În ultima perioadă s-a discutat neîncetat despre cât de dezastruos, lipsit de sens este învățământul din România. Despre cum cele mai multe discipline nu își au rostul, despre irelevanța evaluării existente până în acest moment, despre nocivitatea sistemului de notare, despre inexistența în școli a unor echipamente indispensabile unei educații propice, despre lipsa de pregătire a cadrelor didactice, despre analfabetismul funcțional (sau nu) al elevilor ș.a.m.d.
Se discută, în schimb, cu aplomb despre viitor. Despre viitorul luminos al învățământului. De altfel, a devenit un clișeu afirmația conform căreia „cele mai multe materii nu își au rostul pentru că nu pregătesc elevii pentru viitor”. Așadar, problema nu e neapărat prezentul, ci viitorul. Nu „arde” lipsa toaletelor din școli, ci faptul că elevii români nu sunt pregătiți pentru meseriile viitorului. Nu contează că nu există nicio politică constantă care să atragă profesori în mediul rural, important e ca în „viitorul luminat” să existe table inteligente în fiecare clasă, chiar dacă acestea vor fi aproape goale, iar toaletele vor fi tot în curți.
Importantă e pilotarea testării standardizate. Nu contează în ce condiții, nici faptul că decizia e luată de pe o zi pe alta. Improvizăm, ne descurcăm: dacă școlile nu dețin resursele necesare unei astfel de evaluări, se găsește soluția: elevii pot utiliza propriile telefoane.
Uneori, se amintește timid că sunt și câțiva profesori care își fac treaba, câțiva elevi performanți, dar și când se discută despre aceștia, tonul este lamentabil. Nu ei caracterizează „sistemul”. Ei sunt excepția, procentul irelevant.
Nimeni nu poate nega că o reformă este necesară, că o schimbare în bine a anumitor aspecte ar fi binevenită. Însă, tonul multora nu amintește de acela al reformiștilor, ci de acela al profeților veterotestamentari, fără stilistica aferentă, ci doar cu gândul la necesitatea „arderii de tot”. Pare că mulți nu-și doresc reformarea sistemului, ci revoluționarea acestuia – distrugerea „vechiului sistem”, anularea profesorului de tip vechi și înlocuirea sa cu omul nou al clasei digitale.
Poate că înainte de revoluție ar fi necesară o reformă, o îmbunătățire a situației existente, un ton echilibrat care, din când în când, să se străduiască să identifice și unele aspecte pozitive ale „vechiului regim”. Altfel, ajungi să te întrebi cine este de vină pentru dezastrul „unanim acceptat”, unde am fost toți – părinți, profesori, politicieni – în aceste decenii în care sistemul de învățământ s-a fisurat constant, până în pragul prăbușirii. Iar până la marea schimbare, până la „al doilea moment Spiru Haret”, munca noastră, a celor care, într-un fel sau altul am girat „lipsa de relevanță” a sistemului educațional din România, mai are vreun sens?
De ce se anonimizează la bac chiar și mediile finale de la 9 în sus? E pentru unii elevi performanți un motiv în plus să caute țări unde pot fi apreciați.
Gând la gând… Foarte frumos text! Oare nu s-ar putea intreba, de pildă, cadrele didactice care reuşesc şi în condiţiile actuale sa facă treabă bună cu elevii cum fac şi cum s-ar putea generaliza comportamentele lor? Îi menţionăm aşa trecător, cum bine spune şi textul, iar apoi ne mirăm că, în timp, pleacă şi mulţi dintre ei. Ei sunt uşor de identificat şi poate ei ar trebui să fie experţii şi consilierii din minister. Nu pentru funcţie, ci pentru optimizarea învăţământului cu adevărat…
„Poate că înainte de revoluție ar fi necesară o reformă … să se străduiască să identifice și unele aspecte pozitive ale „vechiului regim”.” – cum spunea si Neagu Djuvara, romanul nu stie sa continue o constructie, trebuie sa darame tot si sa faca de la zero. Cheia progresului e sa inveti din greselile predecesorilor. Daca darami totul fara sa intelegi ce si cum au vrut sa faca, inevitabil ajungi sa repeti greselile lor. Asa se face ca ne invartim in cerc de 30 de ani.
Nimeni nu poate nega că o reformă este necesară ?!
Mai degrabă obsesia pentru reformă e de fapt principala problemă.
Niște oameni de bună credință și-ar propune niște obiective și ar explica de ce acele obiective sunt cele corecte și nu altele. După care s-ar putea adopta măsurile necesare pentru a atinge acele obiective.
În lumea reală există o regulă nescrisă: rezultatele pe care le obține o anumită organizație sunt de fapt scopurile reale ale respectivei organizații. Școala românească angrenează sute de mii de oameni, în mare măsură ea e de fapt chiar societatea românească. Ce rezultate și-ar putea propune? Exportul a 10.000 de medici pe an? Exportul a 20.000 de medici pe an?
În România nu se pot desfășura activități economice autentice, ”capitalismul de cumetrie” al lui Ion Iliescu s-a transformat în capitalismul de partid și de stat. Are școala vreun rol în a face să meargă mai bine un astfel de sistem? România nu are nevoie de profesioniști, România se bazează pe relații în instituțiile statului. Pentru asta nu e nevoie de multă școală, pentru asta e nevoie doar de multe diplome.
Reforme s- au tot incercat dara fara rezultate pozitive. Cred ca este nevoie de o revolutie in sensul unor schimbari profunde si nu cosmetizari date de fiecare ministru. Toate nivelele de invatamant au nevoie de asa ceva. Ceea ce s-a distrus in Ro au fost examenele pt.liceu si facultate, de aici non selectia si non performanta cvasi generalizata. Plus, multitudinea de univ.si facultati private cu marketing agresiv dar care au probleme de etica, acreditarile fiind date politic si pe functii didactice date politicienilor de la guvernare. Sistemul Bologna cu 3 ani nu a fost benefic, la fel si conexiunea cu piata muncii care a lipsit. Scaderea calitatii invatamantului este un fenomen care se regaseste in mai toata Europa, bantuie o superficialiate construita.