Efectul de bumerang

Au curs râuri de vorbe în urma celor două confruntări directe dintre Victor Ponta și Klaus Johannis. Le-au fost interpretate cuvintele, mimica, privirea, felul de a clipi, zâmbetul, s-au făcut observații subtile cu privire la decorul emisiunilor, la punerea în scenă și câte și mai câte. De la vedetele opiniei până la cel din urma blogger, toată lumea și-a pus la lucru iscusința hermeneutică. Și câte verdicte definitive nu s-au emis? Unul e prea moale, e mutălău, când râde i se văd dinții, nu e pregătit, nu știe cifre, nu a învățat citate pe din afară, nu a venit cu Constituția, nici cu Biblia, nu se uită la celălalt, e prea sobru. Celălalt are cifrele la el, atacă, e colțos, șmecher mare, clipește des.

Mărturisesc că avalanșa asta de interpretări care mai de care mai sofisticate m-a bulversat cu totul. Mai ales că s-au întrecut în a le emite tocmai susținătorii candidatului de centru-dreapta. Desigur, asta nu înseamnă că ar fi trebuit să tacă sau să-și ascundă opinia sinceră. Dar mi se pare că cele mai multe dintre aceste radiografii au ratat portretele celor doi. Fiecare dintre ele rupe o bucățică din fotografie și o privește cu lupa propriei dorințe sau nemulțumiri, crezând că vede astfel chipul adevărat. Însă demonul se ascunde în nuanțe.

Spun că m-au bulversat, fiindcă, privindu-i pe cei doi împreună, dar și pe fiecare în parte (cele mai elocvente portrete mi se par a fi cele ale lui Florin Iepan din documentarul Doi pentru România), am văzut altceva: un Klaus Johannis calm, stăpân pe sine și atunci când e pus în dificultate, asumându-și firesc neștiința, tăcând atunci când i se arunca în față o mârlănie, vorbind corect, ales și fără precipitare, atacând cu siguranță și punctând cu precizie. Am văzut în el un altfel de politician, poate mai puțin abil în a manevra vorbele, însă egal cu sine, nedisimulat. Pe scurt, chiar așa cum singur se prezintă – un om normal. Că nu este un geniu locvace, așa cum am vrea unii dintre noi, nu-i putem reproșa. Seamănă mai degrabă cu un urs care coboară din munți decis să ajungă acolo unde și-a propus. Nouă însă ne-ar plăcea să facă piruete, să danseze în piața mare ca urșii duși în lanț. Lui Johannis nu-i sunt însă pe plac bătăile de tobă și nici bâlciul. El merge călcând apăsat, fără să privească în jur. Pare scos din proverbul „câinii latră, ursul merge”.

De cealaltă parte l-am regăsit pe același șmecheraș care învârte vorbe și cifre într-o râșniță din care nu ies decât minciuni, neobrăzat atunci când e pus în dificultate, inept atunci când e vorba de vreo profunzime, incapabil să primească bărbătește vreo provocare, agresiv în mârlănie, repetând până la sațietate același discurs umflat cu tertipuri ieftine de manipulare. Dar cel mai tare m-a frapat disperarea lui de a-și construi o imagine de învingător. Și cum cel mai la îndemână model era Băsescu, l-a invocat monoton și obsesiv în ambele întâlniri. M-au frapat mai ales două gesturi pe care sunt convinsă că le-a ales studiind toate aparițiile publice ale idolului său secret: insistența cu care ne-a bombardat cu statistici și cifre și fluturarea obsesivă a Constituției. Ponta a încercat să joace rolul lui Băsescu, pornind de la credința, sau superstiția, că asta este rețeta sigură a succesului. Vulnerabilitatea lui vine din neînțelegerea unei evidențe: rolul asta nu-l poate juca decât un singur actor: însuși Traian Băsescu. Imitatorii nu pot fi decât caricaturi. Iar o carictură a unui personaj cu trăsături inegale și contradictorii este pur și simplu hidoasă.

Victor Ponta ne-a arătat încă o dată care este adevăratul său profil. Un plagiator nu doar în lucrările științifice, ci și în privința propriei identități publice. Inconsitența personalității lui este cu atât mai vizibilă atunci când apare în platouri de televiziune însoțit de o șleahtă întreagă de susținători mai mult sau mai puțini celebri (cei mai dezolanți sunt actorii în extaz mistic și rapsozii naționali). Și, inevitabil, te întrebi: ce fel de bărbat e unul care vine cu mama de mână pentru a se legitima înaintea alegătorilor ca fiind suficient de matur pentru a conduce o țară?

Campania sa electorală ne-a arătat însă cât este de periculos. Sub sloganul unirii și al mândriei de a fi român s-a derulat în spațiul public un sinistru spectacol al urii. Strategii săi au scos la luptă un întreg arsenal, testat și îmbunătățit de-a lungul ultimelor două decenii de așa-zișii jurnaliști ai trusturilor de presă care au fost inventate anume pentru a deveni mașinării profesioniste de propagandă. Bineînțeles că numiții jurnaliști n-au fost nevoiți să inventeze aceste jucării. Le aveau gata pregătite de sistemele totalitare ale secolului trecut. Ei doar le-au adaptat nevoilor timpurilor noastre. Se știe bine că e de ajuns să repeți la nesfârșit o enormitate pentru ca, în cele din urmă, ea să se agățe obsesiv de mințile oamenilor. Povestea cu ortodoxia, etnia, adopțiile, traficul de organe, dar mai ales ruperea Ardealului sunt atacuri care vorbesc despre disperarea cu care Ponta și toți cei ascunși sub pulpanele lui aruncă acest bumerang al mârșăviei. Însă bumerangul a ieșit puțin din traiectoria sa: s-a lovit de cei care așteptau la cozi interminabile la vot în diaspora. Iar acum se întoarce propulsat de strigătele a zeci de mii de oameni care cer un singur lucru: dreptul de a vota.

Ați privit vreodată zborul unui bumerang? Traiectoria lui circulară depinde de forța cu care îl propulsezi. Dacă știi să-l arunci, ți se va întoarce plutind elegant și-l vei putea prinde cu ușurință între două degete. Însă dacă forța cu care îl arunci este prea mare, atunci riști să-l scapi sau să te lovească zdravăn.

Bumerangul puterii este o jucărie foarte periculoasă. În duminica asta vom vedea cine a fost cel mai bun jucător.