vineri, mai 20, 2022

Două cărți de Andreea Nanu

Am mai avut ocazia de a atrage atenția asupra unui fenomen care, după părerea mea, ar cam trebui să ne pună serios pe gânduri.

Avem un număr însemnat număr de instituții/secții de învățământ superior al căror rost ar fi (și) acela de a pregăti comentatori calificați ai spectacolului de teatru numai că, din păcate, nu prea avem chiar foarte  des ocazia de a consemna debuturi semnificative în domeniu. Explicații ar fi, nu-i vorbă. Presa cotidiană, atâta cât mai este, încă și mai debilă în variantă print, nu mai pune prea mare preț pe ceea se întâmplă în cultură, săptămânalele, lunarele care, odinioară, dispuneau de comentatori calificați în domeniu recurg, în cel mai bun caz, la colaboratori externi pe care uită să îi plătească cu lunile, dacă nu cumva chiar cu anii, deplasările în teritoriu ale criticilor sunt pe zi ce trece tot mai anevoioase, iar majoritatea se fac pe cheltuiala instituțiilor de spectacole. O situație moralmente în sine deloc comodă de care cei ce lansează invitațiile au cam început să profite nu chiar foarte onest, astfel prinzând tot mai mult contur fenomenul criticilor de casă. Critici ce se transformă în profesioniști ai laudelor sponsorizate. Mai pe românește spus, s-a împământenit obiceiul Scrii de bine, te chem,  nu o faci, ia stai matale frumușel acasă!

 ref, nu se poate trăi din scrisul de cronici de teatru. Așa că până și puținii binevoitori de vârstă tânără care dovedesc un interes pentru scrisul despre teatru, și care mai dovedesc și talent, și onestitate, și o bună cunoaștere a limbii române, confruntați și ei cu avalanșa facturilor în creștere se reorientează și își folosesc, de la un moment dat încolo, tastele computerelor și mintea în cu totul alte domenii. Sigur, mai sunt bloggerii sau les gens de bonne volonté, cei mai mulți cu nici cea mai mică pregătire în domeniu, particulari, vorba lui Costel al lui Ion Băieșu, care nu știu să facă nici măcar diferența dintre piesă  și spectacol care cel mai adesea produc apologii pentru  care- culmea!- sunt validați foarte adesea până și de creatori dintre cei mai respectabili și citați ca atare pe site- urile Teatrelor.

Andreea Nanu înseamnă o rară excepție. Vine în critica de teatru dinspre literatură. Așa cum s-a întâmplat odinioară cu poeții Marius Robescu și Ion Cocora sau cu prozatorul Radu Albala. Sau înaintea lor cu Camil Petrescu, Liviu Rebreanu sau Mihail Sebastian. Toutes proportions gardées. A trecut, cum se zice, proba timpului, scrie de vreo 4 ani regulat la revista 22. Cel mai adesea o face bine. Deși are tendința de a observa preponderent lucrurile bune, fiind mai curând dispusă să producă argumente în favoarea mersului la teatru decât să releve defecte. Este un om cult, citit, pregătit să facă asociații, unele dintre cele mai surprinzătoare, are în scrisul despre teatru un model- modelul George Banu-, iar regizorul Andrei Șerban înseamnă pentru ea un adevărat idol.

Fapt confirmat de realitatea că debutul ei editorial în domeniul criticii de teatru se produce cu două volume consistente  în economia cărora Andrei Șerban și creațiile acestuia în regia de teatru și operă dețin un loc mai mult decât apreciabil. De altfel, Eternitatea. Și încă o ziTeatrul lui Andrei Șerban (Editura Eikon, București, 2021) este o carte în întregime consacrată regizorului Trilogiei antice. E vorba despre aproape 350 de pagini ce conțin poate mai puțin cronici, cât, mai curând, minuțioase, nedisimulate exerciții de admirație pentru mai tot ceea ce a creat în domeniul teatrului (dramatic și liric) în ultimii 30 de ani marele nostru regizor.

Ce a făcut, de fapt, Andreea Nanu? A cercetat toate înregistrările spectacolelor lui Andrei Șerban, așa cum se găsesc ele în Muzeul Exilului Românesc, un muzeu aflat de ceva vreme în componența Bibliotecii județene Alexandru și Aristia Aman din Craiova. Înregistrări aflate mai înainte în biroul de la Columbia University al regizorului. Un birou și o Universitate părăsite în condiții de acum foarte bine cunoscute. Spun a cercetat și nu a văzut fiindcă sunt mai mult ca sigur că, având la îndemână un bloc-notes și un creion, autoarea cărții cu acest frumos titlu shakespearian a urmărit cu ochii în patru fiecare detaliu. Sunt gata chiar să pariez că Andreea Nanu și-a rezervat însăși plăcerea vizionărilor repetate. A înfruntat avatarurile evoluției tehnologiilor de conservare. Unele înregistrări nu sunt, din păcate, tocmai complete, altele sunt în registrul alb-negru, există și câteva cazuri când operatorul a uitat în funcțiune camera chiar și după finalul spectacolului ori al repetiției salvându-se astfel involuntar unele observații spontane ale regizorului, multe extrem de prețioase. Autoarea cărții s-a lăsat furată de propunerile regizorale, pe cele mai multe le-a admis fără amendamente. Le-a căutat explicații, justificări. Cum casetele nu sunt întotdeauna însoțite de însemnări cu caracter documentar, Andreea Nanu s-a văzut silită să facă operă de arheolog teatral, încercând să afle numele unora dintre actorii din distribuție. Sunt însă și cazuri de omisiuni impardonabile. De pildă, spectacolul cu piesa Trei surori este descris fără să ni se dezvăluie instituția producătoare. Nu, aflarea numelui acesteia nu era nicidecum la mer à boire fiindcă spectacolul budapestan a deschis în urmă cu câțiva ani una dintre edițiile Festivalului Național de Teatru. De la un moment dat încolo, Andreea Nanu a încercat să afle și ceea ce s-a scris despre o anume producție la vremea premierei. Și dacă, Doamne ferește!, s-a scris de rău ( așa cum s-a întâmplat în cazul unor spectacole de operă precum cele cu Benvenutto Cellini sau Vecerniile siciliene ),autoarea cărții se dă de ceasul morții să nu-i lase cumva regizorului onoarea nereperată.  

Un Cuvânt înainte entuziast (cum altfel?),datorat chiar lui Andrei Șerban, un excelent eseu semnat de George Banu în care marele critic depune mărturie despre spectacolele de început ale ilustrului artist prieten și coleg de generație, în fine, un interviu luat de Teodora Stanciu Andreei Nanu completează volumul.

Andrei Șerban, prin spectacolele sale, fie ele de teatru dramatic sau de teatru liric, rămâne personajul principal și al celei de-a două cărți a Andreei Nanu. Semnificativ numită Cum vă place,  purtând subtitlul Cronici de Teatru, Operă și Film (Editura Eikon, București, 2021). Cartea se numește astfel fiindcă în cele mai bine de 530 de pagini găsim notații la doar ceea ce i-a plăcut autoarei în sălile de spectacole bucureștene ori vizionând înregistrarea unor spectacole socotite a fi  de colecție. Neavând obligația de a scrie constant, în conformitate de regulile impuse de un contract ferm de muncă, Andreea Nanu s-a ocupat doar de ceea ce i-a plăcut. Așa se explică pesemne în bună măsură faptul că foarte rar găsim observații critice niscaiva mai categorice. La, de pildă, spectacolul Bulgakov 17, după romanul Maestrul și Margareta, producție a Secției române a Teatrului Național din Târgu Mureș (spectacol văzut cu ocazia unei ediții a FNT) sau la montarea de la TNB a piesei Romeo și Julieta.

Secvența rezervată Teatrului se deschide cu un amplu capitol dedicat producțiilor de la unteatru. Firesc dacă ținem seama de mărturia din interviul cu Teodora Stanciu, din care aflăm că autoarea volumului a simțit nevoia de a scrie despre teatru după ce a văzut montarea cu Molly Sweeney, realizată de regizoarea Sânziana Stoican la Teatrul creat de Andrei și Andreea Grosu. Un loc unde a montat și Andrei Șerban Pescărușul  care, ca alte încă câteva spectacole,  are parte de două cronici. Și nu neapărat datorită faptului că spectacolul a beneficiat de distribuții multiple. Mai sunt comentate spectacole de la T. N.B (în mod curios în secvența dedicată primei scene a țării  aici se strecoară și o cronică la spectacolul cu Macbeth de la Bulandra,, și câteva cronici la spectacole din străinătate văzute tot acolo cu ocazia unor ediții ale FNT), de la Bulandra, Odeon, Excelsior, Teatrul Mic, Teatrul Metropolis și Teatrul de Comedie. Nimic de la Nottara,  de pildă, nimic de la alte teatre independente decât unteatru. Să nu se fi jucat acolo nimic notabil, nimic de plăcut? N-aș crede. Încă și mai curios e că Andreea Nanu cade în greșeala copilărească de a folosi eronat cuvântul piesă atunci când ar fi trebuit să recurgă la cuvântul spectacol. Curios și că sunt comentate foarte puține filme românești (și, slavă Domnului! că ar fi fost ce), curios și că spectacolul altminteri, bun, onorabil dar nu mai mult de atât cu Idolul și Ion Anapoda  este comentat în secțiunea rezervată celor de colecție. Regret că Andreea Nanu a omis să noteze data vizionării, diminuând astfel valoarea documentară a volumului. Regret și că au scăpat cam multe erori de corectură sau de tehnoredactare. Păcat.

Sigur, se impun iar menționate atenția, minuția observației, a descrierii, aplecarea spre asociații culturale, spre indisciplinaritate, gustul pentru textul și scriitura elaborate.

Andreea Nanu –ETERNITATEA ȘI ÎNCĂ O ZI- TEATRUL LUI ANDREI ȘERBAN, Editura Eikon, București, 2021

Andreea Nanu- CUM VĂ PLACE. CRONICI DE TEATRU; OPERĂ ȘI FILM, Editura Eikon, București, 2021      

Distribuie acest articol

8 COMENTARII

  1. Dragi cititori, artişti, contributori din lumea literelor şi a teatrului, stimată redacţie şi comunitate Contributors,

    După apariţia recentelor mele volume despre teatru, ETERNITATEA. ȘI ÎNCĂ O ZI- TEATRUL LUI ANDREI ȘERBAN, Editura Eikon, București, 2021 şi CUM VĂ PLACE. CRONICĂ DE TEATRU, OPERĂ ȘI FILM, Editura Eikon, București, 2021, dl. Mircea Morariu a publicat în data de 14 martie 2022 o recenzie care m-a şocat prin „violenţa opiniei”, prin lipsa de politeţe şi discernământ, chiar pe platforma elitistă Contributors: https://www.contributors.ro/doua-carti-de-andreea-nanu/
    În dimineaţa aceasta articolul a fost retras, temporar, de pe pagină, după ce ieri seară am publicat un comentariu, ca răspuns şi Apel către redacţia şi comunitatea Contributors, către artişti în general, pentru a sancţiona textele şi autorii care utilizează un limbaj şi un ton cu totul descalificante intelectual şi moral, care distrug orice dialog între generaţiile de creatori. Solicit redacţiei Contributors să reposteze articolul lui Mircea Morariu şi Comentariul meu, exact în forma iniţială, fiindcă vi se adresează, e un Apel public! Eliminarea acestuia, sau modificări ulterioare nesemnalate, ar fi echivalentul unei cenzuri care, sper, nu se mai practică, mai ales pe platforme de talia Contributors, girate de nume importante ale culturii şi ale societăţii civile. Deocamdată apare PAGE NOT FOUND. Alteori apare articolul, dar fără comentariul meu. Apoi, apare cu vizualizări zero… Să sperăm că e doar o pasageră defecţiune tehnică… o fluctuaţie virtuală! …Chiar acum l-au republicat, fără comentariul meu, cu data de azi, 17 martie! Ce înseamnă asta oare?…Aşadar, retrimit comentariu la textul din 14 martie!…
    La început, m-am gândit că pot să ignor acest atac minor şi lipsit argumente. Apoi, mi-am dat seama că scrisul dispreţuitor şi întreaga atitudine hărţuitoare a domnului Morariu, nu doar faţă de mine, ci faţă de breasla scriitorilor şi cronicarilor, cu antecedente care l-au adus foarte aproape de cercetarea penală (ex. cazul Marta Petreu), semnalează un fenomen adânc şi grav, în cultura, societatea şi mentalitatea noastră : fractura dialogului dintre generaţiile de creatori, dispreţul faţă de tinerii artişti, totala lipsă a „Artei bunei întâmpinări”. De aceea, am adresat redacţiei şi comunităţii Contributors, artiştilor în general, un apel la solidaritate, la responsabilitate faţă de calitatea dialogului pe care ni-l dorim, în societate, în cultură.
    Dacă credeţi că e important ce am răspuns, nu (re)cenzorului meu, ci comunităţii Contributors şi mai ales dumneavoastră, cititorilor şi artiştilor despre care am scris în Cum vă place, în cronicile din Revista 22, în rubrica de la Radio Trinitas Cum vă place, m-aş bucura să susţineţi acest demers, să sancţionaţi ferm şi cenzura şi lipsa de educaţie în spaţiul public. Sper ca România educată, a oamenilor educaţi, să aibă şi în Contributors un aliat ferm!
    În timp ce pe Contributors articolul (re)cenzorului Mircea Morariu încă fluctuează tehnic, vă veţi da seama de conţinutul acestuia din răspunsul meu, pe care vă invit să-l citiţi şi să acţionaţi aşa cum consideraţi de cuviinţă:

    „Două cărți de Andreea Nanu”

    Stimată redacţie şi comunitate Contributors,
    După ce am citit articolul „Două cărţi de Andreea Nanu”, simt la rândul meu nevoia să atrag atenţia „asupra unui fenomen care, după părerea mea, ar cam trebui să ne pună serios pe gânduri”. Mai precis, îmi dă de gândit precaritatea unui fenomen în cultura română, pe care cărţile mele, inclusiv cele menţionate în articol, au încercat să-l resusciteze, să-i dăruiască sens şi conţinut în actualitate: dialogul dintre generaţii, dintre creatori, dintre generaţiile de creatori. Ce îşi (mai) spun, azi, tinerii şi bătrânii? „Mi-am iubit ultimii bătrîni”, scria recent George Banu într-un splendid articol din Observatorul (intitulat „Față în față cu bătrînețea: Peter Brook, Yoshi Oida, Samy Briss”), dedicat regizorului Peter Brook şi generaţiei de creatori care au făcut istorie, nu ca monade izolate, ci într-un dialog fertil cu tinerii de care s-au înconjurat, pe care i-au format, respectat şi inspirat. Dar, continuă cu subtilitate discretă George Banu, „…mi-am iubit ultimii bătrîni. Căci ei mi-au confirmat acest aforism drag al lui La Rochefoucauld: „Puțini oameni știu să devină bătrîni“. Da, puţini sunt cei care îşi păstrează nobleţea şi o cultivă, transmiţând un meşteşug şi, mai ales, un mesaj noii generaţii. Mi-ar plăcea să cred că într-o comunitate care îşi alege cu grijă „contributorii”, pe bază de afinităţi şi valori împărtăşite, unii dintre dumneavoastră vor citi articolul colegului de redacție, intitulat „Două cărţi de Andreea Nanu”. Un mesaj de la un „bătrân” către un „tânăr”. Am încercat să înţeleg ce doreşte să-mi spună mai vârstnicul meu recenzor şi, mai ales, ce poate să reţină, dintr-un astfel de mesaj care vizează nu doar cărţile mele ci un „fenomen”, tânăra generaţie de prozatori şi critici de teatru, căreia îi aparţin.
    În prima parte a articolului, am avut impresia că (re)cenzorul meu încearcă să contribuie cu o lămurire asupra carenţelor sistemului care, fie nu e capabil să formeze valori în domeniul teatrologiei, fie nu le poate păstra, neputând să le plătească. În ceea ce mă priveşte, scriu cronică de teatru din pasiune, am fost aleasă de Revista 22 pentru calitatea textelor mele şi, tocmai fiindcă prioritatea mea este să contribui la comunitatea creatorilor, la dialogul dintre artă şi public, scriu fără să fiu remunerată – gratis, dar niciodată gratuit! Aceasta este, deocamdată, alegerea mea personală şi nu doresc să fiu anexată unei cauze, unei lupte de sistem. Cultura, însă, are nevoie să-şi poată educa şi susţine contributorii valoroşi pe termen lung. Pentru a reuşi, are nevoie de bani – elementul formal, deloc neglijabil, pe care (re)cenzorul pune accentul. Dar mai are nevoie de altceva, mult mai important: de buna întâmpinare a artiştilor tineri de către seniori. Am învăţat, de la seniorul ales al culturii noastre, Andrei Pleşu, cât de vitală este „arta bunei întâmpinări”, fără de care un tânăr artist nu poate evolua, în lipsa căreia cultura nu se poate împlini, nicăieri în lume, în nici o generaţie!
    Articolul continuă, aparent, cu un fragment de apreciere la adresa ultimelor două cărţi semnate de Andreea Nanu; apreciere camuflată în contrapuncte (introduse prin repetiţia agresivă de „cum altfel?”, „n-aș crede”, „curios că”, „regret și că” „păcat”) menite să relativizeze, să oculteze reperele și care dau întregului discurs un ton şi un conţinut ilustrative pentru straturile superficiale, formale ale criticii contabile, care nu durează în timp, nu atinge sufletul, nu rămâne în minte. Critica profundă, cu alonjă, așa cum o practică exemplul citat, criticul George Banu, e traversată de argumentul calitativ, de invitația la dialog, de o ţinută înaltă a limbajului și, mai ales, de bunăvoință. De proximitatea afină. Criticul George Banu nu rămâne pentru mine doar un model distant, un pretext imitativ (cum se sugerează), ci mi-a devenit, graţie celor două cărţi despre teatru, un interlocutor valoros care a confirmat valoarea lor, a viziunii mele, a cercetării asumate, atât în presă (articolul din Dilema intitulat „Singurătate și memorie”) cât şi în eseul care prefaţează „Eternitatea. Şi încă o zi. Teatrul lui Andrei Şerban”. Dacă ar fi acordat atenţia cuvenită titlului, urmată de lectura căţii, (re)cenzorul meu ar fi înţeles, poate, şi ar fi respectat, poate, priorităţile mele, clar definite şi argumentate în interviul acordat doamnei Teodora Stanciu, ca Postfaţă a cărţii. Vă invit să o citiţi aici : https://memorieculturala.ro/cum-va-place-andreea-nanu/
    „Eternitatea” se referă la Memoria Teatrului, a cărei recuperare o consider un gest de responsabilitate culturală. „Şi încă o zi” înseamnă teatrul de arhivă revizitat în actualitate care trăieşte azi, în prezent, graţie reinterpretării personale; iar „teatrul lui Andrei Şerban”, aşa cum indică chiar ponderea atribuită în titlul volumului, este un simplu „studiu de caz”; de fapt, este singura arhivă la care am avut acces, prin amabilitatea directorul Muzeului Exilului din Craiova, domnul Lucian Dindirică, la rugămintea domnului Andrei Şerban, pentru a face o cercetare; o cercetare originală, inedită, „pe timp de pandemie” – când teatrul a fost redus la difuzarea înregistrărilor – şi la finalul de carieră al unui regizor important pentru România. Aşadar, cititorii ar trebui să citească, de exemplu, cu maximă rezervă o frază de felul „regizorul Andrei Șerban înseamnă pentru ea un adevărat idol”. În primul rând, am avut cinstea şi bucuria să scrie despre mine personalităţi ca Ana Blandiana, Dan C. Mihăilescu, Alex. Ştefănescu, Christian Crăciun, Teodora Stanciu, Antoaneta Ralian, Daniel Cristea-Enache, Bogdan Tătaru-Cazaban, Irina Petraş, George Banu, însă niciunul nu a avut impoliteţea să mă numească „ea”. Apoi, fraza respectivă este o frază-bumerang, prin care autorul îşi autodemască lipsurile, pe lângă faptul că îmi face un portret jignitor şi fals. Lăsând la o parte desele insinuări prin care încearcă să determine cititorul să confunde pasiunea mea pentru teatru cu obsesia naivă – „s-a lăsat furată” – (dacă nu mai mult – „și-a rezervat însăși plăcerea vizionărilor repetate…”, „nedisimulate exerciții de admirație”) pentru un anumit regizor de teatru, precum și sugestia – ambiguu formulată dar precis țintită – prin care leagă nejustificat al doilea volum tot de persoana lui Andrei Șerban. Dacă mi-ar fi citit cartea, (re)cenzorul mi-ar fi reţinut argumentul, formulat limpede: „Am înțeles, descifrând și scriind, la capătul exercițiului meu de arheologie teatrală, că rolul meu nu este acela de a-i face un portret regizorului, ci de a recompune lumea spectacolelor sale. Din păcate, nu am avut șansa să lucrăm direct, să particip la repetiții sau ateliere. Iar fragmentarul arhivei nu mi-a oferit suficient material pentru a formula, poate, o sinteză. De aceea, am preferat să las cronicile ca ferestre deschise ale imaginației mele spre Andrei Șerban, prin care cititorul poate sau nu să arunce o privire și să-l descopere pe regizor așa cum dorește. În spiritul lui Cum vă place. În același timp, Eternitatea. Și încă o zi adună portrete ale actorilor valoroși cu care Andrei Șerban a lucrat și fără de care spectacolele sale nu ar fi avut, poate, aceeași strălucire. Spre deosebire de celelalte arte, în teatru, împlinirea, reușita (sau eșecul!), sunt colective. Iar creația cere comuniune, solidaritate.” Puteţi citi interviul integral aici:
    https://memorieculturala.ro/interviu-cu-andreea-nanu…/…
    Cred că sunteţi de acord, stimaţi cititori ai platformei Contributors, că acesta nu este răspunsul unui „idolatru”. Ci al unui scriitor care se detaşează critic şi îşi asumă, la finalul exerciţiului de arheologie personală, miza şi valorile care îi susţin demersul şi cărţile. Cred că ceea ce l-a surprins pe (re)cenzor este admiraţia cu care am scos din moarte tehnică şi abandon afectiv „spectacole care nu se mai joacă, dar care adună o bogăţie de teatru şi viaţă”. Admiraţia, pentru cel capabil să o practice în adevărata ei profunzime, înseamnă exerciţiu de discernământ erudit dar şi de bunăvoinţă, de compasiune – pentru oameni ajunşi la capăt de drum şi carieră, pentru o arhivă (şi o artă!) care nu mai poate vorbi. Aşadar, exerciţiul meu de admiraţie îşi are ca centru de greutate nu o persoană, ci memoria culturală a teatrului. Venind spre teatru dinspre proză, ştiu cât de important este să spui o poveste; să spui povestea aventurii teatrale de la distanţa anilor care macină totul, de la suportul tehnic al înregistrărilor, la memoria artiştilor, până la însăşi credinţa că au însemnat, vreodată, ceva. Dacă și pe dumneavoastră, cititori ai Contributors vă tulbură, poate, presupusa incompatibilitate dintre „a vedea” și „a cerceta”, am răspuns deja, chiar pe coperta cărții, ca Gloucester care, rămas orb, explică cum vede el lumea: fie că e vorba despre teatrul viu, văzut pe scenă, sau cel restaurat, cercetat în arhive, eu văd teatrul simțindu-l!
    Stimată redacție şi cititori ai Contributors,
    Cum calificați nivelul de limbaj care, întocmai unei lovituri de bumerang, reflectă și caracterul celui care o formulează: „Și dacă, Doamne ferește!, s-a scris de rău (așa cum s-a întâmplat în cazul unor spectacole de operă precum cele cu Benvenutto Cellini sau Vecerniile siciiliene ), autoarea cărții se dă de ceasul morții să nu-i lase cumva regizorului onoarea nereperată.” Limbajul dispreţuitor îşi întinde apoi tentaculele asupra colegilor de breaslă, unii fiind numiţi „critici de casă”, „impostori”, „profesioniști ai laudelor sponzorizate”. Un astfel de limbaj îl descalifică pe semnatarul articolului, aducându-l periculos de aproape de zona calomniei sancţionabilă prin lege, împreună cu redacția care acceptă să publice, fără să discearnă fondul belicos, fără să sancţioneze limbajul neadecvat şi tonul condescendent. Vă rog să nu răspundeţi facil, printr-un „disclaimer”! …Personal, nu pot să dau replica cuiva care nu doreşte, sau nu poate să intre în dialog; cărțile mele îşi conţin propriul argument. Dar, pentru cititorii acestei platforme care promovează excelența și dialogul, astfel de contribuții „ar cam trebui să ne pună serios pe gânduri”. (Re)cenzorul meu are deja o istorie în hărţuirea colegilor artişti („Un cunoscut critic de teatru, în centrul unui scandal de hărţuire. Teatrologi şi scriitori, între reclamanţi. Preşedintele UNITER: Suntem afectaţi direct de o asemenea situaţie”, https://www.news.ro/…/un-cunoscut-critic-de-teatru-in… ).
    Din 2018, (re)cenzorul meu scria, într-o cronică la cronica pe care tocmai o scrisesem despre „Regele moare”, în regia lui Andrei şi Andreea Grosu: „Nevoie e doar ca Revista 22 să îşi selecteze ceva mai bine colaboratorii”. În cazul articolului de faţă, recidivează printr-un modus operandi bătătorit care, deja, observ că îl consacră în peisajul criticii locale. Deconstrucţia duplicitară, prin tehnici de „hărţuire literară” cunoscute în specialitate ca „Intermittent Reinforcement” (alternanţa cald-rece, critică-laudă), pentru a decredibiliza un autor, o carte, un spectacol, se practica de către oameni dubioşi, în vremuri de care ne e ruşine, pe care dorim să le uităm. Astfel de critici ale criticii, care mimează dialogul doar ca să-l fractureze, care simulează admirația doar pentru a o sufoca în trivialităţi, în care semnatarul îşi permite să transfere abuziv asupra celui investigat propriile intenţii şi reguli ridicate la rang de normă (de ce n-am scris despre Nottara, despre mai multe filme româneşti…), critici care amestecă argumentele formale („erori de corectură”, „a omis să noteze data vizionării”) cu cele calitative („atenția, minuția observației, a descrierii, aplecarea spre asociații culturale, spre indisciplinare” – probabil a vrut să spună interdisciplinaritate! – „gustul pentru textul și scriitura elaborate”) îngreunând astfel formularea judecăților de valoare. Aceste scrieri nu fac decât să îndepărteze publicul de cultură și pe artiștii înșiși de un mediu în care nu sunt bine primiți, nu sunt trataţi cuviincios.
    Teatrul meu, așa cum am ales, aşa „cum îmi place” să scriu despre el, despre ideea unei piese şi despre arta Spectacolului în general, trebuie să fie Arta bunei întâmpinări. La asta cred că am putea să contribuim, mai ales în contextul în care arta și artiștii au suferit și continuă să sufere, de pandemie sau război. Nu ne mai trebuie, cum ar spune Oscar Wilde, și „violența opiniei”. E inutil să adăugăm la războiul în care pier oameni nevinovaţi şi artişti valoroşi, propriul război meschin, hrănit, cum tot Wilde spune în De Profundis, de „lipsa de caracter şi de imaginaţie”… M-am format şi îmi exersez scrisul în spiritul unei generaţii căreia şi recenzorul meu, cel puţin cronologic, îi aparţine: al seniorului Alexandru Paleologu care afirma „politeţea ca armă”, al seniorului Andrei Pleşu care susţine „arta bunei întâmpinări”, al seniorului Paul Johnson care, în concluzie la discuţia pe tema „ce anume face o cronică să fie bună”, răspunde curajos: „cronicile personale sunt adevărata probă că te pricepi la ce faci!”
    În încheiere, vă întreb, stimată redacţie şi onorată comunitate Contributors, ce putem face, împreună, pentru a remedia această carenţă de fond a culturii române, care ne va distruge elita înaintea lipsei banilor şi a politicilor culturale? Dorim, cu adevărat, un dialog autentic între generaţiile de creatori, între „tinerii” şi „bătrânii” culturii noastre? Avem ce să ne spunem, dorim sincer să ne transmitem ceva? Dacă răspunsul nostru este DA, nu vi se pare important să începem prin a impune, atât comunitatea cât şi redacţia Contributors, ca criteriu obligatoriu de publicare a unui text, limbajul politicos, atitudinea educată, respectul, onestitatea? Vă asigur că aceste criterii vor pune mult mai bine în valoare spiritul critic, constructiv, vor contribui real la dialog şi cunoaştere. Aceasta este, cel puţin, exigenţa mea. Vă rog să o respectaţi, măcar atunci când acceptaţi spre publicare un text care mă are ca subiect.
    Acest text care vi se adresează, pe care sper că măcar unii îl veţi citi, nu e replica mea contextual-defensivă la un atac minor şi fără urmări; acesta este mesajul meu ca prozatoare şi critic de teatru către creatori, tineri şi seniori. Mesajul meu pentru Teatru şi memoria lui, pentru solidaritate culturală. Vă invit să citiți, onorată comunitate Contributors, cu discernământ şi bunăvoinţă, cu solidaritate, cele „Două cărți de Andreea Nanu”: ETERNITATEA. ȘI ÎNCĂ O ZI- TEATRUL LUI ANDREI ȘERBAN, Editura Eikon, București, 2021 şi CUM VĂ PLACE. CRONICĂ DE TEATRU, OPERĂ ȘI FILM, Editura Eikon, București, 2021

    • Am citit și amuzant, și trist pretinsa replică și Pronunciamentul doamnei Andreea Nanu. Care se crede infailibilă lansând jalnice atacuri la persoană. Vrea numai laude nemeritate. Și care mai are de pus nițeluș mâna pe manualul de ortografie și ortoepie spre a afla și dumneaei ceea ce ar fi trebuit să știe la vremea examenului de bacalaureat. Când ȘI este conjuncție și când adverb. Diferența între piesă și spectacol se învață ceva mai încolo. Faptul că doamna Nanu se legitimează profesional invocându-l ABUZIV pe dl. George Banu ( doamna face apel la corespondența ei privată) spune multe despre felul său de a fi. Mereu câte o proaptă, câte o cârjă, câte un sprijin. O mai invit pe sus-numita doamnă să nu mă mai agreseze pe facebook cu mesajele sale absolut nepotrivite. De altfel, din rațiuni de igienă intelectuală, am blocat-o. Multă sănătate, doamna Nanu!

  2. Într-un prezumtiv și personal Top 5 al romanelor publicate de autori tineri în ultimul deceniu, TETRALOGIA publicată de Andreea NANU ocupă un loc bine consolidat. Prin formidabila energie epică și rafinamentul detaliilor, ampla construcție se evidențiază, chiar dacă o critică literară care ignoră durata lungă și mizele majore nu a încurajat-o suficient. În ultima vreme, autoarea a cultivat cu asiduitate și dăruire cronica de teatru, publicând recent două cărți în domeniu. În care ilustrează finețea culturală, generozitatea și bucuria întâlnirii cu textul și spectacolul. Scriu acestea pentru că autoarea a fost recent victima unui atac de mârlănie, specific din păcate spațiul nostru virtual „intelectual”. Cred că solidaritatea este o valoare absolută, mai ales în aceste vremuri de abolire a reperelor, că a tolera așa ceva, a lăsa un autor tânăr pradă atacurilor de violență frustrată este un „păcat împotriva spiritului”. Drept care îmi exprim întreaga adeziune și admirație pentru faptele culturale ale doamnei Andreea Nanu.

    • Tare îmi e teamă, domnule Christian Crăciun, că nu ați citit comentariul dedicat celor două cărți ale amicei dumneavoastră. Doar v-ați grăbit să vă exprimați adeziuni. Ca pe vremuri. Chiar întreceți măsura catalogând drept mârlănie niște observații critice, în opinia mea, perfect îndreptățite. Măcar atâta vreme cât doamna Nanu nu știe să opereze diferența dintre text și spectacol. Doamna Nanu spune că ar fi fost apreciată de criticii literari X, Y, Z. Probabil. Dumneavoastră susțineți că nu a fost încurajată suficient. Oare unde o fi adevărul?
      Nu m-ar mira ca foarte curând să sară în apărarea doamnei Nanu toți vecinii DUMNEAEI de scară. Întreagă această istorioară mie îmi amintește de cântecelul Ceata lui Pițigoi. Deocamdată au strigat doar trei. Firește, nu îi pun la socoteală pe ipoteticii amici ai doamnei Nanu care m-au agresat pe Facebook.

  3. Am o mare admirație pentru tânăra și talentata prozatoare Andreea Nanu, o prezență aproape singulară printre congenerii ei în ale scrisului. Autoarea „Tetralogiei Anotimpurilor” are curajul să meargă în contra curentelor și modelor romanești din ultimele două decenii, probând chemarea autentică spre narațiunile ample, cu puternic suflu epic și cu împletiri de destine memorabile din istoria veacului anterior. Arhitectura celor opt romane ale ei (debut – „Ziua cea mai albă”, 2014) este complexă și seducătoare deopotrivă, făcută parcă pentru cititorii care mai cred că „frumusețea va salva lumea”. Și cea mai înaltă frumusețe, apare, cum se știe, din sublimarea tragicului.
    Om ales – învățat, cultivat, educat, estet, de o hărnicie mult peste măsură -, Andreea Nanu dovedește aceeași excelență în critica de teatru și film, scrisă în stilul ei propriu, reflexiv și poetic.

    • Ridicolul nu are margini. Doamna Andreea Nanu și-a convocat prietenii să o susțină. Să nu rămână cumva cu onoarea nereperată. Se prea poate ca doamna Nanu să fie o reală promisiune în domeniul romanului. Însă, câtă vreme în cronica de teatru nu știe să facă elementara diferență dintre piesă și spectacol. tare mă tem că mai are nevoie de niscaiva învățătură.
      I-am recunoscut doamnei Nanu o seamă de calități. Atâtea câte le are ori câte se lasă momentan întrezărite de și la lectura celor două volume. Nu am însă obligația profesională să îi înalț ode sau să îi dedic omagii. Faceți asta dvs! Aici sau la Radio Trinitas. Și pe urmă dacă, așa cum pretindeți, stimată susținătoare a sus-numitei doamne, autoarea celor două volume ar fi expresia excelenței, poate că aveți vreo explicație de ce amica și colaboratoarea dvs, nu a reținut atenția juriului la nominalizările premiilor UNITER aferente anului 2021. O fi vorba despre încă o conspirație?

  4. Ne-a bucurat și ne-a onorat fiecare întâlnire cu Andreea Nanu, o prezență frecventă la spectacolele unteatru și o voce pentru care avem admirație. Suntem recunoscători pentru atenția acordată producțiilor noastre și pentru energia pe care a investit-o în dialogul dintre teatru și public. Sperăm că valurile pe care le-au creat volumele pe care Andreea le semnează să-și desăvârșească la rândul lor menirea de a favoriza dialogul dintre creator și cititor.

    • Valurile au fost create de însăși doamna Nanu. Care nu așteaptă decât laude. Chiar dacă uneori mai dă cu bâta-n baltă. Și care, din câte înțeleg, nu admite să i se facă nici o observație. Iar toate aceste comentarii de susținere mie îmi amintesc de vremea în care Ceaușescu comanda telegrame de susținere și adeziune. Faptul nu confirmă decât că am dreptate atunci când privesc cu îngrijorare viitorul criticii de teatru.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro