră la categoria prestării de servicii către populație. Criteriul de judecată al teatrului sau al filarmonicii îl reprezintă – cantitativist – numărul de cetățeni ai orașului care le frecventează spectacolele. La fel, rolul universității locale ar fi acela de a oferi calificare pentru domeniile cerute de piața muncii din județ. Asta ar însemna, pe de o parte, o ”utilitate publică” a instituției, pe de alta o modalitate de a verifica, adapta și updata performanțele respectivelor instituții prin intermediul singurei instanțe care contează cu adevărat: beneficiarii muncii lor. O știm cu toții, sistemele de ”evaluare internă” și cele ale diverselor ”comisii” nu duc la nimic altceva decât la explozia unei birocrații a raportărilor care – destul de repede – pierde orice legătură cu realitatea. Astfel că se ajunge în situația în care instituția nu doar cere bani de la ministere și administrația locală pentru propria supraviețuire, ci și pentru plata (oficială și neoficială) a diverselor ”comisii” de ”acreditare”, ”evaluare” și mai știu eu ce. Pentru Domnul Bolojan toate acestea sunt fără rost, atâta vreme cât numărul spectatorilor (instituțiilor de artă administrativă), al cititorilor (revistelor și bibliotecilor) ori cel al elevilor înscriși (în universități și postliceale) e în declin cantitativ și în scădere calitativă. În locul tuturor ”comisiilor”, creșterea numărului celor interesați de cultură, crearea unui public care să o prețuiască (și – la nevoie – să o suțină) și răspânirea unor comportamente civilizate în oraș și județ sunt adevărații indici ai funcționalității instituțiilor culturale. În afara acestora nu sunt decât multe pretenții și cereri de fonduri de la Consiliul Județean.
Pe de altă parte, în mod manifest, cultura e și altceva decât prestare de servicii (așa cum sunt, de pildă, și ghișeele de relații cu publicul și societatea locală de strângere a deșeurilor). Întrebarea este: ce anume? În numele a ce (mai) pot oamenii de cultură – din Teatre, Filarmonică, reviste, biblioteci, universități, școli, eventual institute sau centre de cercetare – revendica un statut de excepție în raport cu ceilalți funcționari publici? În trecut, lucrul era oarecum de la sine înțeles: oamenii de cultură erau cei care creau narativele unificatoare ale comunității și, în egală măsură, puneau în scenă evenimentele în care mulțimile își afirmau solidaritatea națională și/sau elitele solidaritatea civică. În ziua de azi narativele generale sunt vehiculate de media și articulate de administrație, iar oamenii se regăsesc împreună la shopping sau la biserică. ”Prezentarea în societate” nu se mai face la deschiderea stagiunii (teatrale sau muzicale), ci la nu-știu-ce sindrofie a unui partid sau a altuia sau la o zi de naștere a cuiva din high life. Tema discuției dintre cetățeni nu o mai dă cartea/revista/piesa sau concertul, ci televiziunile de scandal, serialele de pe Netflix, noile anunțuri ale Guvernului etc. În fine, noțiunea însăși de ”intelectual” sau ”om de cultură” se dizolvă în cea de ”formator de opinie” sau de ”influencer”. În definitiv, ceea ce am descoperit cu toții în ultimele decenii este faptul că ”marea cultură” s-a estompat (până la a ajunge un privilegiu al the leisure class), în vreme ce necesarul spiritual al omului comun poate fi foarte bine satisfăcut de un amestec de credință (a Bisericii), credințe (vehiculate de media), up to date la muzica de sezon și blockbuster-ele actuale și – din când în când – câte un ”eveniment” dionisiac precum Electric Castle sau Untold. Dincolo de acestea, e libertatea fiecăruia de a crede ce vrea și de a face ce vrea. Puținul lucru pe care îl mai face cultura pentru toți este calificarea personalului tehnic și – eventual – expertiza în anumite situații.
Întâmplarea – o spun pentru că-l cunosc – este aceea că domnul Bolojan nu e opac la cultură. Problema e aceea că însăși cultura a devenit ceva foarte incert. Dânsul e în măsură a pune în valoare aproape orice, însă doar din nostalgii și pretenții e imposibil să faci ceva funcțional. Poate e timpul ca oamenii înșiși, sau cel puțin cei pentru care cultura mai înseamnă ceva, să propună un proiect care să adune posibilitățile de expresie ale locului într-o formulă articulată, care să-i arate administratorului județului că merită – chiar dacă riscă – să privească dincolo de orizontul strict al eficienței. Ar fi un pariu la scară mare, căci – dacă nu – n-ar fi exclus ca mâine, fără surle și trâmbițe, ceea ce altădată se numea ”cultură” să dispară discret din toate preocupările și statisticile oficiale.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Domnul Bolojan este un Lee Kwan Yew local. Ar fi deosebit de interesant daca ar ajunge mai sus dar sunt sigur ca pnl l-ar sabota crancen in toate incercarile de eficientizare.
Nu stim cita plusvaloare ne poate aduce textul de fata ce se doreste a arata cumva calitatile exceptionale de administrator , al unui oras numit Oradea , ale primarului Bolojan sau ce se doreste(textul ), usor subtil , a incerca sa corecteze , deocamdata , doar posibila comasare , pe mai toate palierele exceptind cred decizia atasata modalitatii de exprimare a culturii zonale , a unor entitati culturale .Dealtfel observam cum si la nivel national o astfel de comasare , ca procedura tehnic administrativa ,ar fi benefica . O comasare a catunelor, satelor sau comunelor (la nivel de primarii ) ce au devenit depopulate si ce ce nu isi mai au rostul pentru care au fost constituite .O regionalizare a Romaniei ar fi si ea benefica – asa cum deja ne-a aratat premierul de CLUJ – Emil Boc .Principiul este simplu si tine de nevoia de a elimina , din sistem, un numar important de protejati si politic – la nivel administrativ si in acelasi timp de a micsora cheltuillile , banii altfel obtinuti putind fi regasiti in investiitii . Premierul CITU s-a exprimat si el foarte clar intr-o emisiune TV . Comasare – rentabilizare , inchidere , vinzare -privatizare – eliminarea tuturor institutiilor statale , mici sau mai mari , ce nu isi justifiva existenta si toate acestea ca parte nevoii de investitie . Revenind la cultura – ar trebui ca cei ce isi doresc sa participe efectiv la aceasta forma de cunostere sa se organizeze la nivel personal si sa nu ceara de la autoritati integralitatea deciziilor .Ar trebui sa ne invatam cum la nivel de persoana sau de grup este necesara propria decizie .Statul ar trebui sa fie cit mai minimalist si sa se implice cit mai putin .
Un articol foarte bun și foarte util, vă mulțumesc!
Un articol în care se arată cât de măreț e dl. Bolojan și cum oamenii de cultură orădeni nu se ridică la nivelul domniei sale.
De fapt, vorbim de o concepție lăutărească asupra culturii, conform căreia instituțiile de cultură sunt simple săli de spectacole, fără artiști angajați, în care să se producă diverși artiști care se cer. De ce nu, putem ajunge și la spectacole de striptease sau show-uri cu vânturi pe scenă, să râdă lumea și să vină la teatru.
Nuțu Cămătaru ar achiesa cu entuziasm, nu mai vorbim de Ceaușescu, deși el era cam pudic, la fel ca Becali.
Să-l stăpânească sănătoși orădenii, dar să-l țină pe tot numai pentru ei, să nu ne bucurăm cu toții de așa conducător valoros.
Vă mulțumesc pentru observații (deși nu sunt sigur dacă le-am înțeles clar). În atribuțiile Primarului/Președintelui Consiliului Județean intră exact întreținerea și asigurarea bunei funcționări a sălilor de spectacole. Nu e – și nu trebuie să fie – o atribuție a acestor funcționari publici repertoriul, evaluarea actorilor sau critica spectacolelor. pentru aceasta există mediile profesionale și publicul care le judecă prestația. Am descoperit cu toții – nu doar acum, cu pandemia, ci de când cu generalizarea internetului – că nu mai suficient să spunem: ”eu stau la locul meu și-mi fac treaba”, ci se cuvine să ne deschidem celor (tot mai mulți) pentru care ”locul nostru” nu e decât un punct (sau pixel), abia zărit în goana vieții prezentului.
Și nu doar față de ”eficientizarea” muncii noastre suntem datori, ci – în primul rând – față de cultura de la care ne revendicăm. Dacă aceasta tace odată cu noi, cine îi va mai rosti mesajul?
Cu toată considerația,
Mihai Maci
Una din secvențele cele mai savuroase ale „Arhipelagului Gulag” al lui Soljenițîn e cea a vizitei lui Maxim Gorki în lagărul de la Solovki de la Marea Albă.
Era în epoca de început a lagărelor sovietice ale morții. Un grup de deținuți reușesc să evadeze din lagăr și să se strecoare la bordul unei nave străine ce încârca marfă din lagăr. Ajunși în Anglia descriu monstruozitățile ce se produc în lagăr. Ele par de necrezut. Treaba se produce cu mai bine de o decadă înainte de înființarea Auschwitz-ului. Autoritățile sovietice fac tot posibilul pentru a decredibiliza mărturiile foștilor deținuți. Printre acestea organizează o vizită a scriitorului Maxim Gorki în lagăr. Gorki are o reputație bună în cercurile de stânga europene. A trăit mai bine de 10 ani în Italia.
Totul e vopsit cu mare grijă înainte de vizita lui Gorki. Deținuții cei mai jigăriți sau neîmblânziți sunt lichidați sau expediați în alte lagăre la repezeală. Se fac renovări și văruieli masive. Sala de mese e ca un restaurant de lux. Chelnerițele ce-i servesc deopotrivă pe „deținuți” și securiști sunt îmbrăcate în rochii imaculate. Una din ele e o prințesă autentică, rafinată și poliglotă. Când nava lui Gorki acostează pe una din insulițele ce nu erau inițial în program, deșinuții cadavreici sunt ascunși sub prelate imense :) Totul merge ca pe roate până ce spre sfârșitul vizitei un puști deținut îi strigă: „Gorki totul e o minciună. Vrei să afli adevărul?” Gorki vrea să-l afle și cere să fie lăsat singur cu băiatul. După câteva ore iese în lacrimi și promite schimbare.
Înainte ca nava lui Gorki să părăsească lagărul, puștiul e deja împușcat. În declarațiile sale oficiale de după vizită, Gorki povestește despre omenia gardienilor și securiștilor, despre modul în care se călesc și zidesc oameni noi în lagăr. Cum deținuții își răscumpără păcatele, cum devin mai fericiți și adevărați constructori ai lumii noi, plus tot restul bla, bla, blauri…
Chestia e simplă: Gorki o fi el respectat de stânga europeană dar e departe de a-și permite în Italia o viață ca-n URSS. Aici ascetul proletar se cam obișnuise cu traiul pe veresie. În URSS are armate de servitori, vile, mașini, vacanțe. În URSS oate să-și întrețină fără probleme fiul parazit, amanta acestuia (actriță și scriitoare ratată), soția sa (babă isterică) și amantul ei, ce e oficial secretarul său… Ehei famelie mare coane Fănică! :)
Meriti felicitări , SOLDATULE SVEJK , pentru comentariul care -l faci !
PS – Ai observat cumva că Soldatul Svejk al lui Jaroslav HASEK a dispărut cu autor cu tot din toate ”orizonturile culturale ” ? Gata cu el ,și-a făcut veacul și dispare , așa , in neantul secolelor umaniste ? Tare aș fi curios să-ți citesc părerea ! PE BUNE !!
Nu aveți dreptate să priviți îngust acest articol care-i bine structurat! Dl BOLOJAN rupe crusta nesimțirii publice de risipire a fondurilor avuției naționale, ca urmare acordării autonomiei diferitelor organisme publice, care pe lîngă faptul că sînt stufoase , au ajuns , ca urmare alegislației birocratice, să fie elemente de blocare a dezvoltări și permanentizare a susțineri intereselor locale și nu cele naționale, sinecuri pentru sicofanți sfertodocți, slugi ale de multe ori trădători de țară!!
Eu cred ca eficientizarea cheltuirii si oprirea risipirii banilor publici nu sunt lucruri rele.
Dacă domnii artiști vor să realizeze profit din munca domniilor-lor în privat, am îndoieli ca domnul Bolojan i-ar împiedica în vreun fel.
Este un articol interesant, bine conceput si corect tintit. Pacat ca lungimea lui il face mai greu de citit, mai diluat si mai dispersat. Si nu se incheie cu o concluzie clara …..
„Emigrarea nu e nimic altceva decât continuarea urbanizării în alte condiții”
domnule, daca ai wc ul in casa si n ai emigrat, te felicit, esti un om realizat. eu cred ca n ai emigrat ca ti a fost frica : vorbele sugubete, filosofia sau poezia nu s subventionate de „stat” intr o lume libera. sa stiti ca nu toti cei ce au emigrat au facut o din cauza „budei”. daca pcr ul o sa va rezolve canalizarea si haleala o sa va declarati multumit ? mult succes asadar, dar sa nu v aud ca va plingeti de prostii ce v au marit leafa, de analfabetii cu doctorat ce va sint sefi, de militienii ce va rid in nas, de susurul manelelor si cojilor de seminte printre care ncercati sa slalomati, sau de mirosul pestilential cind iesiti pe strasse.
Vă mulțumesc pentru observații. Îngăduiți-mi, totuși, să cred că nu mai trăim în mentalitatea lui ”cu cât e mai rău, cu atât e mai bine” și a ”spiritualizării” care înflorește în mizerie și neglijență. La fel ca în cazul fiecăruia dintre noi, aparența și esența nu sunt contradictorii, ci trimit mereu una la cealaltă. Cine deprinde curățenia lăuntrică o va întreține și în afară și, reciproc, cine-și curăță în fața casei, va găsi și disponibilitatea de a se primeni lăuntric. În definitiv, întotdeauna, asemeni copiilor – a căror zi este astăzi – putem deprinde exercițiul travaliului interior aducând puțină grijă în lumea în care trăim. Eu am văzut asta aici, la Oradea: după ce domnul Bolojan a amenajat esplanada Crișului, în locul arătărilor (oameni, dar nu numai) ce ieșeau din tufele de pe malul apei au început să apară tinerii ce fac jogging, bătrânii care se plimbă pentru bucuria plimbării, părinții cu copii mici. O întreagă lume ce învață ritmurile urbanității.
Când vor fi adevărați orășeni? Poate ține și de noi, în școală, și de prietenii noștri din Teatru și Filarmonică să îi chemăm la mai mult.
Un gând bun,
Mihai Maci
in tara in care s au furat banci, uzine si spitale, lucii de ape si paduri, munti si paminturi cu tot ce contin, furtisagurile de / din portofele / buzunare, a firelor de cupru ce asigura automatizarea liniilor de cale ferata sau hirtiei igienice din toaletele publice sint „marunte” si nu intra n atributiile militiei (de fapt p astia nici nu i mai vezi pe strazi, coboara din masina de serviciu doar cind e rost de amenzi sau sint trimisi sa mparta bastoane pe spinarea dusmanilor statului). in socialismul ceausist se iesea din fabrica cu suruburi, rulmenti, piulite ascunse n basca, in cel cleptocratic de azi se distribuie salarii si pensii speciale, functii in consilii de administratie, universitati si tot ce nseamna institutie de stat. geaba eu si dvs ne facem curat in casa si pe linga casa, nu i suficient, tocmai de aceea angajam slujbasii, sa se ocupe si de ce i in afara propriilor noaste ograzi, sa si faca treaba pentru care s platiti, nu sa ti se urce n cap ca sa te fure sau sugrume.
acelasi gind bun si dvs !
Frumos eseu Dl Maci…si totusi…unde vezi dumneata atata dezvoltare in ultimii 12 ani in Oradea? Da, arata altfel fata de 2008…Au fost accesate fonduri europene (ceea ce nu e deloc usor) si asta se vede in aspectul orasului si infrastructura…dar…populatia orasului e aceeasi ca in urma cu 30 de ani (cam 200 000), s-a investit in forma (fatade ale cladirilor, garduri, borduri) nu si in fond (continut adica in industrii, sectoare productive, atragere de investitori. Orasul a devenit brusc cu pretentii si…scump…fara prea mare justificare. Macar acu ceva ani era acolo unde ii este locul…inclusiv dpv al preturilor si costului vietii. Acum e in liga C ca oportunitati si viata culturala…si in liga B spre A ca nivel al preturilor care concureaza sia desea depasesc Bucurestiul. Doar nu o sa-mi spuneti ca distrugerea strandului muncipal (cu apa termala care se schimba saptamanal) si inlocuirea cu un Aquapark (cu apa incalzita si filtrata…adica acceasi poate tot sezonul) a facut ceva pentru cresterea calitatii vietii oradeanului de rand? Probabil reducerea numarului de sefi prin comasarea institutiilor publice nu e o idee rea in definitiv Teatrul de Stat a functionat decenii ca institutie unica cu 2 sectii romana si maghiara…ulterior l-au taiat in doua…si orasul a mai castigat (in scripte doar) inca un teatru…dar acestea sunt mici amanunte…ca si fatadele, bordurile sau gardurile in jurul parcurilor). Adevarata problema de care depinde vitalizarea economica reala a orasului, atragerea de investitii care sa inlocuiasca cele 7-8 fabrici locale care nu mai exista cum este abordata de marele manager inginer si matematician?…dar cu aeroportul „international” pe care nu aterizeaza vre-o cursa internationala ce face?
Vă mulțumesc pentru comentarii și întrebare. Domnul Bolojan a fost Primar al Oradiei și este Președinte al Consiliului Județean Bihor. El poate să schimbe ceea ce intră în atribuția acestor instituții administrative să schimbe și, eventual, să creeze contextul schimbării în alte direcții. Primarul nu poate ”aduce investitori”, pentru că aceștia nu vin atrași de farmecul personal al primarului, ci de beneficiile pe care contextul în care sunt invitați a lucra le aduce afacerii lor. Credeți că ar veni cineva să investească într-un oraș ruinat, cu drumuri arhaice și pline de gropi, cu termoficarea și aducțiunea de apă pușcând la fiecare oră? Credeți că s-ar instala firme serioase într-un oraș în care singura distracție e o ciorbă de burtă într-o bodegă de tablă și câteva urlete într-un ”bar” cu păcănele? Investitorii – și nu doar ei, ci și tinerii chemați a lucra în întreprinderile lor – vor un oraș ”ca afară”: curat, aerisit, cu fluxuri continue de trafic, cu spații de agrement, cu un centru ca un mall și cu o mulțime de locuri de petrecut timpul (inclusiv instituții de cultură deschise permanent publicului). Și utilități trase până la ușa platformei pe care își vor aduce instrumentarul tehnic. Așa sunt ei, capitaliștii: după un scurt moment de compasiune, decorul comunismului nostru de anii ’80 le repugnă. Și – luându-mă după câți tineri pleacă din țară, parcă nici copiilor noștri nu le place.
Problema e dacă toate aceste schimbări realizate de domnul Bolojan pot întreține flacăra civilității și a prosperității, sau trebuie să o întețim și noi – fiecare dintre noi – zi de zi.
Cu toată considerația,
Mihai Maci
Dl. Bolojan a transformat Oradea dintr-un oras de periferie, prafuit, sarac si ignorat de toti, intr-un model de dezvoltare economica si sociala, intr-un exemplu de bune practici in ceea ce priveste relatia dintre o administratie locala si cetatean.
E usor sa blamezi un om doar pentru ca, pur si simplu conjunctural, ai observat un singur lucru care nu iti convine. Iar tonul pe care il folositi, dispretuitor, de pe o autoasumata pozitie de superioritate morala, ma obliga sa va pun intrebarea din paragraful urmator.
Cu tot respectul, domnule Maci, care sunt contributiile dvs., comparabile ca valoare cu cele ale domnului Bolojan, in mediul in care functionati? Pentru noi, cei nascuti si crescuti in Oradea, e binecunoscut faptul ca, in procesul extraordinar de dezvoltare a orasului, a ramas o componenta care e inca ramasa in urma, e inca periferica, prafuita, saraca si ignorata de toti: Universitatea locala. Care sunt proiectele dumneavoastra, ca angajat al acelei institutii si, evident, ca marcant membru al societatii civile, pentru a creste Universitatea macar cu jumatate din ritmul de crestere al orasului?
Va multumesc.
Vă mulțumesc pentru observație. Și vă asigur că nu am avut deloc intenția de a-l blama pe domnul Bolojan, ale cărui realizări nu doar au dat o altă față orașului în care trăiesc, ci mi-au schimbat și mie în bine cotidianul existenței. De asemenea, nu am scris deloc ”disprețuitor” și nici autoasumându-mi vreo ”superioritate morală”. Am încercat doar să înțeleg cum funcționează aceste schimbări, care sunt efectele lor, unde se lovesc de limite și ce putem face toți – inclusiv eu – pentru ca dezvoltarea mediului în care trăim (materială, administrativă și culturală) să continue. Nu am cunoștințe de teoria administrației și, de aceea, probabil că unele din lucrurile pe care le-am spus pot părea naive sau aproximative. Însă – repet ceea ce am scris într-un alt text – nu pot decât să regret faptul că oameni care au aceste cunoștințe nu sunt deloc interesați și nu studiază metodele domnului Bolojan.
Acum, ca să vă răspund la întrebare: nu-mi aparține mie să mă laud cu ceea ce (cred că) am făcut. Dacă am făcut ceva bine, lucrul acesta se vede și acționează asupra celorlalți. Mie mi se cuvine să meditez doar asupra greșelilor și neîmplinirilor mele, pe care le cunosc mai bine decât oricine. Dar, pentru că nu doresc să eludez întrebarea d-voastră, e un lucru pe care l-aș spune: în 20 de ani, de când predau la Oradea, nu am trecut nici un student care nu s-a prezentat la examinare, s-a prezentat nesatisfăcător sau a copiat. Aceasta e contribuția pe care mi-o revendic la viața civică a orașului în care trăiesc. Firește, veți putea spune că nu e nimic extraordinar în asta; e – pur și simplu – ceea ce scrie în fișa postului meu și în Regulamentul Universității. Numai că, vă asigur, nu e chiar atât de ușor să reziști presiunii difuze a lui ”asta e. ce să-i facem?” și celei directe, a ”oamenilor bine intenționați”, mai ales când ultimul pe scara ierarhică. Nu e ușor, dar se poate. Aceasta este – nu? – lecția domnului Bolojan.
Cu toată considerația,
Mihai Maci
Bolojan lucrează cu ce are. Problema rămâne aceeași dintotdeauna: structura de finanțare. Bineînțeles că ar fi bine ca instituțiile culturale să fie diferite, personale și cât mai variate. Fiecare ar trebuie să aducă un alt suflu, să creeze și să îmbogățească identitate. Dar când singurul administrator e statul (prin CJ) varietatea degenerează rapid în forme fără fond și sinecuri. Lipsește interesul în administrarea acestor instituții, pentru că nu există stakeholderi privați care să aibă miză în prestația acestor instituții. Ar fi cu totul altceva dacă fiecare dintre aceste instituții s-ar hrănii din niște surse de finanțare privată, unde finanțatorii cer socoteală în funcție de suma cu care contribuie. E nevoie de skin in the game.
@Tudor _ „Ar fi cu totul altceva dacă fiecare dintre aceste instituții s-ar hrănii din niște surse de finanțare privată”
În articol nici macar nu-i vorba despre „starurile” artei oradene, ci despre organizatori, administratori și directorasi care zic domnului Bolojan ” dă-ne, dom’le, cât mai mulți bani din fondurile publice, din resursele cetățenilor, și nu ne întreba ce facem cu ei, cum ii cheltuim!”
De ce nu ar închiria spații private și ar organiza spectacole de mare succes, precum în statele civilizate, nu stiu. Ceea ce cred, însă, este ca domnul Bolojan nu s-ar opune inițiativelor artistice pe bani privați.
Stimate,
,,cineva”,
1.Autorul NU face un articol ,,ca sa arate cit de maret este d-l Bolojan”, ci plecind de la o posibila masura birocratica reductionista a domeniului cultural la statutul financiar al celui productiv (ca eficienta), ne ,,arunca” intr-o DEZBATERE generala a tipului procesului de dezvoltare initiat de un singur om, de un unic centru de ,,proiectare si realizare” a obiectivelor unui oras ca Oradea, unde rezultatele concrete bune sint salutare iar unele nerealizari nici nu mai conteaza fiindca erau imposibile, din motivele economice ce urmeaza in comentariul urmator.
Cele doua viziuni asupra dezvoltarii, cea comunista unde totul era planificat/presat de stat si cea capitalista, liberala in care guvernul nostru nu planifica si nu face (absolut) nimic (mizind pe firescul miraculos al capitalismului de a da economiei si societatii o mare rezilienta) sint cele doua ,,planuri” opuse ale dilemei si analizei.
Articolul prezinta actiunea presedintelui Consiliului Judetean Bihor cu ,,reteta de a transforma Oradea intr-un brand personal” prin efortul individual de a planifica, dirija si realiza totul sub deviza personala ,,trebuie sa ne dezvoltam”!
Autorul recunoaste meritele (partiale) ale acestei abordari uni-personale, a faptului ca in lipsa lui nu s-ar fi facut nimic dupa 2008, dar si deficientele ei: aceea principala fiind ca dupa disparitia acestui personaj, totul, inclusiv dezvoltarea viitoare a orasului se naruie, gindirea si dialectica analitica sau a planificarii unei persoane cristalizata in timp, nefiind transmisibila dupa disparitia lui.
Evaluarea acestei situatii si raspunsul optimal este o problema ,,existentiala” nu doar pentru viitorul Oradiei, ci pentru Romania si intreaga Europa de Est, care stagneaza in subdezvoltare.
Pina la urma, institutiile culturale pot fi comasate, reduse ca personal, desfiintate ori subventionate functie de numarul de cititori sau spectatori, dupa gindirea ECONOMICA a presedintelui CJ, care spune ca trebuie sa ne dezvoltam” si considera ca orice banut este important in acest sens.
2.In conditiile inexistentei unui PROIECT DE TARA, care sa cuprinda in mod unitar si coerent – conform cerintelor unei societati moderne crearea de resurse de dezvoltare, alocarea echilibrata a resurselor nationale si locale pentru sustinerea infrastructurii, a zonei sociale, culturale si educative, etc. – COMASAREA institutiilor culturale de catre un presedinte al CJ dupa ,,cultura economica” proprie (a dezvoltarii) n-ar fi posibila.
In lipsa proiectului – personaje bine intentionate produc dezastre uneori ireparabile in domeniile cele mai sensibile: cultural si educativ, care n-au cum sa se apere prin indici economic si financiari, contra unor neantizari ireversibile.
In mod cu totul neasteptat, autorul a ,,aruncat” pe CONTRIBUTORS dilema problemei stagnarii economice si generale NATIONALE datorita viziunii liberale inguste de a visa la capitalismul biruitor al saracie si subdezvoltarii, vis a vis de cea a devizei ,,trebuie sa ne dezvoltam” a viitorului autocrat local, deoarece Romania nu are o cale PROGRAMATICA NATIONALA, capabila sa tina locul ,,METODEI” autocrate, prin care este realizabila dezvoltarea!
Ea este cea mai mare dilema a Romaniei momentului, cu SOLUTIA de mai jos.
3.Stagnare sau ,,brand personal” cu toate consecintele acestei abordari cu iz iliberal prin metodele practicate, este de fapt intrebarea articolului, chiar daca autorul doar o sugereaza din motive explicabile…
Nu stiu daca cele scrise in articol vor avea vreo influenta ori schimbarea de opinie a presedintelui CJ fata de institutiile culturale la care se refera autorul, cert este insa, ca in lipsa PROIECTULUI DE TARA, pare sa se dezvolta un nou tip de ,,baronat local”, baronul ,,care dezvolta” ceva, ca salvatorul comunitatii si distruge altceva in numele aceluiasi scop!
Stagnarea si saracia endemica care determina emigrarea economica isi afla solutia negativa, nonliberala, scoasa (involuntar) in evidenta de articol, prin schimbarea cu 180 de grade a mentalitatii baroniadei, care va dobindi putere politica si economica prin practica ,,dezvoltarii” locale, punind in pericol si putina democratie politica si economica ramasa dupa regresul aparent al baroniadei saraciei si beneficiului de rente si foloase de pe urma afacerilor cu statul.
Acest tip de viitori baroni economici – poate fi stopat din fasa, numai de un proiect de tara, care sa stabileasca obiectivele dezvoltarii economice si industriale viitoare, modalitatile tehnice si administrative de lucru in constructia proiectelor locale si nationale, economice si administrative, cu termene si responsabilitati institutionale, etc., care sa confere un statut tehnico-stiintific SISTEMIC, IMPERSONAL, STABIL si IREVERSIBIL procesului de dezvoltare.
4.Continutul unui astfel de proiect este complex si nu este locul potrivit de prezentare, dar trebuie sa arat ca Presedintele PNL, Ludovic Orban, caruia i l-am propus spre evaluare si promovare – dindu-i personal dosarul cu continutul acestuia – nu mi-a raspuns nici pina azi la oferta.
Neavind calificare economica, probabil ca nu putea intelege rostul si finalitatea acestui proiect, cu atit mai putin ca dilma ,,stagnare sau autocratie” (iliberalism) economic are astfel singurul mod de raspuns: dezvoltare prin aport tehnic-stiintific programatic, cu participare si angrenare nationala a specialistilor in economie!
Pentru a intelege consecintele lipsei proiectului de tara, trebuie doar o privire peste granita cea mai apropiata de Oradea, spre a ne vedea viitorul iliberal…
„Cultural vorbind, nu suntem nici măcar umbra a ceea ce era burghezia iudeo-maghiară din urmă cu un veac și ceva”
Păi această perspectivă defetist-mioritică este fix argumentul perfect pus pe tavă unui bolojan de provincie pus pe treabă (adică pe tăiat posturi de tăietori de frunză).
Dacă suntem așa netalentați, neinspirați, neorganizați, incapabili să facem ceva spectacol de clasă, urban (in opoziție circul cel țărănesc, de teveu), de ce să existe instituții ale statului care să ofere asemenea servicii? Mi se pare chiar lux opțiunea de tip bolojan, de centralizare/comasare a unor entități falimentare prin definiție. Io le-aș fi desființat de mult. Ce rost are să unești eforturile unor mediocri in speranța ridicolă de a obține ceva genial?
Dar altundeva e buba culturnicilor rumâni: in dependența de țâța statului, in mentalitatea asistențialistă, in promovarea/recrutarea umană de tip colectivist, in frica de piață și de libertate. Toți acești culturnici sunt zero pe o piață culturală liberă. Unii, probabil talentați in tinerețe, au fost degradați de mediul steril-birocratic in care au activat (nepricepînd la timp că un contract pe durată nedeterminată la stat te transformă in funcționar, in slujbaș, și că este inevitabilă metamorfozarea intr-o gânganie terorizată de pantoful directorului). Pierderea libertății economice -asumată prin căutarea iresponsabilității călduțe a slujbei de stat- conduce cel mai adesea și la pierderea libertății de creație, odată cu eferverscența juvenilă a artistului. Mai nasol este că îmburghezirea pe tarlaua publică a artistului se traduce și in modelarea gândirii creative, tot ce produce gângania veleitară este greoi, îmbârligat, forțat, aferat, prolix…pentru că așa este viața la biroul de stat, și oricine intră in teatrul de stat trebuie să simță absurdul și limitările și frustrările pe care marele artist le resimte in urma ancorării in meandrele iliescene ale concretului. A merge la teatru de stat in România e echivalentul unei sindrofii ritualice in fața unui ghișeu de la fisc, in care musafirii-cliențicaptivi -la costum cu papion- se cer pe rând, civilizat, a fi luați la palme de funcționara-artistă-soprană in timp ce admiră rezistența psihică a celuilalt.
Referitor la „cultural vorbind”: mi se pare că Omuletele de la Hamangia e cu mult mai relevant cultural decât orice spectacol finanțat de stat la Oradea. Oare creatorul Omulețului a fost plătit de vreun satrap local? de vreo clică tribală cu impresii de mecenat? Cine și ce ne spune că ceea ce există azi și e calificat drept cultură mâine ar trebui să continue încremenit in proiect, sub aceeași titulatură? Asta nu e nicio cultură, din niciun punct de vedere, mai degrabă sinecură organizată. Orice spanac de serial decerebrat de pe Netflix e probabil mai valoros, mai durabil decât un șou de târg provincial cu 3 spectatori. E ca și când Asociația Cioplitorilor in Piatră, speriați de apariția pensulei, ar pretinde public contracte pe viață de la Tarabostes ca să fie asigurați contra expansiunii subculturii și kitchului mâzgălelilor de tip cucuteni. Iar purtătorii de cuvânt ai Clanurilor de cioplitori băștinăși sunt cu atât mai caraghioși cu cât declară public că bolovanii noștri sunt primitivi, cu mult in urma statuilor iudeo-romano-grecești…și au convingerea că odată conectați la un buget de nivel iudeo-roman și puși sub conducerea luminată a unui manager de căprărie ‘autonomă’, artiștii locali vor atinge culmi de neimaginat ale creației.
Stimate,
d-le Dinu,
Autorul prezinta cit se poate de ,,abstract” si distant o problema reala, analitic neavind ceva ,,dispretuitor”, fiindca ea depaseste ,,regionalismul” oradean, fiind o problema nationala stringenta pentru Romania si Estul postcomunist, asa cum am incercat sa o ,,traduc” in termeni ,,existentiali” de ,,dilema” (in comentariu).
Asa cum arata d-l Valacluan, Oradea NU s-a dezvoltat industrial, n-are sectoare productive nici investitori industriali, care sa creieze locuri de munca industriale bina platite, sa creasca populatia si sa evolueze cultural sau universitar pozitiv.
Fara o dezvoltare industriala majora, Universitatea sa nu are cui si ce proiecte oferi, decit diplome universitare pentru viitorii angajati ca someri la AJOFM Oradea, fie emigranti economici si capsunari, titrati.
Asa ca firesc ar fi sa va intrebati de ce dezvoltarea industriala stagneaza si de ce presedintele CJ preseseza pentru dezvoltare doar in zona administrativa-edilitara!Abia dupa aceea, ce face autorul pentru Oradea…
Moda oraselor mari a devenit aceea a numirii unui CONSULTANT in dezvoltarea administrativa-edilitara, unde se pare ca orasul are bune rezultate!Odata cu aceasta structura si functie, presedintii de CJ nu mai au prea mari merite in strategia dezvoltarii urbane…
Pentru ca nemultumirea d-lui Valacluan sa dispara in viitor, ar fi necesar si un CONSULTANT in dezvoltare economica-industriala!
PS.
Ca autor al unui proiect de tara, ma ,,propun” pentru aceasta functie, daca si dvs. ma sustineti si doriti succesul viitor economic-industrial al orasului Oradea, imposibil in prezenta indicelui de competitivitate catastrofal 74 (caracteristic tarii), care alunga dupa 2008 orice investitor industrial major.
Singurele investitii industriale ramin cele minore, cu montaj de piese si agregate auto simple, realizate manual si cu valoare adaugata slaba, existente in special in Cluj si Timisoara.Adica industria de ,,prima revolutie industriala”, utilizatoare si beneficiara a fortei de munca slab platite, ca in Romania.Din pacate, odata cu tranzitia la masinile auto electrice, aceasta industrie odata ,,inverzita” va determina pierderea a 30 la suta din locurile de munca actuale. Asa ca industria pentru domeniul auto NU va mai ajunge si la Oradea fiind nevoie de alta directie industriala…
cu stima,
Caliman I. Eugen
Sunt in două bărci privind problema in speta. Azi voi fi avocatul diavolului. Bineinteles ca trebuie sa sprijinim cultura dar cineva trebuie sa plateasca nota de plată.
A stârnit mare indignare faptul că domnul Manolescu a demis-o pe redactora unei reviste literare care nu se prea vindea. E drept ca nici in revista literară nu se prea vinde și atunci intrebarea aparent legitimă: de ce eu? Pentru cs trebuie sa se pornească de undeva. Cand se restructureaza o unitate comercială și sute sau mii de oameni sunt declarați inutili (redundant in new speak) fiecare om își pune aceiași întrebare. Si acei oameni au dreptul la in loc sub soare, nu doar un redactor al unui reviste pe csre o citesc foarte puțini.
Cu riscul de a stărni mania multor oameni din cultură propun o paralelă. Astăzi avem, im special in Occident, dar și în România, mai multe emisiuni despre arta culinară și mai mulți oameni care le vizionează, dar tot mai puțini care gătesc. Tare ma tem ca avem mai multe reviste culturale și tot mai puțini cititori. La fel si teatre. Ce ne facem fetelor? După mintea mea de om simplu de la tara cred ca o oferta mai mica si mai bună este solutia.
Si in alte tari se intampla acest lucru. Actul cultural nu trebuie privit ca o obligatie si pe viata. Cele mai multe institutii culturale din strainatate au personalul angajat pe durata determinata. chiar si pe sezon. Am vazut cum 3 filarmonici s-au omasat si a rezultat una singura. Solistii nu sunt angajti permanent, numai pe concert. Referitor la Oradea, sunt prea multe institutii pentru numarul de spectacole si numarul de spectatori. Cum poate o singura institutie, Primaria, Sa finanteze atatea institutii si atatea oameni ??? Trebuie sa privim lucrurile corect si sa analizam si disponibilitatile financiare ale localitatii.
O mica precizare pt. a se evita confuzii – nu primaria ci Consiliul Judetean finanteaza in prezent respectivele institutii din Oradea.
Apoi, exemplele din alte orase, mai mari, ne arata ca teatrele de acolo sunt finantate direct de Ministerul Culturii! Este vorba de rang si probabil miscari care s-au facut de mult timp dinspre autoritatile locale spre cele centrale.
Un alt aspect – cele doua teatre actuale (roman si maghiar) au aparut cam acum 10 ani parca, cand cele doua foste sectii ale teatrului din Oradea (romana si maghiara) s-au separat pe baza de scandal politic! Asa au aparut dubluri de posturi (nu ma refer la actori).
Tot dl. Bolojan spune, intr-unul din multiplele interviuri pe tema, ca la ora actual respectivele institutii isi asigura din venituri abia 7% din cheltuielile cu salariile (sper sa nu gresesc) in timp ce in alte tari, datorita nr. mai mare de spectacole etc. se ajunge si la 20-30%! El spera sa se ajunga macra la 14%. Raportarea nu era la anul de pandemie.
Deci nimeni, nici macar dansul, nu este absurd sa ceara brusc si dintr-o data ca aceste institutii de cultura sa se autosustina – nicunde in Europa nu este asa! Dar macar sa fie mai active, sa aduca ceva mai multi bani a.i. sa usureze bugetele alocate.
Referitor la contractele pe durata determinata – e un subiect sensibil in opinia mea: totusi actorii nu mai sunt ca in evul mediu, sa circule cu caravana! sunt oameni care se stabilesc, au chirii, rate, copii la scoala etc.! In plus mai lucreaza si intr-un domeniu cu foarte putine alte oportunitati de angajare local – nu mai sunt alte teatre, alte filarmonici etc. nici in Oradea si in principiu cam in nicun alt oras din tara. Cum poti sa te angajezi la o rata de ex. pe baza unui contract pe durata determinata?
….Referitor la propusa comasare de fapt re-comasare a celor 2 teatre „furtuna” e intr-un pahar cu apa. UDMR-ul nu va accepta niciodata pierderea unui drept castigat si a unei institutii culturale distincte cu eticheta maghiara…si nu vad politicianul local dispus sa piarda brusc voturile a 30% din populatia locala.
…Ca cititor al revistei „Familia” pot sa spun ca numarul aparut dupa reorganizarea administrativa nu e mai prejos decat pe timpurile cand era publicatie „Autonoma”/”Independenta”…ca cititor chiar nu ma intereseaza ca e editata la Biblioteca Judeteana sub conducerea unor „bibliotecari” cum nu fara complexe de superioritate se lamentau „oamenii de cultura” locali care au pierdut niste posturi bugetate.
…Dl lector Maci a picat la examen in ultimii 20 de ani pe absenti, pe copiatori si pe „nesatisfacatori”. E si asta act de curaj si cultura civica.
Actiunile lui Bolojan sunt o picatura in oceanul administratiilor publice locale. Ceea ce a reusit este dat de faptul ca judetul Bihor si orasele sale au un nivel mai ridicat de dezvoltare. Dar probleme greu de rezolvat sunt in judetele Vaslui, Teleorman, Calarasi Ialomita, Tulcea, etc. Problema este mai profunda si este data de lipsa unei noi org.terit.administrative, de regandire a comunelor sub 2000-3000 de locuitori. Sistemul administrativ din orase si comune, dar si cel la nivel central, foarte fragmentat si stufos explica marele consum de bani dar explica si intregul fenomen al coruptiei. Apoi in in domeniul institutiilor de spectacol ar fi necesar sa fie doar o treime cu finantare publica, restul din realizarea de proiecte culturale prin care sa atraga publicul, dar aceasta cere multa munca si talent. Exista exemple in institutiile de spectacole din Anglia, Franta, Italia.
De curiozitate… Câte cuvinte ați folosit?
Mi se pare ciudat să admiri, ba mai mult să faci un titlu de glorie din atitudinea unei persoane de a fi încăpățânat și a acționa în consecință într-un domeniu public, cu fonduri publice afectând un număr important de persoane.
Unificarea forțată a instituțiilor culturale e o măsură profund maligna si nu se aplica în nicio tara europeana. Cat despre „eficientizarea” in sens comercial a culturii – totul e neo-ceausism (sa ne amintim de distructiva „autofinanțare a instituțiilor culturale” din anii ’80), deoarece omul de cultura nu vinde cârnați, ci operează inr-o directie eminamente educativa.
De asemenea este nevoie de o schimbare a legii mecenatului si sponsorizarii care la noi este nefunctionala. Finantam la greu fotbalul dar institutiile de spectacol f.putin. Nu comasarea este solutia minunata ci cum pot face oamenii din aceste institutii de spectacol sa recastige publicul. Daca tot unii amintesc de epoca Ceausescu, existau din fiecare institutie de spectacol 1-2 persoane care veneau in intreprineri, facultati, institute cercetare, spitale si farmacii, etc. si vindeau bilete la diverse spectacole de teatru, opera, filarmonica. Internetul nu serveste prea mult acest aspect. Relatia directa dintre potentialii spectatori si institutiile culturale este mai buna.
D-l Bolojan ca si toti alesii similari n-a fost ales sa „pampareasca institutille culturile” incremente in timpul comunismului (Cons. Nat. al Culturii si Educatiei Socialiste).
Treziti-va dle autor sunteti in alt timpuri.
Au plecat din Romania intre 4-6 milioane de romanii si cati au venit inapoi si sunt au bani sa merga la teatre sa universitati ca cea celebra la care lucrati.
Nu este in trendul opiniiilor dar este in multora ca minie.
Toate bune si frumoase.
NU. Un mare nu, ca răspuns pentru acest mic studiu de caz. Din următoarele motive:
1. Nu punem cultura în cheie rentabilitate financiară. Dacă mergeți pe acest model, obțineți la nivelul întregului județ, ceea ce este astăzi PROTV. Nu că am fi departe, dar cele câteva puncte de rezistență – cum sunteți, de pildă, chiar dvs. – trebuie sprijinite și nu subrezite. De ce atâtea facultăți, cu decani și secretariate? Facem una singură, de Arte și Științe, cu un decan – nu rector, și restul catedre sau secții.
2. Cultura unui neam, în condițiile globalizării actuale – tendință care se va accentua, se impune prin școli și instituții educative, nu se negociază. N-o să vă spun eu acum, tocmai dvs., cum autenticitatea particularului creează și îi impune valoarea universală, fiindcă știți mai bine ca mine. Vă reamintesc doar exemplul lui Churchiil care, confruntat cu o propunere de finanțare zero pentru cultură pe timpul războiului, și-a întrebat ministrul de finanțe: „și atunci noi pentru ce mai luptăm?”
3. Nu noi suntem în slujba statului, ci invers. Noi îi dăm niște bani, nu puțini, ca să ni-i întoarcă în servicii și să ne apere. Apărarea constă și în conservarea, consolidarea, transmiterea către urmași și răspândirea sumei de obiceiuri, tradiții, credințe. filozofii de viață și mod de existență care fac cultura națională. Nu muncim ca să-i facem buget lui Bolojan, care decide singur ce face cu banii, ci muncim ca administratorul împuternicit de noi să ne întoarcă – în măsura posibilităților desigur – infrastructură, sănătate, cultură și sport. Nu cred că județul este atât de sărac încât să nu poată susține câteva instituții de cultură. Și dacă este, atunci trebuie desființat, înseamnă că nu poate da cetățenilor săi minimul necesar pentru trai și identitate națională.
Mă opresc aici, deși subiectul necesită o dezbatere serioasă, cu argumente care să nu se termine în Las Fierbinți.
Patrimoniul cultural este una si produsul cultural este alta. Exista bunuri de patrimoniu si creatii artistice care exprima identitatea nationala sau ale grupurilor etnice. Dar in majoritatea lor institutiile de spectacol si cele muzeale realizeaza produse culturale pe care sa le vanda publicului. De exemplu, nu am vazut in nici un parc fin Bucuresti, sect.2 la un sf.de saptamana, vara, un spectacol de teatru, desi au fost construite mici amfiteatre cu banci si scena. Foarte putini stiu sa prezinte un muzeu si o casa memoriala, sa faca expozitii temporare, tematice. Putini dintre managerii din unitatile culturale stiu sa faca acest lucru.pe langa subventia de la stat sa stie sa creeze produse culturale vandabile. Cultura face parte acum din economia creativa.
@ Virgil Cosma 06/06/2021 At 19:07
Raspunsul dvs. este pentru cine ?
Daca raspundeti / dati o replica cuiva anume va rog sa precizati cui anume folosind ac est mic „tip” micul detaliu aratat mai sus : @ (sau pentru) Copy + paste numele comenatatoriul si data. Nu cred ca cineva nu are drept sa opreasca opinia nimanui (printr-un NU categoric) chiar daca nu este de acord cu opinia sa, sau a unui politician, cu merite istorice in WW2. Asa-i in democratie : dreptul la diversitate de opinie.
Este doar o recomandare si depinde de cat de aproape va apropiati de liberalism occidental sau altfel de ideologii.
„Vestea – căci, până la ora actuală nu există nici o certitudine… ”
Înțeleg eu bine, ca articolul e bazat pe niște informații incerte?