După Bookfest: O radiografie a intelofobiei

Mă aflu într-un turneu de promovare a volumului Efigii ale unui coșmar istoric. Am vorbit la Alba Iulia, marți la 11.00 vorbesc la Universitatea de Vest și la ora 18.00 lansez Efigiile la librăria „Cartea de nisip” din Timișoara, iar miercuri țin o prelegere la Arad despre bătălia pentru spațiul public și rolul intelectualilor în România post-comunistă. Urmăresc stupefiat, asemeni atâtor altor prieteni ai societății deschise, reacțiile legate de afirmațiile și ieșirile intelofobe din ultima lună ale prozatorului Breban. În acest context, mi se pare de o fierbinte actualitate articolul semnat de Mircea Mihăieș, „De ce nu m-am dus la Bookfest”, apărut în România literară.

„Una dintre minunatele invenții ale României post-comuniste este instituția târgului de carte. Vorbesc de o ‘instituție’ și nu de o serie de proiecte disparate pentru că, după câțiva ani de căutare a identității, cele două mari târguri, Bookfest și Gaudeamus, au devenit puncte obligatorii pe harta culturală a țării. Bine organizate, beneficiind din plin de expertiza internațională, ele se bucură de un enorm succes tocmai pentru că nu au dorit să inoveze. Sunt printre puținele locuri din România unde lucrurile arată ‘ca afară’. Am văzut suficiente târguri internaționale încât să știu că nu fac o comparație fără acoperire. Standurile se prezintă din ce în ce mai bine, iar cărțile înseși rivalizează, de foarte multe ori, la nivelul concepției grafice, cu cele mai frumoase volume publicate astăzi în lume.

Târgurile, după cum se știe, sunt și prilejul în care scriitorii îi asaltează pe editori cu noi propuneri, iar editorii își arată mulțimii augustele fețe, mândri de ceea ce au reușit să producă într-un an de zile — sau, în unele cazuri, în ultimele  luni sau chiar săptămâni. Nu știu câte contracte efective se parafează la târguri, nu știu câți traducători își aleg direct din standuri cărțile pe care le vor traduce, nu știu cât de eficace sunt lansările care transformă marea sală de la Romexpo într-un Babel sonor amețitor. Dar știu că foarte mulți români își trăiesc viața intelectuală având drept reper datele de desfășurare ale târgurilor menționate.

Deși se vorbește mai puțin despre această componentă, de pe la mijlocul anilor ’90, Gaudeamus și, ulterior, Bookfest au împrumutat bunul obicei de a invita, ca participant de onoare, câte o țară. În 2015, la Bookfest, de acest tratament s-a bucurat Cehia, în organizarea Ministerului Culturii din Cehia și a Centrului Ceh din București, împreună cu doi parteneri din România, editurile Curtea Veche și Jumătatea Plină. Sub genericul Cehia. Republica literaturii, evenimentul a asigurat o bună propagandă țării care s-a impus de multă vreme drept una dintre ‘producătoarele’ de scriitori importanți.

Dar într-o măsură chiar mai mare decât o sărbătoare a cărții, Bookfest și Gaudeamus sunt sărbători ale cititorului. Am mai scris și altădată: una dintre cele mai minunate imagini care-mi vin în minte atunci când vreau să-mi reprezint ideea de sublim e cea a unor doamne ieșind de la Romexpo cocârjate (chiar acesta e cuvântul) de plasele, pungile și gențile pline cu cărți. Am surprins scena acum câțiva ani, pe planul înclinat din fața intrării principale a pavilionului. Primul impuls a fost să le sar în ajutor, să le eliberez de povara kilogramelor care le făcea să nădușească și să măsoare cu priviri disperate distanța până la portbagajele mașinilor unde urma să fie depusă prețioasa captură. Am renunțat, însă, văzând cu câtă dârzenie își încleștaseră palmele pe ‘containerele’ burdușite cu cărți.

Simultan, m-a străfulgerat imaginea a mii de situații în care, după ore de așteptare la cozi, femeile din vremea comunismului se întorceau acasă cu aceeași privire parcă hipnotizată. Cumpăraseră nu ce ar fi avut în acel moment nevoie, ci, de-a valma, indiferent dacă le trebuia sau nu, tot ce puteau oferi atunci ‘alimentarele’ lui Ceaușescu: orez și hârtie igienică, detergenți și conserve de pește (neapărat ‘oceanic’), pungi cu paste făinoase, fasole la borcan având culoarea degetelor de mort, boabe de mazăre pipernicite, ca și cum sute de fețe miniaturale și zbârcite de asiatici ar fi fost ținute prizoniere în lichidul de culoare incertă din recipient.  Nu erau grupuri umane, ci cârduri cu priviri anxioase, gata să-și apere prada de hoarda flămândă care nu avusese noroc, în ziua aceea, să ‘apuce’ vreunul  din râvnitele produse care se ‘dădeau’ în dughenele insalubre ale comunismului.

Din motive obiective, nu am reușit, zilele trecute, să ajung la Bookfest. Am, așadar, conștiința împăcată cel puțin față de doi prieteni, frații mei, Vladimir Tismăneanu și Horia-Roman Patapievici. Pur și simplu, nu am putut să mă eliberez de îndatoririle pe care le aveam la Timișoara. Vladimir și-a lansat o nouă carte din seria ‘galeriei cu monștri’ care au susținut și perpetuat ideologia comunistă în România, Efigii ale unui coșmar istoric, iar Horia s-a aflat în dubla ipostază de editor  (selecție, îngrijire, cronologie și comentarii) al primului volum din seria de opere Ezra Pound (poeziile scrise între 1908 și 1920) și de autor al eseurilor cu titlul Partea nevăzută decide totul (acesta din urmă fiind unul dintre best-seller-urile Târgului).

În același timp, nu-mi pot ascunde mie însumi faptul că am simțit și o ușurare că nu voi fi la Romexpo. O ușurare combinată cu frustrare, pentru că nu există plăcere mai mare decât să baletezi printre valurile de cărți care te privesc ademenitor (organizatorii vorbeau de un milion de cărți oferite spre vânzare și de două sute de edituri prezente). De o vreme, mă indispune tot mai mult lucrul care mă încânta cândva: și anume, mulțimea întâlnirilor neașteptate. Absența mea de la Târgul din mai e legată, așadar, și de dorința de a nu mă mai vedea vreodată față în față cu o sumedenie de scriitori români. E vorba de oameni de care m-am simțit, decenii în șir, legat cu puternicele fire ale solidarității de valoare, aspirație civică și generație. Oameni cărora le-am descoperit, însă, în ultimii ani figurile schimonosite de ură, cărora le-am văzut la televizor grimasele descompuse de oroare și glasurile sugrumate de resentiment.

M-am săturat, așadar, în primul rând, de propria mea generație de scriitori, așa-numiții optzeciști, care, cu excepțiile de rigoare, s-au dovedit a fi nu doar niște talente precare, ci și caractere detestabile. N-aș vrea, de pildă, ca să dau un exemplu, să-l mai întâlnesc vreodată pe Florin Iaru. Nu suport, pur și simplu, nu suport să fac o comparație între ceea ce știam că a fost pe vremea tinereții noastre (unul dintre cei mai seducători și talentați poeți români, un om căruia expresia ‘pâinea lui Dumnezeu’ i se potrivea de minune) și personajul nefrecventabil de astăzi. Cel care trăia pe vremuri ‘la cea mai înaltă ficțiune’, a ajuns s-o ducă dintr-o ‘ficționalizare’ în alta, inventând povești abracadabrante despre prietenii mei și despre mine, pe care ne urmărește cu o ură pe cât de sălbatică, pe atât de inexplicabilă.

Mi-ar fi extrem de dureros să-l mai întâlnesc vreodată pe Radu Călin Cristea. Omul alături de care am petrecut multe ceasuri frumoase ale vieții mele a căzut într-o patimă a ‘dezvăluirilor’ ce nu diferă cu nicio picătură de dosarele de Securitate din vremea comunismului. Sunt uluit de metamorfoza, cu adevărat kafkiană, suferită în intervalul ultimilor ani — ani ce coincid (întâmplător?) cu o serie de funcții publice obținute pe cale politică.

M-am săturat, de asemenea, de privirile furișe aruncate de diverși jurnaliști culturali, gen Șimonca, pe vremuri vajnic promotor al democrației, pe când lucra la un post de radio occidental, ajuns, astăzi, un simplu posesor de lupă ideologică prin care privește lumea culturală. M-am săturat, în aceeași măsură, de pleiada neo-comunistă — dar cu cefe tot mai groase — care dă năvală la acest eveniment eminamente capitalist cu aerul că ce se află în rafturi e rezultatul „redistribuirii” marxist-leniniste, și nu al muncii epuizante, provocatoare de infarcturi, a unor editori-capitaliști. După cum m-am săturat să zăresc, fie și cu coada ochiului, siluetele înveninaților, revanșarzilor și orbiților de pofta de a distruge din categoria Eugen Simion, Breban și acoliții lor.

Ceea ce nu înseamnă că nu voi citi, cu aceeași plăcere, măcar o parte din cărțile care au fost lansate la recentul târg Bookfest. Încet-încet, ajung astfel la concluzia unui intelectual respectat, care-mi spunea odinioară că e recomandabil să stai cât mai departe de scriitori dacă vrei să nu te scârbească (și) scrierile lor.

P. S. Am aflat, imediat după apariția acestui articol, cu multă bucurie, că și cartea lui Vladimir Tismăneanu lansată la Târg a dobândit onorantul (și mult invidiatul) statut de ‘Best seller al Bookfest 2015’.”