Am început în urmă cu câteva zile lectura masivei cărți a lui Ovidiu Raețchi Istoria Holocaustului, recent apărută în la editura Litera. Lectura nu merge chiar în ritmul în care aș fi vrut să fie. Motive sunt mai multe. Fusesem avertizat, citind cronica pe care Daniel Cristea-Enache i-a consacrat-o cărții în revista Realitatea evreiască, asupra faptului că volumul te consumă emoțional. Ovidiu Raețchi detaliază minuțios cum s-a ajuns la Holocaust, la soluția finală. Insistă asupra faptului că Shoah-ul nu a fost o simplă, o izolată nebunie a lui Hitler. Că Führer-ul a avut și complici, și aplaudaci. Și nu doar în Germania ori Austria. Că totul a fost o nebunie colectivă.
Desigur, știam în bună parte toate aceste lucruri. Am citit cărțile lui Primo Levi, cele ale lui Besançon, Todorov, Mark Mazower, Wiesel, corespondența lui François Furet cu Ernest Nolte. Nu mai vorbesc despre scrierile fundamentale ale Hannei Arendt. Văzusem spectacole de teatru pe această temă, așa cum e O lecție de bune maniere de la TES, cu Maia Morgenstern în mare formă, ocazie de a mă mai cutremura o dată la gândul că unul dintre scriitorii mei preferați din literatura franceză a secolului al XX lea, Louis Ferdinand Céline, scrisese ceea ce a scris și a făcut-o, probabil, cu același stilou cu care a scris Voyage au bout de la nuit. Văzusem, mai recent, Jurnalul Evei Heymann de la Teatrul Ragina Maria din Oradea. Ca să nu mai vorbesc despre nenumăratele filme ce au detaliat subiectul. Lista lui Schindler, între altele.
Parcurg relativ încet cartea sus-menționată și deoarece e vremea festivalurilor teatrale. După scurtul meu popas la cea de-a XIII a ediție a Festivalului Shakespeare de la Craiova, petrec câteva zile la TESZT, manifestare de anvergură internațională organizată de Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely din Timișoara. Citesc câteva zeci de pagini din carte și în cele șapte-ore cât durează drumul pe calea ferată de la Craiova la Timișoara. Iată însă că cercetând cu un plus de luare aminte lista de spectacole la care urmează să iau parte, observ că în chiar seara sosirii la Timișoara voi vedea Eichmann la Ierusalim, jucat de actorii Teatrului de Tineret din Zagreb, iar câteva zile mai încolo Clasa noastră, în interpretarea artiștilor de la un teatru din Ucraina.
Desigur, în cartea lui Ovidiu Raețchi volumul Hannei Arendt în care se detaliază procesul de 161 de zile a lui Eichmann e foarte frecvent citată. Aveam să mă întâlnesc cu respectiva referință bibliografică și în primele minute ale spectacolului produs de Teatrul de Tineret din Zagreb. Spectacol care chiar așa se cheamă. Eichmann la Ierusalim. E scris și regizat de Jernej Lorenci.
La intrarea în sală zăresc pe scenă o masă lungă. De fapt, masa e făcută din două bucăți. Ambele încărcate cu pahare, sticle, hârtii. Decorul creat de Branko Hojnic vrea să sugereze scena unei săli de teatru. Sau de repetiții. Pe scenă apar actorii. Opt la număr. Sunt îmbrăcați simplu, civil. Costumele sunt semnate de Belinda Radulović. Mia Melcher, cea mai vorbăreață dintre actori, începe să ne spună că spectacolul pe care urmează să îl vedem este, de fapt, istoria spectacolului însuși. A pregătirii, a devenirii, a documentării pentru el. Și uite așa aflăm detaliul că, c u puțină vreme înainte de începerea repetițiilor, actorii au primit un mail în care li se spunea ce trebuie să citească- cartea Hannei Arendt era menționată la loc de frunte- ce filme ar fi indicat să vadă. Lista lui Schindler între altele. Era menționat și titlul unui film al unui cineast și ziarist francez pe nume Claude Lanzmann. Pe a cărui fișă de creație figurează producții precum De ce Israel (1973), Shoah din 1985 și Spectrele Shoahului din 2016.
Cartea Hannei Arendt și filmul lui Lanzmann din 1986 vor fi întoarse pe toate fațele. Mai întâi ni se va vorbi despre ele, pe urmă ni se vor prezenta scurte rezumate, mai apoi secvențe din ele vor fi interpretate de actorii din distribuție. Ne întoarcem în timp. Îi 1961. Atunci când la Ierusalim a început procesul lui Eichmann. Un actor îl va juca pe Eichmann însuși, asistând cvasi-impasibil la propriul proces. Omul lui Hitler, al lui Himmler și al lui Heydrich nu regretă absolut nimic. Pare mai curând preocupat de schimbarea celor trei costume purtate în zilele respectivului proces. Mai încolo, un alt actor îl va juca pe Lanzmann. Omul care pune întrebări. O face insistent, absorbit de subiect. Aflăm și la ce minut și la ce secundă din film se regăsește secvența citată. Din distribuție îi remarc deja pe Pier Meničanin, pe Katarina Bistrović Darvaš, pe Dado Ćosić, pe Lucija Šerbedžija și pe Vedran Živolič. Pe scenă se vorbește nu doar despre Auschwitz, ci și despre Treblinka și comandanții ei. Dar și despre alte lagăre.Se vorbește, se evocă, se cântă. Cântece din lagărele morții.
După pauză, avem de-a face cu un destul de lung moment nonverbal. La bustul gol, tânărul actor Dado Ćosić se joacă cu pielea proprie. Parcă și-o măsoară. Explicațiile vor veni de abia mai apoi. Au toate legătura cu o carte a lui Curzio Malaparte. Care chiar așa se cheamă. Pielea. Știți cât măsoară pielea unui om obișnuit? Știți că un om încinerat cântărește cam 1750 de grame?
Povestea se mută astfel în Croația. O Croație ce a avut și ea un fel de Hitler al ei. În persoana lui Ante Pavelić. A avut și un fel de Eichmann. Se chema Andrija Artukovic. E jucat la modul excepțional -și îmi măsor bine cuvintele- de Rakan Rushaidat. Sunt evocate zilele procesului lui din anul 1986. Mai încolo, încet-încet, actorii deapănă istorii personale. Evocă povești de familie. Din vremea ustașilor lui Pavelić și a partizanilor lui Tito. Curios, numele Mareșalului nu e rostit niciodată. Aud doar numele lui Radovan Karadžić, Cel al lui Franio Tudjman, cred că și cel al lui Miloșevic. Unii dintre actori au avut în familie membrii ai Ustașei, alții ai partizanilor. Știu, li s-a spus, mai cu glas tare, mai în șoaptă că strămoșii lor nu au făcut doar fapte bune. Ocazie pentru mine de a remarca iar evoluția de excepție a lui Pier Meničanin. Da, ei au făcut fapte rele, dar sunt ai noștri. Și trebuie să ne împăcăm cu asta. Într-un fel îi tratăm pe Eichmann, pe Artukovic, altfel pe ai noștri. Istoria mare operează cu unități de măsură care nu întotdeauna sunt aceleași cu cele de care se slujește istoria personală. Memoria noastră. Judecata noastră.
E marea lecție a spectacolului de la Zagreb. Mare și tristă. Dar omenească.
Teatrul Tineretului din Zagreb
Eichmann la Ierusalim de Jernej Lorenci
Regia: Jernej Lorenci
Dramaturgia: Matic Starina
Scenografia: Branko Hojnic
Designer costume: Belinda Radulović
Coregrafia: Gregor Luštek
Muzica de scenă: Branko Rožman
Cu: Katarina Bistrović Darvaš, Dado Ćosić, Frano Maškovič, Mia Melcher, Pier Meničanin, Rakan Rushaidat, Lucija Šerbedžija, Vedran Živolič
Închiderea în casă din timpul covidului mi-a permis să văd tot felul de filme. Printre ele și filmul „Shoah” de Lanzmann. Dacă nu l-ați văzut în întregime (9 ore jumătate) vi-l recomand. Subtitlul inoficial ar fi „O istorie orală a holocaustului”. Interviurile lui Lanzmann au fost făcute probabil la sfîrșitul anilor 70. Atunci încă mai erau în viață oameni care au locuit în satele de lîngă Treblinka și alte lagăre, la fel și germani care au avut diverse posturi în lagăre și care sînt interviewați și ei. E interesant de văzut reacția lor din anii 70-80.
Excelentă cronică, dar așteptam o abordare mai detaliată a diferențelor. Măcar un (mini)studiu de caz…
Voi încerca să citesc cartea. Din păcate sunt extrem de pesimist în ceea ce privește capacitatea societății românești de a recepta memoria genocidului comis de bunici sau stră-bunici și de a învăța din această istorie. Raporul comisiei Wiesel atrăgea deja în ultimul sau capitol atenția asupra tentației concurenței memoriale (prezentă inclusiv în discursurile unor intelectuali influenți în Romania). Din păcate glorificarea legionarilor sau complicilor lui Antonescu, sub umbrela „victimelor comunismului” este astăzi la ordinea zilei.
S-au împlinit 100 de ani de la manifestațiile antisemite care marcau (într-un fel) începutul fascizării societății romanești. Nu am văzut prea multe comemorări prin universitățile române și nici nu stiu ce ecouri prin presă. Extrema dreaptă s-a instalat din nou, confortabil, în Parlament. Sigur, vom vedea ce ne rezervă viitorul și orice carte, orice piesă de teatru, orice film care incită la meditație este util…