marți, aprilie 20, 2021

Economia între populismul politicienilor și capturarea statului de către vânătorii de rente

În urmă cu treizeci de ani, zeci de români au murit pe străzile Timișoarei și ale altor orașe mari din România în timp ce strigau: „vrem o țară ca afară!”. Țara pe care o doreau ei era, evident, o țară ca cele occidentale, despre care au aflat câte ceva prin găurile cortinei de fier. După trei decenii, în care a crescut și s-a maturizat o nouă generație, se pune firesc întrebarea dacă România de astăzi este țara pe care și-au dorit-o și au plătit-o cu viața cei care au murit în revoluția română? Răspunsul cuprinde, indiscutabil, unele elemente pozitive: produsul intern brut a crescut de peste cinci ori; drepturile omului sunt respectate; justiția funcționează și pedepsește corupția și, în general, faptele ilegale; alegerile sunt libere și există libertatea cuvântului; milioane de români pot călători și munci în străinătate; prezența trupelor NATO asigură României securitate geostrategică; infuzia de capital generată de programul european NextGeneration EU constituie cel mai important sprijin financiar din partea străinătății de care România a beneficiat vreodată în istoria sa; etc. Cu toate acestea, România continuă să fie printre cele mai sărace țări din Europa, hoția, minciuna și corupția sunt endemice, învățământul și sănătatea s-au degradat foarte mult, iar lista aspectelor negative poate continua. Analizând aceste fenomene contradictorii în numeroase articole și cărți publicate în ultimii treizeci de ani în țară și străinătate, economistul și istoricul bănățean V. Roman numește societate românească actuală „capitalism ortodox”. 1 Fără a neglija importanța dimensiunii religioase a identiții naționale a poporului român, considerăm că principalele caracteristici ale situației social-economice actuale a României sunt mai degrabă consecințe ale comunismului decât ale ortodoxiei. Aceste consecințe se manifestă în toate țările foste comuniste europene, indiferent de confesiunea populației majoritare, constituind o ilustrare a ceea ce în științele sociale se numește „dependența de calea luată” (path dependence). 2 Ne propunem să ilustrăm această idee prin analiza unor fenomene pernicioase, care au loc în societatea românească postcomunistă: populismul economic și vânarea de rente.

1. Populismul economic

În publicațiile sociologice, politologice, istorice, psihologice etc., există un larg consens că, în ultimul deceniu, în SUA, Marea Britanie și alte țări europene, din Polonia și Ungaria până în Turcia, s-a răspândit populismul. Deși de mai mică amploare, fenomenul se manifestă și în România, deoarece este favorizat atât de unele evoluții istorice, cât și de unele procese social-economice și politice specifice perioadei postcomuniste. 3

Definițiile și etimologiile termenului propuse în literatură ilustrează diversitatea abordărilor și conotațiilor conferite „populismului”. Analizând populismul din țările Europei Centrale și de Est, V. Tismăneanu dă acestui concept următoarea definiție specifică tranziţiei postcomuniste: „…populismul este o expresie a persecuţiei şi a resentimentului, o ideologie a salvării şi a reparaţiei, care s-ar presupune că oferă un remediu imediat şi care mobilizează indivizii şi grupurile ce, pe drept sau pe nedrept, se percep ca fiind perdanţi ai transformării democratice şi ai democraţiei liberal-procedurale.”4 Oricum, populismul nu este în nici un caz un fenomen nou și are multiple fațete, inclusiv una economică.

O definiție oarecum vagă și cinică a populismului economic este următoarea: „termen general, peiorativ, aplicat abuzurilor comise de partidele de extremă dreaptă sau stângă, care nu împărtășesc principiile economice liberale ale puterii stabilite (establishment-ului).” 5 În această cheie de lectură, populismul economic este mai mult sau mai puțin echivalent cu gândirea economică „heterodoxă”, în măsura în care aceasta admite că forțele politice extremiste – de dreapta sau de stânga – se pot folosi de mase pentru a-și realiza programele politice și sociale. Deoarece această definiție este evident imprecisă, autorii o restrâng ulterior la „existența unei contradicții majore cu principiul liberal fundamental, după care libera circulație între națiuni a forței de muncă, bunurilor și capitalurilor este, în general, benefică și dezirabilă în aproape toate cazurile. …[Astfel,] un populist urmărește să restricționeze mișcările oamenilor, bunurilor și serviciilor între state.”

Pornind de aici, sugerăm următoarea interpretare subsidiară: populismul este comportamentul acelor politicieni care, după ce au fost aleși în mod democratic, încearcă să elimine separarea puterilor ce există, în general, într-un stat democrat, pentru a atinge obiectivele pentru care ei (sau ele) au fost aleși. Cu alte cuvinte, populistul este un om politic care, inițial, a fost ales în mod democratic, dar care apoi încearcă să devină autocrat.

Această interpretare are avantajul că permite evidențierea mai clară a dimensiunii economice a populismului. Ea are două părți: prima este existența controlului mai mult sau mai puțin riguros asupra utilizării factorilor de producție și mișcării acestora între țări, iar a doua este existența controlului autocratic asupra tuturor puterilor executive ale unui guvern ales în mod democratic. Astfel, caracteristicile definitorii ale populismului, extinse în sfera economică, sunt aversiunea față de separarea puterilor în stat și față de constrângerile instituționale impuse guvernului, îndeosebi față de instituțiile independente ale economiei de piață.

Un exemplu de populism economic, analizat pe larg în literatură, este constituit de atacurile politicienilor la adresa independenței băncii centrale. Acest statut înseamnă că nici un corp constituit – guvern, parlament sau un membru al acestor organisme – nu are puterea să intervină în deciziile luate de banca centrală în exercitarea atribuţiilor sale legale şi încă şi mai puţin să-i anuleze măsurile pe care aceasta le-a adoptat. Principalul argument pentru independenţa băncii centrale este că acest regim permite atenuarea presiunilor politice susceptibile să determine banca centrală să ducă o politică monetară inflaţionistă. După cum se arată în literatură, politicienii din societăţile democratice au o viziune pe termen scurt („sunt miopi”), deoarece urmăresc, în primul rând, să câştige viitoarele alegeri. De aceea, ei nu se pot concentra asupra unor obiective pe termen lung, cum ar fi, de exemplu, stabilitatea preţurilor. Dimpotrivă, politicienii încearcă rezolvarea imediată a unor probleme presante, cum ar fi şomajul ridicat sau dobânzile mari, însă soluţiile respective au întotdeauna consecinţe nefaste pe termen lung. De exemplu, creşterea masei monetare poate determina iniţial reducerea dobânzilor şi, deci, încurajarea investiţiilor, diminuarea şomajului şi relansarea creşterii economice, însă provoacă, mai devreme sau mai târziu, inflaţie. O bancă centrală independentă faţă de guvern este mai puţin înclinată să ducă o asemenea politică de creştere excesivă a cantităţii de bani cu riscul de a provoca mai târziu inflaţie. Ca urmare, izolarea politică a băncii centrale de influența politicienilor constituie o condiţie necesară pentru realizarea unor obiective pe termen lung: sănătatea monedei şi stabilitatea preţurilor.6 Independența băncii centrale și concentrarea mandatului său asupra stabilității prețurilor o transformă, deci, într-o „instituție economică anti-populistă”. 7 Altfel spus, independența îi conferă băncii centrale un statut care reflectă faptul că „populația respinge dominanța monetară”.8

A doua formă a populismului economic, analizată, de asemenea, pe larg în literatură, este aplicarea unor politici fiscale nesustenabile. Aceste politici sunt finanțate adesea de către băncile centrale respective, ceea ce arată că între populismul economic și așa-numita „teorie monetară modernă” (Modern Monetary Theory) există o strânsă legătură.9 În România, de exemplu, deficitul bugetar și datoria publică au crescut considerabil în anul 2020, deoarece la derapajele fiscale din trecut s-au adăugat cheltuielile publice necesare pentru combaterea pandemiei. În pofida acuzațiilor nefondate care i-au fost aduse în cursul timpului de către politicienii aflați la putere și comilitonii lor, Banca Națională nu a fost obligată, deocamdată, să finanțeze această politică fiscală nesustenabilă, însă nu este sigur că ea va rezista în viitor presiunilor exercitate de sfera politică. 10

A treia formă de populism economic este aversiunea față de contrângerile impuse politicilor economice naționale de procesul de globalizare economică și financiară, precum și de instituțiile internaționale care gestionează acest proces. Liberalizarea comerțului cu bunuri și servicii și liberalizarea fluxurilor de capital internaționale erodează puterea factorilor de decizie naționali și reduce influența grupurilor de interese constituite pentru a extrage rente din economie. Libera mișcare a mâinii de lucru, de exemplu, expune lucrătorii și sistemele naționale de securitate socială la concurența lucrătorilor străini și a sistemelor sociale ale altor țări. În aceste condiții, nu este surprinzător că populismul economic reclamă adesea politici protecționiste. 11

Un domeniu căruia i s-a acordat o atenție deosebită în Europa în ultimii ani este protecția investitorilor străini. De exemplu, existența unor instanțe de arbitraj independente, menite să protejeze investitorii străini de consecințele politicilor protecționiste ale țărilor-gazdă, s-a confruntat, în Europa, cu o opoziție accerbă, ceea ce a dus la încetarea negocierilor privind acordul de liber schimb între UE și SUA (Transatlantic Trade and Investment Partnership, TTIP). Trecerea de la abordarea multilaterală, reglementată în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), la o abordare bilaterală, dominată de negocieri, ieșirea Marii Britanii din UE, disputa comercială SUA-China și creșterea repetată a tarifelor pentru importuri ale ambelor țări, embargoul economic împotriva Iranului etc., pot fi considerate, de asemenea, expresii ale populismului economic antiglobalist.

În fine, o formă de populism este antieuropenismul, care se explică prin faptul că țările membre UE s-au obligat prin tratate încheiate în deplină libertate să limiteze autonomia factorilor de decizie naționali în anumite domenii ale politicii economice. Piața unică a UE este o importantă formă de liberalizare regională a comerțului, serviciilor, mișcărilor de capital și mișcărilor mâinii de lucru, iar, ca urmare, este asociată de populiști cu restricțiile și efectele globalizării în general. Alți factori care limitează libertatea factorilor de decizie naționali sunt regulile UE cu privire la sustenabilitatea fiscală și la politica în materie de liberă concurență.

Din cauza atacurilor la adresa instituțiilor pe care le consideră constrângătoare, pericolul major al populismului economic este compromiterea instituțiilor democratice caracteristice economiei de piață. Această afirmație este valabilă deopotrivă în cazul statului de drept în general, al protejării drepturilor de proprietate, al instituțiilor care furnizează încredere, expertiză și stabilitate, cum sunt banca centrală și moneda stabilă, al instituțiilor care asigură cooperarea și coordonarea internațională (ONU, FMI, Banca Mondială) și libertatea schimburilor economice (OMC), precum și în cazul regulilor concepute pentru asigurare sustenabilității pe termen lung a finanțelor publice (regulile fiscale ale UE).

Literatura cu privire la populism arată că acest fenomen nu este legat de anumite ideologii sau forțe politice. Metode și abordări populiste se află atât în stânga, cât și în dreapta spectrului politic. Acest lucru este valabil și în cazul populismului economic.

Pe baza acestei treceri în revistă a numeroaselor nuanțe și implicații ale populismului economic, se poate concluziona că acesta este o concepție economică ce respinge economia de piață liberală și instituțiile sale, ca sistem social-economic stabilit (mainstream), fiind orientată spre obținerea unor foloase pe termen scurt (interne) și spre repercutarea spre exteriorul țării a costurilor pe termen lung (globale), favorizând grupurile de presiune în detrimentul minorităților și al altor grupuri mai puțin relevante din punct de vedere electoral și care, în general, nu dă mare importanță faptelor și analizei economice. Această concluzie implică o judecată de valoare, și anume că politicile economice populiste nu sunt de dorit.

2. Capturarea statului de către vânătorii de rente

Teoria economică a „vânării de rente” (rent-seeking) a fost elaborată de G. Tullock 12, care a identificat fenomenul în cazul monopolurilor, iar apoi a fost dezvoltată, printre alţii, de A. Krueger 13, care a inventat sintagma. În această teorie, termenul „rentă” are alt sens decât cel din analiza economică tradiţională. Renta însuşită de deținătorii puterii politice, administrative sau judiciare nu este una naturală, în sensul că nu este exterioară acţiunii umane, cum ar fi renta funciară, analizată la vremea lor de A. Smith şi de D. Ricardo. Dimpotrivă, câştigul respectiv este un produs al legislaţiei, iar, ca urmare, este creat de stat. De aceea, există o deosebire între tendința de a obţine profit prin activitățile economice desfășurate pe baza proprietății private şi vânarea de rente prin obținerea unor funcții în aparatul politic, administrativ și judiciar al statului. Renta funciară, percepută de proprietarii funciari, este o parte din profit vărsată de proprietarii de capitaluri – în acest caz, fermierii – proprietarilor de pământ. Proprietarii funciari pot să obţină această rentă, deoarece sunt într-o situaţie de monopol creată de suprafața limitată de pământ agricol. Ca urmare a rarității principalului factor de producție din agricultură, beneficiul marginal al activității agricole este mai mare decât costul marginal privat implicat de desfășurarea acestei activități; însă, încercarea de a obţine profit printr-o activitate agricolă dă naştere unei externalităţi (i. e. hrană) de care beneficiază întreaga societate. A doua formă de rentă, dimpotrivă, creează un beneficiu privat mai mare decât beneficiul social marginal aferent activității respective. În acest caz, monopolul este constituit de poziția ocupată în aparatul de stat și este folosit într-o activitate care nu produce nimic în folosul societății, ci aduce doar un câștig personal funcționarului, politicianului sau magistratului respectiv. După cum arată J. Bhagwati, în acest caz, capitalul este folosit într-o activitate care nu produce nimic (Directly Unproductive Profits seeking activities).14

În timpul evenimentelor din decembrie 1989, membrii elitei comuniste, „nomenclatura” (activişti de partid de rang înalt, cadre de conducere, birocraţi etc.), sau speriat şi au crezut, probabil, că îşi vor pierde privilegiile şi poate chiar libertatea sau viaţa. Şi, într-adevăr, în alte ţări comuniste, care au decis să se lanseze în programe radicale de transformare a economiei planificate ineficiente în economie de piaţă şi în care reformele economice au progresat rapid, rolul statului în economie s-a diminuat. Ca urmare, puterea şi influenţa exercitate de fosta elită comunistă s-au redus efectiv – în anumite cazuri, inclusiv la nivel politic – sau cel puţin au fost slăbite de noua disciplină concurenţială impusă de piaţă. În România, unde reformele au fost foarte lente şi ezitante, singura schimbare majoră a fost apariţia unor ocazii de îmbogăţire, care, în timpul comunismului, lipseau chiar şi pentru înalta nomenclatură, ai cărei membri erau expuşi şi ei la pericolele inerente vieţii de zi cu zi într-un stat totalitar: urmărirea de către securitate, destituirea din funcţii (rotirea cadrelor), căderea în dizgraţie din motive personale etc.15 Printre indivizii care au sezizat şi au valorificat aceste oportunităţi s-au aflat şi numeroşi membri ai vechii elite, care şi-au folosit relaţiile şi vechea lor poziţie în „nomenclatură” pentru a se „converti” în oameni de afaceri.16 Astfel, menţinerea subvenţiilor în unele sectoare considerate de „importanţă strategică” (energetic, minier, transporturi etc.) a creat o sursă de rente considerabile persoanelor care au putut obţine autorizaţii de export, pe baza cărora au cumpărat la preţuri reduse produsele fabricate de întreprinderile de stat din ramurile respective, vânzându-le apoi la preţurile internaţionale mai mari. Aceasta, uneori, în mod absolut ilegal, ca în cazul traficului cu benzină şi motorină din perioada embargoului impus de NATO asupra fostei Yugoslavii, despre care presa de la vremea respectivă a relatat cu lux de amănunte, dar, adesea, și în mod cât se poate de legal. Revendicările populiste în favoarea subvenţionării industriei, mineritului, transporturilor, agriculturii etc., motivate de necesitatea de a stimula producţia, a păstra locurile de muncă şi a menţine preţuri scăzute la unele produse de bază sau pentru unele categorii de consumatori, au dus la hiperinflaţie şi la o dobândă reală negativă. Intreprinderile de stat, cărora guvernul le-a acordat subvenţii explicite sau mascate, iar băncile de stat, le-au acordat credite în condiţii avantajoase (de multe ori, fără ca aceste credite, acordate într-o monedă – leu – aflată într-un puternic proces de depreciere, să mai fie vreodată rambursate), au obţinut, în modul acesta, fonduri, pe care le-au putut însuşi, prin contracte avantajoase, noile intreprinderi private „căpuşe” – dintre care unele au fost pur şi simplu vânători de rente în sensul arătat mai sus.

În literatură, se arată că, în ţările cu economie de piață emergentă, vânarea de rente este mai profitabilă decât activităţile productive.17 Acest fenomen s-a manifestat şi se manifestă încă destul de puternic în economia românească, „băieţii deştepţi” fiind prezenţi în toate domeniile vieţii economce: de la sectorul energetic la construcţia şi reparea drumurilor şi salubritatea oraşelor. Mulţi indivizi au înţeles că pot realiza profituri mult mai mari prin obţinerea unor privilegii într-un sistem marcat puternic de perpetuarea intervenţiei statului, decât prin iniţierea unor proiecte riscante de restructurare a vechilor întreprinderi ineficiente sau de înfinţare a unor întreprinderi noi. Apartenţa la vechea elită nu a fost esenţială în acest proces, însă, cu siguranţă, l-a facilitat: ea a permis accesul rapid la informaţii confidenţiale şi recompensarea, în deplină impunitate, a prietenilor din organismele de decizie politică şi administrativă. În aceste condiţii, o caracteristică esenţială a acestei noi societăţi, bazate pe vânarea de rente (Rent-Seeking Society), a devenit corupţia endemică. 18

Efectele economice ale fenomenului vânării de rente pot fi analizate la nivelul principalelor componente ale procesului de tranziţie de la economia planificată la economia de piață. În literatura consacrată acestui subiect, există un larg consens că acest proces trebuie să cuprindă cel puţin următoarele elemente: stabilizarea financiară; privatizarea întreprinderilor de stat; liberalizarea pieţelor; instituţionalizarea practicilor favorabile funcționări normale a unei economii de piaţă. 19

2.1. Stabilizarea financiară

Stabilizarea financiară este necesară pentru limitarea efectelor nefaste ale inflaţiei. În prima parte a anilor ’90, noile grupuri de interese s-au folosit de atmosfera generală de populism şi demagogie, specifică perioadei post-revoluţionare, pentru a obţine subvenţii, scutiri de impozite, credite cu dobânzi preferenţiale, reeşalonări şi ştergeri de datorii către buget şi către bănci etc., care toate au constituit factori de destabilizare a economiei. După iniţierea, în 1991, a reformei bancare, care a separat sectorul de deservire din Banca Națională şi a transformat acest sector, precum şi băncile specializate existente înainte de 1989 (Banca pentru Agricultură și Industrie Alimentară, Banca de Investiții și Banca Română de Comerț Exterior) în bănci comerciale, grupurile de interese cele mai puternice au preluat controlul asupra acestor mari bănci de stat, ori au înfinţat noi bănci – de stat şi private –, presând puternic în direcţia relaxării politicii monetare. Această relaxare, impusă adesea prin legi adoptate de parlament şi hotărâri ale guvernului, a permis realizarea unor beneficii enorme prin obţinerea de împrumuturi cu dobânzi preferenţiale, acordate într-o monedă (leul) care se deprecia rapid şi care nu vor mai fi rambursate niciodată. Ca urmare, în pofida prevederilor acordurilor cu FMI, a avut loc creşterea deficitului bugetar, a deficitului balanţei de plăţi şi a masei monetare, amplificarea inflaţiei şi accelerarea deprecierii leului. Astfel, rata inflaţiei a ajuns în România la 172,2% – în 1991, 210% – în 1992, 256,1% – în 1993 şi 151,4% – în 1997. Se învederează astfel dificultăţile cu care se confruntă politica monetară orientată spre stabilitatea preţurilor într-o ţară fostă comunistă cu o economie extrem de distorsionată, cu multiple şi profunde probleme structurale şi în care forţele politice sunt ostile reformelor. 20

Ulterior, unii dintre acești noi capitalişti au început să înţeleagă că stabilitatea preţurilor este preferabilă pentru activitatea economică şi că o economie stabilă şi dinamică oferă mai multe posibilităţi de câştig. În consecinţă, ei au sprijinit, într-o anumită măsură, reorientarea politicii monetare şi fiscale, impusă, de altfel, de acordurile cu FMI şi de perspectiva aderării la UE. În aceste condiţii, Banca Națională a putut reduce rata inflaţiei fără a prejudicia creşterea economică, ceea ce, în epocă, a constituit un fapt cu adevărat remarcabil.

2.2. Privatizarea

În economiile postcomuniste, privatizarea întreprinderilor de stat este necesarăpentru a le face mai eficiente şi mai sensibile la semnalele date de piaţă. În România,procesul de privatizare a început târziu şi s-a desfăşurat foarte lent, nefiind încheiatnici în prezent.

Strategiile alese au fost metoda MEBO (Management Employee Buyouts) şidistribuirea de cupoane. Restituirea terenurilor agricole şi cu destinaţie forestieră afost legiferată abia în 1998, iar restituirea proprietăţilor (case, terenuri ori altfel deconstrucţii) confiscate de regimul comunist, în 2001.Participaţiile statului la societăţile comerciale au fost transferate, în proporţiede 30%, către cinci fonduri regionale ale proprietăţii private (SIF), restul de 70%rămânând în proprietatea statului și trecând în gestiunea „Fondului Proprietăţii deStat” (redenumit, în 2004, „Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului”,AVAS). Aceste „Fonduri” nu aveau însă capitalurile necesare pentru a investi înfirmele pe care le deţineau şi a dezvolta întreprinderile respective. De altfel, ele au fost strâns legate de noile bănci comerciale mari, al căror capital aparţinea în cea mai mare parte sau în totalitatestatului. În aceste condiţii, calitatea managementului întreprinderilor a continuat săfie slabă, iar restructurarea lor nu a progresat în mod semnificativ. În pofida declaraţiilor în favoareaeconomiei de piaţă, constrângerile bugetare au rămas slabe, ceea ce a perturbat seriosfuncţionarea economiei de piaţă şi a împiedicat îmbunătăţirea performanţeloreconomice.În ceea ce priveşte cele două „cuponiade” (1992, 1995), înainte ca oamenii derând să aibă posibilitatea să le valorifice, cupoanele au fost erodate de inflaţie saucumpărate la preţ de nimic de „băieţii deștepţi”.

Modul în care a avut loc privatizarea în România postcomunistă constituie unexemplu eclatant de eşec al strategiei de reforme graduale. Spre deosebire de Poloniaşi Ungaria, însă, la fel ca în Rusia şi în alte ţări din CSI, împărţirea activelor statuluicomunist s-a făcut în favoarea conducătorilor politici şi a „aparatnicilor”.21 În aceste condiții, s-a derulat un anumit proces de „reformă a proprietăţii” comparabil ca amploare şi ca impact social-politic cu naţionalizarea mijloacelor de producţie efectuată de regimul comunist în 1948, însă acest proces nu a dat naştere unei clase de mijloc, ci unei „oligarhii” care a şi-a însuşit o mare parte din bunurile de valoare ale statului – în special resursele naturale. De aceea, nu este surprinzător că procesul de privatizare a fost văzut deseori în presă ca o sursă de corupţie la toate nivelurile, iar modul în care s-a făcut privatizarea unor întreprinderi a ridicat și continuă să ridice multe semne de întrebare.

În prezent, constrângerile bugetare slabe şi efectele lor nefaste subzistă în toate domeniile vieţii economice şi politice a societăţii româneşti. Intreprinderile, mai ales din sectorul energetic şi al transporturilor, nu-şi plătesc furnizorii; consumatorii nu plătesc energia furnizată sau serviciile prestate de întreprinderile respective; debitorii nu-şi achită datoriile faţă de bănci; ş.a.m.d. Mai mult, statul însuşi nu-şi achită furnizorii, nu restituie la termen TVA, dar plăteşte unui mare număr de funcţionari publici salarii mari și pensii speciale, parlamentarii inițiază legi care prevăd ștergerea sau amânarea plății unor datorii către bănci etc. De aceea, o direcţie importantă de continuare a reformelor, prevăzută, de altfel, în programul guvernului instalat recent, este modificarea procedurilor de privatizare.22

2.3. Liberalizarea pieţelor şi instituţionalizarea practicilor favorabile funcționării economiei de piaţă

Reformele menite să liberalizeze pieţele şi să instituţionalizeze practicile specifice economiei de piaţă sunt în dezavantajul vânătorilor derente, iar ca urmare aceştia încearcă să le împiedice. Astfel, liberalizarea pieţelor, pentru a favoriza o veritabilă concurenţă şi a facilita accesul micilor întreprinzători (inclusiv a investitorilor străini), subminează poziţia monopolistică a unor grupuri deinterese. Liberalizarea deplină a preţurilor diminuează posibilităţile de a obţine rente create de fixarea administrativă a unor prețuri și tarife. Astfel, în toate ţările în tranziţie, se constată o concentrare monopolistică rapidă a proprietăţii, care a sporit influenţa exercitată de noile grupuri de interese, inclusiv o oligarhie foarte bogată 23 Liberalizarea pieţelor, adoptarea unui cadru reglementativ transparent şi echitabil, precum şi protecţia drepturilor de proprietate se lovesc de opoziţia acestor grupuri de interese, deoarece aceste reforme reduc valoarea economică a poziţiilor privilegiate ale anumitor rețele (adesea de tip mafiot) constituite din oameni de afaceri, birocraţi şi politicieni.

Rezultă că grupurile de interese sunt motivate să accepte doar o tranziţie parţială, un echilibru „îngheţat” (chiar dacă temporar) al unei economii care conţine anumite elemente de proprietate privată, dar este lipsită de condiţiile concurenţiale care asigură egalitate de şanse tuturor întreprinzătorilor. Într-un asemenea climat, pot fi finalizate doar acele reforme care nu afectează direct interesele economice ale vânătorilor de rente. De exemplu, poate fi acceptată întărirea rolului băncii centrale în conceperea şi aplicarea politicii monetare, reformă care, în cazul României, este impusă, de altfel, de intrarea Băncii Naționale în structura „Sistemului European de Bănci Centrale”. De asemenea, poate fi realizată modernizarea trezoreriei statului, inclusiv prin informatizare, reorganizarea unor ministere și agenții guvernamentale, revizuirea statutului funcţionarului public etc. Alte reforme, cum ar fi cea a regimului fiscal, întărirea autonomiei locale etc., se lovesc însă de opoziţia vânătorilor de rente. Căci, aceștia ştiu că chiar dacă fiscalitatea este ridicată (ceea ce în România nu este cazul) şi primitivă, guvernele, indiferent de culoarea lor politică, sunt adesea dispuse să acorde clientelei lor politice scutiri de impozite şi taxe, să-i anuleze datoriile şi chiar să-i tolereze fraudele fiscale.

În concluzie, încercările de finalizare a reformelor economice de natură să permită României să revină la civilizația occidentală sunt subminate de activităţile unor puternice grupuri de interese. Această obstrucţie este provocată, într-o anumită măsură, de elita conducătoare provenită din vechiul regim sau de descendenții ei: aceasta, paradoxal, nu pentru că membri săi sunt principalii perdanţi, cum au crezut unii, eventual, în 1989, ci pentru că sunt principalii beneficiari ai unor reforme parţiale. Cu alte cuvinte, rezistenţa faţă de reforme vine din partea unor grupuri sociale, care, având o poziţie dominantă, îşi utilizează puterea economică pentru a determina autorităţile politice să nu facă reformele care le-ar periclita dominaţia.

3. Căi de contracarare a populismului și vânării de rente

Opoziţia politicienilor populiști și a vânătorilor de rente faţă de reformele economice veritabile, de natură să permită funcționarea normală a economiei de piață, poate fi contracarată. Schimbările pot veni fie din interiorul, fie din exteriorul acestor grupuri sociale.

3.1. Schimbări determinate de grupurile de interese

Grupurile de interese pot fi dispuse ele însele să accepte anumite reforme din două motive. În primul rând, ele pot ajunge singure la concluzia că interesele lor sunt mai bine satisfăcute, pe termen lung, într-o societate în care avutul este apărat şi în care domneşte statul de drept. Istoria oferă numeroase exemple de asemenea transformări ale „elitelor de pradă”24 în elite conservatoare. Astfel, rechinii capitalismului din SUA, de la sfârşitul secolului XIX, nu au fost pur şi simplu învinşi de legislaţia antitrust şi de agenţiile federale însărcinate cu aplicarea acesteia, ci au devenit treptat conştienţi că noua legislaţie îi ajută să-şi protejeze mai bine averile. De altfel, persoanele ajunse într-o anumită stare de prosperitate materială sunt adesea doritoare să-şi creeze o anumită reputaţie – de exemplu, prin înfinţarea unor fundaţii de caritate, sponzorizări, acte de binefacere etc. –, care să sprijine unele cauze naţionale, să contribuie la îmbunătăţirea imaginii ţării lor în străinătate ş.a.m.d.

De asemenea, grupurile de interese îşi pot schimba comportamentul din raţiuni pur economice. Se pare că unii indivizi înţeleg relativ repede că este mai bine să renunţe la anumite câștiguri pe termen scurt (obţinute, de exemplu, prin furt, înşelăciune, mită, şantaj etc.) şi să acţioneze pentru creeare unor condiţii propice dezvoltării economiei şi creşterii propriei lor averi. Aşa se explică, probabil, declinul plăţilor în numerar, care, în primii ani de după 1989, au avut o pondere ridicată în economia românească. Deoarece câştigurile obţinute în perioada de început a epocii postcomuniste tind să se dovedească a fi doar temporare (fiind erodate de inflaţia ridicată, care favorizează debitorii, de risipirea averilor dobândite printr-o privatizare dominată de iniţiaţi, de dispariţia posibilităţilor de subevaluare a materiilor prime etc.), grupurile de interese au în mod natural tendinţa de a se baza din ce în ce mai mult pe valorificarea noilor lor investiţii şi pe activităţile lor de producţie desfăşurate la lumina zilei. Ei sfârşesc, astfel, prin a-şi da seama că deţinătorii de capital pot realiza beneficii mai mari într-o economie mai solidă şi într-o societate mai stabilă.

3.2. Schimbări venite din exteriorul grupurilor de interese

Schimbările provenite din exteriorul grupurilor de interese pot avea mai multeforme. În primul rând, se poate întâmpla ca un lider carismatic să se hotărască pur şisimplu să ţină piept acestor grupuri pentru a favoriza reformeleeconomice şi concurenţa internă şi externă. În România, un asemenea lider nu aapărut până acum, deşi unele încercări de a accede la putere printr-un discurs justiţiar au existat și există.

În al doilea rând, este posibil ca o clasă medie din ce în ce mai importantă săutilizeze procesul politic democratic pentru a întări treptat statul de drept şi a reduceastfel privilegiile elitelor de pradă. Acestea din urmă se opun, evident,eforturilor respective prin controlul financiar pe care îl au asupra vieţii politice. Cutoate acestea, în cazul în care raporturile de forţe sunt echilibrate sau atunci cândgrupurile de interese realizează că opoziţia lor constantă la reforme le provoacă, pe termen lung,pierderi economice şi politice, eforturile amintite pot da rezultate. Cu alte cuvinte, este posibil să se nască oclasă medie relativ importantă şi puternică din punct de vedere politic încă mai înainte ca elitele de pradă să se fi mobilizat împotriva sa. Perspectivele cele maipromiţătoare din acest punct de vedere rezidă, oarecum paradoxal, în economia subterană, în careoperează realmente un mare număr de mici întreprinzători români, precum şi în munca înstrăinătate, la care recurg foarte mulţi cetăţeni. În împrejurări favorabile, acestecategorii sociale pot spori rândurile clasei medii şi pot adopta şi impunecomportamentele şi valorile caracteristice acesteia.

În al treilea rând, presiunile asupra elitelor de pradă pot veni dinexteriorul ţării, în principal din partea concurenţilor străini. Într-adevăr, în România,poziţia grupurilor de interese autohtone s-a clătinat puternic în ajunul şi înperioada imediat următoare aderării la UE, când, în condiţiile abudenţei de capitaluride pe pieţele internaţionale, investiţiile străine directe au crescut foarte mult;opunându-se deschis investiţiilor străine, aceste grupuri împiedicau creştereaeconomică şi răspândirea prosperităţii, iar ca urmare şi-au pierdut popularitatea decare se bucurau odinioară. Alte presiuni pot proveni de la instituţiilefinanciare internaţionale şi de la organismele de decizie ale UE, care utilizeazăcondiţionalităţile aferente mecansimelor lor de finanțare pentru a promova reformele necesare, în pofida rezistenţei vânătorilor de rente. După cum arată experienţa românească de după 1989, aceste presiuni pot avea un efect determinant asupra relansării reformelor efectuate de autorităţile naţionale fără tragere de inimă şi doar pe jumătate.

Desigur, instituţiile financiare internaţionale şi forurile europene nu sunt pe deplin eficace decât dacă autorităţile române acceptă condiţionalităţile şi se angajează să continue reformele. După căderea comunismului, România a încheiat opt acorduri cu FMI, pe care, în general, le-a finalizat. Totuşi, acordul semnat în iulie 2004 a fost suspendat în 2005, deoarece, în perspectiva intrării iminente a României în structurile euro-atlantice, intrările de capital privat au crescut foarte mult, ceea ce a permis autorităţilor române să nu mai accepte criteriile de performanţă şi căile de acţiune macroeconomică prescrise de FMI. Aceasta, desigur, deoarece măsurile respective ameninţau poziţiile unor puternice grupuri de interese care sprijineau guvernul existent la acea dată. Tot aşa, după intrarea în UE, reformele s-au oprit aproape complet, deoarece autorităţile române au înţeles că UE nu mai dispune de pârghii de presiune eficace asupra lor. Amânarea primirii României în spaţiul Schengen și (spre deosebire de Bulgaria ) în zona euro, precum și aplicarea procedurii de deficit excesiv pentru România (cu „clauză generală derogatorie” de la prevederile „Pactului de Stabilitate și Creștere” în perioada pandemiei) arată totuşi că lucrurile nu stau chiar aşa.

4. Remarci finale

La începutul tranziţiei, majoritatea analiştilor postcomunismului au consideratcă reformele necesare au câştigători şi perdanţi şi că aceştia din urmă se vor opune. La fel au crezut şi autorităţile române „emanate” din revoluţie, care s-au temut să declanşeze aceste reforme şi au întârziat cât au putut derularea lor; ele au presupus că printre perdanţi se vor afla nu numai salariaţii din ramurile industriale ineficiente, ci şi membri „nomenclaturii” şi ai birocraţiei comuniste din eşaloanele doi şi trei, care constituiau baza lor de susţinere politică.

Privind lucrurile retrospectiv, se constatată că această previziune nu s-a confirmat decât parţial: vechii membri ai „nomenclaturii” şi birocraţiei comuniste sunt, într-adevăr, principalii adversari ai reformelor axate pe piaţă, însă, aceasta, paradoxal, nu pentru că sunt perdanţii procesului respectiv, ci pentru că deţin controlul asupra lui şi îl derulează într-un mod şi într-un ritm ce le convine. Ca urmare a vechilor lor relaţii personale, lobbying-ului şi posibilităţilor de câştig considerabile, provenite din privilegiile acordate de noile autorităţi, unii indivizi – membri vechii clase conducătoare şi oameni de afaceri noi – s-au îmbogăţit, au dobândit putere şi au format o nouă elită capitalistă, care şi-a păstrat multe din moravurile balcanice de pe vremea regimului ceaușist. Această „schimbare la faţă a României”, complet diferită de cea de care a vorbit la vremea sa E. Cioran 25, constituie, după părerea noastră, esenţa fenomenelor descrise în lucrările citate ale lui V. Roman, V. Pasti, T. Gallagher etc.

Este greu de spus dacă, în următorii ani, factorii analizaţi mai sus vor slăbi puterea sau voinţa vânătorilor de rente care încearcă să blocheze reformele economice, în pofida apartenenței României la UE. Totuşi, adepţii revenirii României la civilizația occidentală trebuie să se străduiască să creeze condiţiile favorabile acestui proces. Oricum, ei ar trebui să depună toate eforturile pentru a contribui la cunoaşterea modului de funcţionare a economiei de piaţă, chiar dacă acest proces de învăţare societală este inevitabil foarte lent. De asemenea, este necesară îmbunătăţirea activităţii instituţiilor de care depinde buna funcţionare a economiei de piaţă (autoritățile de reglementare și supraveghere a diverselor piețe, legislaţia comercială şi contractuală, structurile judiciare şi administrative conexe etc.). În modul acesta, se poate spera că influenţa politicienilor populiști și a vânătorilor de rente va fi neutralizată şi că se va consolida o economie de piaţă funcţională, deschisă şi concurenţială. De asemenea, trebuie folosite toate mijloacele de luptă politică pentru a neutraliza politicienii populiști și vânătorii de rente, a promova liberalizarea pieţelor, inclusiv a pieţei muncii, a permite o mai mare concurenţă şi a desfinţa diverse privilegii, cum ar fi exonerările fiscale, subvențiile de la bugetul statului, ștergerea datoriilor sau suspendarea plății acestora și reglementările protecţioniste.

Timișoara, 28 decembrie 2020

1-V. Roman, Capitalism ortodox, Editura „Augusta”, Timișoara 1999; Feudalismul actual moldo-valah, Artpres, Timișoara, 2019.

2-Sintagma desemnează faptul că, odată stabilite, sistemele politice, regulile, instituțiile și chiar și concepțiile politice generează adesea dinamici care se autoîntrețin.

3-A se vedea: R. Adam, Două veacuri de populism românesc, Editura Humanitas, București, 2018; S. Gherghina, S. Mişcoiu (ed.), Partide și personalități populiste în România postcomunistă, Institutul European, 2010.

4-V. Tismăneanu, Hypotheses on Populism: the Politics of Charismatic Protest, East European Politics and Societies (15: 10, 2000), 12-13, apud S. Gherghina, S. Mişcoiu, op. cit., p. 33.

5-Ch. Goodhart, R. Lastra, Populism and Central Bank Independence, în: Open Economies Review, Vol. 29, Isue 1, February, 2018, p. 49-68.

6-S. Cerna, Independenţa băncii centrale: angajament credibil de promovare a stabilităţii, Ziarul Financiar, 10.10.2016 (aici); Țintirea inflației, independența și credibilitatea băncii centrale (I, II) (aici) și (aici).

7-D. Masciandaro, F. Passarelli, Populism, Political Pressure and Central Bank (In)Dependence, Open Economic Review, 10 September, 2019.

8-S. Edwards, The New Old Populism, Project Syndicate, 10 January, 2019.

9-S. Edwards, Modern Monetary Desasters, Project Syndicate, 16 May, 2019. A se vedea și lucrarea autorului, Teoria monetară modernă şi implicaţiile sale nefaste, ŒCONOMICA no. 3/2019 (aici) și (aici)

10-S. Cerna, Banca Națională pe banca acuzațiilor, Piața Financiară, Nr. 12-01 (265-266)/2017-2018, p. 22-24 (aici); Greșește Banca Națională? (aici).

11-S. Cerna, Protecționismul (aici) și (aici).

12-G.Tullock, The Welfare Costs of Tariffs, Monopolies and Theft, Western Economic Journal 5 (3), 1967, p. 224–232.

13-A. Krueger, The Political Economy of the Rent-Seeking Society, American Economic Review, 64 (3), 1974, p. 291–303.

14-J. Bhagwati, Directly Unproductive, Profit-seeking ( DUP ) Activities, Journal of Political Economy, Octobre, 1982, Chicago, p. 988-1002.

15-A se vedea: M. Oprea ș.a., Securiştii partidului. Serviciul de cadre al PCR ca poliţie politică, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

16-Pentru detalii, a se vedea: V. Pasti, România în tranziţie. Căderea în viitor, Editura Nemira, Bucureşti, 1995; Noul capitalism romanesc, Editura Polirom, Iași, 2006; T. Gallagher, Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace, Humanitas, Bucureşti, 2004;M. Oprea, Moştenitorii securităţii, Humanitas, Bucureşti, 2004. Pentru o prezentare a portretelor unor milionari/miliardari români, a se vedea filmul: Kapitalism – reţeta noastră secretă, realizat de A. Solomon (aici)

17 -A. Krueger, op. cit.

18-Această afirmaţie este susținută de numeroase lucrări și documente oficiale în care se analizează corupţia din ţările foste comuniste. Astfel, în Raportul UE privind combaterea corupției 2014 se arată: „În România, atât corupția la scară mică, cât și corupția politică continuă să fie o problemă semnificativă. Cu toate că s-au înregistrat unele rezultate pozitive în ceea ce privește urmărirea penală a cazurilor de corupție, voința politică de a aborda problema corupției și de a promova standarde înalte de integritate a fost inconsecventă.” (aici).

19-De ex.: J. Kornai, The Road to a Free Economy. Shifting from a Socialist System: The Example of Hungary, New York: W. W. Norton and Budapest: HVG Kiadó, 1990.

20-M. Isărescu, Reflecţii economice, Editura Expert, Bucureşti, Editura Expert, 2006, vol. II, p. 24.

21-J. Kornai, Making the Transition to Private Ownership, IMF, Finance and Development, September 2000, Volume 37, Number 3, p. 13.

22-Program de guvernare 2020-2024, p. 32. (aici).

23-O. Havrylyshyn, J. Odling-Smee, Political Economy of Stalled Reforms, Finance and Development, September 2000, Volume 37, Number 3, p. 8.

24-„Elitele de pradă” sunt acele categorii de indivizi „care fac puţine servicii populaţiei subordonate şi extrag pentru propriile scopuri un surplus destul de mare pentru a crea sărăcie pe o scară masivă şi care nu ar exista dacă populaţia de sub ea ar fi lăsată în voia soartei”. (J. B. Moore, Injustice: The Social Bases of Obedience and Revolt, M.E. Sharpe, White Plains, 1978, p. 445-446; apud A. Mungiu-Pippidi, G. Athabe, Secera şi buldozerul. Scorniceşti şi Nucşoara. Mecanisme de aservire a ţăranului român, Polirom, Iaşi, 2002, p.108-109).

25-E. Cioran E., Schimbarea la faţă a României, Humanitas, București, 1990.

Distribuie acest articol

27 COMENTARII

  1. „… populistul este un om politic care, inițial, a fost ales în mod democratic, dar care apoi încearcă să devină autocrat.”
    Dupa aceasta definitie, Hitler a fost populist. Ce (sau ce nu) pricep eu?

  2. O analiza , extrem de clara , ce ne prezinta , fara partinire , cu exactitate , tot ceea ce s-a intimplat in acesti 31 de ani in Romania si nu numai in Romania . Cum foarte bine stim , trebuia ca Romania sa treaca printr-o astfel de perioada . Intr-o singura fraza – Rolul statului trebuieste mult diminuat in mai toate locurile unde acesta detine active de orisicare fel sau zone de influenta politice si economice , in acelasi timp trebuie crescut rolul si procedurile de contracarare a furtului din banul public si eliminate toate modalitatile prin care acest lucru este facut posibil . Nu trebuie decit sa ne imaginam ce ar insemna si citi bani ar reusi sa colecteze statul , daca aceste furaciuni nu ar mai exista . Deja parchetul European , prin vocea doamnei Kovesi ,ne aduce la cunostinta un numar de 600 de dosare ce vor fi facute publice si dezbatute in instantele din tara si din intreaga Uniune .Un nou pas in a controla modalitatea de cheltuire a imenselor sume de bani ce vor fi oferite tarilor membre UE.

  3. Prima remarca: acele tari „de afara”, nu mai sunt nici ele ce au fost, multe sunt, mai degraba, pe dinafara.
    Remarca doi (doua): mi se pare absurd ca termenul „populism” a ajuns un fel de injuratura, populistule inlocuieste inginerule. Picant e ca aceasta „injuratura” e des folosita tocmai de cei mai populisti dintre populisti. Nu dau nume pt ca voi fi cenzurat.

    Remarca trei (si ultima): Eficienta EU se face simtita tocmai acum, in administrarea vaccinului Corona. EU a reusit sa certifice vaccinul la circa o luna dupa altii, inca face planuri cum sa se imparta si cum sa se distribuie. Firma Biontech se plinge ca nu primeste comenzi de la EU si deci nu poate finanta extinderea productiei. EU zice ca vrea sa faca economie, se tocmeste pe pretul vaccinului, asta dupa ce intentioneaza sa arunce 750 de miliarde in vint.
    Brexitul isi arata avantajul, Marea Britanie a inceput vaccinarea cu mult inainte, deja are mult mai multi vaccinati decit EU. Izrael a reusit sa vaccineze 16% din populatie.
    Concluzie, Doamne fereste de un razboi, cataclism, EU va afla dupa citeva luni si va anunta inceputul sedintelor comisiilor nou infiintate!

    • UE prin modul in care gestioneaza criza actuala, a impartirii vaccinurilor tocmai doreste sa preintampine actiuni nationale ale statelor puternice in deprimentul celor mai slabe, daca nemtii ar fi dorit ar fi putut cumpara intreaga productie de vaccin Biontec/Pfizer, ce le-ar fi ramas romanilor, slovacilor, cehilor ? nici macar o strangere de mana.
      Englezii au actionat ca de multe ori, pe cont propriu iar numarul de vaccinati nu spune mai nimic despre evolutia bolii care acum este mult mai agresiva la dansii decat pe continent.
      Cu cele 750 de miliarde aruncate in parte in vant aveti dreptate, este o risipa enorma in directii gresite dar nu putem schimba mare lucru, la nivelul Romaniei, sa profite din plin cat se poate pt ca in tara chiar caeste nevoie de acesti bani.
      EURO 7 este in lucru, este ultimul glont prin care industria auto europena va fi „executata”

      • EU poate sa doreasca ce vrea, dar sa se miste repede. Repet, daca EU s-ar fi miscat mai repede Biontec ar fi avut siguranta comenziilor si ar fi putut produce mult mai, astfel ca ar fi avut cu totii suficient. Comunista EU imi aminteste de dati cite putin sa ajunga la toata lumea, in loc sa mareasca productia.

  4. Multe și bune. De acord cu toate cele prezentate excelent de autor. O parte din cele expuse și cerute se vor realiza în sectorul privat. Relația între toți participanții (procucatori, angajați, cumpărători) în sectorul privat, în firme mici, mijlocii și concerne e cu totul altfel decât la cei cu țelul un post de „budgetar la București”, la cei din Parlament și Guvern.

    …”… a permite o mai mare concurenţă şi a desfinţa diverse privilegii, cum ar fi exonerările fiscale, subvențiile de la bugetul statului, ștergerea datoriilor sau suspendarea plății acestora și reglementările protecţioniste….”….

    O problemă care nu atinge numai România e „Modern Monetary Theory (MMT)”, de fapt o ideologie, (în franceză e „economie politică”, intervenția puternică a statului în economie inclusiv în sectorul privat). Ziarul Frankfurter Allgemeine Zeitung din 3.01.2021 avertizează: regimul cu zero dobânzi crează pentru mulți iluzia că datoriile de stat sunt pe gratis. Un exemplu e calculul cu dobânda minus -1 % și termen de 100 de ani. Refinanțarea se rezolvă în acest caz practic automat.
    (FAZ: Das Null- und Negativzins-Regime erweckt bei vielen die gefährliche Illusion, Schulden seien umsonst. Mehr noch, sie werden kognitiv dissonant als Geschenk wahrgenommen. Das äußerst simplifizierte Beispiel einer Staatsanleihe mit 100 Jahren Laufzeit und einem Kupon von minus 1 Prozent veranschaulicht die theoretische Denke am besten: Die Refinanzierung läuft in diesem Fall quasi automatisch, die Negativzinsakkumulation ergibt letztlich die Tilgung. Das ist Modern Monetary Theory (MMT) in Reinkultur: eine zeitgemäße Weiterentwicklung des alten – aber in der Praxis nie bewiesenen – keynesianischen Schuldenparadoxons, dem zufolge man mit Ausgabenprogrammen aus seiner Verschuldung herauswachsen kann.).
    Peste câtiva ani aceste teorii și iluzii se sifonează repede. Rămân datoriile statelor „naționale” în UE și pe glob. BCE Frankfurt a cumpărat timp după 2008 (M. Draghi) și cumpără azi la fel hârtii datorii de state „naționale” (Doamna Lagarde). E modelul francez impus de la Paris la BCE. Conflictele de interese majore au apărut deja la crearea de „datorii comunitare” prin Comisie, cele 750 miliarde Euro. Nu se știe cum și de cine vor fi plătite. Cei opt, Olanda, Danemarca, Suedia, Austria, Ţările Baltice s-au opus un timp acestor datorii comunitare prin Comisia UE. E de fapt la doilea pas după cele 2.800 + 1.800 miliarde Euro acumulate la BCE în directia „Uniunea datoriilor de state”. Cred că aici încep conflicte de interese între cei din sud, Italia, Spania, Portugalia, Franta, Grecia și cei din nord-vest care nu vor continua cea ce e de fapt impus de la Paris via UE/Brussels. Cred că e o problemă de mărimea Brexit. Danemarca și Suedia nu fac parte de zona Euro. NE.exit imposibil? Olanda are cu totul alte interese decât Franța, economic olandezii sunt mult mai aproape de modelul anglosaxon și UK decât de Paris/Brussels și „economie politică (socialistă) franceză”. Nu cred că „Uniunea datoriilor de state naționale”, deci un fel de „Uniune Napoleonă europeană continentală”, va avea succes.
    Idei mai sunt

    • Va recomand citirea cartii doamnei Yvonne Hofstetter ” Das Ende der Demokratie” in care inteligenta artificiala simuleaza accidentul politic , Franta alege pe doamna Le Pen presedinta, paraseste zona euro, inchide granitele, UE implodeaza.
      Este un excercitiu de imaginatie foarte aproape de realitate, cine urmeaza dupa Macron si ce ramane din Franta in urma crizei pandemice ? iar politca monetara actuala a bancii centrale europene este fatala.
      Vom vedea care fi noul cancelar german, va fi o cotitura sau va veni ” un Merkel” ceva mai mic ?
      Insa mult mai interesanta va fi coalitia de guvernare care se prefigureaza in Germania intre crestin democrati si verzi sau intre verzi, social/democrati si comunisti ? oricare dintre ele va fi „nociva” atat pt Germania cat si pt Europa.

      • Mult mai simplu.
        Hanse Union există deja, e inițiată de Olanda (Premierul Rutte). Cei opt vor primi cândva un nou partener RFG (cancelar Friedrich Merz/CDU, sau mai târziu 2027). Franța ca singurul actor principal, un fel de colonialism (socialist) francez pe continent, e sprijinit de cei din sud cu datorii de stat peste 100% BIP. Aici văd o scindare a monedei Euro la un moment dat. Uniunea Vamală, Piața Comună, vechea CEE /EWG (Europäische Wirtschaftsgemeinschaft) funcționează și în viitor indiferent de constelațiile politice în statele „naționale”. Cultura ar putea deveni un liant mai puternic. Grecia antică (filozofia, științele naturii), dreptul roman și drepturile omului (Liberte egalite fraternite) pot deveni fundamentul stabil al unei Uniuni SUI GENERIS, permanent în transformare. Actuala constelație cu scindarea est – vest la Bratislava 2016 și cea sud- nord (Uniunea datoriilor de state naționale”, deci un fel de „Uniune Napoleonă europeană continentală”) nu e favorabilă pentru aderarea de noi candidați (Serbia, Albania, Moldova etc).
        Nu vom vedea o politică comunitară externă încă mult timp, nu vom vedea o apărare militară cu scut nuclear european propriu încă foarte mult timp ( CDU- Grüne la Berlin 2022-2026 înseamnă refuzul armelor nucleare proprii în UE încă mult timp). Nici una din coalițiile de la Berlin 2022-2026- 2030 nu e o problemă pentru RFG sau UE. Italia e problema europeană (135 % BIP azi, creste la 150% BIP datorii de stat). Falimentul financiar al statului italian e numai amânată, nu e rezolvată. Penionarii din Olanda, Suedia, Danemarca, Ţările Baltice, Austria etc nu vor plăti pensiile (mari ale pensionarilor mai tineri) din Italia, Portugalia, Grecia, Franța etc.
        Conflictele de interese sunt starea normală în democrație. Pretenția Franței de a decide la Paris ce se execută la Brussels/UE nu mai e acceptată la Varșovia, Budapesta, Praga etc. Președintii francezi au „santajat” politic într-un fel cancelarii germani în directia „Uniunea datoriilor de state nationale” ( De Gaulle e valabil azi), al subvenților și protecționismului agrar (38 % din budgetul UE), distanță fată de NATO/SUA. Scandinavii nu vor accepta niciodată despărtirea de NATO/SUA și înlocuirea Alianței Transatlantice cu un fel de „colonialism francez” pe continent. Franța se folosește de la început 1957 până azi de sediul „veto” în consiliul de securitate ONU pentru a impune rolul de singurul „leader” continental european (împotriva RFG). Nu a existat niciodată o alianță francez- germană decât în declarațiile festive ca la Aachen/Elysee etc. Franța cere „suveranitate„ pentru UE cea ce nu e nimic altceva decât prioritate pentru Paris în UE/Brussels. Nu există o alternativă practicabilă pentru rolul „conducător” al Franței in UE.
        UE nu e în pericol, se transformă.

  5. „elita” este folosit incorect (zgirie urechea, provoaca grimase spontane, dezgust) : „elita” politica (de la ceausescu, iliescu pina la nastase si ciolacu), elita financiara (de la muresan pina la vintu si vacaroiu), elita economica (de la securistul de rit vechi voiculescu pina la ghita cel tinar). domnule, elite au fost de exemplu euller sau gauss, newton sau edison, botvinnik sau kasparov, fiecare n domeniul lui a imbogatit si incintat umanitatea. cintariti va bine vorbele cind folositi termenul „elite” altfel lumea va crede ca astia s alde gutza si adi minune.

  6. o fantoma bantuie la ortodocsii, capitalismul. In 1938, populația rurală era de 80% din total si la fel ca generațiile de pana la căderea ortodoxo-comunismului vedeau in capitalism mai toate relele lumii. Elitele de azi, din sectorul economic de stat sau în cel bugetar – 24 ministere, 100 agenții guvernamentale, 1,2 milioane salariați – au capturat statul, se rotesc și se promovează reciproc la fel ca în ortodoxo-comunism (n.a.) si sunt atrase de capitalismul de stat, „prin noi înșine“, in secolele trecute si „de cumetrie”, in vremea noastra. Capitalismul își arată astfel efectele neplăcute, si de aici, influența pe care o au ideile anti-capitaliste, anti-democratice, anti-occidentale ale politicienilor populisti.
    *
    Capitalismul ortodox moldo-valah, de cumetrie. Mă simt furat până la confiscarea averii celor condamnaţi pentru furt şi fapte de corupţie, Adi Năstase, Dan Voiculescu, Hrebe, Pinalti, Sebi Ghiţă, Udrea-Cocoş. Nu ne daţi lecţii de patriotism când vă pitiţi firmele in paradisuri fiscale! Căpuşele ne-au distrus viaţa, au dijmuit contractele publice, prăbuşit autostrăzile, sărăcit medicii si zdrenţărit profesorii. Căpuşele cu conturi in Elveţia deţin TV şi reţele mafiote. Mihail Neamtu, Confiscaţi averile ilicite! Adevarul, 05/01/2021
    *
    Imobilele clanurilor tiganesti din Timisoara au fost dobandite prin complicitatea Justitiei si Primariei, dupa ce au fost revendicate in numele unor fantome dintr-un univers paralel. Clanuri de procurori, judecatori si functionari au favorizat clanurile tiganesti, dupa ce adresele imobilelor au fost aflate de la Serviciul Locuinte. Carmen Obarsanu, fost judecator la Judecatoria Timisoara

  7. Da, economia romaneasca este plina de rent-seekeers, ultimul grup fiind cel rezultat chiar zilele acestea din liberalizarea pietii de electricitate in care niste SRL-uri de aparatament (unele avand anul trecut 2 angajati) vor vinde energie pe care n-o au. Treaba ar fi buna daca economia romaneasca ar dispune de un exces de energie si daca am fi in cazul unui sistem de perfect information. Un rent seeking mai vechi este si plasarea preferentiala a investitiilor in Buc in detrimentul altor zone, sau pork barreling practicat de politicienii de toate culorile.
    Cand vorbim de rent-seekers ar trebui sa largim un pic conceptul.
    Pana prin 1993 servicile financiar-bancare nu erau incluse in GDP, pentru ca se considera ca nu adaugau valoare, erau un fel de dead-weight cost. Abia dupa 2002 majoritatea jurisdictiilor au inclus aceste servicii in GDP si GDP s-a umflat artificial in multe tari. In paralel a crescut in mod disproportionat remunerarea oferita managementului companiilor in defavoarea actionarilor.
    Cresterea ponderii serviciilor financiare s-a manifestat ca un cost aditional pentru companiile productive ca si remunerearea excesiva a managmentului. Ambele sunt cazuri tipice de rent-seeking.
    Intr-o carte foarte buna, The Value of Everything: Making and Taking in the Global Economy, economista italo-americana Mariana Mazzucato face deosebirea intre extragerea de valoare si producerea de valoare, primul proces fiind definit ca dobandirea unor castiguri disproportionate fata de contributia economica si al doilea crearea de noi bunuri si servicii si nu doar miscarea acestor bunuri si servicii de ici colo.
    Sa dau un exemplu: intr-un an in care GDP unei tari creste cu 2% sistemul financiar-bancar creste cu minim 4%. Fenomenul este valabil in mai toate tarile, posibil si in Arabia Saudita unde bancile n-ar trebui sa ia dobanda. In Romania fenomenul se reflecta si la nivelul cetateanului, aflandu-ma in tara aflu de la diverse rude si prieteni cat de oneroase sunt serviciile bancare la noi. Acesta este un caz de rent-seeking la scara mica, dar el exista si pentru companii.
    Exista si alte tipuri de rent-seeking in economia libera dar ma opresc aici in speranta ca domnul Cerna ma va contrazice.

    • Mai pe scurt un criteriu de definire a rent seekers este identificarea celor care fac si a celor care doar iau (Makers vs Takers). Folosind o parabola biblica, trebuie sa facem o separare a oilor de capre.
      Cand Lloyd Blankfein CEO de la Goldman Sachs declara ca angajatii sai sunt platiti cu salarii uriase printre cei mai productivi salariati de pe glob as spune ca trebuie sa separam oile de magari. Asta pentru ca el facea declaratia in 2009 dupa criza financiar-bancara din 2008 si dupa ce Goldman Sachs ajutase guvernul elen sa ascunda magnitudinea dezastrului din economia Greciei.

  8. Foarte bune remarci,dle Roman! Eu as porni mai intai de la cum s-a facut retrocedarea terenurilor taranilor din 1991, a privatizarilor frauduloase, a jocurilor Caritas si FNI, de la marile furturi de imobile, terenuri din intravilane pe acte false si bani multi. Timp de 30 de ani, hotia, minciuna, smecheria, munca de mantuiala au fost cuvintele de capatai. Multe legi date ca sa aratam ca suntem in randul lumii- de protectia mediului, cod silvic, patrimoniului national, justitiei, urbanismului, educatiei, dar care nu se aplica decat dupa interese si bani. Codul fiscal actual si legea societatilor comerciale proasta si stramba, cu 47 % taxe si impozite pe forta de munca, evaziunea fiscala de 30-40% nu va determina un sprijin pentru mediul de afaceri. Toate partidele au cochetat cu sistemul bugetar, cu cei cu ajutoare sociale nemeritate, cei cat mai putina carte si cultura, caci de acolo a venit grosul voturilor, restul au plecat catre alte orizonturi.

  9. Este remarcabilă, într-adevăr, creșterea PIB în ultimele trei decenii, dar despre irelevanța acesteia economiștii știu bine. Spre exemplu, suntem statul UE cu cea mai modestă reflectare a creșterii PIB în nivelul de trai al cetățenilor, iar puterea de cumpărare a egalat-o pe cea din 1989 abia prin anii 2004-2007. De aceea sunt utilizați indicatori ai dezvoltării.

    Dacă nu este „cea mai săracă țară din Europa”, statistica arată că România este statul cu cei mai săraci cetățeni din UE.

    În cazul în care dl. V. Roman se referă la „calea cea dreaptă a capitalismului românesc”, fără vreo conotație religioasă, atunci domnia-sa are dreptate. Capitalismul românesc urmează traiectoria determinată de „hoția, minciuna și corupția” care sunt endemice, la fel ca în oligarhiile și cleptocrațiile din regiune.

    România este un stat parțial eșuat, capturat de cleptocrația securisto-comunistă de peste 30 de ani. Ne asemănăm mai mult sau mai puțin cu R Moldova, cu Ucraina, cu alte foste republici sovietice, sau chiar Rusia. Dar, acesta era un lucru ușor de anticipat încă din 1990. ( A se vedea demonstrațiile din 28 ianuarie, 12 februarie, sau „mineriadele”.)

    Ipocrizia economiștilor – desigur, nu este cazul d-lui profesor Cerna – este fără margini. După guvernul P Roman din 1990, guvernul Tăriceanu 2 a adoptat cele mai prociclice măsuri economice din cel puțin ultimele trei decenii. Motivația acestui „populism” este una singură: menținerea cleptocrației. Tendințele autocratice în România nu au alt fundament decât dorința de impunitate a cleptocraților! (A se vedea „principiul A Severin”, spre exemplu, sau modificările aduse legilor în favoarea d-lui L Dragnea.)

    Politicienii în regimurile cleptocratice sunt doar marionete ale cleptocrației. Membrii cleptocrației care intră în politică sunt excepții, precum dl Dragnea, ori D Voiculescu, drept exemple notorii. Dacă nu rămân în umbră, cleptocrații riscă să ajungă după gratii, prin urmare, ei evită să ocupe funcții publice importante.

    Profesorii de economie le spun studenților la cursuri care sunt politicile economice prociclice și cât de dăunătoare sunt ele. Dacă însă sunt și consilieri ai unor importanți politicieni, lor nu le vor spune niciodată aceleași lucruri…

    În ceea ce privește BNR, independența ei s-a întins mereu atât cât i-au permis guvernele cu care „a conlucrat”, după cum zice Guvernatorul. Adică, toate. Ei, bine, d-nii Cîțu și Isar au atacat constant această independență, atât cât a fost, după ce au devenit eroii poveștii cu „iepurașul din desene animate, care merge pe o crenguță până se termină crenguța și mai face apoi vreo 10 pași”. Nu l-au iertat niciodată pe dl Isărescu și au dorit mereu ca unul dintre ei să-i ia scaunul. Acum, unul dintre ei este prim-ministru, iar celălalt consilierul său apropiat. Atacurile la adresa BNR de tipul Nicolicea, Vâlcov, Ș Nicolae, sau Codrin Ștefănescu se întețesc, deși cei numiți nu se mai află în funcții înalte…

    Mă aștept ca profesorii de economie să le spună și celor pe care îi consiliază, nu doar studenților, că interesul public este mai presus decât cel personal, ori de grup. Și, în acest context, opinia d-lui Orban cu privire la numirile de la Apele Române, sau cea a d-lui D Funeriu, care în locul meritocrației visează la numiri în funcții publice pe criterii politico-prietenești, sunt păguboase pentru națiune și ineficiente economic.

  10. Mi-ar fi parut bine daca un articol de aceleasi dimensiuni ar fi aparut despre ce va urma si nu despre ce a fost si la ce ne putem astepta in urmatorii 10 – 20 de ani, ani in care cele sus mentionate nu vor mai avea aproape nici o relevanta, capitalismul in sine fiind intr-o schimbare radicala dupa cu totul alte norme.

    • @Hans _ „Mi-ar fi parut bine daca un articol de aceleasi dimensiuni ar fi aparut despre ce va urma…”

      Spre deosebire de Melissa și Vanessa, spre exemplu, economiștii nu prezic viitorul, ci proiecțiile lor au caracter probabilistic.

      Dl Cerna ar fi putut prezenta, eventual, trei scenarii probabile, în funcție de măsurile economice adoptate de guvern și condițiile mediului extern. (De fapt parametrii sunt mult mai mulți, dar pot fi selectați cei mai importanți și poate fi prezentat un nivel de probabilitate ca scenariul respectiv să se realizeze într-un anumit interval de timp.)

      Doar politicienii suntcei care fac promisiuni de parcă ar ști cu siguranță „ce va urma”, exploatând dorința cetățenilor de predictibilitate și siguranță. De cele mai multe ori promisiunile lor „certe” nu au niciun fundament.

  11. Nu sunt de acord. Populismul actual este urmarea dezvoltării tehnologiilor, respectiv a propagării nelimitate a informaţiilor( false sau adevărate) prin media inclusiv Internet. Ca urmare, propagarea necontrolată a informaţiei produce anarhie socială şi instituţională care nu poate fi contracarată decât prin două mijloace:
    – populism în cadrul sistemelor democratice actuale pentru a putea contracara apoi anarhia socială prin majorităţi care să permită guvernarea popoarelor/ statului.
    – autoritarism de felul celor din Turcia, Rusia, China dar şi în Polonia şi Hungaria prin care o parte din drepturi şi libertăţi sunt anihilate pentru a putea exista guverne stabile de autoritate.
    Cum să elimini anarhia socială cauzată de noile tehnologii media? Aceasta este întrebarea fundamentală la care, se pare, sistemele democraţiei clasice nu pot răspunde decât prin populism.
    Urmând a doua întrebare, mult mai periculoasă: Va distruge media prin anarhie statele-naţiune formate prin liberalismul clasic? Fiindcă asta se leagă imediat de garantarea de către stat a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti conform principiilor liberale care au stat la baza creării statelor-naţiune.
    Esenţa conflictului ideologic global conservatorism vs progresism tocmai aceasta este: mai vrem democraţie şi stat-naţiune( stat de drept) care să ne garanteze drepturile şi libertăţile, sau NU? Fiindcă, în celălalt caz, societăţile vor fi anarhizate şi nimeni nu va garanta nimic.

    • O explicatie alternativa: “overproduction of young graduates with advanced degrees”. Adica prea multi oameni care se vor sau cred parte a elitei societatii. O lectura foarte interesanta asupra subiectului aici:
      https://outline.com/4g3NP8
      Asta s-a intamplat si in Romania anilor 1920-30 cand multi intelectuali nu-si gaseau un loc in universitati, sau in birocratia de stat si, din resentiment, au migrat spre miscari populiste Legiune sau chiar bolsevici.
      Exista si o alta teorie, cea a societatilor cu multi tineri si in care nu exista mobilitate sociala. Asta s-a intamplat la 1789 in Franta, dar si la 1979 in Iran! si se intampla acum in multe tari din lumea occidentala: UK, Franta, Italia, USA si chiar Alemania. Aici se vehiculeaza de vreo 20 ani ideea ca baby boomers au capturat toata bunastarea societatii si transfera toate problemele generatiilor tinere. Si ei au dreptate.

    • @Lucifer
      Mediile și internetul nu sunt „cauza”.
      Libertarea cuvântului, libertatea expresiei sunt un principiu suprem în SUA. Statul american nu controlează libertatea presei, a cuvântului scris, publicat, exprimat oriunde, de oricine.
      Cuvinte exprimate la telefon sunt spionate de peste 100 de ani în unele forme de stat-national. La fel scrisorile. Cuvintele exprimate la o bere sau o plimbare nu pot fi controlate, la fel cele din internet. Nu văd o cauză esențială în apariția internetului. Viteza și multiplicarea globală sunt un fenomen nou, de acord.
      Imaginea pe care și-o face fiecare cetățean despre viața sa, despre lume nu depinde de o singură sursă. Familia e cea mai apropiată sferă de influență. Copii văd exemplul părinților. Școala e probabil al doilea în sirul de formare a tinerilor. Spațiul public cu toate aspectele sale, inclusiv radio, tv și internet, stă la sfârșitul priorităților. E momentul în care un om matur își exercită „meseria de cetățean”. Conflictele de interese sunt starea normală în democrație. Vom vedea ce apare în dezbaterile publice în România, UE și SUA în secolul 21. Mai puțin ne privește cea ce se întâmplă în Rusia lui Putin, China lui Xi Jiping și Turcia lui Erdogan. Granițele României de azi sunt sigure. România, partener în UE și NATO, își poate defeni azi prioritățile și interesele liber și „suveran” în spațiul public românesc și cel mondial.
      Liberté, Égalité, Fraternité
      E baza relațiilor României în UE. E bine.

        • @Lucifer
          De acord. Mă bazez pe oameni maturi, individul autonom și cetăteanul universal (Weltbürger). Drumul spre aceste idealuri ……

          A prelua în personalitatea proprie cât mai mult din lume e viața însuși.
          „Soviel Welt als möglich in die eigene Person zu verwandeln, ist im höheren Sinn des Wortes Leben.“” Wilhelm von Humboldt
          Reformele în educatie și învătământ ale lui Wilhelm von Humboldt acum mai mult de 200 de ani au pus bazele educației în Prusia. Idealurile Prusiei au fost călcate în picioare și distruse de naziști în secolul 20 în mai putin de 25 de ani. Prețul pentru omenire a fost ingrozitor.

          Idealul în educație se bazeazâ pe noțiunile iluminismului: individul autonom și cetâțeanul universal al globului (Weltbürger, vezi JW Goethe).

          „Das humboldtsche Bildungsideal entwickelte sich um die beiden Zentralbegriffe der bürgerlichen Aufklärung: den Begriff des autonomen Individuums und den Begriff des Weltbürgertums”.

          ( …”… Unter dem humboldtschen Bildungsideal versteht man die ganzheitliche Ausbildung in den Künsten und Wissenschaften in Verbindung mit der jeweiligen Studienfachrichtung. Dieses Ideal geht zurück auf Wilhelm von Humboldt , der in der Zeit der preußischen Rekonvaleszenz auf ein erstarkendes Bürgertum setzen konnte und dadurch den Anspruch auf Allgemeinbildung förderte. Heute bezeichnet der Begriff die zentrale Idee der Einheit von Forschung und Lehre an Universitäten und ihnen gleichgestellten Hochschulen, im Unterschied zu reinen Lehrprofessuren ohne Forschungsaufgaben. ….. Das humboldtsche Bildungsideal entwickelte sich um die beiden Zentralbegriffe der bürgerlichen Aufklärung: den Begriff des autonomen Individuums und den Begriff des Weltbürgertums. Die Universität sollte ein Ort sein, an dem autonome Individuen und Weltbürger hervorgebracht werden bzw. sich selbst hervorbringen.
          · Ein autonomes Individuum soll ein Individuum sein, das Selbstbestimmung (Autonomie) und Mündigkeit durch seinen Vernunft ¬gebrauch erlangt.
          · „Das Weltbürgertum ist jenes kollektive Band, das die autonomen Individuen, unabhängig von ihrer sozialen und kulturellen Sozialisation verbindet: Bei Humboldt heißt es: „Soviel Welt als möglich in die eigene Person zu verwandeln, ist im höheren Sinn des Wortes Leben.“ Das Bemühen soll darauf zielen, sich möglichst umfassend an der Welt abzuarbeiten und sich dadurch als Subjekt zu entfalten. Zum Weltbürger werden heißt, sich mit den großen Menschheitsfragen auseinanderzusetzen: sich um Frieden, Gerechtigkeit, um den Austausch der Kulturen, andere Geschlechterverhältnisse oder eine andere Beziehung zur Natur zu bemühen.“[1] Die universitäre Bildung soll keine berufsbezogene, sondern eine von wirtschaftlichen Interessen unabhängige Ausbildung sein.
          Akademische Freiheit heißt zunächst äußere Unabhängigkeit der Universität. Die Universität soll sich staatlichen Einflüssen entziehen. Humboldt fordert, dass sich die wissenschaftliche Hochschule „von allen Formen im Staate losmachen“ sollte. Daher sah seine Universitätskonzeption vor, dass beispielsweise die Berliner Universität eigene Güter haben sollte, um sich selbst zu finanzieren und dadurch ihre wirtschaftliche Unabhängigkeit zu sichern. Akademische Freiheit verlangt neben der äußeren Unabhängigkeit der Universität von staatlichen und wirtschaftlichen Zwängen auch die innere Autonomie, d. h. die freie Studienwahl, die freie Studienorganisation und das freie Vertreten von Lehrmeinungen und Lehrmethoden. Die Universität soll deshalb ein Ort des permanenten öffentlichen Austausches zwischen allen am Wissenschaftsprozess Beteiligten sein. Die Integration ihres Wissens soll mit Hilfe der Philosophie zustandekommen. Diese soll eine Art Grundwissenschaft darstellen, die es den Angehörigen verschiedener wissenschaftlicher Disziplinen erlaubt, einen Austausch ihrer Erkenntnisse zustande zu bringen und sie miteinander zu verknüpfen. Das humboldtsche Bildungsideal bestimmte lange Zeit die deutsche Universitätsgeschichte entscheidend mit, auch wenn es praktisch niemals zur Gänze realisiert wurde oder realisierbar ist. Große intellektuelle Leistungen der deutschen Wissenschaft sind damit verbunden……..).

          Libertate academică înseamnă independența exterioară a universității. Universitatea trebuie să devină independentă de influențe ale statului. Cred că e ceva necunoscut în România de peste un secol.

          • Domnule, suntem în mileniul al III-lea, epoca informaţiei generalizate, a Inteligenţei Artificiale şi a Geneticii. 80% din cultura anterioară nu mai este funcţională. Despre ce vorbim noi aici!?

            • Wow. Cam de ciți ani este “informația generalizată” relevantă stocată și transmisă, în opinia dumneavoastră? Cum definiți cultura? Dar pe cea anterioară? Ce numiți o cultură funcțională?

              Mai concret, de exemplu, unde cad în procentajul dumneavoastră legi naturale gen principiile mecanicii clasice (Isaac Newton, 1687)? Dar generalizarea evoluției științelor după Thomas Kuhn? Funcționale sau nu?

  12. Stimete,
    Lucifer!
    Dar ce altceva duce la populism inainte de stagnarea generala (economica si sociala), care face din competitie generala, doar competitia pentru rente? Restul discutiei este inutila…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Silviu Cerna
Silviu Cerna
Silviu Cerna este profesor emerit de ‘’Economie monetară’’ la Facultatea de Economie şi de Adminstrare a Afacerilor a Universităţii de Vest din Timişoara. Este autor a numeroase lucrări în care tratează rolul băncilor centrale în economiile contemporane, obiectivele şi instrumentele politicii monetare, factorii determinanţi ai cursurilor valutare, uniunile monetare etc. Cartea Teoria zonelor monetare optime a primit premiul Academiei Române „Victor Slăvescu” (2006), iar, mai recent (2015), cartea Politica monetară a fost distinsă cu premiul ’’Eugeniu Carada’’ al Academiei Române şi Marii Loje Naţionale a României. În perioada 1992-2009, a fost membru al Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României.

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Egalitatea de șanse și egalitatea de rezultat – problema Tigru și Dragon

În filmul „Tigru și Dragon” un luptător Wudang ajunsese să fie considerat de mulți invincibil. Pe lângă stăpânirea artelor marțiale la perfecție,...

Înapoi la „dreptul forței”. Rusia și China pariază riscant pe declinul și neputința Americii de a le înfrunta

Rezumatul în 10 puncte: Pentru a mai putea conduce lumea și în secolul XXI, SUA trebuie să câștige...

Mult așteptatul declin al pandemiei în țările europene s-a declanșat. Locul României

1.Introducere  2. Experiența a trei țări cu declin ferm și durabil  al pandemiei 3. Țările europene 4. Locul României 5. Perspective și...

Cine pierde în urma actualei crize de orgolii?

Alianța USR-PLUS a comis greșeala ca de-a lungul celor aproape 5 luni de când e parte la o așa-numită coaliție de guvernare,...

Suspendarea lui Trump pe Twitter e un eşec al nostru, al tuturor

Pe un subiect în care toată lumea are păreri limpezi-cristal şi le strigă în gura mare din secunda doi, îndrăznesc să spun...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

„Demersul lui Hadot parcurge elegant traseul de la inceputurile filosofiei printre greci, apoi transformarea ei in timpul romanilor si intalnirea cu crestinismul, precum si relatia emotionanta dintre filosofia orientala si occidentala.” – Global and Mail

 

Pierre Hadot (1922–2010) a fost un filosof, istoric si filolog francez, bun cunoscator al perioadei elenistice si in special al neoplatonismului si al lui Plotin. Este autorul unei opere dezvoltate in special in jurul notiunii de exercitiu spiritual si al filosofiei ca mod de viata.

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro