Dacă ar fi să aleg acea virtute ce defineşte blocul intelectual junimist, aceasta ar fi luciditatea. Din chiar momentul în care au iniţiat campaniile lor iconoclaste, junimiştii nu au abdicat de la această datorie a de a confrunta, cu ironie şi cu tenacitate,locurile comune pe care se întemeiază falsul respect de sine al unei naţiuni. Campaniile lui Carp, Maiorescu sau Theodor Rosetti au fost, înainte de toate, campanii în direcţia afirmării acelui adevăr pe care alegem să îl ignorăm, fascinaţi fiind de obsesia grandorii noastre naţionale.
Posteritatea junimistă a fost marcată de această preferinţă pentru adevăr şi luciditate în detrimentul iluziilor şi al misticismului patriotard. Ca mai toate curentele moderate şi liberale occidentale, junimiştii nu au putut galvaniza pasiuni şi nu au putut înflăcăra masele. Ei nu au putut fi idoli ai străzii, ei nu au putut deveni vocile care să rostească cuvintele ce inflăcărează. A lor a fost oratoria, iar nu retorica sau limbuţia. Pare o distincţie fastidioasă, dar în ea se regăseşte esenţa demersului care a refuzat populismul şi exaltarea demagogică. Raţiunea a fost steaua care a luminat parcursurile lui Maiorescu şi Carp, de unde şi ostilitatea, implacabilă, a celor care au văzut în răceala şi precizia lor casantă semnul dispreţului pentru frazarea incontinentă şi gongorică. Negaţia a fost, în cazul lor, o formă de reaşezare a temeliilor. Ceea ce pare natural astăzi, în materia canonului sau a stilului, este opera lor. O operă care s-a înfăptuit cu un curaj al contestării ce nu are nimic în comun cu arlechinada tragică şi burlescă a generaţiei lui Eliade. Acolo unde cei de la 1927 au sucombat în delir şi rătăcire, junimiştii au rămas fideli unui crez care i-a comdamnat la marginalitate. Dar nu au traficat luciditatea, spre a cumpăra popularitatea fanatismului.
De aceea, poate, marcaţi fiind de umbrele ilustre ale intelectualilor mesianici, mai vechi sau mai noi, uităm că luciditatea junimistă este expresia cea mai închegată şi mai robustă a sensibilităţii liberal- conservatoare de la noi. Demonstraţia lui I. C. Filitti este inamendabilă şi astăzi.Junimiştii, iar nu PNL–ul desprins din mantaua lui 1848, au fost întruchiparea unui crez al libertăţii şi progresului chibzuit. Junimiştii, iar nu liberalii autocraţi din jurul lui Ion C. Brătianu, au ilustrat valorile de la care se poate revendica o reflecţie liberală românească. Acolo unde liberalismul politic autohton de secol XIX a oscilat între raţionalismul utopic al lui 1848 şi voluntarismul guvernării brătieniste, junimismul a însemnat refuzul, constant, al xenofobiei şi al flatării maselor privite ca instrument pasiv al Statului.
Există, la un secol de la dispariţia lui Maiorescu şi Carp,o moştenire a a Junimii ce îşi conservă potenţialul fecund de inspiraţie. Luciditatea nu câştigă voturi, luciditatea nu conferă şansa de a obţine rating în peisajul media, luciditatea nu posedă darul de a obţine, asemeni pozelor cu pisici, like-uri pe facebook şi lacrimi virtuale. Dar luciditatea poate fi temelia pe care să se aşeze un o societate eliberată de iluzii şi de orbiri, poate fi temelia pe care să se ridice o patrie care să valorifice energia muncii şi inteligenţei capitaliste, iar nu parazitismul clientelar. Junimismul nu este trecut, nu este muzeu, nu este istorie. El este sâmburele de luciditate în jurul căruia se poate cristaliza un viitor întemeiat pe adevăr, libertate şi domnie a legii.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
În fine cineva îndrăznește să ciobească puțintel aura Brătienilor. Nu că n-au făcut destule pentru țară, dar prețul a fost foarte mare – o corupție dezlănțuită, pe care doar Take Ionescu și partidul lui ”conservator-democrat” a reușit să o depășească.
Pentru ambele generații Brătianu (adică și tatăl și fiul) motorul profund al întregii lor politici a fost o sete de putere gingishanică. Nu degeaba amîndoi și-au cîștigat supra-numele VIZIRUL. Așa zisele oscilații ideologice s-au datorat doar inexperienței în alegerea celor mai bune metode pentru a-și satisface aceste pofte cvasi-biologice. Chestia cu binele public și patriotismul funciar al celor doi șefi le-ar putea fi EVENTUAL concedată parțial (n-au profitat material), însă cînd constați că s-au înconjurat aproape numai de miniștri ultra-corupți (adică șantajabili) care au jefuit țara „la blană”, te îndoiești foarte tare de ”binele” făcut ”nației”.
Indivizii în discuție tradeaza existenta unor crampe mentale specifice marilor îndragostiti de putere. Cum, atunci, sa nu fie atinși de filoxera complexului infailibilitatii ?
Norocul nostru a fost Regele Carol, ce l-a ținut puțintel în frîu pe Ion. Ghinionul ? Regele Ferdinand, complet încălecat de Ionel. Nici nu mai vorbesc de misoginismul (dincolo de media epocii) cu care a fost tratată Regina Maria, deși bărbățoii politici valahi mult s-au buricat în umbra eforturilor ei de a umple prăpastia ce-i despărțea de popor.
Sînt de acord atât cu spiritul articolului cât și cu comentariul dumneavoastră. De fapt, spunem în largă măsură filo-germanism- la 100 de ani de la izbucnirea primului război mondial, nu cred că mai este nevoie de a oculta poziția asta, drept un fel de „trădare”. Exceptând pe cei care au făcut-o din pur interes personal, exponenții ambelor tabere aveau suficiente argumente pentru a-și susține cauza într-un interes national.
Istoriografia modernă a suferit o mutație bine-venită către analize mai obiective- rezultatul pernicious datorat anilor de predare a istoriei în spiritul galeriilor de fotbal, este însă ceva mai greu de „primenit”. Regina Maria a fost considerabil mai implicată în evenimentele legate atât de perioada foarte grea a armistițiului și păcii de la începutul lui 1918, cât și în negocierile de la Versailles de mai târziu. Sexismul epocii (și nu cred că am evoluat prea mult), dorința de a umbri întrucâtva stilul de viață mai puțin conventional al familiei regale cât și o tendință perenă de a sacraliza personaje datorită asocierii istorice cu un eveniment astral al devenirii naționale, au făcut ca rolul reginei Maria să nu fie apreciat astăzi la justa lui valoare.
Junimistii -un pic cosmopoliti, un pic masoni, un pic boieri, un pic agenti(?), un pic betivi, afemeiati- au intemeiat limba romana in care au clocit ouale de aur ale literaturii clasice. Cam de pe la Alecsandri prin Creanga, Eminescu, Caragiale pana spre Macedonski au pus bazele angoaselor pentru aspirantii bacalaureatelor.
Fenomenul nu a avut corespondenta in lumea economica sau politica si de atunci tragem jugul centrarii intregii vieti pe axa literaturii. O fi bine, o fi rau? Santem cam pe acolo in eterna si fascinanta Romanie.