1„Normalitatea’’ infernului comunist
Editura Spandugino se remarcă nu doar prin acribia cu care îi alege pe autorii publicați, ci și prin calitatea, prin eleganța prezentării produsului numit carte. Are câteva serii de autor, printre care și una dedicată lingvistei Sanda Golopenția. A cărei evoluție profesională de excepție a început la București, într-un institut de cercetare (și acolo a fost primită cu greu din cauza unor pretins grave probleme de dosar- era fiica unui intelectual mort în închisorile comuniste), și s-a împlinit după 1980 în Statele Unite. Între 1981 și 2010, Sanda Golopenția a lucrat la Universitatea Brown, acolo unde astăzi este profesor emerit. A publicat peste 50 de volume de lingvistică, de semiotică literară, de antropologie, a participat cu comunicări și conferințe, a scris imens. În mai sus-amintita serie de autor au apărut deja câteva titluri. Printre care și unul dedicat noilor metode de abordare a teatrului. În dubla lui calitate de text destinat reprezentării și de spectacol. Am scris despre el la timpul potrivit.
Iată că în anul 2023, aceeași editură Spandugino republică volumul Viața noastră cea de toate zilele. Apărut inițial în 2009 la editura Curtea Veche.
Ar fi și prea puțin, și inexact dacă aș afirma că în Viața noastră cea de toate zilele am găsi exclusiv dosarul de securitate sau, mă rog, de urmărire informativă (de acum celebrele DUI) al sociologului Anton Golopenția. Cartea este, de fapt, așa cum bine sugerează titlul, povestea vieții unei întregi familii în vremuri de teroare. Adică între anii 1948 și 1950, când Securitatea l-a urmărit pe sociolog, iar rezultatele urmăririi s-au concretizat în note informative depuse zilnic ca și în transcrierea convorbirilor telefonice ale tuturor membrilor familiei Golopenția. Inclusiv ale, pe atunci, minorilor Sanda și Dan Golopenția.
Necazurilor de toate felurile specifice vremurilor de după Război și de după preluarea forțată a puterii de către comuniști, lipsurilor fără sfârșit, traiului raționalizat, procurării alimentelor de bază pe cartelă, fricii cu care s-au confruntat mai toți românii, li s-au adăugat cele provenite din vina de a fi intelectual. De suferit a avut nu doar Anton Golopenția care s-a făcut vinovat de acceptarea conducerii Institutului de Statistică după eliminarea din acest post a lui Sabin Manuilă ca și pentru aceea de a-l fi cunoscut pe un anume Betea, devenit indezirabil, asemenea liderului comunist Lucrețiu Pătrășcanu (era vorba despre pregătirea unei fugi din țară) ca și soția sociologului. Profesoara Ștefania Golopenția care a trăit teroarea încadrărilor. Partidul putea decide arbitrar dacă va mai asigura catedre profesorilor deveniți indezirabili. Dacă le va încredința sarcini. Or, faptul de a nu fi pus să te ocupi de ceva (de pildă, de abonamentele la Scânteia) era semn rău. Oricând putea interveni comprimarea.
Sociologul Anton Golopenția a fost urmărit vreme de 123 de zile. O perioadă numai diurn, o alta zi și noapte. Neștiindu-se vinovat de nimic, deși se simțea indezirabil, cu toate că era conștient că asupra lui se află sabia lui Damocles, Anton Golopenția a trăit, a activat, s-a comportat normal. Viața lui s-a împărțit între activitatea de la Institut și problemele de familie, iar după concedierea abuzivă între frecventarea Bibliotecii Academiei și viața de familie.
Pare-se că și această normalitate i-a pus pe gânduri pe securiști fiindcă în foarte multe note apare detaliul că cel numit fie A. G. fie, mai târziu, Galop a mers normal. Normal era pentru aceiași securiști ca familia Golopenția să facă eforturi de a-și lua pâinea, aceea de pe cartelă pe care se întâmpla și să nu o găsească, normal era și ca un fost profesor universitar să fi fost nevoit să se recalifice în brutar.
Sanda Golopenția nu s-a mulțumit numau cu pregătirea pentru tipar a ceea ce a găsit în respectivele dosare de urmărire ori din consemnare selectivă a convorbirilor telefonice. Nu s-a mulțumit nici doar cu întocmirea unor note de subsol. Textelor Securității le-a adăugat propriile texte. Adică ample comentarii. Cel mai frecvent lămuritoare. Viața noastră cea de toate zilele a devenit astfel, cel puțin în subsidiar, o carte de memorii.
Aflăm astfel că sociologul a fost arestat nu de acasă, ci de la Bibliotecă. Mai aflăm și că vestea i-a fost adusă Ștefaniei Golopenția de un mesager eliptic. Că deținutul Anton Golopenția le-a scris membrilor familiei nenumărate scrisori care nu au ajuns niciodată la destinație. Ele au fost recuperate după 1989. Mai aflăm și modul în care Ștefania Golopenția a primit cumplita veste a morții soțului. Și că Ștefania Golopenția a făcut în anii ‘60 demersuri în vederea aflării de detalii ca și pentru reabilitarea celui ucis fără a fi avut nici cea mai mică vină.
Mărturia își sporește portanța si prin faptul că Sanda Golopenția s-a încăpățânat să caute și să găsească și declarațiile date de Anton Golopenția Securității în vremea anchetei.
Sanda Golopenția –VIAȚA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE; Editura Spandugino, București, 2023
2. Cuvintele Securității și Necuvintele Poetului
Mărturisesc că am parcurs volumul Nichita și Securitatea semnat de Fabian Anton și apărut în 2023 la editura bucureșteană Cuantic doar după ce am citit recenzia nici pe departe favorabilă consacrată volumului în cauză de criticul Răzvan Voncu. Recenzie apărută în nr. 45/2023 al României literare.
Admit acum, odată lectura cărții încheiată, că în multe privințe obervațiile deloc amabile la adresa muncii lui Fabian Anton sunt îndreptățite. Am avut și eu sentimentul că ceea ce prezintă Fabian Anton că s-ar găsi în dosarul de urmărire informativă deschis de Departamentul Securității Statului asupra obiectivului Stănescu Hristea Nichita nu pare a fi tocmai complet. Lipsesc documentele preliminare ce se întocmeau de obicei atunci când se lua decizia punerii cuiva sub urmărire, lipsesc informațiile detaliate în privința celor câteva ieșiri în străinătate ale poetului (se insistă doar asupra plecării eșuate ca urmare a fracturării unei mâini), sunt extrem de sumare referirile la întâlnirile repetate cu poetul de origine sârbă Adam Puslojić, nu se spune nici măcar o singură vorbă despre prietenia cu Vasko Popa ori cu Petre Cârdu. Or, se știe că Securitatea era cum nu se poate mai interesată de relațiile românilor cu străinii, E foarte posibil însă ca despre acestea să existe detalii în documentele din arhivele DIE/SIE, pentru moment rămase inaccesibile.
Răzvan Voncu are dreptate să-i reproșeze lui Fabian Anton absența unor note de subsol referitoare la Nicolae Manolescu și Eugen Simion, lucru cu atât mai nefiresc cu cât relațiile poetului Necuvintelor cu aceștia ca, de altfel, și cu alți critici nu au fost chiar dintre cele mai bune. Într-o notă informativă este consemnată chiar o ieșire nervoasă a Obiectivului care susținea zgomotos inutilitatea criticilor, singurul îndreptățit să emită păreri fiind, în opinia lui, publicul. Unde mai pui că în acea vreme N. Manolescu și E. Simion se aflau de aceeași parte a baricadei, figurau în gruparea de la România literară, despre care partidul și Securitatea susțineau că s-ar plasa sub influența toxică a Europei libere. Cu totul alta fiind poziția lui Nichita Stănescu. Critic acerb al lui Paul Goma sau Dorin Tudoran și apărător al plagiatelor lui Eugen Barbu sau Ion Gheorghe. De unde și certurile lui cu Sorin Dumitrescu. Atent urmărite de Securitate.
Răzvan Voncu semnalează corect o regretabilă confuzie de nume. M. Popa este Marian Popa de la București și nu Mircea Popa de la Cluj, cum crede Fabian Anton.. Greșeala nu este una tocmai minoră fiindcă adevăratul M. Popa a fost un colaborator activ nu doar al Săptămânii lui Eugen Barbu, ci pare-se că și al Securității. Cum și el a fost supus urmăririi informative avem așa, iată, o nouă dovadă că Securitatea nu ierta pe nimeni. Securitatea își făcea de multe ori cu exces de zel datoria. Și atunci când instala microfoanele ce trebuiau să capteze ceea ce se discuta în casa lui Nichita Stănescu, și când voia să descopere cine este în detaliu neînsemnata Loreta Volbea. Aflăm că urmărit a fost și literatul Paul Tutungiu. Or, toți cei care din motive profesionale am fost în situația de a trece, până în decembrie 1989, pragul revistei Teatrul, cam știam că respectivul, angajat acolo din înalt ordin, întreținea relații considerabile cu așa-numiții băieți cu ochi albaștri. Cred și eu că nu toate cele trei anexe, mă rog, Addende, ale volumului apărut la editura Cuantic trebuiau obligatoriu reproduse. Însăși Addenda I , cea mai consistentă de altfel, care conține detalii savuroase referitoare la celebra Conferință din 1981 a Uniunii Scriitorilor, are puține referiri la Nichita Stănescu. E adevărat, timișoreanul Anghel Dumbrăveanu se număra printre prietenii apropiați ai poetului, însă și mie îmi scapă relevanța reproducerii integrale a unei note ce i-a fost consacrată de Securitate. Notă în care nu prea este menționat Nichita Stănescu.
Dincolo de toate astea, nu se poate să nu bagi de seamă că Răzvan Voncu îi este a priori ostil lui Fabian Anton. Cronicarul României literare începe prin a spune că nu știe cine este autorul cărții despre care urmează să dea seama. Relativizează astfel superior importanța autorului. Răzvan Voncu avea la îndemână internetul putând astfel să afle că Fabian Anton are preocupări literar-artistice multiple. Că este scenograf, regizor, autor de cărți printre care și una ce îl are drept protagonist pe marele dirijor Sergiu Celibidache.
Fabian Anton nu este primul autor de cărți de genul celei dedicate raporturilor dintre Nichita Stănescu și Securitate. Editura Cuantic, de pildă, a mai publicat în urmă cu câteva luni o carte Cioran și Scuritatea, datorată lui Stelian Tănase. Numai că România literară ignoră sistematic scrierile lui Stelian Tănase.
Ce aflăm, în principal, din Nichita și Securitatea? În primul rând că autorul Epicii Magna era destul de favorabil regimului comunist. Căruia i-a făcut foarte adesea reverențe. Nu înseamnă însă că nu avea și nemulțumiri ce ieșeau la iveală îndeosebi atunci când poetul era sub influența alcoolului. Mai aflăm și că Nichita nu s-a numărat printre susținătorii disidenților. Că nu le înțelegea, că le dezaproba revoltele. Că nu se număra printre iubitorii Europei libere. Dar și că nu există, cel puțin până acum, nici măcar o singură dovadă că s-ar fi numărat printre informatorii Securității.
Fabian Anton -NICHITA ȘI SECURITATEA; Editura Cuantic, București, 2023
Presupunerea mea este că pe Răzvan Voncu îl deranjează (îşi dă sau nu seama – eu zic că nu își dă seama) ce reiese despre Nichita Stănescu din acest volum: că “era destul de favorabil”, că “nu s-a numărat printre susținătorii” etc.
Astea sunt chestii deosebit de incomode pentru creierele unora. De exemplu, sunt realmente fascinat de unii care spun din tot sufletul lor că Festivalul Enescu “nu s-a mai susținut cu regularitate în anii ‘80”, deși în deceniul respectiv a avut fix 3 ediții câte trebuia să aibă, și dacă a zecea, din ‘85, s-a desfășurat cu un an mai târziu decât normal este pentru că a noua, din ‘81, a fost organizată cu un an mai devreme…
Dar, când îți intră în cap niște prefabricate (“anii ‘80”, “îngerul blond”) nici dracu’ nu ți le mai scoate de-acolo…
supus abuzurilor stalinistilor, de la declararea parintelui in Chiabur-dusman al poporului si trimis la Poarta Albă in toamna lui 1949 si pana in toamna lui 1953,incă din copilarie,scoala,serviciu,in anul 1979 mi-am depus actele de plecare in USA,aprobate in Ianuarie 1984.
Asteptatea in primejdii traita ani la rand,copoit zi de zi chiar si acasa,unde obisnuiam impreuna cu 30-40 de artisti poeti,prozatori,pictori,sculptori,critici si chiar iubitori de arta,sa tinem,,Sezatoarea Prietenii Artelor,, in fiecare Sambata de la ora 19 si pana Dumineca dimineata cand plecau tramvaiele,mi-a adus pe cap prezenta unui ofiter al securitatii,responsabil cu dosarul meu,dar si a fiului poetului general Eugen Frunza,junul Alex/Horia Frunza si a unei foste colege de la Filologie,mentionata cu nume de cod DOGMAR?!,pe care numai cu bunavointa agentului sub acoperire dl.Alex Frunza,ne-ar putea spune cine este domnita de fapt!Li se cerea rapoarte cu regularitate despre Amarad Trinca si activitatile sale ilegale,propunandu-se ca sa fie instalate niste mijloace de ascultare pe teava care-mi trecea prin camera de la demisol,de pe strada George Cosbuc nr.36,vis-a-vis de Mitropolie.Nu am stiut de blana sub care se ascundeau,afland doar acum vre-o cativa ani cand mi-am luat copii dupa dosarul din arhivele securitatii.Vis-a-vis de dl.Mircea Dinescu,m-a intrebat un cunoscut,daca am fost sau nu dizident politic,caci mi-a mai zis,doar din cauza aceasta ti-ai depus actele de emigrare?!