Într-un timp al atâtor abdicări, conformisme, mișelii și oportunisme, Corneliu Coposu a întrupat ideea de moralitate în politică. A fost un om demn, curajos și onest. Atunci când România a ieșit din marasmul comunist, Corneliu Coposu a știut să reziste strategiilor restauratoare ale succesorilor dispărutului, nu însă și defunctului PCR. A cultivat dialogul, dar a refuzat abdicările morale. Avea vocație de fondator, de lider, de călăuzitor. O făcea cu contagios umor și firească modestie, nu suporta ceea ce se cheama self-righteousness. Orice pompozitate îl agasa. Despre un jurnalist și romancier care se împăuna până la sațiu cu meritele sale de politolog, mi-a reproșat, jumătate în glumă, jumătate în serios: „Ție ți-l datorăm!” Într-o vizită la Washington, la o recepție, a fost plasat de către organizatori la masa de onoare. A cedat locul altcuiva, a venit la masa unde ne aflam câțiva intelectuali și a conversat cu noi despre direcțiile vieții politice din România. Sunt sigur că Mircea Mihăieș își amintește momentul.
Pentru Corneliu Coposu, comunismul a fost un calvar impus de un ocupant străin unui popor umilit și martirizat. Moartea tragică a lui Iuliu Maniu, modelul său existențial, propria sa detenție de 17 ani, victimizarea sistematică a elitelor politice și culturale, distrugerea economiei de piață și exploatarea sălbatică a țărănimii, au fost tot atâtea elemente care au susținut viziunea democratic-anticomunistă a lui Corneliu Coposu.
Pentru el nu era de conceput, după băile de sânge din timpul Revoluției din decembrie 1989, să tolereze o repetare a distrugerii noii democrații precum în perioada 1945-1946. Lucrurile acestea le-am spus de prea multe ori ca să mai fie nevoie să insist. Pentru mine, opțiunea lui Corneliu Coposu, prețuită până și de veteranul comunist Alexandru Bârlădeanu în omagiul publicat în 1995 pentru ilustrul dispărut, a fost să se mențină consecvent de partea valorilor democratice și pro-occidentale.
Când am spus că decesul lui Corneliu Coposu a însemnat sfârșitul epocii eroic-principiale a Convenției Democratice, aveam în vedere că pentru Ion Iliescu și partizanii săi, dl. Coposu simboliza o viziune complet diferită de a lor privind trecutul, prezentul și viitorul României. Exigențele etice ale lui Corneliu Coposu, inclusiv poziția monarhistă, dădeau coșmaruri nomenklaturii resuscitate și tot mai însetată de revanșă. Se putea tolera o Convenție la putere, atâta timp cât în spatele ei nu se mai afla adevăratul arhitect al rezistenței anti-autoritare de după 1989. Faptul că Ion Iliescu a cedat funcția de președinte (nu și puterea reală) a fost legat de convingerea sa (și a amicilor săi de mafie politico-financiară) că Emil Constantinescu este altă plămadă decât Corneliu Coposu. Nu s-a înșelat bătrânul bolșevic.
Evident, dacă ar fi trăit Corneliu Coposu e greu de imaginat că Palatul Cotroceni ar fi fost condus de coteria sicofanților lui Emil Constantinescu și că forțele civic-democratice vor fi treptat marginalizate și eliminate din joc. Știu cât de obedient era fostul rector al Universității din București cu președintele PNȚ-CD. Am trăit eu însumi cel puțin un moment în care am constatat că un cuvânt al lui Corneliu Coposu era suficient pentru ca Emil Constantinescu să-și ajusteze reacțiile și comportamentul.
Am fost apropiat de Domnia Sa, l-am întâlnit în repetate rânduri, la București și la Washington. Am stat de vorba ore în șir despre comunism, fascism, valori pluraliste și despre natura derutantă a hibridului politico-economic pe care îl numim post-comunism. Dl. Coposu nu se abătea de la un cod moral precis. Pentru el, gruparea lui Ion Iliescu era uzurpatoarea Revoluției. Nu era dispus să susțină politicieni care nu dădeau dovada devotamentului față de ideea monarhică. Evident, puteam să avem dezacorduri, dar pozițiile noastre erau convergente, dacă nu identice, la capitolele cu adevărat importante. Când m-am referit, într-un volum de dialoguri cu Mircea Mihăieș, la radicalismul lui Corneliu Coposu, aveam în vedere verticalitatea sa nedezmințită. În volumul „Marele șoc” îi citam lui Ion Iliescu cuvintele lui Alexandru Bârlădeanu, pentru care opțiunea pluralistă a lui Corneli Coposu s-a dovedit superioară propriei angajări comuniste. Fostul președinte a preferat să se eschiveze, încercând să dea un alt sens aprecierii fostului său coleg de partid în raport cu omul care și-a sacrificat viața luptând pentru democrație.
Corneliu Coposu a simbolizat ceea ce numesc patriotismul luminat (ori, în termenii filosofiei politice, naționalismul liberal). L-am însoțit, împreună cu Constantin (Dudu) Ionescu, în timpul vizitei la Muzeul Holocaustului aici, la Washington, în 1994. Îmi amintesc perfect cum a ținut să insiste, în finalul vizitei, asupra rolului unor militanți de seamă ai PNȚ în lupta împotriva prigoanei rasiste din perioada dictaturii antonesciene.
Cum ar fi mers lucrurile în România dacă acest lider politic de nedezmințită verticalitate ar fi rămas printre noi? Cred că feseniștii ar fi luptat și mai îndârjit să nu permită victoria Convenției. Poate că Emil Constantinescu ar fi fost mai radical în ruptura cu o pseudo-democrație profund coruptă. Pentru mine rămân de neuitat cuvintele pe care mi le-a trimis Corneliu Coposu pe 26 iunie 1993: „Curajul sincerității de ținută și atitudine pe care îl afișați este un model care, din nefericire, nu este prea des întâlnit în societatea noastră”.
În „Cartea președinților”, volumul de dialoguri cu Cristian Pătrășconiu apărut în 2013 la Humanitas, vorbesc despre cei trei șefi de stat ai României post-comuniste pe care i-am cunoscut destul de bine: Ion Iliescu, Emil Constantinescu și Traian Băsescu. După un sfert de veac de la Revoluția care a dus la prăbușirea sistemului totalitar, cred că putem afirma că omul și gânditorul politic Corneliu Coposu a fost de fapt președintele moral al României.
Articol transmis la postul de radio Europa Libera:
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
@ Vladimir Tismaneanu
ps : multumesc ! textul a fos eliberat ! il gasiti la I Stanomir. primul in lista !
puteti sa l agatati si la textul Dvs. este despre Coposu, Demnitate si Onoare !
În linia amintirilor despre reperele morale rămase în activitate, și în profundă admirație pentru demnitatea lor, e bine să ne amintim și contextul căruia i-au făcut față și care i-a marcat definitiv. Mă gândesc și la Adrian Marino, cel care nu s-a mai implicat în niciun fel în activitatea politică , dar cu o activitate intelectuală remarcabilă, și nu în ultimul rând la floarea intelectualității decimate în ani instaurării dictaturii comuniste. Unii dintre dispăruți în măcelul instaurat de uneltele criminale ale rușilor ar fi avut acum 75 – 85 de ani. …Ce pepinieră de repere morale am fi avut!!!! Și ce voci care ar fi scos în relief, prin contrast, impostorii care ne conduc politic și administrativ ori ne poluează spațiul mediatic pe principiul nesimțiții eterne : La vremuri noi, tot ei!
Adrian Marino a fost condamnat in procesul Tineretului Universitar National Taranesc (1949) si s-a purtat demn la porces si in inchisoare. A facut politica, a ramas prieten cu cei din lotul in care a fost condamnat si nu s-a dezis niciodata de taranisti. Nu era apolitic, desi dupa 1989 nu a mai activat in PNT (avea alte proecupari si probabil mai sunt si alte motive…).
adaugare la @ Precizare.
Dupa `90 simtea o musca pe caciula, sîcîitoare si, incet-incetisor, a ajuns invitat, poate locatar dupa desele aparitii, la Haznaua 3. A venit rasplata ca ministru de externe, cu simpatii pro Putin, apoi sef la ICR, ca sa aflam ca noi am inventat caloriferul.
Ministrul-calorifer este inconfundabilul Andrei Marga.
(Ref la Adrian Marino, alta precizare nu as face pentru ca cei cu care a fost in inchisoare nu o fac.)
Regretatul Corneliu Coposu a fost singurul om drept dintre cei care au influientat politica tarii.
Din pacate valorile lui au fost badjocorite de curentul predominant in societate si ignorate precum planurile lui de catre puterile mondiale.
Rezultat a fost continuarea de catre comunisti a conducerii tarii cu acordul marilor puteri.
Azi tara este sub influienta unui curent occidental european care are ca scop demontarea virfului neocomunist si integrarea liniei a doua.
Din pacate acest curent nu are nimic comun cu valorile si obiectivele regretatului Corneliu Coposu.
Abia in dou sau trei mandate am putea observa o mica schimbare dar acum este prea devreme.
In politca poate se pot prevedea rezultatul planurilor dar
in economie nimeni nu garanteaza nimic.
Europa este in criza si nu vad cum cel mai drept si intelept guvern poate sa obtina rezultate economice bune in sensul trecerii la dezvoltare sustinuta.
Posibil ca in Europa criza sa se adinceasca.
Ar fi fost o consolare daca valorile, principiile si obiectivele regretatului Corneliu Coposu ar fi fost
aplicate si tara s-ar fi gasit in alta situatie.
Acum mergem spre intuneric si restringerea democratiei.
Stimate Donule Tismaneanu,
As indrazni sa adaug ceva.
In Memorialul din Piata Revolutiei, locul central il are statuia lui Iului Maniu, sparta (facuta sparta). Cu spatele la fostul Comitet Central – il ignora), dar cu fata la biserica Kretzulescu (inchisa pe vremea comunismului, acum deschisa) si cu palmele desfacute in intrebare: DE CE?
In fata lui, langa biserica, raspunsul credintei e dat de statuia lui Corneliu Coposu, in forma de cruce.