Nota redactiei: Publicam mai jos ,impreuna, doua texte, unul al lui Dumitru Badita, jurnalist care l-a cunoscut pe Mircea Ivanescu, si al lui Claudiu Komartin, poet. S-a scris prea putin, s-a vorbit prea putin, acum la moartea lui Mircea Ivanescu, unul dintre cei mai mari poeti romani, moartea lui ne-a gasit nepregatiti sa vorbim despre el prea mult.
„M-am gândit la Mircea Ivănescu, întotdeauna, ca la poetul român cel mai puţin român.”
Am trăit şi eu în câteva oraşe, dar pe nicăieri nu am văzut om citind în mers pe stradă, cu excepţia lui Mircea Ivănescu.
Locuiam în Sibiu, într-un cămin studenţesc de lângă parcul „Sub arini”, iar în apropiere se afla şi sediul revistei Transilvania, unde poetul era angajat ca redactor. Când l-am întâlnit prima oară în postura de lector ambulant, m-am oprit în loc şi l-am urmărit fascinat şi derutat şi cu oarecare frustare că eu niciodată nu voi putea să merg citind prin oraş, că deşi pare un lucru la îndemână, ar trebui să aparţii unei alte umanităţi ca să îl practici. Mircea Ivănescu mi-a dat mereu senzaţia, cu atât mai mult când l-am cunoscut mai de aproape la întâlnirile cenaclului literar şi apoi când i-am luat şi un interviu, că e departe de noi, că trebuie să vină dintr-o lume a lui ca să fie prezent aici. Unii susţin că extratereştrii sunt de mult printre noi şi trăiesc camuflaţi sub diferite înfăţişări omeneşti ca să nu se dea de gol. Dacă e adevărat, atunci Mircea Ivănescu a fost un extraterestru, cu atât mai din altă lume cu cât îl compari cu lumea noastră românească.
M-am gândit la el, întotdeauna, ca la poetul român cel mai puţin român. Nu a scris sub puterea, uneori tiranică, a poeticilor la modă, reuşind să îşi salveze opera şi de tradiţionalism, şi de proletcultism, dar şi de ispitele avangardei. Nu a avut ambiţii de reformator literar sau şef de şcoală, deşi poezia lui a influenţat puternic cel puţin două generaţii literare, dar nu prin pedagogie, ci prin energetismul propriei valori. Nu a aspirat la funcţii publice, la titluri instituţionale sau la premii literare, aşa cum scriitorul român o face cu o râvnă demnă de alte cauze. Nu s-a implicat în scandaluri literare, nici măcar, din câte ştiu eu, în polemicile obişnuite de care scriitorii nu se scutesc, ba dimpotrivă, le caută cu sârg, de parcă „zgomotul şi furia” ar atribui automat un plus de valoare operei lor. Centrifugal a fost Mircea Ivănescu şi geografic, părăsind o capitală unde literaţii sosesc cu aplombul unui Rastignac, pentru a se refugia în burgul transilvan, care oferea ce-i drept linişte şi reverie, dar nu prea multe şanse de vizibilitate literară. A făcut un drum invers celui bătătorit de tălpile şi uneori chiar de genunchii aspiranţilor la glorie. Mircea Ivănescu a ajuns glorios printr-o reţetă perdantă pentru cei mai mulţi: discreţie, onestitate, datorie faţă de vocaţia sa, erudiţie, ironie, auto-ironie, relaţie absolută şi aproape exclusivă cu universul livresc, civilitate, răbdare, bun simţ.
Dumitru Bădiţa
Se incheie o epoca
Pentru postmodernismul românesc, Mircea Ivănescu a fost, alături de Mircea Horia Simionescu, vârful aisbergului. Fără poezia sa, şi fără zecile de mari cărţi ale secolului XX pe care le-a tradus exemplar în româneşte, literatura noastră din ultimii patruzeci de ani ar fi arătat sensibil diferit. Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu şi ceilalţi scriitori afiliaţi 80-ismului rafinat şi ironic (într-un cuvânt: postmodern), cu siguranţă nu ar fi scris la fel. Am fi avut probabil şi astăzi o literatură bătrânicioasă, tardo-modernistă, sufocată de discursul naţionalist de tip Păunescu-Vadim sau de estetismul cu ochii la stele al autorilor care nu au reuşit niciodată să descopere firescul şi naturaleţea. Pe acestea Mircea Ivănescu le stăpânea ca un mare poet, din interiorul unui discurs care nu e la îndemâna oricui – fiindcă, pentru a-i citi versurile, nu e nevoie doar de elanuri lirice şi de entuziasm infantil, versurile sale nu sunt cantabile şi necesită o cultură solidă şi curiozitatea de a sonda dincolo de aparenţe.
Mircea Ivănescu a fost omul cel mai cultivat pe care l-am întâlnit, iar literatura sa e o remarcabilă probă de subtilitate, inteligenţă şi emoţie, care a contribuit ca poezia românească de după 1968 să treacă într-o altă vârstă istorică. Odată cu trecerea poetului Mircea Ivănescu, la doar câteva luni de la dispariţia romancierului Mircea Horia Simionescu, se încheie o epocă.
Claudiu Komartin
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Subscriu la ce s-a scris mai sus de Mircea Ivanescu. Eu l-am cunoscut inaintea celor doi autori de articole. Prin 1960, era redactor la agentia romana de presa. Abia terminasem facultatea si m-am angajat la agentie. Era printre primii redactori din vechea generatie pe care i-am remarcat. Mi s-a parut ca intr-adevar parca nu era pamantean ca noi. De o modestie aproape nefireasca, era o persoana eterica, nu-l simteai cand trecea pe langa tine, nu te privea in ochi, parca traia intr-o lume a lui diferita de a noastra. Daca persoana lui nu ea vizibila, mai ales ca era de o onestitate si singuratate care il plasau mai degraba inafara colectivitatii, Mircea isi exceda generatia prin cultura enciclopedica pe care o avea. Despre generatia noastra nu mai vorbesc. Ceea ce putini au remarcat era ca Mircea cauta sa ne cultive apetenta pentru carti. Si acum am in biblioteca un Kipling pe care mi l-a dat el si n-am sa uit pledoaria pe care mi-a facut-o pentru Micul print . Ne atragea atentia pentru latura ei filozofica. Am simtit ca pentru el cultura era tunelul unde se refugia din calea propagandei comunisto-securiste. As avea multe sa scriu despre ceea ce ne invata el dar parca as intra in lumea lui, ceea ce cred ca nu i-ar placea. Dumnezeu sa-l odihneasca