vineri, martie 29, 2024

După 30 de ani: cercetările istorice într-o Românie democratică

Am primit la redactie urmatoarea scrisoare deschisă, semnată de 66 de importanți istorici români și străini, despre libertate în cercetarea istorică românească. ”Cercetarea liberă trebuie apărată, din nou și din nou, în fiecare zi”, este mesajul acestui text.

Cercetarea istorică românească a făcut, după 1989, pași importanți către racordarea la circuitul istoriografic occidental. Foarte mulți istorici români au devenit, prin temele abordate și instrumentarul metodologic și teoretic folosit, parte a unei mari comunități în care libertatea de exprimare și acceptarea unor puncte de vedere opuse reprezintă elemente de bază ale educației și culturii academice. Totuși, la fel ca pentru întreaga societate românească, dificultățile trecerii de la modelul comunist totalitar către un sistem bazat pe valorile liberale continuă să se reflecte și în viața academică, inclusiv, sau poate chiar mai ales, în câmpul cercetărilor istorice. Abordarea de către foarte mulți cercetători a unor teme incomode ale istoriei noastre, care se regăsește în proiecte de cercetare finanțate prin competiție, în articole sau volume apărute în România și în străinătate, mai este urmată de reacții care depășesc, din păcate, limitele eticii și deontologiei profesionale. Nu de puține ori, atacurile iau și forma unor denunțuri sau atacuri mediatice, sub protecția anonimatului sau prin interpuși.

               Privim aceste cazuri, mai vechi și mai noi, ca o oportunitate de a face următoarele observații cu privire la situația actuală a cercetării istorice din România și de a invita întreaga comunitate profesională să reflecteze asupra condiției istoricului în societatea românească.

               Istoricii care își aleg subiectele în conformitate cu criterii pur științifice, fără nicio ingerință din partea instituțiilor guvernamentale; istoricii care au acces liber la arhive, primesc finanțare guvernamentală bazată pe transparență și calitate, își pot publica și discuta liber rezultatele – acesta este un element de bază al unei societăți democratice, construite pe principiile libertății de exprimare și a statului de drept.

               O societate democratică se caracterizează prin diversitatea opiniilor. Prin urmare, nu există – și nici nu ar trebui să existe – o interpretare oficială a istoriei. De fapt, un asemenea fenomen reprezintă un semn al unui sistem politic non-democratic și autoritar.

               La 30 de ani de la sfârșitul dictaturii comuniste, se poate face un anumit bilanț.

               Punctul de plecare a fost dificil. Regimul comunist a folosit interpretarea ultranaţionalistă şi protocronistă a istoriei României ca o resursă de putere. O istoriografie oficială, aflată în slujba regimului, a distorsionat trecutul în interesul păturii dominante, adică al nomenclaturii comuniste. Proiectând o perspectivă exclusiv teleologică asupra istoriei românilor și prezentând figuri de referință ale trecutului ca simpli precursori ai „geniului Carpaților”, istoricii oficiali s-au angajat, de fapt, în legitimarea politicii de autarhie, care a transformat România în anii 1980 într-o societate a foamei, a frigului, a lipsurilor, a încălcării drepturilor elementare ale omului și a fricii. Istoricii fideli regimului, care au ocupat poziții cheie în instituții și au reprezentat istoriografia românească în străinătate, poartă o responsabilitate directă în acest sens.

               Pe lângă acești istorici apropiați regimului, au existat însă și cercetători care au respins politizarea și instrumentalizarea trecutului, conform dorințelor partidului-stat. Acești istorici au continuat partea mai deschisă a tradiției interbelice și a studiilor istorice din interiorul și din afara regatului dinainte de 1918. Ei aveau sentimentul că fac parte dintr-o comunitate savantă internațională, chiar dacă regimul controla strict sau încerca să împiedice integral contactele cu străinătatea.

               După revoluția din 1989, cercetările istorice românești s-au dezvoltat puternic. În 2021, mulți istorici români fac parte dintr-o comunitate internațională de cercetare. Ei publică articole în reviste din România și din străinătate și volume în serii tematice prestigioase. Ei lucrează în arhive acasă și peste hotare. Ei țin prelegeri la cele mai prestigioase universități și academii din lumea liberă. Ei iau parte la conferințe importante. Ei colaborează la proiecte de cercetare care au fost aprobate pe baza unor evaluări internaționale riguroase. Segmente importante ale cercetării istorice românești se sincronizează perfect, în 2021, cu cercetările internaționale de cel mai înalt nivel. După decenii de izolare, istoricii români fac din nou parte din comunitatea internațională de cercetare. Ei își pot alege în mod liber subiectele și pot publica rezultatele propriilor investigații în conformitate cu criteriile științifice și conform standardelor internaționale de calitate. Pe scurt: ei lucrează la fel ca și colegii lor din alte părți ale lumii libere. Acest fapt este un mare succes, mai ales dacă se ține cont de punctul de plecare atât de dificil.

               România are similitudini cu alte țări post-comuniste. Moștenirea mentală a național-comunismului nu a dispărut. Unele structuri de stat au promovat în continuare și au reciclat naționalismul izolaţionist. Nu toți istoricii acceptă noul sistem de finanțare, care se bazează pe evaluarea internațională, pe calitatea proiectului și pe transparență. Nu este general acceptat nici faptul că structurile responsabile de asigurarea calității, și nu rețelele clientelare, trebuie să decidă asupra utilizării fondurilor publice.

               În condiții nu tocmai simple, după 2010, România a construit un sistem eficient de selectare competitivă a proiectelor de cercetare. Acest sistem corespunde standardelor celor mai bune modele europene din domeniu. Selectarea proiectelor după criterii de calitate garantează faptul că finanțarea guvernamentală este acordată celor mai buni cercetători, nu celor care au cele mai bune relații. Un astfel de sistem generează încredere și oferă multor tineri cercetători posibilitatea de a-și realiza investigațiile, de a-și vedea împlinite ideile. Un astfel de sistem întărește cercetarea din România, o face competitivă la nivel internațional și creează o competiție intelectuală dinamică și productivă. Cercetătorii sunt încurajați să-și îmbunătățească performanțele și rezultatele prin critici constructive.

               Cercetările istorice românești au beneficiat foarte mult de acest sistem: cei mai buni istorici sunt promovați după o evaluare de către colegi din țară și din afara țării.

               În același timp, și România în general, ca societate, a câștigat mult prin acest sistem. După decenii de dictatură comunistă și manipulare intenționată a trecutului, o istoriografie pluralistă și liberă aduce o contribuție decisivă la stabilizarea democrației din România. România are vecini (Rusia, Ungaria, Polonia) în care guvernele exercită o influență masivă asupra instituțiilor academice și cercetării libere. Din contră, România este un exemplu important de dezvoltare a unei culturi științifice libere și deschise. Această cultură se datorează implicării și efortului tuturor celor care simt că aparțin comunității oamenilor de știință. Această comunitate a fost și este internațională, astăzi mai mult ca oricând. Apartenența la ea nu se bazează pe o anumită poziție de putere, ci pe respectul colegial și reciproc pentru munca științifică.

               Evoluțiile recente din unele țări vecine României arată că cercetarea liberă trebuie apărată, din nou și din nou, în fiecare zi. Cercetarea liberă trebuie să se bucure de aprobarea și susținerea comunității de cercetare, dar și a celor care ocupă funcții cheie în elaborarea politicilor științifice și în managementul științei.

4 februarie 2021

  Semnături*:      

 

1. Dorin Dobrincu (Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași)

2. Florea Ioncioaia (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași)

3. Oliver Jens Schmitt (prof. univ., UniversitätWien)

4. Maria Bucur (prof. univ., Indiana University, Bloomington)

5. Adrian Andrei Rusu (istoric, Mediaș)

6. Alexander Rubel (Institutul de Arheologie din Iași)

7. Armin Heinen (prof. univ., Aachen)

8. Mihai Chiper (Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași)

9. Andrei Florin Sora (Universitatea din București)

10. Dennis Deletant (prof. univ., Londra)

11. Vladimir Tismăneanu (prof. univ.,University of Maryland)

12. Virgiliu Țârău (prof. univ., Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca)

13. Hannes Grandits (prof. univ., Humboldt-Universität zu Berlin)

14. Arleen Ionescu (prof. univ., Shanghai Jiao Tong University)

15. Ovidiu Pecican (prof. univ., Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca)

16. Mihaela Simion (arheolog și muzeograf, Muzeul Național de Istorie a României, București)

17. Konrad Gündisch (prof. univ., München)

18. Silviu Miloiu (prof. univ., Universitatea „Valahia” din Târgoviște)

19. Iurie Stamati (Université Laurentienne/Laurentian University, Sudbury, Ontario)

20. Ottmar Trașcă (Institutul de Istorie „George Barițiu”, Cluj-Napoca)

21. Șerban Marin (Arhivele Naționaleale României, București)

22. Daniel Citirigă (Universitatea „Ovidius” din Constanța)

23. Mihai Ghițulescu (Universitatea din Craiova)

24. Igor Cașu (Universitatea de Stat din Moldova, Chișinău)

25. Ulf Brunnbauer (director, Leibniz-Institut für Ost- und Südosteuropaforschung (IOS), Regensburg)

26. Radu Carp (prof. univ., Universitatea din București)

27. Roland Clark (University of Liverpool)

28. Zoltán Pálfy (Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj)

29. Pietro Cingolani (antropolog, Torino)

30. Petru Negură (Universitatea Liberă Internațională din Moldova, Chișinău)

31. Daniel Ursprung (istoric, Universität Zürich)

32. Mirela Cherciov (York University)

33. Adrian Cioflâncă (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, București)

34. Dorel Paraschiv (arheolog, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion”, Tulcea)

35. Stefan Troebst (prof. univ.,  Universität Leipzig)

36. Liviu Rotman (prof. univ., Școala Națională de Studii Politice și Administrative)

37. Ovidiu Buruiană (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași)

38. Hans-Christian Maner (prof. univ., Universitatea „Johannes Gutenberg”, Mainz)

39. Radu Oltean (Editura Art Historia, București)

40. Leonidas Rados (Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași)

41. Georgiana Țăranu (Universitatea „Ovidius” din Constanța)

42. Cătălin Botoșineanu (arhivist, Arhivele Naționale Iași)

43. Giordano Altarozzi (Universitatea de Medicină, Științe și Tehnologie „George Emil Palade”, Târgu Mureș)

44. Vlad Alexandrescu (prof. univ., Universitatea din București)

45. Ioana Baskerville (etnolog, Institutul de Filologie Română „A. Philippide”)

46. Mathias Beer (Institut für donauschwäbische Geschichte und Landeskunde (IdGL), Tübingen)

47. Horia Bozdoghină (istoric, profesor, Liceul Tehnologic „Independența”, Sibiu)

48. Mihai Burcea (Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București)

49. Lucian-Zeev Herșcovici (Ierusalim)

50. Alexandru Cohal (Institutul de Filologie Română „A. Philippide”)

51. Dan Dana (Centre National de Recherche Scientifique (CNRS), HiSoMa, Lyon)

52. Svetlana Suveica (Leibniz-Institut für Ost- und Südosteuropaforschung (IOS), Regensburg)

53. Madalina Dana (Université Jean Moulin Lyon 3)

54. Bogdan Constantin Dogaru (arhivist, Arhivele Naționale Vrancea)

55. Iakob Attila (cercetator științific, Cluj-Napoca)

56. Roberto Merlo (filolog, Torino)

57. Florian Matei-Popescu (Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, București)

58. Alex Tipei (Université de Montréal)

59. Florian Kührer-Wielach (director, Institut für deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas, München)

60. Bogdan Jitea (cercetător independent, București)

61. Dana Ionescu (Université du Québec à Montréal)

62. Gheorghe Onișoru (prof. univ., Universitatea „Ștefan cel Mare”, Suceava)

63. Radu Nedici (Facultatea de Istorie, Universitatea din București)

64. Virgiliu Pâslariuc (Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău)

65. Simona Mitroiu (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi)

66. Vitalie Bârcă (Institutul de Arheologie și Istoria Artei, Cluj-Napoca)

               * Semnăturile sunt în nume personal și nu angajează instituțiile la care profesorii/cercetătorii sunt afiliați.

Distribuie acest articol

19 COMENTARII

  1. N-am înţeles ” ce-i mâna pe ei la luptă”. Mai precis, DE CE această declaraţie ACUM?
    Ca părere, două sunt problemele importante ale istoriografiei româneşti actuale:
    – poziţia intelectualităţii academice faţă de lupta ideologică actuală conservatorism/ naţional vs. progresism/ globalism
    – poziţia în societate a istoricilor naţionali/ conservatori vs. istorici progresişti/ globalişti.
    Şi ca urmare, întrebarea: ce se înţelege prin „cercetarea liberă”? Mai ales că se poate presupune că cercetarea istorică NU este liberă, deci cineva( cine?) ar face presiuni pentru o cercetare a istoriei ne-liberă.
    Nu ar fi fost mai simplu ca onoraţii istorici să fie mai expliciţi?

    • Cele două probleme nu sunt decât una și aceiași problemă: istoricii care au un interes inlectual față de obiectul lor de studiu și istoricii care au un interes pecuniar față de același obiect de studiu. O lectură a textelor lor, de regulă necitite și publicate în suveici academice, dumirește pe oricine. Dealtfel ce este important aici este că avem aici o lume în care nici măcar un singur post (sic!) nu se ocupă printr-un examen pe bune. Dar cum ar fi pe bune dacă nici criterii nu au. Trebuie importate aceste criterii fie ca e vorba de ISI fie de comisii cu colaboratori externi. Ceea ce numesti istorici nationali/conservatori nu are nici o treaba cu nationalismul ci ei sunt doar cei pătrunși în sistem prin traditionala metoda PCR, adica pile cunostine si relatii.

      • Ca părere, sunt două direcţii actuale principale în domeniul istoriei:
        – una naţionalist- conservatoare reprezentată de Academia Română şi preşedintele său Ion Aurel Pop
        – una progresistă reprezentată de L. Boia şi alţii.
        Semnatarii acestei declaraţii cred că fac parte din a doua grupare.
        Iar prin „cercetare liberă” ar trebui probabil să se înţeleagă accederea la fondurile guvernamentale de cercetare păstorite de prima grupare….

        • Dupa cate imi dau eu seama, ambele tabere nu au o directie anume, fiecare din motive diferite.
          – prima, pentru ca reprezinta un grup eterogen care merge de la pozitii etnic esentialiste pana la forme benigne de viziuni aproape liberale. Fiecare încearcă să își securizeze poziția și chiar să promoveze.
          – a doua, tine de felul de a fi al lui L. Boia. Nu a fost niciodata genul comunicativ si drept urmare nu a facut o scoala, nu are/a avut discipoli. El este mai degraba un simbol. Pasului facut de el in 1997 nu i-au urmat altii din neferice.
          Putina antropologie nu ar strica aici (kinship si toate celelalte) pentru ca multi joaca la doua capete si multi par ceea ce nu sunt. Mai este si un numar tot mai mare in ultima vreme al celor ce au avut contact cu universitati straine si mai ales cu biblioteci straine. Dar și aici oamenii sunt diferiti. Eu continui să cred că diferența este făcută de interesul intelectual autentic al fiecaruia pentru studiul pe care il intreprinde, adica de oportunismul fiecaruia.
          E drept insa ca autenticitatea asta nu poate fi un termen al ecuatiei pentru ca nu poate fi masurata. Asa ca, da… cele doua directii de care spui pot fi luate in calcul. La urma urmei, varianta oficiala aduna intotdeauna mai multi oportunisti. Dar,… exista intotdeauna un dar, nu as baga mana in foc pentru cineva care jura pe Boia ca este „progresist” (nefericit termen) sau ca nu are relatii neprincipiale cu cele mai negre personaje din tabara adversa. Cele 50 de nuante de gri ale istoriografiei romanesti…

          • În final, cred că e o problemă de bani şi de influenţă. Banii vin din două părţi: granturi internaţionale şi bani de la buget. Aşa că volens-nolens istoria României trebuie „acordată” cu istoria altora prin inermediul granturilor. Despre influenţă este şi mai rău, există o luptă acerbă pentru titluri ştiinţifice pompoase, care nu se dau decât cu aprobare…academică( iar cele străine nu sunt luate în considerare)

        • Cred ca direcția progresistă ar trebui să aibă alt exponent. Domnul Boia scoate cartile pe piata precum precupetele varza pe tarabă. A facut o treaba buna desființare niste mituri și doar atât.
          Domnul Pop are câteva cărți solide despre istoria Transilvaniei, lucru cu care progresiștii nu prea se pot mândri. Este cel mai mare istoric roman in viata.

    • Cred că am înțeles. Situatia e bună, deși nu e bună deloc. S-ar putea mai bine, deși a fost și mai rău.

  2. Da, cercetare libera ! Dar si de inalt nivel stiintific, realism, impartialitate.
    De ce oare, e o parere generala, am intalnit si exceptii, publicul romanesc se orienteaza atat de mult spre lucrari de Istoria Romanilor si a Romaniei scrise de catre istorici straini ? Personal – e parerea mea, cu exceptii precum spuneam – pentru un fundament stiintific mai solid si o mai mare obiectivitate. Chiar si atunci cand infirma/contrazic multe dintre cele invatate candva la scoala….

  3. Precis o fi fost vreun eveniment neplacut ce a initiat aceasta scrisoare deschisa. Vreun indiciu ce ar fi putut fi?

    Unde e dl Boia?

    • In afara semnatarilor scrisorii , unde este si doamna Catherine Durandin ( interesant ! ) care a aratat cu ce se ocupa in realitate inainte de 1989 domnul Lucian Boia care acum scrie eseuri ( istorice ).

  4. Banuiesc ca atatia oameni de valoare au un motiv serios pentru a semna un asemenea document. Si totusi, care e amenintarea ? Unde, la noi, la vecini ? Asteptam lamuriri.

  5. Ma bucur sa aud ca cercetarea românească este liberă si bazată pe competitivitate si profesionalism. Mai este mult de lucru insa. Angajarile nu se fac in urma unor concursuri deschise pe bune ci sunt angajati preferatii conducerii. Profesorilor si cercetatorilor nu li se cere rapoarte de performanță serioase; nu există criterii de performanță in promovare sau salarizare, activitatea didactică nu este controlata si pusa in parametri de performanță in niciun fel

  6. Lucrez de aproape cinci ani în Anglia, în domeniul asistenței sociale. Şi mi s-a-ntâmplat să-mi pice-n mână o carte al cărei subiect era descrierea faptelor de vitejie ale unui escadron de avioane RAF care a luat parte la bătăliile aeriene din al doilea război mondial. Fapt este că am avut cartea în mână pentru cel mult o oră şi jumătate, în timp ce eram de fapt la slujbă. Aşa încât, evident, nu îmi aduc aminte mai nimic: titlu, autori, anul apariției, escadronul de poveste şi faptele lui de vitejie etc. Rețin însă că lista de mulțumiri a autorului sau autorilor englezi conținea şi câteva nume de istorici germani, pentru că parte din piloții escadrilei trecuseră la cele veşnice în timpul misiunilor de luptă desfăşurate în Europa ocupată de nazişti. Ei, asta înțeleg eu că înseamnă o cercetare istorică făcută pe bune. Nu doar că, istoric englez fiind, recunoşti că securea războiului cu nemții e bine mersi îngropată, dar mergi mai departe de-atâta şi le ceri pur şi simplu colegilor germani ajutorul ca să stabileşti cât mai aproape de realitate cum anume s-au petrecut faptele. Eh, prin partea noastră de lume aşa ceva pare inimaginabil. Însă nu vreau să mă pronunț, devreme ce nu am cunoştință. Sunt însă curios dacă există cărți sau articole de istorie publicate de autori români care aduc mulțumiri colegilor turci, unguri, bulgari sau ruşi, pentru ajutorul cerut, dat şi primit ca să fie descrise fapte şi evenimente istorice aşa cum s-au petrecut ele pe bune, departe aşadar de narațiunea naționalistă promovată de pe treptele puterii politice.

    • „Securea razboiului” este in fiecare zi dezgropata de Germania si Franta si instrumentul lor (UE) prin atitudinea deschisa de ostilitate pe care le emana.
      Noi blocade comerciale sunt aplicate fata de UK.
      Cu fiasco-ul european cu vaccinul, hartuirea camionagiillor care se intorc din UK si multe altele au reusit sa convinga fosti Remain-eri sa isi schimbe parerile despre UE.
      Dar Marea Britanie este obisnuita cu ostilitate europeana de secole.
      Si rezultatele vor fi similare cu cele din trecut.
      Cat priveste istoricii germani, culpa fata de monstruozitatile acceptate cu entuziasm de populatie si adeziunea doctorilor la nazism de exemplu sunt incetul cu incetul trecute sub tacere.
      In schimb incearca sa acrediteze idei ca Israelul este ca Germania nazista, ca prizonierii de razboi germani din Anglia erau la fel de victime cu alti prizonieri din timpul razboiului.
      Adevarul si faptele deranjeaza.

    • Aviatie …..
      Aviataorii , intre ei, se purtau mai cu manusi .
      Asa ca un amaunt , dupa razboi Douglas Bader si Robert Tuck s=au imprietenit cu Adolf Galland. Mai „rau” Tuck a devenoit nasul fiului lui Galland …
      Nu este cazul altor arm,e, mai ales in cazul tanchistilor si infanteristilor ..

      Si sa nu uit – „escadron de avioane” adica squadron in romaneste , aedica in limba „regulamentara” , se numeste escadrila ….. Asa scrie si in Batalia Angliei aparuta in 1968 la Editira Politica

  7. Prolegomene la o metafizica a ambiguitatii si nedeterminarii istorice, politice si sociale

    O interesanta scrisoare deschisa semnata de 66 importanți istorici români și străini ( dar si antropologi, sociologi ,etnologi, filologi, arhivisti ,etc. ) si publicata pe platforma Contributors,ro (https://www.contributors.ro/dupa-30-de-ani-cercetarile-istorice-intr-o-romanie-democratica/) atrage atentia prin caracterul ei sibilinic si ramane un punct de reper in istoria generala a ambiguitatii , nestructurarii si nedeterminarii din societatea romaneasca.
    Prin caracterul si tonalitatea ei aparte scrisoarea ofera un minimum de raspunsuri , dar ridica maximum de intrebari. Atunci cand 66 de personalitati semneaza un asemenea text inseamna ca impartasesc un acelasi punct de vedere si pornesc de la un numitor comun care in cazul de fata este reprezentat nu de istoria Romaniei , ci de cercetarile istorice .
    In mod evident si dincolo de justificarile formale , daca au fost contactati un numar atat de mare de istorici din tara si strainatate, scrisoarea are un anumit scop si promoveaza anumite interese. Intrebarea interesanta ar fi ce persoana sau ce institutie a initiat un asemenea text si exact in acest moment.
    Textul defineste trei categorii de cercetatori care activeaza in domeniul istoriei ( istoricii oficiali ai regimului, istoricii “ rezistenti” care au respins varianta oficiala si noii istorici formati dupa criteriile pur stiintifice si educati in mentalitatea europeana si care promoveaza principiul fundamental al unei societatii democratice), sustine diversitatea opiniilor si incrimineaza interpretarea oficiala a istoriei :

    “ O societate democratică se caracterizează prin diversitatea opiniilor . Prin urmare, nu există – și nici nu ar trebui să existe – o interpretare oficială a istoriei. De fapt, un asemenea fenomen reprezintă un semn al unui sistem politic non-democratic și autoritar.”

    Aplicarea in practica a acestui principiu are consecinte foarte importante :

    “ Foarte mulți istorici români au devenit, prin temele abordate și instrumentarul metodologic și teoretic folosit, parte a unei mari comunități în care libertatea de exprimare și acceptarea unor puncte de vedere opuse ( s.n.) reprezintă elemente de bază ale educației și culturii academice. “

    Ceea ce nu se spune in mod explicit este ca acceptarea diversitatii opiniilor este inseparabila de acceptarea diversitatii culturilor si traditiilor care este exact principiul fundamental de constituire al Uniunii Europene creata tocmai in virtutea acestor identitati si entitati statale distincte.
    Problema este ca ” interpretarea oficiala” , ” interpretarea libera” ( neoficiala in sensul dat de scrisoare ) si ” interpretarea politica a istoriei si instrumentalizarea trecutului ” nu sunt definite prin genul proxim si diferenta specifica.
    Daca „intrepretarea istoriei” este atat de importanta , intrebarea interesanta si fara raspuns din partea semnatarilor scrisorii este cam ce ar trebui sa invete la scoala un copil din Germania, Franta , Marea Britanie, etc. de exemplu etc. despre tara in care traieste . Va invata despre despre trecutul si istoria ei sau despre cercetarile istorice ?
    In acest caz , cum spuneau anticii, ca marile problemele ale oamenilor nu pornesc de la fapte ( lucruri ) ci de la opiniile oamenilor despre ele.
    Pe de alta parte , ceea ce este permis intr-un plan , este judecat si condamnat prin echivocuri si nedeterminare ( ceva de genul “ undeva, candva, cineva a spus ceva despre altcineva”) in alt plan :

    “ Abordarea de către foarte mulți cercetători a unor teme incomode ale istoriei noastre, care se regăsește în proiecte de cercetare finanțate prin competiție, în articole sau volume apărute în România și în străinătate, mai este urmată de reacții care depășesc, din păcate, limitele eticii și deontologiei profesionale . Nu de puține ori, atacurile iau și forma unor denunțuri sau atacuri mediatice, sub protecția anonimatului sau prin interpuși.”

    Nu este clar a) care sunt temele incomode abordate , b) unde apar reactiile care depasesc limitele eticii si deontologiei profesionale si c) de ce sunt luate in considerare de catre mediul academic denunturile si atacurile sub protectia anonimatului .
    Dincolo de aceste formulari surprizatoare pentru membrii unei comunitati academice si de pericolul politizarii si instrumentalizarii istoriei, semnatarii scrisorii recunosc existenta unei falii intre istoria academica traditionala si istoria de tip nou care are alte criterii de evaluare, inclusiv financiare :
    „Pe lângă acești istorici apropiați regimului, au existat însă și cercetători care au respins politizarea și instrumentalizarea trecutului, conform dorințelor partidului-stat. Acești istorici au continuat partea mai deschisă a tradiției interbelice și a studiilor istorice din interiorul și din afara regatului dinainte de 1918.”

    “ Nu toți istoricii acceptă noul sistem de finanțare, care se bazează pe evaluarea internațională, pe calitatea proiectului și pe transparență. Nu este general acceptat nici faptul că structurile responsabile de asigurarea calității, și nu rețelele clientelare, trebuie să decidă asupra utilizării fondurilor publice .”

    Acest text sibilinic invita întreaga comunitate profesională “ să reflecteze asupra condiției istoricului (s.n.) în societatea românească” . Acesta este un punct nevralgic deoarece deschide o cutie a Pandorei pentru ca in egala masura ar trebui discutata si conditia medicului , juristului, ziaristului , sociologului , profesorului, etc. in societatea romaneasca si asa ajungem la problema cruciala a respectarii ( sau nerespectarii ) unor coduri deontologice si morale in diversele discipline si domenii de activitate inclusiv in mediul academic.
    Marea problema a acestei scurte scrisori deschise care pledeaza pentru o istorie pluralista si libera si pentru aplicarea unor criterii pur stiintifice este aceea ca in timp ce propune abordarea unor teme incomode ale istoriei , perpetueaza alte tabu-uri eludand raspunsul la intrebari fundamentale legate trecutul tarii si de istoria ei recenta.
    In ultim instanta , istoria nu poate fi desprinsa de lumea reala si cercetarea istorica nu poate avea loc intr-un turn de fildes deoarece incusiv istoricul trebuie sa respecte un cod deontologic si moral.
    Daca intreaga Europa s-a confruntat cu nazismul , Europa de Est s-a confruntat cu comunismul . In acest sens procesul de la Nurnberg a avut loc , dar procesul comunismului nu a avut loc si se pare ca nu va avea loc niciodata .
    In cazul Romaniei este si mai grav. Prin invocarea politizarii si instrumentalizarii trecutului de catre comunismul nationalist , tara este decuplata de istoria ei reala , in timp ce trecutul ei recent ( 1945-1990 ) pur si simplu nu exista in manualele de istorie.
    Mai mult decat atat, istoria traumatica a ultimilor 30 de ani ( Dosarul Revolutiei din 1989 , Dosarul Mineriadei din 1990,etc. blocate de 30 de ani sunt o rusine pentru justitie si pentru statul roman ) ramane o enigma nedescifrata atat pentru cetatenii romani , cat si pentru pentru cercetarea istorica, singura certitudine fiind aceea ca vanatoarea de legionari (reali sau inchipuiti ) inceputa de Securitate in 1945 continua sub alte forme si in 2021.
    In mod evident aceasta enigma nu poate fi descifrata de catre politicienii aflati vremelnic la conducere, iar cetatenii nu pot trai o viata normala intr-o tara in care dau cu banul ca sa afle ce s-a intamplat in istoria ei sau in trecutul ei recent.
    Din acest punct de vedere o simpla declaratie de intentie ( ” După decenii de dictatură comunistă și manipulare intenționată a trecutului, o istoriografie pluralistă și liberă aduce o contribuție decisivă la stabilizarea democrației din România ” ) nu ne este de mare ajutor.
    Au trecut deja 30 de ani din viata tuturor si este foarte necesar un anumit bilant, dar nu numai din punct de vedere istoric . Trecerea de la comunism la democratie si la statul de drept a antrenat toate structurile si variabilele sistemului si numai o abordare interdisciplinara facuta de specialistii in stiinte politice , sociale si umane poate face o evaluare complexa a evolutiei sistemului politic si social si a starii de fapt din Romania intre starea intiala ( 1989 ) si starea actuala (2021).
    Simpla aderare la un text formal si abscons eludeaza raspunsul la intrebari esentiale pentru societatea romaneasca in timp ce complicata realitate de aici poate fi descrisa doar prin multiple sisteme de referinta si perceptii alternative asupra ei.
    O asemenea evaluare inter si transdisciplinara facuta de specialisti recunoscuti in tara si in strainatate ar fi binevenita avand in vedere confuzia si debusolarea care domnesc in randul cetatenilor , confuzie si debusolare generate de manipularea si dezinformarea practicata pe scara larga in mass-media din 1989 si pana acum .
    Problema ar fi daca exista cu adevarat acest interes.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro