La aproape un an după demisia Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice, percep o stare de fapt de neimaginat pentru mine în perioada în care contribuiam, în spaţiul meu restrâns de competenţă, la construcţia instituţiei de stat care asistă cercetarea ştiinţifică în România: constat un somn generalizat şi pândit politic. Mă simt dator să îl explic: în momentul demisiei întregului Consiliu, părea de neimaginat că el nu va fi înlocuit, pentru că părea inacceptabil ca cercetarea românească să nu fie monitorizată de reprezentanţi din domeniul ei. Totuşi, nici în clipa de faţă nu există un asemenea consiliu, ba chiar instituţia care i-a asigurat eficienţa executivă (UEFISCDI), este pe cale să fie desfiinţată, în favoarea creşterii controlului politic asupra distribuţiei finanţelor cercetării. Într-o primă etapă, este ca şi cum într-o şcoală profesorii au intrat în grevă, iar personalul auxiliar, în replică, a intrat şi la ore, suplinind munca profesorilor; într-o a doua etapă, primarul transferă în propria instituţie întreaga şcoală şi explică tuturor care sunt disciplinele de studiu agreate.
Cauzele acestei stări de fapt sunt în ultimul rând politice. Cu toate acestea, putem citi chiar şi în cheie politică aceste evenimente: un guvern care nu vede o gravitate etică în problema plagiatului poate instrumentaliza întregul mecanism al finanţării cercetării fără să considere că e dreptul cercetătorilor să decidă cum îşi împart resursele şi că rolul politicianului este doar acela de a înţelege că, fără cercetare performantă, viaţa publică şi calitatea alegătorilor se va degrada accelerat, iar pierderea sistemului valorilor câştigat cu dificultate de întregul efort de modernizare a României început cu două secole în urmă este definitiv compromis. Dar această lectură politică nu intră în domeniul meu şi nu o voi dezvolta, deşi ea rămâne posibilă. Dimpotrivă, vreau să susţin teza că neînţelegerea de către societatea noastră a nevoii publice a unui corp sănătos de cercetători performanţi a condus la subfinanţarea acută a cercetării şi la o mimare de ambele părţi a producerii/evaluării rezultatelor. Această neînţelegere permite corpului politic să organizeze confortabil pentru sine instituţiile care monitorizează cercetarea ştiinţifică. Bineînţeles, această situaţie trebuie modificată prin revenirea la un model apropiat celui în care ministrul Daniel Funeriu organizase aceste instituţii. Dar, în această modificare, rolul politicianului este ultim şi minor, iar rolurile, pe de o parte, al societăţii, iar pe de altă parte, al cercetătorului, sunt cele majore, prin persuasiunea pe care ele o pot exercita asupra puterii politice.
Totuşi, nici unul dintre cei doi actori principali nu are nici o iniţiativă. De ce? Pe de o parte, o societate needucată îşi va acorda întotdeauna votul în condiţiile unei manipulări grosiere, iar ideea că o cercetare performantă implică o societate prosperă şi reflexivă este complet neclară în spaţiul nostru public. Pe de altă parte, cercetătorul în România este o persoană care nu are capacitatea singulară de a se opune sistemului altfel decât publicându-şi rezultatele cercetării sale în cărţi şi articole şi sperând că prestigiul acestora va impune în ochii societăţii care îl finanţează. El este, cel mai adesea, o persoană cu venituri modeste şi foarte modeste, disperat să „prindă” un grant, cu resurse de informare ştiinţifică foarte limitate, înfometat şi dornic să îşi convingă şefii de utilitatea muncii lui. Iar când e vorba de un universitar, lucrurile stau şi mai complicat, întrucât universităţile noastre nu au decis încă explicit ce înseamnă componenta didactică şi ce înseamnă cea de cercetare, ci acestea sunt încă într-un conflict vizibil. Motivul: statutul universităţilor de cercetare avansată nu este explicit, iar locul cercetătorului de vârf în ele nu este unul onorat şi încurajat substanţial. Consecinţa imediată a acestui statut se vede în inflorescenţa de trişori din societatea cercetătorilor: mulţi sunt inventivii care fac orice ca să păcălească sistemul prin raportări formale care nu au nici o relevanţă ştiinţifică. Aceasta înseamnă inventarea unor reviste ISI fără nici un impact de conţinut, unde editorii sunt şi autorii articolelor, organizarea conferinţelor „internaţionale” cu un singur invitat cu paşaport străin, redactarea intenţionată a articolelor publicate în reviste cotate în care colegii sunt citaţi pentru a creşte numărul citărilor, existenţa editurilor-parazit care publică pe banii autorului doar pentru creşterea în gradul didactic, şi altele care sunt de domeniul anecdoticului savuros. Nu de la aceşti cercetători putem aştepta salvarea.
În opinia mea, există exclusiv două soluţii, iar ele sunt complementare. Prima este individuală şi nu are nici o implicaţie instituţională. Ea înseamnă dăruirea gratuită de sine, oricât de cinic ar fi predicată în condiţiile subfinanţării cercetării. Eşti un savant care are încredere în propriile scrieri? Trimite-le celei mai importante edituri din lume care îţi reprezintă domeniul. Sau luptă-te pentru a crea un mediu de cercetare în România făcând publice prin traduceri marile surse ale culturii de care te ocupi, poate vei crea un val de stimă şi curiozitate pentru ele. Scrie una, două, zece cărţi care să îţi impresioneze colegii de breaslă. În tradiţia teologică, aceasta se numeşte opus supererogationis: să faci mai mult decât te obligi, pentru a face activă sursa de har pe care o cauţi în tine însuţi. Nu vin banii pentru cercetare? Cumpără o carte pe an pentru biblioteca instituţiei, notând pe ea faptul că ea înlocuieşte cele peste 100 pe care le-ai fi comandat dacă statul şi-ar fi onorat contractele. Aceasta merită făcut dintr-un motiv simplu: pentru că mizeria se va termina, pentru că puternicii zilei vor trece, pentru că biologia, totuşi, ne ajută şi este imposibil ca aceiaşi şefi care erau puternici şi vocali înainte de 1989 să mai facă mult timp legea. Pentru că e mai inteligent ca trecerea lor să ne găsească plini de cărţi şi de cultură decât obosiţi în revendicare.
A doua soluţie este instituţională. Cu prima ocazie de normalitate, reforma cercetării în România ar trebui să organizeze, în acord cu societatea civilă, un mecanism de distribuţie a finanţelor cercetării şi de monitorizare a ei care să fie independent de fluctuaţia politică. Un mecanism de tipul Uniunii Scriitorilor, cu finanţare publică, dar cu mecanism de funcţionare electiv, rezultat prin libera asociere a profesioniştilor. O Uniune a Cercetătorilor din România care să primească un buget votat în parlament, în care intrarea să fie condiţionată de existenţa unor publicaţii minime, care să fie singura care oferă granturi de cercetare oricărei instituţii de profil, fie ea universitate, academie sau institut privat de cercetare. Unde, evident, evaluarea să fie internaţională şi să poată, astfel, recupera „onoarea pierdută” a cercetării româneşti dizolvând definitiv distincţia naţional/internaţional în favoarea cunoaşterii şi în favoarea unei societăţi mai educate.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
De ce „Două idei pentru cercetarea românească”? Mai curand, „O predica pentru cercetarea romaneasca”…
Prima solutie e, pasamite, sa fim cu totii mai buni, mai gratis-daruiti cercetarii. O solutie demna de discursurile pentru Mr. World (Researchers’ Edition), „world peace and understanding &c.”
A doua solutie e sa punem in opera o constructie de genul USR, care am vazut ce bine functioneaza, cat e de putin controversata, cum reprezinta ea cu aplomb scriitorul de rand, cum imparte ea banii pe merit intre publicatiile culturale etc.
CNCS-ul e decimat, UEFISCDI e desfiintata, CNATDCU e garnisit cu numiri politice si solutiile noastre tin nu de politicile publice, ci de omiletica…
Un obiectiv interesant formulat in Strategia nationala pentru cercetare si inovare in perioada 2014-2020:
http://www.research.edu.ro/ro/articol/3343/strategia-nationala-de-cercetare-si-inovare-2014-2020
este „dublarea numarului de cercetatori pana in 2020”. (Asta in conditiile in care la sfarsitul perioadei 2007-2013, am fost singura tara din Europa in care a scazut numarul cercetatorilor.)
Nu se precizeaza cum vor fi atrasi si nici unde vor lucra acesti cercetatori, de unde vor primi finantare si nici nu e clar ce rezultate se asteapta de la ei – tot articole ISI?
In timp ce noi elaboram strategii de acest gen si cautam algoritmi de impartire a banilor -din ce in ce mai putini – pentru cercetare, programul European Orizont 2020 e deja in derulare si imparte 80 miliarde de Euro.
Imparte la altii, la cei care au reusit sa inteleaga mecanismele de finantare europene, sa se descurce cu birocratia aberanta si – mai ales- sa-si gaseasca parteneri credibili in alte tari UE.
Cred ca in aceasta directie ar trebui intervenit urgent – trebuie imaginate solutii si bani pentru a facilita contactele directe intre cercetatori romani si straini in scopul stabilirii unor parteneriate pentru Orizon 2020.
In privinta repartizarii fondurilor din bugetul national pentru cercetare, as propune ca principiu fundamental evitarea „gaurilor negre” – sistarea oricarei finantari pentru persoane sau colective care au avut finantare in alte proiecte anterioare, dar nu au produs nimic folositor. (Povestea cu finantarea „vizibilitatii” prin publicatii in Analele Universitatii din Vascauti si-a pierdut demult orice urma de credibilitate.)
Ar putea fi analizat si modelul competitiilor de tip „open innovation” (de exemplu http://www.innocentive.com) unde cu sume relativ mici (de ordinul 10.000-20.000USD) si cu birocratie aproape inexistenta se obtin solutii concrete, brevetabile ale unor probleme practice si dificile.
Chestiunea cu „dublarea numarului de cercetatori” este exact ceea ce spune: cresterea cantitatii – in detrimentul, sau in cel mai bun caz fara nici o legatura cu calitatea. Acum 25 de ani am vrut sa renuntam la socialismul de tip marxist pentru ca tot asa era tintit pe cantitate „peste 6000 de kg la hectar” etc., in timp ce calitatea produselor era la pamant si toti vroiau produse din import, bulgaresti, chinezesti, orice numai romanesti sa nu fie.
Faptul ca aceasta linie conceptuala este si astazi in vigoare dupa 25 de ani nu arata decat mentinerea conceptiilor acelei vremi in mintile celor care azi ne conduc, spre un viitor la fel de luminos ca si cel ceausist. Macar in programul PCR se spunea ca 2% din produse sa fie „la nivel mondial ridicat” 2%?!
Domnule Alexander, țin să vă felicit pentru acest articol, căci spre deosebire de mulți alții, dumneavoastră ați propus niște soluții pentru rezolvarea acestei probleme, pe când mulți autori se mulțumesc doar cu semnalarea problemelor, ezitând practic să aducă spre discuție eventuale soluții. Acum, dacă sunt bune ori nu soluțiile propuse de dumneavoastră, nu mă simt în măsură să mă pronunț, însă atât vă pot spune: Felicitări!
Eu lucrez in sistemul universitar.
De acord cu majoritatea ideilor din acest articol, captureaza destul de bine problema de fond.
As mai adauga ca sistemul (a se citi 90%+ din cadrul didactic) a fost impotriva reformei lui Funeriu, desi este evident (pentru orice persoana obiectiva si cu discernamant) ca legea era exact solutia pentru sistemul nostru de invatamant pentru ca alinia obiectivele sistemului (cercetare de calitate) cu obiectivele personalului didactic (avansare la grad de lector/conf/prof). In plus legea lui Funeriu elimina plagiatul ca efect secundar: doar conferintele/jurnalele de impact contau la avansare, iar a publica plagiate in aceste locuri este foarte dificil pentru ca review-erii stiu literatura de specialitate.
Acestea fiind zise, care sunt solutiile? Pot spune din proprie experienta ca se poate face cercetare in romania, dar ea trebuie obligaotriu sa fie finantata din exterior (e.g. de la comisia europeana). FInantarea nationala este imprevizibila, bugetul pentru proiectele in desfasurare se schimba in fiecare an, si este imposibil sa platesti personalul intr-un mod previzibil. Folosind bani FP7/H2020 este posibil sa remuneram masteranzi/doctoranzi si cercetatori la standarde competitive – iar asta este cheie in a tine oameni de calitate in sistem.
Obtinerea de grant-uri de la comisia europeana necesita publicatii de top: a) fara acestea este foarte greu sa convingi parteneri cu nume din vest sa accepte parteneri romani, b) daca cineva are publicatii de top asta inseamna ca stie ce subiecte sunt importante la ora actuala, si ca este in stare sa duca la bun sfarsit munca promisa.
In concluzie, ca sa faci cercetare de top in Romania (si sa te plateasca cineva pentru asta) trebuie sa demonstrezi ca stii sa faci cercetare de top deja – oul si gaina. Majoritatea oamenilor care pot face acest lucru la acest moment au lucrat in cercetare in afara Romaniei. E nedrept sa le ceri celor din sistem sa faca cercetare de top – e foarte greu sa faci asta cand predai 95% din timpul tau doar ca sa iti asiguri un salariu de subzistenta.
Speranta este ca pe termen lung o sa se creeze o masa critica de cercetatori in universitatile din Romania cu ajutorul banilor de la comisia europeana. Acest proces ar fi fost mult mai rapid cu legea lui Funeriu, insa cred ca este inevitabil chiar si fara ea.
Dragă Alex,
Citind rândurile tale, îmi dau și eu seama că de peste un an, de aproape de două ori pe săptămână deschid site-ul CNCS și mă uit la titlul Membri CNCS cu un alt subtitlu gol-goluț Comisii de specialitate. Pe de altă parte închipuindu-mi ce „cercetători” agreați politic ar putea apărea în aceste vremuri, răsuflu ușurată de câte ori constat că nu ați fost înlocuiți după demisia de onoare cu cine știe ce specialiști cu publicații la Garage University Press. Dar scopul meu nu este să discut despre aceștia, ci să ofer un feedback la cele două soluții ale tale. Prima cred ca este pusă deja în practică chiar în locuri unde nu te-ai aștepta, locuri unde lumea ignoră mizeriile care vor trece la un moment dat, cum bine spui, și continuă să facă lucruri frumoase, nu doar să aducă o carte pe an în bibliotecă, dar să organizeze o conferință/ un workshop/ un seminar de cercetare în care să promoveze gratuit și cu pasiune cunoașterea adevărată (care nu înseamnă că ai venit, ți-ai luat volumul publicat dinainte fără nici un fel de recenzare, pe criteriul „a plătit taxa, îl publicăm” și la revedere), în care să construiască o revistă, o carte, un colectiv care să lucreze la ceva. Sunt convinsă că au făcut mulți așa, cu sau fără finanțare și că în aproape toate universitățile (nu doar în cele de cercetare avansată) din țara noastră există oameni dăruiți și că acest gest simbolic al dăruirii a fost făcut de mulți. “World peace and understanding & co.” sau nu, cum spune comentatorul sub pseudonimul Zamboni, este o soluție prin care mulți universitari își păstrează sănătatea mintală și funcționează în condiții de avarie sau de criză CNCS, UEFISCDI, CNATDCU ș.a.ș.m.d. O amărăciune precum cea a domnului Zamboni cred că poate fi evitată tocmai prin soluția nr. 1. Soluția nr. 2 de a construi o Uniune a Cercetătorilor propune un sistem de peers care să facă parte din comunitatea științifică internațională,unde nu funcționează sistemul pilelor, ci doar cel al valorii. La momentul actual, reforma educativă consistentă anterioară a fost mai mult un vis frumos pentru cei 10% care au crezut în ea, însă după ierarhizare, se vede cu ochiul liber că la universitățile cotate foarte sus nu sunt exclusiv niște cercetători de elită, iar la universitățile cotate mai puțin bine nu sunt doar niște cercetători care produc maculatura. În România, chiar și la universitățile care au fost cotate drept instituții de cercetare avansată, concursurile didactice sunt tot cu un candidat, iar în rarele situații când există doi, ca din întâmplare, tot cel intern câștigă concursul, chiar și atunci când contracandidatul a publicat aproape exclusiv articole în străinătate. „Mârlanul academic” și „țoapa universitară”, portrete robot realizate de colegul Sorin Costreie de la UB în Dilema sunt în toate universitățile. Și eu văd o Uniune a Cercetătorilor din România, împărțită tot în mai multe domenii (panels) așa cum s-a făcut prin Legea Funeriu și o universitate alternativă care să adune elitele din toată țara. Ele nu se pot întemeia fără ajutorul colegilor noștri din Vest (mai puțin pentru domeniile care se ocupă de cultură românească/ limbă și literatură română) care nu au trecut precum am făcut noi în România din anii `50 până la Revoluție prin tradiția plagierii limbajului de lemn, care a devenit apoi tradiția plagiatului pur și simplu.
Vă propun dumneavoastră, tuturor celor care au făcut parte din vechiul CNCS să începeți formarea acestei Uniuni într-un soi de regim online până vor veni vremuri mai bune și de ce nu, să colaborați cu Asociația Ad Astra, un proiect online deja existent, a cărei verticalitate și susținere a cercetării reale am admirat-o întotdeauna.
Cu parere de rau pentru cei mult prea idealisti care inca mai cred ca o solutie se poate gasi si implementa atat de usor pentru a revigora pe termen scurt sau mediu cercetarea romaneasca, aflata in „coma indusa artificial”
Cu regret pentru cei care, mult prea infumurati de aerul lor de „cercetatori geniali”, trebuie sa se loveasca de problemele finantarii ce „exista dar nu se vede” sau „se vede dar nu exista”, si care trebuie sa se loveasca de marea masa a cercetatorilor care nu sunt de „top”
Cu speranta ca sistemul de cercetare va „evolua biologic”, cu sau fara voia politicului sau a „genialilor din cercetare” si ca ecologic se vor repara inadvertentele;
Imi permit sa afirm ca toti cei de mai sus, inclusiv autorul gresesc fundamental in evaluarile lor asupra sistemului de cercetare autohton, fie prin ignoranta, fie prin exagerare, fie prin abordarea de pe o singura latura a sistemului. Spun asta nu pentru a anula tot ce a fost spus, dar mai ales pentru a pune reflectorul pe tot ceea ce inseamna cercetare romaneasca si nu numai pe „elita”.
Pacatul Funeriu era ca aborda intreaga problema a cercetarii cu aroganta elitista. Numai cercetatorii de top au acces la finantare. Numai cercetatorii de top merita salarii mari, numai cercetatorii de top merita contracte. Masa mare a cercetatorilor sunt mediocrii si nu merita nici o sansa. OK la o prima vedere, numai ca un cercetator mediocru poate avea la un moment dat o viziune care sa il propulseze in tabara elitei. Omul nu este un camp liniar de manifestare. La un moment dat poate sa apara o tresarire de geniu. Pacat ca este „eliminat” din orice abordare. In acest cadru al arogantei si exclusivismului elitist s-au format CNSC-uri, UEFISCDI-uri si alte comisii care cu coada politica sau nu, au avut grija sa nu se oboseasca de masa „mediocra” de cercetatori.
Din razbunare, sau din ignoranta, tabara Andronescu a cercetarii trateaza problema ca si cum cercetarea nu ar avea ce cauta pe la noi daca „sacii” nu sunt in caruta in care trebuie. Din aceeasi ignoranta, cercetarea stiintifica aproape ca nu exista astazi cu adevarat. Sistemul, aflat in „coma indusa artificial” de pdl, este acum „decuplat de la aparate” de catre psd. Probabil ca din cercetare, a fura, e ceva mai mare bataia de cap. Trebuie sa faci un proiect, trebuie sa implementezi ceva, trebuie sa nu sara in ochii celor ce stau la panda ca sa critice, ca de ! , sunt „elita cercetarii”.
In tot acest timp, cercetarea moare si noi ne pieptanam in oglinda „care-i cel mai bun cercetator din tara”.
Astept invierea cercetarii, si vesnicia principiilor, AMIN!
apreciez ideile dar am o întrebare: în cazul propunerii dvs. de a face mai mult decât ne obligăm. de a cumpăra o carte pe an pentru instituția la care lucrăm (pentru cei care au acest privilegiu), vă întreb cu ce bani? din ce subzistăm ca să facem cercetare dacă nu avem loc în institutele de profil, la granturi sau alte cele?
Daca aveti încredere ca cele doua solutii sint cele bune atunci încercati sa publicati acest articol in cat mai multe reviste jurnale etc. Veti provoca astfel o discutie in mediul universitar stiintific si veti face ca lucrurile sa se miste.
Solutia este cea data de Brecht conducerii est-germane dupa revolta din Berlin in 1953: Cercetatori adevarati, alegeti-va alta tzara!
Din pacate, degradarea accelerata a calitatii populatiei de pe aceste meleaguri face imposibila orice viitor pentru Romania – sutele de borfashi politici demascati cu multa greutate in ultimul timp de DNA vor avea mereu alegatorii lor, la fel de borfashi ca si ei, dar pe un plan mai marunt. Tot asa si in cercetare haita de mediocritati impostoare abramburica-costoiu-pricopie va avea multi ani de acum incolo vajnici adepti in marea masa la fel de mediocra si de impostoare a asa-zisilor universitari si cercetatori ai rrrominichii.
1.Haideți să uităm de producția de ISI la hectar de pășune furajată. Un articol- fie ISI sau nu- nu este un rezultat direct al cercetării- ci un rezultat auxiliar, DUPĂ ce a fost realizată cercetarea. ISI nu spune practic nimic atâta vreme cât nu există o lucrare de cercetare-ș i rezultate- în spate.
2. E absurd să trimiți unei reviste de prestigiu ceva care nu se bazează pe cercetare performantă. Nu mai reinventăm roata- pentru că ne facem de râs.
3. Trebuie făcută o distincție clară între cercetarea aplicativă- care trebuie finanțată prioritar- și cercetarea universitară (de nișă) .Universitarii îți pot permite să facă cercetare de amorul artei- pentru că au salariile plătite de minister.
A doua idee seamana a stat in stat. Asadar banii vin de la marele public prin buget, dar ce facem cu ei ne priveste doar pe noi, ca deh, suntem elita.
Nu domnilor, cercetarea finantata publica nu are cum sa iasa de sub umbrela politicului, atata timp cat banii vin de la bugetul public, votat de parlament. Aspiratia la o casta academica independenta rupta de restul societatii este o iluzie.
Solutia este sa atragi publicul de partea ta. Din pacate, intreaga intelectualitate fuge ca dracu de tamaie de intalnirea cu publicul, de frica ca acesta sa nu-i puna in fata chestiunea sociala, la care elitele cu idei de-a gata n-au ce sa raspunda dincolo de lectiile rasuflate repetate pe de rost din manualele de popularizare vestice.
Nu domnilor, nu va puteti face o mica cooperativa comunist-sindicalista pe bani publici, in timp ce restului contribuabililor le predicati valorile economiei de piata.
Un articol competent pe tema cercetarii stiintifice la:
http://rpss.inoe.ro/articles/spre-o-mai-adecvata-ierarhizare-a-valorilor-in-sistemul-academic-romanesc
E oare posibil sa gasesti un articol sau/si comentariu far apologia dreptei politice si injuraturi la adresa PSD, Andronescu etc, declarand apoi ca esti deasupra politicii?