miercuri, septembrie 23, 2020

DUPĂ 30 DE ANI (I): 16-22 decembrie, acele zile de har

Viața mea este împărțită în două perioade: înainte de 1989, și după 1989. Nu sunt singurul; mulți dintre cei din generația mea simt la fel. Încă mă consider parțial norocos (așa, retrospectiv) că am avut parte și de experiența (din fericire nu extrem de lungă, însă suficient de lungă pentru a o înțelege) de a trăi sub regimul comunist. Iar, mai apoi, de a fi trăit euforia Revoluției, a acelor zile de grație, a nou-născutei speranței într-un viitor mai bun, mai luminos, mai liber și mai prosper. Iar acum, iată, mă aflu și ne aflăm la treizeci de ani după Revoluție, și poate că este timpul ca noi ce cărora 1989 ne-a schimbat viața, să tragem linie, și să ne uităm înapoi, amintindu-ne de ceea ce s-a întâmplat în 1989, de ce au însemnat acele zile pentru noi, și re-evaluînd ce s-a întâmplat de atunci și până acum. Poate că ne va fi mai clar astfel, poate că ne vom reaminti astfel, de datoria pe care o avem față de 1989, și astfel de ceea ce am făcut în timpul parcurs de atunci, și astfel de ceea ce trebuie să facem astăzi și mâine.

Întâmplările acelor zile. Oamenii au început să se strângă în jurul locuinței pastorului Tőkés László încă de vineri 15 decembrie (sau poate chiar mai devreme). Da, voi vorbi despre Timișoara, fiindcă Timișoara este orașul în care am trăit acele zile de decembrie. Cei mai mulți dintre noi nu știam mai nimic despre ce se întâmpla acolo, lângă locuința lui Tőkés, ori auziserăm doar zvonuri. În 16 decembrie, sâmbătă, viața se desfășura la fel ca înainte, pentru cei mai mulți dintre noi – alții, mai puțini, mai hotărâți, aflați la locul și momentul potrivit, erau deja pe străzi, scandau în grupuri mici, și încercau să cheme studenții, și pe noi ceilalți, să ne alăturăm. A doua zi, duminică 17 decembrie, am început să auzim mai multe, că ceva s-a întâmplat, că unii au protestat, că au făcut ceva – însă cel puțin mie nu mi-era foarte clar cine, unde, ce. În orice caz, și acel puțin despre care auzisem era deja extraordinar, în acea lume aflată sub controlul unui sumbru și închis regim totalitar. Seara însă, totul s-a schimbat. Atunci am auzit, pentru prima dată, focuri de armă, răsunând sub cerul nopții, și atunci am văzut – nu, am fost șocat să văd, am trăit euforia de a vedea – oameni (da, oameni obișnuiți ca mine, femei, bărbați, copii) strigând pe stradă ”Libertate!”, și cerându-ne să ne alăturăm. Am trăit acele momente ca un șoc existențial, pentru că, brusc, ceea ce fusese ascuns, rostit doar prin bancuri și în șoaptă, doar în familie și între prieteni de încredere, deodată a fost exprimat, de ei (și astfel de noi toți) în mod liber, în gura mare, pe stradă, spărgând liniștea nopții – și imobilitatea acelui timp istoric.

S-a tras, însă, în acea noapte: mulți au murit; mulți au fost închiși; mulți au fost răniți și duși la spital, iar unii au fost executați acolo; iar mai târziu trupurile unora dintre cei uciși au fost luate și duse departe, pentru a fi distruse pe ascuns, și pentru a șterge orice urmă… A doua zi, luni, 18 decembrie, cu toții știam deja, cu toții aflaserăm, prin rude, prieteni, membri de familie, ori prin experiența personală, că în noaptea precedentă au murit oameni pe străzile Timișoarei, și că regimul trecuse la represalii sângeroase. În noaptea ce trecuse unii dintre noi pierduseră pe cineva drag, ori le pierduseră urma: femei cărora nu li s-a întors soțul, tineri care nu s-au mai întors acasă. În după-amiaza zilei de luni, însă, grupuri de oameni au început din nou să se adune – nu, protestul nu se încheiase! – în diferite zone ale orașului, precum și în centru. Un grup de tineri cu lumânări și cu steaguri, care cântau colinde și scandau pe treptele Catedralei ortodoxe, a fost măturat de rafale de armă trase de transportoare blindate – în centrul Timișoarei! – iar sângele lor s-a închegat pe treptele Catedralei (unde astăzi este comemorat de plăcile de marmură așezate pe perete, lângă intrare). Revoluția începuse, și a continuat – și la fel și represiunea.

Marți, 19 decembrie, la fabricile din Timișoara muncitorii refuză să lucreze, fiindcă colegii lor – ori membri de familie, prieteni, cunoștințe, ori, pur și simplu, alți timișoreni – nu au mai venit acasă, nu s-au prezentat la lucru, au dispărut, ori au fost uciși. Ei cer ca morții să fie dați familiilor, și ca cei prinși să fie eliberați. Mii, zeci de mii de oameni sunt în fierbere, în uzine, în cartiere, sau acasă la ei, în blocuri și apartamente; încet-încet, organele de decizie și represiune își dau seama că pierd situația de sub control, că întreg orașul li se opune. Acest lucru va deveni și mai evident a doua zi, miercuri, 20 decembrie, cînd zeci de mii de oameni de la aceste fabrici, și din diferite zone, vor traversa orașul, în uriașe coloane, și vor ocupa centrul acestuia, cu două focare: Piața Operei (adică între clădirea Operei și Catedrala Mitropolitană), și Consiliul Județean (pe atunci sediul Comitetului Județean al PCR, unde se va isca un dialog ad-hoc între mulțimea neorganizată și o delegație guvernamentală trimisă de la București). Între timp, deși noi nu aflasem încă, și în localitățile din jurul Timișoarei oamenii începeau să se miște; însă restul țării era încă în întuneric. Cu toate acestea, vești despre ceea ce se petrecuse la Timișoara deja se răspândiseră prin țară, fie prin intermediul unor posturi radio sau TV (ale țărilor vecine, ori ale Europei Libere), fie prin telefoane primite de la cunoștințe din Timișoara, fie prin mesaje aduse personal de timișoreni. În Timișoara, însă, uimitor, noi deja controlam orașul, străzile erau ale noastre – un sentiment unic, nemaiîntâlnit! Trupele înarmate se retrăseseră, iar oamenii – noi! – stăpâneam orașul, ori cel puțin așa simțeam, percepând însă și adânca nesiguranță a situației (oare ce se va întâmpla?). Însă pe 20 decembrie Timișoara era deja un oraș liber. Într-un fel, noi trăiam deja într-un alt prezent, într-un alt fel de viitor, parcă, pe când restul țării era încă în întuneric, în acel trecut întunecat, fără speranță și fără cale de ieșire; trăiam astfel un sentiment ciudat, un moment parcă suprarealist, al cărui paradoxicalitate a fost evidențiată cel mai pregnant când l-am văzut la televizor pe Nicolae Ceaușescu, proaspăt întors din Iran, rostind cuvinte care nu mai aveau sens pentru noi, cei din Timișoara. El vorbea dintr-un trecut întunecat, dar încă amenințător. Prezentul nostru, acest viitor pe care îl trăiam, era încă fraged și, știam cu toții, foarte vulnerabil.

De aceea oamenii au rămas în Piața Operei și peste noapte, veghind; iar a doua zi, joi, pe 21 decembrie, peste optzeci de mii de timișoreni au acoperit din nou acel spațiu, ascultând vorbele celor din balconul Operei (un șir spontan și neorganizat, dar cu atât mai autentic și șarmant, de lozinci ad-hoc, poezii, cereri oficiale, și cântece) și scandând ”Libertate!”, ”Jos Ceaușescu!”, ”Să fie judecat, aicea în Banat!” – și alte sloganuri rimate, și pline de furie, plăcere și speranță. În acea zi de joi (deși noi nu știam, desigur) a început să se ridice populația și-n alte orașe mari ale României – Brașov, Sibiu, Cluj; de multe ori în solidaritate cu Timișoara, și aducându-și propriile jertfe pe altarul Revoluției comune. Noi, însă, nu știam ce va urma; ne întrebam, ”oare va trimite Ceaușescu avioane să bombardeze Timișoara?” Orice scenariu era posibil. Însă evenimentul care a schimbat cursul evenimentelor într-un mod decisiv a fost ”adunarea populară” organizată la București, în mod complet neinspirat, de Ceaușescu și de clica sa; transmisă la televizor, în mijlocul după-amiezii (deși în mod normal programul TV era redus la doar două ore pe seară), aceasta a fost prilejul unei alte surprize existențiale pentru mine; deși refuzasem să mă uit la transmisie, strigătele venite din apartamentele și blocurile vecine mi-au semnalat că se întîmpla ceva extraordinar; într-adevăr, pornind televizorul alb-negru (care s-a aprins încet-încet, că altfel nu putea) am văzut că manifestarea oficială de la București se întrerupsese, că în balconul de unde Ceaușescu ținea cuvântarea era confuzie, iar mai apoi că transmisiunea TV s-a încheiat în mod abrupt. Era începutul Revoluției în București! Entuziasmat, m-am repezit din nou către centrul Timișoarei, alăturându-mă zecilor de mii de concitadini aflați în Piața Operei.

În acea seară mulți, mult prea mulți, au murit în București – dar și în alte orașe. Însă fără acel sacrificiu enorm, fără a suferi, dureros și îngrozitor, consecințele acelei cumplite zvâcniri ale regimului comunist, probabil că Revoluția nu ar fi reușit, și nu s-ar fi împlinit în libertate. Acea libertate, de la început cerută și scandată pe străzile Timișoarei, după ce zeci de ani fusese călcată în picioare, amuțită, secretizată, după ce timp de decenii a existat doar în spațiul cel mai privat – și care mai apoi a fost cerută și scandată și la Lugoj, Arad, Brașov, Sibiu, Cluj, Iași, București, și în alte localități mai mici și mai mari din țară; acea libertate a fost câștigată, după o săptămână de sacrificiu, curaj, rezistență, disperare și speranță, vineri, pe 22 decembrie. În acea dimineață Ceaușescu și cei apropiați au fugit, iar protestatarii au ocupat clădirile centrale și televiziunea din București. Conducerea țării a fost preluată – cel puțin formal, și mediat de televiziune – de un grup format mai mult sau mai puțin ad-hoc, în care disidenți anticomuniști se întâlneau cu oameni din eșaloanele secundare ori terțiare ale regimului (oponenți soft ai acestuia), și cu oameni simpli din mulțime. Dar aceasta este deja o altă poveste, care momentan nu mă interesează; ceea ce mă preocupă este amintirea acelor zile, pe străzi, între oamenii simpli care au făcut revoluția – și a acelei experiențe singulare.

Tatăl meu și-a trăit întreaga viață sub regimul comunist. Născut în 1938, acel con de umbră al istoriei care a fost perioada comunistă s-a instalat peste viața sa deja de la vîrsta de 7-8 ani (când probabil că începuse să înțeleagă câte ceva), și a rămas acolo, timp de decenii, sub varii fețe și înfățișări: de la perioada preluării puterii, și a instaurării unui nou și radical regim; la perioada de speță stalinistă, cu cooperativizarea forțată, cu deportările în Bărăgan, și cu elitele decimate în inchisori; și la perioada ceaușistă, cu penuria sa, cu cultul deșănțat al personalității, cu dictatura personalizată, și cu amenințarea sumbră și perpetuă a Securității. Dincolo de aceste varietăți, însă, erau caracteristicile comune ale aceleiași ideologii care – simțeam noi – era îndreptată împotriva a tot ceea ce era cu adevărat uman, decent, civilizat. Într-adevăr, deși nu știam dacă acel regim va lua vreodată sfârșit, deși nu îndrăzneam să sperăm că se va sfârși vreodată, la noi în familie acea epocă a fost întotdeauna percepută ca un accident istoric, precum ceva nefericit ce ți se întîmplă, dincolo de alegerea și de puterile tale, și căruia trebuie astfel să îi supraviețuiești; precum ceva care în nici un caz nu reprezintă normalitatea, și ”cum s-ar cuveni” să trăiască oamenii decenți. De aceea, tatăl meu întotdeauna spunea că își dorește un singur lucru: să apuce moartea lui Ceaușescu (pentru că ne închipuiam că doar așa va putea lua sfârșit acel regim; într-un fel, aveam dreptate: deși revoluția a fost câștigată pe străzi, de către oamenii simpli, violența îndreptată împotriva acestora nu a încetat, de fapt, până când moartea lui Ceaușescu nu a fost transmisă – și astfel demonstrată tuturor – la televizor.) Dar dorința tatălui meu nu s-a îndeplinit, el nu a apucat să vadă și să trăiască sfârșitul acelui timp istoric; el a murit în 1988, luat de o boală necruțătoare, probabil și ea legată de efectele nocive ale regimului comunist. Cincizeci de ani, o viață întreagă, trăiți de fapt în acea paranteză istorică care a fost regimul comunist. ”Paranteză” pentru noi, privind de aici, de acum – însă pe când trăiam sub acel regim epoca nu ni se părea deloc a fi o paranteză care ar putea să se închidă vreodată; dimpotrivă, acel regim era prezentul și viitorul nostru, deloc luminos, și fără perspective de a se schimba ori încheia. Și să nu uităm, să nu uităm nicicând că alte regimuri similare, totalitare, precum cele din China, Cuba, ori Coreea de Nord, continuă să existe și astăzi – iar celor de acolo probabil că nu li se pare că ele s-ar putea sfârși vreodată. Să ne amintim că tot în 1989 au avut loc și protestele din piața Tien-An-Men, din China – însă acea ridicare a populației împotriva regimului nu a reușit, iar acel regim continuă să fie la putere și astăzi, ba chiar întărit și înăsprit de posibilitățile tehnologiilor moderne. Nu toate revoluțiile înving! Pentru noi, însă, privind de aici și de acum, perioada comunistă poate părea o paranteză istorică demult închisă; iar motivul pentru care noi ne putem raporta astfel la ea este faptul că Revoluția noastră din 1989 a reușit, că a avut loc, că tinerii, femeile și bărbații simpli ai lui 1989 s-au ridicat, au coborât din apartamente, s-au dus pe stradă, și au făcut ceva de neînchipuit: s-au opus cu mâna goală și doar cu vocile lor, mitralierelor, blindatelor, și până la urmă gloanțelor unui regim nemilos.

Zile de har. Eu nu am trăit experiența gloanțelor – nu în mod direct, deși le-am auzit, peste cerul orașului, deși le-am cunoscut indirect impactul, prin oamenii care le-au suferit consecințele. Am trăit însă experiența euforiei, a unității, a abilității de a striga împreună, cu toții, acele cuvinte și fraze care fuseseră înnăbușite, suprimate, doar șoptite, timp de zeci de ani – ”Libertate!”. Libertate, de la început cerută, din primele momente – și care se referea la toate: de la a putea spune ce gândim, până la oprirea minciunii publice care se revărsa prin toate mijloacele de comunicare (TV, radio, ziare, până și cărți); de la posibilitatea de a-ți cumpăra a geacă de blugi și de a avea acces la ce muzică doreai, până la a avea posturi de televiziune care să transmită programe adevărate, cu filme străine, muzică și desene animate (ca la sârbi și ca la unguri!); de la demisia dictatorului și a guvernului comunist, până la dizolvarea Securității; de la organizarea de alegeri libere, până la posibilitatea de a călători în străinătate, unde voiam; de la asigurarea regulată a serviciilor necesare unei vieți normale (curent, apă caldă, încălzire), până la accesul liber și nelimitat la bunurile de consum de bază (pâine, ulei, făină, unt etc., care pe atunci se dădeau pe ”cartelă”); de la libertatea de credință, până la libertatea de a ne organiza, de a fi, de a trăi, fiecare cum dorim.

Nu a trebuit să ne vorbim, să discutăm în mod special, noi cei aflați la un moment dat în piețele și pe străzile revoluției populare, pentru a cădea de acord asupra unui set specific de cerințe (deși unii, cei din balconul Operei, cei care au negociat la Comitetul Județean, cei de la București, au produs asemenea liste de cerințe, pentru a le putea transforma în fapte politice). Nu a trebuit să cădem mai întîi și întîi de acord asupra unui program specific, pentru că aceste nevoi, de ”libertate”, de ”dreptate”, au fost exprimate spontan, de toți, instinctiv, fiind acele dimensiuni ale umanului, ale normalității, ale decenței care fuseseră oprimate, umilite, ignorate și amuțite timp de decenii. Iar actul represiv care a răspuns primelor cereri și manifestări de la Timișoara nu a făcut decât să exacerbeze acest conflict între inumanitatea și artificialitatea acelui regim comunist, și dorințele noastre esențiale de oameni normali, de oameni civilizați, de oameni care posedă demnitate.

De aceea experiența de a striga, în Piața Operei din Timișoara, împreună cu vreo o sută de mii de oameni, în mod liber, ”Libertate!”; de a ne întoarce către Catedrală, a îngenunchia, toți cei o sută de mii, și de a ne ruga cu glas tare, pentru prima dată, ”Tatăl nostru”; de a fi pur și simplu liberi, pe străzi libere, ale noastre – a fost o experiență atît de caldă și de luminoasă, încât se poate exprima doar printr-un singur cuvânt: fericire. Da, am fost fericit, în acele zile de decembrie, care s-au petrecut sub un cer uimitor de senin, cu temperaturi aproape primăveratice; fugeam de la un capăt al altuia al orașului îmbrăcat doar într-un tricou, ori cu o geacă subțire. Cu toții eram uimitor de veseli și de deschiși, în interacțiunile cu ceilalți, cu oameni necunoscuți, cu ceilalți din mulțime – ne simțeam înfrățiți, și eram liberi! În acele zile am trăit deci la Timișoara, noi toți, o senzație de pace, înțelegere și libertate manifestate public cum rar ni s-a mai întâmplat; niciodată înainte, desigur, și foarte rar în cei treizeci de ani care au urmat. Această perioadă, aceste zile de fericire – mă refer, desigur, la zilele când revoluția câștigase la noi, când Timișoara era deja liberă – le-am trăit ca pe un dat, ca pe un dar extraordinar – ca pe niște zile de har.

Har sau dar care, însă, nu a fost gratuit, ci a fost obținut, și astfel înnobilat, aș spune chiar sacralizat, de sacrificiul copiilor, femeilor și bărbaților uciși, răniți ori dispăruți în zilele anterioare. Niciun har nu este gratuit; sau, mai precis, tot harul este gratuit, în sensul că nu îl merităm, individual, ci este obținut și primit de la alții, prin sacrificiul lor – rod și consecință a acestui gratuit sacrificiu. Așa s-a întâmplat și la Revoluție. Eliberarea de sub acel regim opresiv și fără de speranță, dărâmarea acelui sistem inuman, și astfel închiderea definitivă a acelei paranteze istorice, a necesitat în acele zile clare de decembrie ca mulți dintre noi să își pună viața, integritatea corporală, libertatea și destinul personal la bătaie – și mulți să și le piardă, în acele zile. Au făcut acest sacrificiu spontan pentru ei înșiși, pentru copiii și familiile lor, și pentru noi, prietenii, vecinii, concitadinii și compatrioții lor. De aceea Revoluția din Decembrie 1989 poate fi înțeleasă doar astfel – începând cu curajul nebun al celor care au ieșit pe stradă pe 16, 17, 18 decembrie, și împlinindu-se cu euforia libertății trăite la Timișoara din 20-21 decembrie, și-n toată țara din 22 decembrie. Sacrificiu și libertate; durere și normalitate; opresiune și eliberare.

Și ea poate fi înțeleasă de noi, cei care am trăit-o, doar așa cum am trăit-o – de la șocul, durerea, teama și furia primelor zile; la primele momente de fragilă libertate, însoțite de o adâncă nesiguranță; la bucuria unității și libertății dobândite în final. Cu alte cuvine, acele zile de har ale lui 16-22 decembrie, din Timișoara, au cuprins atît sacrificiul oamenilor de rând – atunci anonimi, acum eroi; precum și experiența darului imens primit prin acel sacrificiu – de a putea, pentru prima dată în viața noastră, să trăim, să vorbim, și să fim (oameni) liberi.

O nouă viață. De aceea, pentru mulți dintre noi cei care am trăit acele evenimente (în mod direct sau indirect), viața ni se împarte în două perioade – înainte, și după 1989. Și de aceea nu putem privi către 1989 altfel decât recunoscători – pentru că o nouă lume, o nouă viață, posibilitatea unei vieți cu adevărat umane, ne-au fost conferite atunci. Și tot atunci, în acele zile de har, am avut unii dintre noi experiența trăirii condiției umane, în ceea ce are ea mai bun și mai nobil; sub un cer prielnic, am descoperit ce înseamnă să fii un om ale cărui posibilități i se deschid, parcă nelimitat, pentru prima oară; am trăit exprimarea adevărului despre ceea ce este mai bun în noi, ca și comunitate – sacrificiu, solidaritate, libertate. Și de aceea, de la sacrificiu la euforie, perioada 16-22 decembrie a fost și rămâne pentru noi un timp al harului.

Și tot de aceea, când mă gândesc la cei treizeci de ani care au trecut de atunci, inevitabil trebuie să mă măsor, să vă măsor, să ne măsurăm și să ne uităm la noi, în oglinda acelor evenimente, și a posibilităților care ni s-au oferit atunci. De aceea în eseurile următoare voi încerca să fac acest lucru – să mă uit și să evaluez cele trei decenii trecute – ale mele, ale voastre, ale noastre – pentru a vedea unde sunt, și unde suntem, acum, față de darul și harul primit în acel decembrie miraculos.

Distribuie acest articol

11 COMENTARII

  1. „În acea seară mulți, mult prea mulți, au murit în București – dar și în alte orașe.”
    Adevar graita-ti!
    Dar cu o seara inainte, pe 20 decembrie, un oras din apropiere, se revoltase: Lugojul. Unde a fost incendiata o parte a cladirii Primariei. Nu inteleg dece va e atit de greu timisorenilor (de la altii nu am asteptari), ca sa amintiti de Lugoj, si de faptul ca pe 20 decembrie. in jur de ora 20, au fost impuscati doi tineri din coloana imprastiata de focurile de automate din cazarma pe linga care treceau. Unul dintre ei era la doi metri in stinga mea. Cei doi au murit la spital.
    NB,
    da, senzatia cind am strigat sa auda si altii „Jos comunismul”- „jos Ceausescu”, a fost uluitoare, de nedescris. Acum pot striga liber „jos pesedeul”- jos Dragnea-Dancila”, dar nu mai aceiasi placere.

    • Dacă vă uitați cu atenție, Lugojul este menționat în text, chiar la loc de frunte – o dată direct, pe nume, și o dată indirect, când amintesc că miercuri, 20 decembrie, în unele orașe din jurul Timișoarei oamenii începuseră să se ridice – înainte de restul țării. Nu mi-aș permite să uit, pentru că respect prea mult ceea ce au făcut oamenii de acolo.

      • Da, e mentionat, dar in celelalte orase a inceput in 21 decembrie, nu in 20. Pina a inceput in orasele mentionate, Lugojul avea doi morti si citiva raniti.
        Ca fapt divers: printre rentierii-revolutionari lugojeni sint si persoane arestate de militie in noaptea de 20 prinsi la furat din magazinele devalizate de o gasca de salbatici. Dovada ca au fost arestati i-a ajutat sa ajunga rentieri pe viata ai Revolutiei.

  2. Au strigat si „Jos COMUNISMUL”?
    Revolutia din Timisoara nu e tot una cu cea din Bucuresti, dar cea din Bucuresti poate fi numita REVOLUTIE?
    A fost Revolutie doar in Timisoara… si in alte cateva orase (doar la inceput), care??
    Caracterul REVOLUTIEI a fost anticomunist, de ELIBERARE, anticeausist?
    Si-a atins Revolutia din Timisoara obiectivele?

    • Da, s-a styrigat “Jos COMUNISMUL”. Sint unul dintre cei ce au strigat incepind cu 20 decembrie.
      Si da, a fost si la Bucuresti prelungirea Revolutiei de la Timisoara. Si cum zic strigatele „…in toata tara”.

    • Necesare întrebări, și lor voi încerca să le răspund, poate un pic diferit, în următoarele eseuri din seria începută de acest articol.

  3. „violența îndreptată împotriva acestora nu a încetat, de fapt, până când moartea lui Ceaușescu nu a fost transmisă – și astfel demonstrată tuturor – la televizor: o eroare, de fapt dupa moartea Ceausestilor, impuscaturile au continuat, au murit si au fost raniti mai multi oameni dupa decat inainte. Si asta-i intrebarea, de ce?

    • …cam asta o fi fost pe atunci, mai mult o REVOLTA – in majoritatea timpului – transformata in Revolutie, si deturnata dupa, pe parcursul a zeci de ani (parerea mea).
      Ceausescu a murit in ajunul Craciunului, nu dupa 22!
      (dupa 22 de ce ati tras in noi?)
      Pe 22 …pe la amiaza a fugit, a fost capturat, probabil spre seara, si de mom ce lucrurile se agravau, pe zi ce trecea, a fost impuscat dupa 2 zile – marog, asa se parea, ca se agravau, de mom ce nr mortilor crestea in loc sa scada -, insa a reinviat prin toti urmasii lui mereu la putere, pana in clipa de fata, cand traim inca postceausismul.
      (…cei care au creat de fapt Ceausismul! doar nu credeati ca taticu lui Orban o fi fost vreun sfint si Gorghiu o fi ieshit din spuma marii ajutata de puscariashul Bogdan Olteanu!

      • @ Revolutia de Eliberare de CEAUSESCU ,
        prea te repezi:
        -„Ceausescu a murit in ajunul Craciunului”
        Inexact: sotii Ceausescu au fost impuscati pe 25 decembrie, deci de Craciun, nu in Ajun.
        Restul comentariului este la fel de alambicat.
        „21-22, cine-a tras in noi?”

        • Mândră i corabia, meșter cîrmaciu!
          Asadar, au aruncat cîrmaciu si capitaneasa peste bord… iar corabia le-a ramas lor si s-au facut baeti buni cu timpul – ei si toti urmasii lor in neam, ca sa aiba viata lunga si bătrâneți fericite si indestulate inaine de a debarca definitiv pe vreo insula a fericirii, ci nu in puscarie.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Eugen L Nagy
Eugen L Nagy
Eugen L Nagy a studiat științe politice, teologie, filosofie, artă și literatură în Statele Unite, Italia și România. În ultimii ani el a predat științe politice și cursuri interdisciplinare la University of Southern Mississippi, Central Washington University și Marymount University. Eugen L Nagy a contribuit capitole și articole la cărți și periodice apărute atât în SUA cât și în România (de exemplu, ”Noesis and Faith: Eric Voegelin and Søren Kierkegaard”, în Eric Voegelin and the Continental Tradition: Explorations in Modern Political Thought, eds. Steven F McGuire & Lee Trepanier, University of Missouri Press, 2011).

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

CV de parlamentar. De la greață la oroare

Mi-am luat inima în dinți și am citit pe pagina de Facebook a lui Valeriu Nicolae toate postările despre CV-urile parlamentarilor români....

Soluție: Trenuri la Aeroportul Otopeni la cadență de 10′

Un proaspăt comunicat al CFR Călători ne spune că în urma analizei graficelor de circulație împreună cu CFR Infrastructură s-a ajuns la...

Modernizarea societății românești și formele fără fond: Academia Română, Curtea Constituțională și altele

Incompatibilitatea dintre formele de import și fondul românesc. Teoria formelor fără fond ”Inainte de a avea o umbră...

Marele Laser și frauda științifică

Dacă noi vom tăcea, vor striga pietrele. Luca (19, 38-40) *1. Preambul

Sinteze geopolitice (readuse) în actualitate: A Treia Romă și Califatul

"Nu există decât două țări, Orientul și Occidentul; nu există decât două popoare, orientalii și occidentalii." Napoleon...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.