Inculparea a doi ofiţeri din camerele de tortură ale Securităţii, a unui fost şef al Securităţii şi unui fost ministru de Interne în cazul Gh. Ursu de către procurorii militari este o primă radiografie a represiunii comuniste realizată cu profesionalism de justiţia din România. Vîrstele înaintate a fostului ministru de Interne George Homostean şi a fostului şef al Securităţii Tudor Postelnicu sînt o dovadă că ”dreptatea corectivă” și justiţia pot funcţiona în pofida timpului, mai ales cînd cadrul legal, imprescriptibilitatea „crimelor împotriva umanităţii”, o permit.
Dar „Procesul comunismului” este, o ştim cu toţii, mult mai vast decît cazul Gh. Ursu. Represiunea comunistă a durat practic de la instaurarea regimului pînă la Revoluţia din decembrie 1989, cu misterioşii ei „terorişti” neidentificaţi și nu au existat decît scurte, efemere perioade de „dezgheţ”. Numeroase au fost umilinţele şi reprimările îndurate de opozanţii regimului şi multe crime au rămas încă ascunse, uitate sau mascate de serviciile vechi şi noi de dezinformare.
Faptul că inculparea celor patru agenţi ai Securităţii a fost posibilă în cazul Ursu este totuși un semnal că societatea a atins maturitatea ce permite judecarea lor. Dar e numai un început. Au rămas încă mulți kilometri de arhive ale Securității necercetate la CNSAS şi cea mai mare parte a Arhivelor Naţionale, inclusiv arhivele PCR-ului, este nestudiată de istorici. Dosarul Braşov nu a fost încă instrumentat, deşi există un început, Dosarul Revoluţiei a fost îngropat de cîteva ori şi îşi aşteaptă ancheta, după ce a fost doar de curînd redeschis. La asta se adaugă nenumărate anchete potenţiale pentru reprimare, arestare abuzivă, trimitere „la muncă de jos” sau umilire de toate felurile a celor care au îndrăznit să schiţeze gesturi protestatare. E timpul ca dreptatea corectivă să fie aplicată în privința tuturor crimelor și abuzurilor comunismului, dar justiţia, deşi răbdătoare, nu poate funcţiona decît acolo unde poate ancheta și trimite în judecată persoane în viaţă.
Cazul Ursu este, probabil, doar vîrful unui aisberg. Metoda Securităţii de a transforma o anchetă politică într-una de drept comun, prin convertirea anchetării orchestrate de Securitate a inginerului literat Ursu pentru dizidenţă într-o pretinsă anchetă a Miliției pentru că deţinea valută (suma simbolică de 17 dolari într-o colecţie de monede străine) a fost o strategie obişnuită de represiune în anii 1970-1980. Ea era aplicată „cu ordin de sus”, de la Cabinetele 1 şi 2, prin grija neobosită a cadrelor superioare ale Securităţii, dintre care o parte sînt încă în libertate, la adăpostul anchetelor juridice. Era o tactică a Securităţii folosită ca un instrument deliberat de mascare a represiunii politice, pentru ca Ceauşescu să se poată mîndri că „în România nu mai există deţinuţi politici”. Drepturile omului erau respectate, toţi cetăţenii erau mulţumiţi şi ţara era înfloritoare. Fericirea civică deborda într-o venerare spontană, plină de recunoștință, a „celui mai iubit conducător”. Gheorghe Ursu, protestatarii de la Braşov şi alţii asemenea lor au fost arestaţi ca delincvenţi de drept comun. Cu cei 17 dolari ai săi, Ursu putea concura în reputaţie interlopă cu Fraţii Cămătaru… Şi într-o societate atît de plină de virtute proletară era firesc să fie bătut şi schinguit pentru felonia lui valutară faţă de statul socialist. În felul acesta se construia omul nou etc.
Crimele comunismului românesc sînt, așadar, insuficient cercetate, cu tot efortul depus de CNSAS şi IICCMER, şi, în cea mai mare parte, nu fac încă obiectul anchetelor penale. La rîndul lor autorii, mici şi mari, ai acestor crime se bucură și acum de impunitate. Această situație poate transmite mesajul pernicios că, în România, nimeni nu este responsabil pentru crimele din trecut. Torţionarii ne pot privi şi acum chiorîş şi sfidător, după ce tocmai s-au întors dintr-o vacanţă exotică la afacerile lor de capitalişti prosperi, şefii sistemului represiv se bucură în tihnă de bătrîneţe cu pensii cît salariile de miniştri şi onoruri de la foşti subalterni, care şi-au făcut datoria de a-i proteja măsluind dosare şi dînd declaraţii false, foştii anchetatori scriu senin „memorii” despre delicateţea cu care se purtau cu anchetaţii şi clemența lor nebănuită – cu un condei uşor, ce trădează încă mişcările învăţate la Lubianka. Mesajul este că tîlharii ce au bătut şi torturat în numele unui regim criminal mint și prosperă netulburaţi și nesancționați. Gangsterii de ieri sînt afaceriştii de azi, puternici şi neatinşi de justiţie.
Dacă aisbergul de sub cazul Gh. Ursu va rămîne în continuare neexplorat de justiţie, s-ar putea înfiinţa, la numărul foştilor ofiţeri de Securitate activi şi aflaţi în libertate, un adevărat club profesional, numit probabil Noul Corleone Român sau Naşii Carpatini. Ei s-ar putea întîlni periodic la un pahar să evoce energia patriotică cu care i-au prins şi anchetat pe delincvenţii din Valea Jiului şi Braşov. Şi ar putea închina un toast pentru confrații lor scriitori care spun lumii că nu s-a întîmplat de fapt nimic: delincvenții cu pricina au fost iertați și eliberați. Sau, dacă a existat vreun abuz, o fi fost de vină vreun milițian care a făcut exces de zel.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
un articol cu parti de adevar ,dar si multe incongruente ; de, asa a crescut rominul ; moldoveanul, valahul si iobagul din Ardeal
„inculparea celor patru agenţi ai Securităţii a fost posibilă în cazul Ursu este totuși un semnal că societatea a atins maturitatea ce permite judecarea lor” prostii ! fiul lui Ursu si poate presiunea venita din tara in care el a scapat de romini sint motivele
” Metoda Securităţii de a transforma o anchetă politică într-una de drept comun,( )a fost o strategie obişnuită de represiune în anii 1970-1980″ a fost si dupa 89 doamna autor !
o istorioara de atunci din ian.89 cind revolutia intregului popor rominesc a triumfat: intr o oficina a securitati(ma rog, isi luasera un alt nume) un securist in mod public spunea c or sa se razbune ei pe vecini ofiteri ai glorioasei armate rominesti, care ii dezbracasera la curu gol in decembrie al teroristilor arabi
fara astfel de actiuni patriotice, poate tara rominilor s ar fi relocat
in rest, ptr penultimuil paragraf, multumesc !
Sint lipsit de entuziasmul dvoastra, dna Tereza-Brindusa Palade.
Cazul Ursu, la fel ca si cazurile lui Visinescu ori Ficior, mi se par exceptia care confirma regula: in acest domeniu Justitia lucreaza selectiv. Caci au trecut aproape 27 de ani. Si dosarele Revolutiei ori a Mineriadelor au fost ingropate si dezgropate intr-o veselie.
Oare zecile/sutele de mii de romani care au avut aceiasi soarta ca Gheorghe Ursu, nu se vor rasuci in mormint daca dupa 27 de ani se lamureste doar cazul cuiva cunoscut de intelectualitate?
Un naiv, indemnat de altii, a condamnat comunismul in plenul Parlamentului. Sa neglijam ce s-a intimplat (probabil binemerita de la Patrie!), dar Justitia se misca exact ca ochii mortului.
NB,
inaintarea dosarului Gheorghe Ursu nu se datoreaza bunavointei Justitiei, ci insistentelor fiului.
Altfel, dosarul raminea o amintire.
no, sintem pe aceeasi lungime de asta dat domnule victor l ! ha ha
da ia priviti ! articolul o fost citit pina la aceasta ora de 214 ! l au citit organili si citiva spre zero absolut; oare ce inseamna asta ? ( articolul deasupra are deja 1200 vizualizari !)
o fi insemnind ce zice autoarea !? „că societatea a atins maturitatea ce permite judecarea lor.”
Să ne asumăm, ca societate, „păcatele” trecutului doare. Nu avem acest exercițiu al tolerării durerii mentale. Imediat ce ne apropiem cu gândul de un fapt atroce, sărim la altceva mai puțin inconfortabil pentru conștiința noastră. Pe termen scurt, strategia funcționează, ne ajută să evităm durerea. Pe termen lung, ne pierdem busola; nu mai știm cine suntem, nu mai știm ce vrem.
Ramane de vazut daca jurisprudenta romaneasca a ultimilor ani prin care toate dosarele cu iz politic sunt trase pe Academiei si declarate CRIME IMPOTRIVA UMANITATII – pentru a deveni imprescriptibile – va trece cu bine de controlul CEDO.
Mi-a placut titlul, ar fie bine sa fie asa dar….. Problema este tratata de fiecare data incomplet si dintr-un punct de vedere gresit. Parca in statul independent roman s-a instalat dupa al doilea razboi mondial un regim represiv dar legitim. Ceea ce este complet fals. Dupa razboi Romania a fost de fapt sub ocupatie rusa directa, cu trupe si regim de ocupatie mascate sub forme de guvernare aparent legale. Pana in 47 s-au mai mentinut aparente dar dupa, ocupatia a fost directa, brutala, fara manusi. Cei care au facut parte din sistemul de represiune – nu numai securisti dar si militieni, procurori, judecatori, activisti de partid – au actionat la ordinele directe ale rusilor si ale NKVD-ului. Este evident ca in acest sistem s-au distins niste bestii, care exista procentual, la fel, in orice societate, dar posibilitatea acestora de a se manifesta a fost oferit tocmai de catre ocupantul rus. Aici ar trebui facuta lumina, aici ar trebui sa se concentreze istoricii nostri. Trebuie prezentat exact rolul rusilor la creerea sistemului de exterminat si terorizat romani si in acest context trebuie identificati romanii care au sprijinit criminalii rusi. Ce se face acuma este aproape nimic. Sistemulul represiv a avut probabil vreo 200.000 de mii de angajati, dintre care vreo 20.000 ar trebui decazuti din drepturile pe care le au acum (pensii de zeci de milioane, spitale militare si medicamente gratis) iar vreo 2000 de bestii trebuie bagate in puscarie pana la sfarsitul vietii.
Mie importanţa cazului mi se pare alta. Mulţi fani ai „vremurilor apuse” ( sper pentru totdeauna) susţin că persecuţiile şi crimele au avut loc doar în anii ’50, ba chiar Ceauşescu s-a dezis de ele. Ori, cazul de faţă dovedeşte ( în curând cu acte, sperăm) că regimul a avut caracter criminal ( la propriu) pe întreaga perioadă a existenţei lui.
„Este evident ca in acest sistem s-au distins niste bestii, care exista procentual, la fel, in orice societate, dar posibilitatea acestora de a se manifesta a fost oferit tocmai de catre ocupantul rus. Aici ar trebui facuta lumina, aici ar trebui sa se concentreze istoricii nostri”, spune comentatorul…
Nu doresc sa comentez asupra acestui „odios subiect”, care se incearca a fi dus/condus/excortat si executat defintiv, spre vesnica lui…uitare. Nu “pomenirea lui”. Doamne fereste.
Pentru ca „eu Nu pot uita!”. Si asta, desi nu pot invoca amintiri triste, personale, cu privire la subiectul privind valoarea superioara a experimentului de reeducare cetatateneasca si sociala, precum acela ce afunctionat (cu success) la…”Pitesti”. “Experimentul Pitesti”. O carte pe care nu reusesc sa o citesc nici acum. Atat imi e de jena. Este o rana care inca doare, desi personal nu am suferit decat sufleteste. Vedeti “ Memorialul durerii”.
Modul in care se incearca asadar , “repararea trecutului romanesc”, ala odios adica, reprezinta acel obicei stupid, de a „ascunde gunoiul sub pres”, de catre..sluga/omul de serviciu, functionarul incorect si ceilalti… lipsiti de conctiinta; de suflet”. Ceea ce poate ca ne caracaterizeaza si este ceva foarte… „tipic romanesc”.
Nu vi se pare curios faptul ca „Psihologia romaneasca” se ocupa astazi cu orice, numai cu studiul asupra constiintei omului de tip nou, NU ?. A „omului recent”, cum spunea Patapievici.
Cred asadar ca, mai degraba, nu istoricii ar trebui sa cerceteze faptele, ci…psihologii in prima instanta, si psihiatrii mai apoi. Toata desfasurarea aceasta de „energie moale”, pe care o detine „sistemul nostru romanesc”,( de ce ne-ar interesa mai mult decat trebuie cum a fost tratata problema reprimarii dreptului la constiinta, la …altii?.), energie care exprima valoarea caracterului real, urmareste „ascunderea definitiva a greselii celei facute cu voie sau fara de voie”. Contextual aspectului, nu-mi pot imagina scena spovedaniei unui fost angajat al „securitatii romanesti”, intr-o biserica, in fata unui preot duhovnic. Nu pot !.
Si nici scena Parlamentului tarii acesteia, nu a Romaniei adevarate, „scena” pe care sa se prezinte „Scuze” pentru crimele comise impotriva romanilor, de catre “cetateni romani”, indiferent de …
Si nici justificarile fostilor anagajati ai securitatii, pentru faptele lor reprobabile.
Nu pot !. Pentru ca nuvadpe nici-unuldintre protsagonistiiscenei politice romanesti, sa faca asa ceva. Nu au alta forta decat din aceea “moale”. Din masina romaneasca politica, nu a mai ramas activ, decat claxonul. Si ala strident, deranjant, vulgar si lipsit de jena.
Ba nici interventia Bisericii Stramosesti spre indrumare…spirituala(?), pe drumul configurarii constiintei, nu o vad avand functionand cu un randament optim, „spre spalarea pacatelor si inaltarea sufletului spre adevaratele fapte morale ale crestinului. Am devenit cu totii mult prea iscusiti, in evitarea „asumarii gresealelor noastre”.
Pentru ca noi vrem sa fim asemeni „Stapanului Inelelor”, in absenta fortei necesare spre asumare a erorile comise. E mult mai convenabil. Si nici nu doare. Am fi in stare sa juram stramb si in fata lui Dumnezeu. Pentru ca „noi’ stim de fapt ca “EL NU EXISTA”. Nu-i asa?. Noi si numai noi, stim asta cel mai bine?. Daca n-am fi stiut, nu am fi comis atatea blestematii „impotriva celuilalt”. Blestematii care sigur au ajuns sub forma „informatiilor” … sus, la “forul divin superior”, sectia suflete pierdute.Daca nu a marturisirilor.
Suflete pierdute?. Poate de Dumnezeu, caci si “altul” le doreste. Cel potrivnic, “cel rau”. Si ce tare se mai bucura.
Ca Dumnezeu(…probabil…) ii pedepseste “pe cei rai”, asta numai El o stie. Ba o stiu/afla, foarte bine si “cei rai’. Dar nu o spun si nu o vor spune. Ca nu da bine si nici nu le-ar face bine. Iar crestinii astia amarati, trebuie si ei intr-un fel oarecare linistiti. oferindu-le bucati rupte din adevar. Asta desigur ca a creat déjà o si teribila confuzie in mintea lor, cea aplecata cuvincios, ca si privirea spre pamant, spre iertarea pacatelor “celuilalt”; de catre “Cel de sus”. Cei rai n-au decat “sa-si vaza de trebile lor”, caci noi ne vom ruga pentru ei si pacatele lor, spre mantuirea in devalmasie, democratic insa. Trebuie intretinuta asadar constatarea, ca pe cei rai dintre noi, nimeni nu-i poate atinge. Si de fapt nici nu e crestineste, sa-i atingem noi. Sau chiar sa-i si pedepsim, cand de fapt exista (sau NU?), Dumnezeu .
Caci la urma urmelor, suntem cu totii …desigur(!!)…crestini.
Mii si din ce in ce mai multe alte mii de ani, conform desoperirilor recente ale istoricilor nostri, ani ce par a fi curs pe spatele noastru precum apa pe penele gastii, ne privesc din spate, cum o spunea Napoleon, din trecutul nostru mandru. Care oricum ar fi fost el. a…trecut. Si cu toate acestea nu ne intereseaza deloc prezentul?.
Pentru asta ar trebui sa “egziste o esplicatie”. Este prea evidenta insa, pentru a o accepta.
Se uita Europa la noi, cu jena si dispret si noi ne facem ca nu intelegem nimic din atitudinea ei. Si o injuram cu naduf. L-am depasit pe Kafka, pe Orwell si Ionesco. Si i-am aplicat cu succes. Cine urmeaza ?. In loc sa ne punem cenusa pe cap si sa incercam (cel putin) sa ne reparam prezentul, acceptandu-ne trecutul imediat. La cel indepartat sa se gandesca urmasii – urmasilor nostri. Poate ca ei vor fi mai intelepti.
Pana una alta, am reusit a-i multumii (cumva, cumva) pe „fostii nostri tortionari’. Toate compensatiile datorate celor ce au suferit pentru natiunea noastra, au fost distribuite in mod judicios…tot celor vinovati; intr-un fel sau altul. Pentru ca ei sunt prezenti printre noi. Sunt bunicii, tatii si acum fiii. Ei sunt cu adevarat vii si inca ne pot pedepsi.Tot ei desigur. Ei conteaza, nu amintirile cele neplacute, pe care desigur ca e logic sa le doreasca afi ingropate cat mai adanc si “mai defintiv”. Nimeni sa nu mai afle ceva. Ca sa ne mantuim si noi, cumva, cumva, ca asa e crestineste…
Ce o fi in capul nostru?.
Celor ce au suferit pentru tara asta, n-au decat sa le cante preotii: “Vesnica lor pomenire”. Ca oricum , cu totii avem o memorie extrem de scurta. Ca si Istoria noastra concreta.