Un om politic care nu pierde nicio ocazie să zâmbească, să facă o declarație scurtă și percutantă, să seducă presa printr-o atitudine degajată și binevoitoare, să-și păstreze calmul și umorul în orice situație, să rețină prenumele ziariștilor care contează, să creeze evenimente și, cu acel prilej, să-și lanseze ideile și proiectele politice, un astfel de ins popular și adesea populist se cheamă, în presa anglo-saxonă, darling of the media, drăguțul presei, cum s-ar zice. Având în spate o echipă de experți în comunicare și imagine, un astfel de om politic e ascultat și citat orice și oricând ar spune. Treptat, el intră pe sub pielea jurnaliștilor și știe exact ce anume vor alege ei dintr-un discurs, ce vor scoate din context, ce legături vor face și ce eventuale contradicții vor pune în evidență. Știe ce să evite și ce să sublinieze. Întinde capcane, anticipează reacții. Începe astfel, un joc de șah care nu e deloc un joc, fiindcă nici drăguțul presei, nici oamenii de presă nu sunt naivi. Fiecare pândește și speculează greșeala celuilalt. Omul politic face asta pentru că vrea să-și păstreze funcția și știe că dacă are o presă bună înseamnă, până una alta, că e un om politic valabil. Jurnalistul stă la pândă în numele interesului public. Un populist seducător va încerca să trișeze, să-i tragă pe sfoară pe jurnaliști cu declarații impecabil articulate, va spune vorbe mari, cu zâmbet larg și, cu aparentă candoare, va nega tot ce nu se poate dovedi ori documenta în activitatea sa. Va ști și când tăcerea e de aur. Un ziarist profesionist, pe de altă parte, va juca pe sârma acestui dialog sofisticat și va sancționa cea mai mică inadvertență din discursul omului politic, semnalându-i toate derapajele și inconsecvențele. Regulile de bază ale jocului rămân însă politețea, respectul și profesionalismul, de o parte și de cealaltă, iar ce e “off” e “off” și ce e “on” e “on”.
Traian Băsescu a fost drăguțul presei până când popularitatea s-a transformat în manipulare reciprocă și seducția politică a lăsat locul suspiciunii și neîncrederii generalizate. Motivele sunt vaste și nu fac obiectul acestui articol.
România are doar 25 de ani de presă mai mult sau mai puțin liberă și 25 de ani de exercițiu al democrației. Se află, așadar, la începuturile profesionalizării celor două meserii, de om politic și de jurnalist, deși istoria noastră e un exemplu când fericit, când nefericit, de ardere a etapelor în multe domenii. În acești ani, adesea, jurnaliștii și oamenii politici au intrat în competiții de autoritate în fața publicului. Cine e mai tare? Cine e mai deștept? Care pe care? Desigur, în astfel de situații, rezultatul este o luptă sterilă, penibilă, o păruială, ciorovăială sau cum vrem să-i zicem, în care temele de interes public au fost de mult suspendate. Confuzia competențelor este, poate, simptomul cel mai evident al unei societăți în curs de închegare. În perioada campaniilor electorale, luptele de autoritate se întețesc și, în acest an, au fost întrecute orice performanțe anterioare.
Există destui jurnaliști (generalizările sunt nedrepte și neadevărate)care cad în capcana propriei deșteptăciuni, etalând-o “în buclă”, iar și iar, vădit satisfăcuți că, iată, l-au înfrânt pe X om politic, în direct, la oră de vârf, l-au făcut pulbere. Ei s-au prins primii cum stau lucrurile, ei au știut să citească dincolo de aparențe, ei au speculat corect o informație ambiguă. E o satisfacție greu de stăpânit, dar acest mod de a gândi raporturile cu omul politic, ca pe o înfruntare de vanități ale puterii, se întoarce curând împotriva presei, a publicului și a omului politic. Politicianul fie refuză să mai dea ochii cu jurnaliștii, fie răspunde în doi peri la întrebări care privesc bunul mers al societății, fie afișează o glacială seninătate și o distanță menite să apere o falsă prestanță. Populistul devine cinic sau absent. Imediat, presa îi aplică un calificativ nu tocmai flatant și, în lipsa unor informații de la sursă, începe să colporteze zvonuri, adevăruri truncheate, intrigi politicianiste. Publicul nu mai află nimic adevărat ori real. Sau mai nimic. Temele importante de dezbatere se sting, rămân undeva, în afara vieții mediatice și le iau locul orice alte subiecte care țin de distracția informativă sau de informația distractivă.
Mai sunt două săptămâni până la alegeri și publicul larg nu știe, de fapt, ce propun candidații ca proiecte de țară. Deci nu se va vota în funcție de o idee, de o viziune despre viitorul României. Biografiile tuturor sunt parazitate de zvonuri, manipulări sau jumătăți de adevăruri. O parte a electoratului va vota pe baza campaniei negative. Cine a ieșit cel mai rău de pe urma ei, va pierde voturi. Cine a ieșit cel mai bine, va câștiga voturi. Un candidat potențial “drăguț al presei”nu poate exista încă, fiindcă ziarele/televiziunile au, fiecare, candidații lor preferați. Alegătorii informați s-au împărțit în două categorii: cei care vor vota “sincer”, după cum le spune inima, adică îl vor alege pe candidatul în care își oglindesc cel mai bine aspirațiile, fie ele și imposibil de realizat în prezent, și cei care vor vota politic, alegând candidatul cu cele mai bune șanse și cu programul cel mai realist. Ce se mai poate schimba în două săptămâni ? Nu mult, dar nici puțin. Unul dintre candidați va deveni, până la urmă, explicit sau implicit, drăguțul presei. Cu toate astea, ca să și câștige alegerile, va trebui să știe cum să cucerească electoratul nehotărât, punând la bătaie toate strategiile comunicării și șarmului electoral de care e capabil.
Un conducator nu e un papitoi de la o parada a modei a lui Botezatu care isi cauta simpatia in functie de modelul izmenelor. Ei cu zambetele si noi cu dezastrul lasat in urma de el si mai are tupeul sa ceara si o vila de protocol de printisor ce nici Nicu Ceausescu nu a prins sa stea nici macar o singura zi. Dragutul presei? Nu. Calaiii natiunii.
Am citit cu toata atentia urmatoarele afirmatii ale dvs despre ceea ce se poate numi fara exagerare „lupta dintre cobra si mangusta” :
” Având în spate o echipă de experți în comunicare și imagine, un astfel de om politic e ascultat și citat orice și oricând ar spune. Treptat, el intră pe sub pielea jurnaliștilor și știe exact ce anume vor alege ei dintr-un discurs, ce vor scoate din context, ce legături vor face și ce eventuale contradicții vor pune în evidență. Știe ce să evite și ce să sublinieze. Întinde capcane, anticipează reacții. Începe astfel, un joc de șah care nu e deloc un joc, fiindcă nici drăguțul presei, nici oamenii de presă nu sunt naivi. Fiecare pândește și speculează greșeala celuilalt. Omul politic face asta pentru că vrea să-și păstreze funcția și știe că dacă are o presă bună înseamnă, până una alta, că e un om politic valabil. Jurnalistul stă la pândă în numele interesului public. Un populist seducător va încerca să trișeze, să-i tragă pe sfoară pe jurnaliști cu declarații impecabil articulate, va spune vorbe mari, cu zâmbet larg și, cu aparentă candoare, va nega tot ce nu se poate dovedi ori documenta în activitatea sa. Va ști și când tăcerea e de aur. Un ziarist profesionist, pe de altă parte, va juca pe sârma acestui dialog sofisticat și va sancționa cea mai mică inadvertență din discursul omului politic, semnalându-i toate derapajele și inconsecvențele. Regulile de bază ale jocului rămân însă politețea, respectul și profesionalismul, de o parte și de cealaltă, iar ce e “off” e “off” și ce e “on” e “on”. ”
Aceste opinii cinice ( sper ca nu exprima si convingerile dvs ! ) exclud de fapt , si pentru politicieni si pentru jurnalisti, un lucru esential pentru o normalitate sociala europeana si democratica , si anume concordanta intre vorbe si fapte sau mai simplu spus , sinceritatea si credinta in ceva , respectiv in unele valori democratice .
Si totusi, de unde provin aceste opinii ?
Nu de alta , dar asa cum sunt prezentate ( fara suparare !) transforma politicienii in zombi si ziaristii in marionete ( sau invers !) , altfel spus doar mimeaza democratia .
Slab articol ! Mai mult de jumatate din articol ne sperie cu importanta presei si prezinta eforturile facute de politicieni pentru a deveni „darling of the media” . Va anunt dragi jurnalisti ca la vot vin mai ales cEi care nu prea au acces la media dar asteapta pomeni cit mai mari. Cei care sunt cit de cit informati nu dau doi bani pe expertii de imagine . Poate va canalizati energiile spre anchete jurnalistice serioase , spre sondarea trecutului dubios al politicienilor si nu spre imagine.
Draga dna. Bran nu ai inteles nici acum de ce a fost ales Basescu presedinte de 2 ori si de destituirile au esuat. Mai sapa !
Amuzant comentariu! Multumesc.
11 septembrie 2001, nu 2011.
Are perfecta dreptate Ana.
In plus, trazneste de narcisism articolul. O lectura absolut sufocanta. De mult nu am mai vazut atita vanitate in pielea goala bintuind despletita si nauca prin internet.
TNB: „Jurnalistul stă la pândă în numele interesului public.”
In punctul asta am lesinat prima oara. Interesul public servit de Katie Couric (on June 6, 2011, ABC announced that Couric had signed a record $40-million contract)? De Dan Rather? De mii si mii ca ei? De trusturile care ii platesc cu milioane de dolari ca sa… chiar asa, ca sa ce? De neomarxistii corupti de la BBC sau din celelalte companii de stat similare din toata Europa?
Dai cu tunul sa gasesti un ziarist cinstit. Si cum l-ai gasit tu, il gaseste si patronul lui (TOTDEAUNA mina in mina cu serviciile), si finantatorii (deghizati in clienti care cumpara publicitate) propagandei acestor mijloace de dezinformare in masa. Daca nu il aresteaza pe loc, il zboara de nu se vede. Sa fie lectie pentru celelalte slugi platite sa manipuleze, sa minta, sa dezinformeze, sa serveasca, sa asasineze caractere.
TNB: „Un ziarist profesionist, pe de altă parte, va juca pe sârma acestui dialog sofisticat și va sancționa cea mai mică inadvertență din discursul omului politic, semnalându-i toate derapajele și inconsecvențele.”
Un ziarist profesionist are o singura obsesie: cum sa scrie incit sa isi multumeasca sefii si sa-i intre in cont si leafa urmatoare. Indiferent daca are salariu de subzistenta ori de… Katie Couric.
OK, nu toti, doar 99,999%… Atit de multi pentru ca oamenii cinstiti, care au o meserie si sint capabili sa faca ceva folositor, nu intra nici in presa si nici in politica. Sau, daca intra din greseala, pleaca imediat ce s-au lamurit in ce au calcat.
TNB: „Regulile de bază ale jocului rămân însă politețea, respectul și profesionalismul, de o parte și de cealaltă, iar ce e “off” e “off” și ce e “on” e “on”.”
Țțț… Ca sa vezi! Profesionalism!! De o parte și de cealaltă!!!
Si interesul public cum mai e servit daca ce e “off” e “off” de atita politețe si respect?
Sa n-o mai lungesc: presa independenta si jurnalismul în numele interesului public au murit demult, doamna TNB! Agonizau deja de decenii, iar 11 septembrie 2001 le-a dat lovitura de gratie.
Singurii credibili mai sint azi bloggerii independenti.
SINGURII.
*
Mai sunt două săptămâni până la alegeri și publicul larg nu știe, de fapt, ce propun candidații ca proiecte de țară. Deci nu se va vota în funcție de o idee, de o viziune despre viitorul României. Biografiile tuturor sunt parazitate de zvonuri, manipulări sau jumătăți de adevăruri. O parte a electoratului va vota pe baza campaniei negative.
Romanii nu voteaza la prezidentiale pentru un proiect de tara, ci pentru o reprezentare simbolica a propriului eu. Un fel de egolatrie oficializata, iar asta e si´ngurul fel in care-mi pot explica pasiunile pe care le nasc scrutinele si prezenta la vot, mult mai buna decat la EP, de exemplu.
Desi Constitutia nu-i rezerva presedintelui decat un rol de reprezentare a statului, iar atributiile sale nu sunt de a defini si adopta un proiect de tara, chiar daca activitatea sa poate cataliza definirea unuia, alegatorii sunt fascinati de posibilitatea de a alege primul om in stat, pentru ca functia po va primi apoi cineva perfect identificabil, care poate fi aplaudat sau huiduit. Direct si sincer, fara incertitudinile care apar cand se evalueaza in bloc activitatea executivului, legislativului sau a justitiei.
Niste comentatori mai sus se plang ca e slab articolul… Dinpotriva, e informativ, si se refera chirurgical la relatia presei cu politicul din perspectiva presei.
N-am urmarit campania electorala prea mult si nu citesc presa romaneasca la zi, insa din picul pe care il urmaresc, observatia din ultimul paragraf e din pacate ‘spot on’: prea putina presa informativa, si, as zice eu, prea mult pamflet (autoarea zice, in schimb, prea mult ‘gotcha’ in jurnalism… presupun ca stie mai bine).