vineri, martie 29, 2024

Două pastile de limbă

În 1980, în monografia sa despre Al. Philippide (tatăl), Iorgu Iordan scrie: jumătatea mai mare a Banatului. Pe Alexandru Graur l-am auzit la radio zicând élibération în loc de fr. libération (tocmai el, elev al lui Antoine Meillet cu care făcuse un doctorat strălucit în Franța). Pe profesorul meu G.I. Tohăneanu, despre care Nicolae Manolescu a spus că e un cunoscător fără egal al limbii române, l-am auzit zicând cartea care am citit-o (dar, e drept, n-a ajuns bine la citit-o, că a și adăugat cu umor: „admirați sintaxa mea?”). Decanul din timpul studenției mele, Vasile Șerban, profesor de sintaxă (!), făcând, în revista „Orizont”, portretul lui Iorgu Iordan la 90 de ani (a.D. 1978), scrie negru pe alb: „ani mulți, dar (?) rodnici”, sfidând semantica adversativă (s-ar fi putut spune doar: „ani mulți și rodnici” sau, despre cineva mai tânăr: „ani puțini, dar rodnici”). La postul de televiziune B1, Radu Banciu se războiește, pe drept, cu cei care stâlcesc limba română. Am început să-i urmăresc emisiunea tocmai pentru acest din urmă scop al ei. Am notat, în joacă, erorile sale: mestecă în loc de amestecă, se vede evident, condiții sine qua non (în loc de condiții sine quibus non), ori în loc de or, pronunțiile Olaríu, Rotaríu, în loc de Oláriu, Rotáriu și încă vreo câteva. Să nu uităm însă, emisiunea durează o oră aproape, iar Radu Banciu vorbește în ritm susținut, nu citește de pe monitor texte confecționate de alții și să mai recunoaștem că de zeci, poate de sute de ori, are dreptate în ceea ce spune.

N-aș vrea să mă considerați un grammar nazi, de aceea mă grăbesc să recunosc că am făcut, și mai fac greșeli, fie din grabă, fie din neatenție, fie, poate, chiar din neștiință. Îmi aduc aminte că, într-un articol din tinerețe, am scris rezidă din și oprobiu, în loc de rezidă în și oprobriu, spre disperarea profesorului meu G.I.T., care mi-a șoptit în treacăt, ca să nu mă rănească prea tare, că rezidă e din familia lui reședință și că, în latină, era opprobrium, din care francezii l-au făcut pe opprobre al lor.

Revin la emisiunea Pastila de limbă despre care am vorbit elogios în articolul anterior. Spuneam că multe putem învăța de acolo. De pildă, din emisiune din 25 martie, aflăm cum se numesc locuitorii diferitelor țări și orașe: malgași = „compatrioții” lui… Mazăre din Madagascar, monegasci = locuitorii din Monaco, florentini = cei din Florența, bergamasci = cei din Bergamo, bordelezi = cei din Bordeaux. Eram la curent cu termenii aceștia înainte de a urmări emisiunea. Mărturisesc însă că nu cunoșteam numele locuitorilor din insula spaniolă Mallorca, nici pe cel al locuitorilor din Vama Veche. Am aflat de la domnul Paraschivescu că primii sunt mallorquini, iar secunzii vamaioți. (Puțin probabil totuși să le fi greșit numele, dacă aș fi fost nevoit să le folosesc în vreo circumstanță oarecare, pentru că aș fi consultat DOOM-ul, înainte de a scrie.) Am admirat apoi umorul și mobilitatea lexicală excepțională a autorului, care oxigenează expunerea ajutând astfel la fixarea pentru totdeauna în memoria ascultătorilor a informației furnizate. Domnia Sa ne-a atras atenția, d.e., să nu cădem în păcat presupunând că bordelezul (pro)vine de la bordel ori că vamaiotul se înrudește cu mafiotul și hipiotul.

În majoritatea cazurilor, sunt de acord cu ceea ce ne spune domnul Radu Paraschivescu, uneori însă mi se pare că nu are dreptate. Voi comenta două asemenea cazuri, cu respectul cuvenit pentru autor.

1. O nedumerire mi-a trezit explicația pe care o dă domnul Paraschivescu pentru numele locuitorilor din Baia Sprie, Baia de Aramă și Baia de Arieș care se numesc băieși. (Vezi aici). Domnia Sa ne spune că numele locuitorilor provine de la cuvântul băiaș = cel care îngrijește băile (publice, subînțeleg, căci, dacă-mi spăl vana după baie, soția nu mă consideră, sper, băiaș). Două argumente mă îndeamnă să contest explicația, primul de natură istorică, al doilea de natură lingvistică (etimologică). Să le luăm pe rând. Mai întâi, argumentul istoric. Locuitorii se numesc băieși de sute de ani. Nu cred că existau băi publice, nici măcar personale, în aceste mici localități acum, să zicem, o sută de ani, prin urmare, istoric vorbind, nu putea exista nici meseria de băiaș. În consecință, e improbabil ca această explicație să reziste. Argumentul lingvistic este încă mai puternic. În limba română, vechiul cuvânt baie („loc unde te speli, scăldătoare”) a fost moștenit din latinul popular bannea (literar balneum, balnea). Din derivatul latinesc balnearius, dar prin intermediar francez (balnéaire), am obținut neologismul balnear. Interesant este că graiurile ardelenești au preluat, din maghiarul bánya, un al doilea cuvânt baie (omonim), care înseamnă „mină”. Pe acest bánya îl regăsim, ca element component, în toponimia maghiară a celor două centre miniere din Transilvania: Felsőbánya (Baia Sprie) din județul Maramureș și Aranyosbánya (Baia de Arieș) din județul Alba. Localitatea Baia de Aramă, situată în nord-vestul județului Mehedinți, dar în proximitatea Ardealului, l-a păstrat în nume tot pe bánya, dar în variantă românească (baia). Minele de cupru din această localitate i-au atras pe întreprinzătorii sași, fapt ce se reflectă în numele germano-maghiar al localității: Ofenbanya sau în cel germano-român: Ofenbaia.

Lucrătorul din baie se numește băieș, adică miner. În romanul Arhanghelii, al lui Ion Argârbiceanu, cuvântul acesta e recurent. Reproduc mai jos un scurt fragment în care apare substantivul-bază, baia, de unde „numele de agent” băieș, ba chiar și termenul literar mină:

La noi nu mai auzi vorbindu-se decât de mina asta, Arhanghelii, despre kilogramele de aur puse de-o parte, despre băieșii care trebuie angajați de parcă baia asta afurisită n-ar mai fi în muntele Corăbioara.

Mai mult, chiar un scriitor din Vechiul Regat, Geo Bogza, în reportajele sale din Țara Moților adoptă cuvântul specific ardelenesc, „sincronizându-se” astfel cu graiul din partea locului:

Băieșul coboară la sute de metri în pământ să caute aur.

Am toate motivele, cum se vede, să cred că numele locuitorilor din cele trei localități amintite provine de la băieș (= cel care sapă în măruntaiele pâmântului pentru a scoate aur, miner), iar nu de la băiaș (= cel care pregătește baia și servește într-o baie publică).

Interesant, ca detaliu ce vine în completarea informațiilor de până aici, este faptul că în zona Crișului superior, mai există o așezare minieră care are în componența numelui său cuvântul baie. E vorba de Baia de Criș (localitatea unde a murit Avram Iancu în 1872). Profesoara Anca Paula Lup, o fostă studentă a mea, m-a informat că locuitorii din comunele și satele limitrofe îi numesc băienți pe cei din Baia de Criș. Și mă mai informează că toponimul maghiar este Kőrősbánya (Kőrős = Criș).

2. N-am putut cădea de acord cu domnul Paraschivescu nici când a vorbit de formele multiple de plural ale unor substantive. În emisiunea din 25 martie, d.e., ne spune că substantivul masă are două forme de plural: mese și mase. (Vezi https://www. digi24.ro/emisiuni/pastila-de-limba/pastila-de-limba-25-martie-19-49-901593) Iată de ce n-am putut fi de acord: masă1, provine din lat. mensa și desemnează obiectul de mobilier pe care se mânâncă, în timp ce masă2 = „mulțime de oameni” este împrumut recent din fr. masse. Vasăzică e vorba de două cuvinte distincte care se pronunță la fel (omonime), fiecare cu etimologia sa, fiecare cu înțelesul său și fiecare cu pluralul specific, iar nu de un cuvânt cu două forme de plural. Nu e lipsit de interes, cred, să amintesc că în perioada interbelică, filologii noștri au impus diferențierea grafică a celor două cuvinte: masă și, respectiv, massă, tot așa cum au procedat cu perechea casă și cassă, încât CEC-ul nostru de azi reprezintă sigla pentru Cassa de Economii și Consemnațiuni din vremea aceea.

Celălalt cuvânt de data asta cu forme triple de plural ar fi corn (coarne, cornuri, corni). După părerea mea, ceea ce spune domnul Paraschivescu este numai pe jumătate adevărat, pentru că și aici avem tot două cuvinte: corn1 = excrescențe osoase la animale și corn2 = arbustul cu lemn foarte tare. Cel dintâi, provenind din latinescul cornū (substantiv neutru, declinarea a patra, cu genitivul cornūs), cunoaște, într-adevăr, două forme de plural, coarne = cele două excrescențe și cornuri = produsele de patiserie apreciate de copii. Corn2, în schimb, provine din lat. cornus (cu genitivul cornī, de declinarea a doua și, atenție, e feminin, pentru că… produce un fruct numit coarnă). Când vorbim de mai mulți asemenea arbuști, le spunem corni, așa că acesta nu intră în categoria pluralelor multiple.

Am ascultat zeci de emisiuni ale domnului Paraschivescu, ele sunt excelente și o spun cu conștiința netă. N-am coincis în păreri doar în aceste ultime două cazuri pe care le-am descris mai sus. Eu sunt convins că am dreptate scriind aceste rânduri. Dacă m-am înșelat, oricine e liber să mă combată. Eu nu fac în articolele mele decât să urmez, atât cât mă pricep, pilda Văcărescului: „creșterea limbii românești și-a patriei cinstire”. Iar polemica mea, atâta câtă e în rândurile de mai sus, pornește din respect pentru autor, dar mai ales pentru adevăr. Vorba Stagiritului: „amicus Plato, sed magis amica veritas”.

P.S. Din când în când îl urmăresc pe domnul Radu Paraschivescu comentând cu pasiune și detașare superioară câteo partidă de fotbal de pe micul ecran. Printr-un reflex asociativ cu totul imprevizibil, în timp ce scriam aceste rânduri, gândul îmi zbura la cel mai mare fotbalist al lumii, care, după părerea mea, e argentinianul Leo Messi. Nu știu dacă domnul Paraschivescu e de acord cu mine, poate că Domnia Sa îl admiră mai mult pe Cristiano Ronaldo. Eu i-am văzut pe amândoi ratând din poziții ideale de gol, poziții din care un jucător anonim de la Victoria Chiajna ar fi înscris probabil. Cu toate ratările lor, Messi rămâne Messi, Ronaldo rămâne Ronaldo.

Distribuie acest articol

23 COMENTARII

  1. Cu toate acestea locuitorii din Baia Mare se numesc BIAMARENI //Bun prilej de cautat pe INTERNET articole care vorbesc despre denumirile succesive ale Baii Mari – au fost o multime . o intreaga istorie. // A mai fost si o primă capitala a Moldovei denumita BAIA , dar avand etimologie germanica Orasul Olarilor . Sau nu – undeva intr-un forum de discutii cineva insista ca Moldova s-a format initial ca teritoriu al exploatarilor miniere , etc // Iar apropo de CEC – casa de economii si consemnatiuni /// o promotie intreaga de aproape absolventi ai Facultatii de Drept de la Universitatea Bucuresti a fost pe punctul de a lua nota 4 la un examen din anul terminal deoarece toti scrisesera CEC , desi subiectul se referea la instrumentul de plata numit cec. Toti cu exceptia mea. Profesorul – domnul Tudor Popescu – era o somitate in materie si foarte exigent avand si doza de excentricitate ca sa provoace un astfel de cataclism. Bafta lor – asistentul care se plimba printre randuri a observat bazaconia scrisa de unul dintre studenti si apoi a trecut pe langa fiecare si le-a suflat forma corecta. Pe atunci repartitia se facea in functie de note – si uite asa am ratat eu postul de avocat in Bucuresti.

    • @ MIHAI 2 (09/04/2018 la 14:21)

      „Pe atunci repartitia se facea in functie de note – si uite asa am ratat eu postul de avocat in Bucuresti.”

      Si avocatii erau repartizati ? Eu stiam doar de absolventii de la drept repartizati la „intrepriderile socialiste” ca juristi. Avocatii aveau alt statut: barou (cu examen si taxa de membru) , onorariu platit de cel acuzat/solicitant (in baremuri impuse de stat) etc.

      Stiu ca este pe langa subiectul articolului doar atrag atentia ca nu e bine sa strecuram „fitile avocatesti’ asa la „oha” vorba unui „contributor”.

  2. Corect si frumos, ca intotdeauna! Un regal sa va citesc!
    Referitor insa la pluralul celor doua substantive, imi ingadui sa va informez ca exact asa a explicat si dl. Paraschivescu (cu exemple de fraze pentru fiecare semnificatie a lor, in toate variantele) in emisiunea dedicata acestui subiect, difuzata acum mai mult de un an (nu retin data exacta…). Prin urmare, ceea ce a spus in 25 martie a.c. este numai o scurta referire la emisiunea originara, despre care voia sa aduca aminte telespectatorilor sai, fara a relua in detaliu cele enuntate atunci. In emisiunea mai veche, exemplifica, pe rand, cuvinte cu aceeasi forma la singular si semnificatii diferite cu forme diferite la plural, respectiv cuvinte cu aceeasi forma la singular si plural.

  3. E posibil ca limita de durată extrem de constringătoare a „pastilelor” să cauzeze neajunsuri în explicitarea noțiunilor abordate, prezentatorul nu-și poate permite luxul aprofundării, nemaivorbind de cel al exhaustivitătii .(A propos de ‘pastilă’ , nu-i așa că nu ne vine imediat în minte înrudirea cu ‘păstor’ ori cu ‘paste’ /făinoase/?) Așadar, remarcile domnului profesor sînt cu atît mai judicioase cu cît sînt făcute în profunzime.

    Referitor la ‘baie’ -ambele noțiuni cu etimoanele aferente- , mă surprinde/intrigă dispariția istorică a ‘n’-ului atît la cuvîntul de origina latină cît și la cel de origina maghiară, mi se pare o convergență evolutivă cam ciudată. Personal aș prefera (desigur, fantezist, dar consensual cu libertățile imaginației mele) să cred că, pe filiera latină, etimonul ar fi metonimic (gen denim, vespasiană, macadam) localitatea Baiae, mica Roma a plăcerilor richissimilor din capitala imperiului. Apa i-a fost destinul : la malul marii, cu zeci de piscine (natatoria) și grote inundate în vremile-i de glorie și ajungînd să moară în imersiune prin surparea camerelor de lavă pe care fusese construită.

    În ce privește numele dat locuitorilor unor localități, e evident că mici dureri de cap se pot ivi mai ales în caz de nume compuse, cum în pastilă; oare cum se vor fi numind locuitorii din cele (încă) trei localități cu numele de „23 August”? Oricum, fiindcă ni se pomeniră bordelezii, francezii au, în materie, soluții debordînd de imaginație (sau „imaginație”…). Încearcă cineva nume de locuitori ai unor orașe/așezări franceze (unii scoleri francezi se testează nu arareori) ? Auberive-en-Royans? Besançon? Bourg-la-Reine? Bourg-lès-Valence? Bourg-Madame? Château-Thierry? Épinal? Fontainebleau? Saint-Étienne?… Soluții , binențeles, pe net.

  4. Două jumătați nu sunt mereu egale. Fie metaforic – ca-n expresia „jumătatea mai bună”, fie dintr-un punct de vedere. Nu știu contextul (foarte important atunci când îi corectăm pe alții), dar totuși îndrăznesc să cred că Iorgu Iordan se gândea la jumătățile formate prin trasarea unei granițe imaginare. Adesea este vorba de o linie dreaptă orientată nord-sud sau vest-est: vedeți exemple în Limba română 11/1962, p. 693 (dar fenomenul este cvasi-universal: de pildă, la fel scrie Th. Mommsen despre „jumătatea estică, mai mare, a Siciliei” în faimoasa sa Istorie Romană: https://archive.org/stream/rmischegeschic01mommuoft#page/135/mode/1up ) Jumătățile pot fi apărea și într-un teritoriu împărțit de un lanț munțos, de un curs de apă sau chiar de o graniță politică. Jumătatea românească a Banatului este mai mare.

  5. Am ramas placut surprins citind acest articol, in special, m-a cucerit modul cum ati transat adevarul in disputa cu d-l Paraschivescu. E o mostra excelenta despre cum se poarta o polemica intre doua persoane nu doar culte ci si oneste.

    P.S. Mai in gluma, mai in serios, in disputa cu d-l Paraschivescu, referitoare la cel mai bun fotbalist din lume, as veni cu un argument in favoarea opiniei dvs in sensul ca Leo Messi este de departe cel mai bun. Argentineanul nu doar ca inscrie goluri la fel de multe si spectaculoase, dar el are o contributie majora la connstructia fazelor de atac, in timp ce Ronaldo sta doar la „pomana” cum zice chibitul in mod curent.
    Si, intr-adevar, nu se copmpara Messi cu Ronaldo nici prin arta driblingului: Ronaldo poate fi campion la fuga, dar nu poate, nu stie sa dribleze, pe cand Leo ne ofera adevarate bijuterii de arta.
    Si, da, aveti dreptate, Messi ramane Messi, pe care nu-l va putea niciodata egala Ronaldo, chiar daca are simtul portii, are detenta sau suteaza cu mai mare forta. Ceea ce face Messi e arta adevarata, ceea ce ne arata Ronaldo este doar lucratura unui meshter……

  6. Încă două observații:
    „Evident” are mai multe sensuri: „se vede evident” nu este un pleonasm dacă are sensul de „se vede clar”, „se vede limpede”, „se vede ușor”.
    „Mestecă” înseamnă și „amestecă”: și pe la țară („mestecă în ceaun”), și în literatura noastră („Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii”).

    • 1. Evoluția lui EVIDENT: lat. ex+videre>evidens (evidentis)>fr. évident>rom. evident. Video, videre = a vedea, vedere. De acord că uneori trebuie să uităm etimologia. Cunoașteți, d.e., etimologia lui A DEZMIERDA? Nici mai mult, nici mai puțin decât a curăța de excremente. Există o limită în toate: n-aș zice MAI SUPERIOR sau FOARTE OPTIM. Și nici SE VEDE EVIDENT. Vă asigur că dl Banciu cunoaște aceste lucruri, dar, știți cum e, în focul discuției…

      2. DEX, s.v.: „MESTECÁ1, méstec, vb. I. Tranz. A sfărâma un aliment cu dinții și a-l amesteca în gură (pentru a-l înghiți). ♦ A învârti ceva (cu limba) în gură. ♦ Fig. A pune la cale; a plănui. – Lat. masticare”.
      În limba veche și populară mestecă e folosit pentru amestecă. ÎN LIMBA LITERARĂ, la care mă raportez, nu e în regulă. Cum ar suna totuși: mestecă
      (în) beton…

      • Stimate autor,

        Vă mulțumesc pentru răspuns! Însă nu mă conving argumentele pe care mi le-ați oferit.

        1. Dacă tot ne uităm prin dicționare, să începem cu:
        „pleonasm” = „eroare de exprimare constând în folosirea alăturată a unor cuvinte, construcții, propoziții etc. cu același înțeles” (DEX98; alte dicționare oferă definiții asemănătoare)

        De pildă „mai superior” este un pleonasm atunci când are sensul de „mai mare” (ar rezulta „mai mai mare”), „mai bun” („mai mai bun”) șamd.

        Dar dacă două cuvinte au o etimologie înrudită sau chiar același etimon, folosirea lor alăturată nu este un pleonasm cât timp același înțeles nu se repetă în mod inutil.

        „Evident”, cum spuneam, înseamnă adesea „clar”, dar și „pronunțat”, „limpede” șamd. „Se vede clar” nu este un pleonasm: putem spune „se vede neclar”, deci adverbul aduce o precizare importantă.

        2. Pentru „mesteca” să ne uităm și în alte dicționare:

        DLRC (1955/57): „1. A agita o substață (de obicei într-un lichid) pentru a obține o pastă omogenă. V. amesteca. * A face să se dizolve, să se amestece o substanță învîrtind lichidul pentru a obține o soluție uniformă. 2. A amesteca.” (cu exemple din Sadoveanu, Creangă, Delavrancea, Eminescu)

        DER (1958/66): „a amesteca”

        Sinonime (2002): „a amesteca”

        NODEX (2002): „3. (mai ales alimente) A mișca (cu o lingură) pentru a obține o masă omogenă sau pentru a nu se arde la foc”

        Explicațiile de mai sus nu au nici (pop.) nici (înv.) nici (od.) nici (fam.). Vă citez și dintr-o carte a lui Alexandru Graur (Lingvistica pe înțelesul tuturor, 1972, p. 125):
        „Ar fi greu să alegem acum, în fiecare frază aparte, ce [n.m. este vorba de două etimologii] provine dintr-o origine și ce provine dintr-alta. Ce e drept, situaţia s-a simplificat întrucîtva cînd s-a format derivatul cu prefix amesteca (zicem mestec mîncarea, dar mă amestec în treburile altuia), totuși în diverse cazuri pot apărea expresii în care diferențierea aceasta nu ajută: zicem a mesteca mămăliga în ceaun ca și a mesteca mămăliga în gură.”
        Oare domnul Alexandru Graur nu vorbea limba literară?

        La urma urmei, din orice registru ar face parte mestecatul, într-un text/discurs literar, pot apărea (în anumite circumstanțe) cuvinte din registrul colocvial, argotic, cuvinte vechi, regionalisme, ba chiar code-switching (în latină, franceză, germană, engleză, italiană) șamd. Eu zic să-i lăsăm pe oameni să-și mestece mămăliga așa cum vor ei.

      • Încă ceva: în DEX există și un „MESTECÁ2 vb. I v. amesteca.”, iar pentru cuvântul „făcăleț” găsim în același dicționar: „Băț gros și neted, întrebuințat la mestecatul mămăligii”.

  7. Un N latin, urmat de o vocală anterioară (e, i) devine, în română, mai întâi un N moale (precum gn-ul francez și italian sau ñ-ul spaniol) apoi dispare. Aceasta e o lege fonetică. Două exemple:
    1. lat. CUNEUS>rom. cuñi (așa se pronunță și azi în Banat)>literar cui
    2. lat. PONIS >rom. puñi (în mare parte din Ardeal) >apoi literar (tu)pui. (cf. ex+ponis > SPUI).
    (la infinitiv, lat. pono, ponere)
    NU UITAȚI: noi nu am moștenit cuvintele din latina clasică (Vergilius, Horatius, Cicero), ci din latina vulgară. BALNEA era în lat. vulgară BANNEA>bañie>baie. În epoca modernă, am împrumutat pe cale savantă, prin urmare din latina clasică, dovadă derivatul BALNEAR. În cazul împrumuturilor (neologismele), legile fonetice nu mai funcționează.
    Se întâmplă ca același cuvânt latin să fi intrat în rom. de două ori. Prima dată pe cale naturală, a doua oară pe cale savantă. D.E:
    lat. BASILICA – BISERICĂ (vechi), BAZILICA, var. basilica (nou)
    lat. CLARUS – CHIAR și CLAR
    lat. EXPONIS – SPUI și EXPUI
    lat. RAPIDUS – REPEDE și RAPID
    lat. GLANDEM – GHINDĂ și GLANDĂ
    lat. SALUTARE – SĂRUTARE și SĂRUTARE

      • Multumesc pentru lamuriri. In speta, ma aratam intrigat de faptul ca disparitia „n”-ului pare convergenta in cazul celor doua etimoane ale cuvintului ‘baie’, provenind din limbi atit de diferite , latina (vulgara) si maghiara. Sigur ca legile gramaticii/foneticii istorice nu admit tocmeala, desi… Nu am autoritate de specialist al latinei, dar, in cazul „latinei vulgare” cred ca e o problema. Spre deosebire de latina clasica/literara/administrativa, unitara si stabila, latina vulgara …nu exista/a existat. Mi se pare de domeniul evidentei ca exista (au existat) latine vulgare, o multitudine generata de contextele geografic-lingvistice ale diverselor populatii care au adoptat latina ca vehicul de comunicare; cred ca doar asa se explica limbile (si dialectele) romanice moderne, altfel am fi avut o singura limba neolatina (ca neogreaca sau ivrit).

  8. Elegante raspunsurile domnului Funeriu. Asa ar fi de dorit sa se desfasoare TOATE discutiile din forum.
    Cineva a deschis vorba despre denumirea pe care o poarta locuitorii unor orase franceze cu nume mai complicate (sau nu !). „Gentilé”-urile, cum le spun ei, sunt adesea destul de departe de numele oraselor, provocand nedumerire.
    Am ales cateva spre exemplificare: Spinalien (Épinal), Bellifontain (Fontainebleau), Bitterois (Béziers), Reginaburgien (Bourg-la-Reine), Castelthéodoricien (Chateau-Tierry), Stephanois (St. Etienne). Numai lectura, intamplarea sau, mai sigur, cautarile, pot duce la aflarea acestor denumiri cu care francezii insisi par a avea unele dificultati.

  9. Salut dl profesor
    Formatia mea nu imi permite sa comentez asupra cuvintelor supuse
    analizelor de mai sus.
    Totusi , va sugerez un loc special unde
    se poate face arheologie lingvistica.
    …Exista in Ungaria o localitate Sanmarta
    ( in maghiara suna putin diferit ).
    Populatia majoritara este formata di romi
    care vorbesc o limba cu o sumedenie de cuvinte romanesti , vechi, de probabil 200 de ani, din zona Gorj , Baia de Arama.
    Acesti romi isi zic” baiesi”, sunt ortodocsi
    , nu au garduri la case ; in fata fiecarei case este un copac care face umbra deasa si o banca din lemn , desigur pentru discutii si reglementari interne !
    O ipoteza este ca au fugit de turci pe la 1821 si nu s-au mai intors , probabil
    gasind acolo un mediu de afaceri promitator !

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Ionel Funeriu
Ionel Funeriu
Profesorul Ionel Funeriu s-a dedicat studiului versificației românești, lucrarea sa majoră, Versificația Românească, propunând o nouă teorie asupra versului românesc. Pornind de la această teorie, a propus o nouă metodologie a editării clasicilor expusă în volumul Al. Macedonski. Hermeneutica editării. În ultimii ani, a publicat lucrări destinate familiarizării publicului larg cu aspectele filologiei, Biografii lexicale fiind un astfel de exemplu.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro