joi, martie 28, 2024

Ein Volk, ein Glaube, ein Gott – recviem pentru democraţie

Nu, nu e vorba de Dragnea, Dăncilă, Florin Iordache sau Valer Dorneanu. Aceştia toţi nu sunt decât expresia unui tip uman pe care degringolada lumii îl ridică acolo unde – în vremuri normale – n-ar avea cum să ajungă. În ciuda a ceea ce ne imaginăm, dacă i-am da jos, locul lor ar fi ocupat de persoane de acelaşi fel, dacă nu cumva încă mai lipsite de calităţi şi de morală. Ei sunt produsul (nu fermentul) unui timp care n-a mai vrut să curgă în logica lui firească, ci s-a torsionat, creând bucle şi discontinuităţi. Oricât de mare le-ar fi puterea de moment, cei pomeniţi, alături de diverşii Trumpi, Orbani, Kaczynski, Fico, Zemani etc. nu sunt actorii timpului în care se află în fruntea naţiilor pe care le conduc. Cu toţii – şi mulţi alţii – sunt doar figuranţi ce se agită pe fundalul unui orizont închis, în care democraţia se surpă, sub propria ei greutate.

În urmă cu 30 de ani, totul era clar: voiam să trăim în libertate, voiam să (ne) alegem nu doar conducătorii, ci şi viitorul, voiam să ne bucurăm de prosperitate, de diversitatea lumii, de deschiderile pe care deopotrivă politica, economia şi tehnica le făceau cu putinţă. Democraţia avea un conţinut şi un sens: cu toţii înţelegeam rostul dezbaterii care stă la baza deciziei; cu toţii eram de acord cu faptul că rolul procedurii e acela de-a garanta principiile, cu toţii acceptam că niciunul nu e proprietarul adevărului, ci că acesta se cere formulat, în dezbatere şi la lumina zilei (nu în cotloanele puterii). Lucrurile acestea nu erau crispate, ci – chiar dacă erau pasionale – se împărtăşeau din încrederea generală că ne-am despărţit de un trecut pe care nu avem a-l regreta şi că mergem hotărât spre un viitor mai bun.

Apoi, toate aceste speranţe s-au ruinat: locul încrederii l-a luat mai întâi dezamăgirea (atunci când am realizat că drumul spre viaţa pe care ne-o dorim e mult mai lung – şi mai plin de obstacole – decât ne imaginam), iar după aceea frica (de faptul că nu vom mai ajunge nicicând acolo unde ne doream la începutul anilor ’90). Aşa cum se întâmplă aproape întotdeauna, dezamăgirea e însoţită de cinism, iar frica de disperare. Ceea ce caracterizează timpul ce ne e dat e un soi de disperare cinică în care totul e permis, în care dezrădăcinarea e totală (omul fugind de sine însuşi la capătul lumii) şi, la fel, totală e sfârtecarea lăuntrică (fiecare individ şi grup fiind, simultan, ceva şi opusul acestuia). Cele mai radicale pasiuni sunt sincrone cu cea mai blazată apatie, cele mai decise măsuri de austeritate cu revendicările cele mai generoase, aceleaşi personaje sunt – în acelaşi timp – hipostaziate şi abhorate, legea e deopotrivă implacabilă şi infinit modificabilă, lumea se îmbogăţeşte, naţiunile sărăcesc, ştiinţa avansează mai mult ca niciodată, dar nimeni nu mai pare interesat de acest avans, se predică – fanatic – necesitatea unei singure credinţe, însă fiecare crede în ceea ce vrea.

Cum am ajuns aici? Poate prea marea încredere a începuturilor duce – inevitabil – la dezamăgire. Poate în ciuda a ceea ce credeam cu inima în mirabilul an 1989, raţiunea ar fi trebuit să vadă faptul că există continuităţi mai importante decât rupturile şi că schimbarea nu va miza doar pe “altul”, ci şi pe “ceva”-ul binecunoscut din “altceva”-ul pe care ni-l doream. Poate că am acceptat prea uşor naturalizarea lucrurilor pe care ni le doream şi am uitat că ele nu sunt niciodată de-la-sine-înţelesul unui progres linear, ci au – întotdeauna – un caracter artificial, în măsura în care sunt produsele unei atenţii focalizate pe problematicul lumii şi a unei discipline a răspunderii. Poate, purtaţi de mitul “celui de-al treilea val” – cu succesul tehnologiilor lui şi cu prosperitatea în creştere constantă a middle-class-ului –, am uitat majoritatea, deplasându-ne interesul pe minorităţi (şi, apoi, am lecturat majoritatea strict din perspectiva minorităţilor). În fine, poate am căzut în “capcana bunelor intenţii” imaginându-ne că – după prăbuşirea totalitarismelor – paradisul (carnavalesc al) egalităţii e doar la o întindere de mână.

Oricum ar fi, locul în care ne aflăm astăzi e (cel puţin) deconcertant: pe ruinele postmodernismului (şi a post-postmodernismelor) creşte – tot mai viguros – o ideologie ce aliază autoritarismul cu fundamentalismul. În “deceniul de aur” (1989 – 2001) s-a impus un vocabular al sesizării lumii ce abunda în termeni precum: “post-“(orice), “complexitate”, “diversitate”, “multi-”(orice), “globalizare”, “deschidere”, “integrare”, “incluziune”, “trans-“(orice), “delocalizare” etc. A trebuit să treacă timp – şi cele două şocuri de care voi vorbi – pentru a realiza că aceste cuvinte nu explică nimic; dimpotrivă, ele – ca etichete – nu sunt nimic altceva decât expresia imposibilităţii de a mai înţelege ceea ce ni se întâmplă. Sătui de reiterarea retorică a “complexităţii” şi a “diversităţii”, oamenii – în bună măsură aparţinând acelei “majorităţi uitate” – s-au întors, în masă, spre naraţiunile simplificatoare, care explică lumea în termenii conflictului dintre bine şi rău (şi care le dau consolarea faptului de a fi, mereu, de partea binelui).

S-au întâmplat, în ultima vreme, două lucruri a căror anvergură încă ne scapă, dar în urma cărora, lumea nu va mai fi – cu certitudine – aşa cum a fost până la ele. Cel dintâi a fost criza economică începută în 2007 – 2008 şi sfîrşită (convenţional) în 2012 (deşi încă ne aflăm încă în remanenţa ei). Gravitatea acestei crize constă în faptul că ea ne-a reamintit un lucru elementar: faptul că prosperitatea nu e o fatalitate. O ştim cu toţii, epoca de după cel de-Al Doilea Război Mondial a fost aceea a păcii bazate pe prosperitate: dacă fiecare are ceea ce îşi doreşte, care ar mai fi raţiunea conflictelor dintre state? Crizele petroliere din ’73 şi ’79 au arătat, încă odată (la fel ca pe vremea imperiilor coloniale), faptul că prosperitatea depinde de resurse. Parţial, li s-a răspuns cu dezvoltarea industriilor informatice care, pentru încă odată, au deplasat accentul de pe extensiv, pe intensiv, până într-acolo încât “economia informaţională” părea a fi un în sine care nu (mai) depinde de lumea fizică, ci o creează după bunul ei plac. Ei bine, am descoperit în 2008 că jocul cu “instrumentele financiare” este, faţă de economia reală exact ceea ce e jocul cu substanţele psihotrope faţă de corpul fizic. Ne-am trezit nu doar slăbiţi şi rătăciţi din această experienţă, ci şi hipnotizaţi de mitul “sănătăţii economice”. De aici înainte ştim cu toţii că dincolo de prosperitate nu (mai) e nimic: o ai sau nu şi obţinerea ei justifică totul. Dacă înainte de criză prosperitatea părea a veni peste noi indiferent ce am face, după 2012 ea a ajuns singurul scop al zbaterii indivizilor şi a naţiunilor. Până în 2008 ne gândeam la mai bine, după aceea nu ne-a mai rămas decât mai răul. Plătim cu mai răul de acum (tăieri, reduceri şi contracţii) un ipotetic mai bine viitor sau, lăsându-ne în voia prezentului, ne îndreptăm – inevitabil – către mai rău.

Al doilea eveniment major al acestui timp e războiul din Siria. Ceea ce ni s-a impus pe întregul lui parcurs a fost totala incapacitate a diplomaţiei tradiţionale de a găsi o rezolvare unei crize locale. Dimpotrivă, aceasta a devenit o criză totală, un război al tuturor împotriva tuturor, în care singura schimbare reală era aceea a raporturilor de putere de la faţa locului, dat fiind că – la nivelul negocierilor – orice mutare sfârşea într-un impas. Dar, mai mult decât atât, conflictul din Siria ne-a arătat că există ceva mai rău decât dictatura: războiul civil. Să nu uităm: în ’89 eram, cu toţii, convinşi de răul dictaturii şi dispuşi să credem în binele democraţiei (asociat cu prosperitatea); după Siria (şi Libia) devine clar faptul că dictatura e încadrată nu doar de mai bine, ci şi de mai rău. Şi, în numele acestui mai rău, dictatura devine, dacă nu acceptabilă, măcar tolerabilă. În faţa distrugerii totale – pe care o ilustrează oraşele siriene (cu cortegiul lor de victime şi imigranţi) – violenţa internă a unui Al Assad, Kim Jong Un sau a diverşilor dictatori africani pare a se încadra “în parametri normali”. Iar “regimurile autoritare” (de tipul celui al lui Putin sau Erdogan) devin nu doar acceptabile, ci chiar dezirabile, deoarece – tocmai pentru că dau la o parte democraţia de tip occidental – sunt în măsură a alia “ordinea” cu prosperitatea.

Dincolo de această conştiinţă – acută – a mai răului căreia raţiunea şi negocierea publică nu-i (mai) pot opune nimic, mai e ceva: caricaturizarea internă a democraţiei (în care media – inclusiv cea virtuală – are un rol decisiv). Aceasta e prezentată ca reducându-se la două lucruri: “drepturile  minorităţilor” (în mod particular a celor sexuale) şi deschiderea (totală) către orice formă de imigraţie (văzută ca o invazie a străinilor). Nu trebuie să fim versaţi în mari teorii pentru a înţelege că ceea ce are legătură cu sexul şi cu străinul trimite la spaime atavice şi (în ciuda oricăror discursuri post-moderne) la definiţii identitare opozitive. Insistenţa pe aceste teme – sexul şi străinul – sfârşeşte, după cum ne-o arată experienţa, în pură reactivitate. “Majoritatea tăcută” nu e deloc dispusă să accepte că modul ei de a fi (cu regulile şi tabu-urile lui) e, pur şi simplu, unul “alternativ”, pe care orice nou venit (cu orice fel de comportament) îl poate pune – oricând – în discuţie. Dacă democraţia se înfăţişează pe sine în felul acesta, atunci ea e percepută sub semnul dezrădăcinării şi al dezordinii (nu al “carnavalului diversităţii” de care – oricât de amuzant ar fi – oamenii obosesc repede). Să nu uităm un lucru elementar: orice civilizaţie este expresia stabilă a unei înţelegeri a lumii şi a unor comportamente decantate de timp. A spune că “singurul lucru stabil e schimbarea” nu e decât o butadă, bună în conferinţe “inspiraţionale”. Adevărul e acela că oamenii preferă lucrurile stabile şi nu cele care ameninţă să le disloce confortul. Atunci când “diversitatea” e percepută ca fiind o ameninţare la adresa regulilor comune de viaţă, ea e respinsă ca fiind o formă a dezordinii sociale. Şi orice dezordine solicită restaurarea ordinii.

Cu cât dezordinea e mai mare, cu atât ordinea invocată trebuie să fie mai absolută. Experienţa ne-a învăţat să nu ne încredem în oameni, iar media şi-a făcut datoria, de-construind orice imagine pe care tot ea a lansat-o. Astfel că, astăzi, absolutul ordinii nu mai e ţinut a veni de la omul providenţial, ci de la maximalul credinţei pe care acesta e considerat a o întrupa. E ciudată această revenire a religiei în politică, cu atât mai mult cu cât nu viziunile apocaliptice sunt cele care ne pot rezolva problemele concrete. Însă, pe de altă parte, e enormă tentaţia nu de-a rezolva aceste probleme (prin raţionalizare şi negociere), ci de-a le aboli în orizontul unei singure probleme căreia i se poate răspunde, simplu, cu “da” sau “nu”. Aceasta e naraţiunea simplificatoare a vremurilor noastre, cea pe care Putin, Erdogan, mai nou Trump, Orban sau Zeman, ori mai demult Nigel Farage (pe vremea Brexit-ului) o propun alegătorilor lor. Ei se înfăţişează ca articulaţiile terestre ale unui bine absolut care e în măsură a restaura o ordine edenică pervertită de pluralitatea democratică. Alegându-i pe ei – şi binele radical în numele căruia vorbesc – alegătorul optează pentru o lume non-problematică, în care toate răspunsurile sunt clare. În primul rând cele referitoare la sex şi la străini.

Ceea ce e cu adevărat straniu e faptul că democraţia – şi gândirea liberală clasică – aproape nu mai reacţionează la aceste lucruri. N-am văzut nici o tentativă serioasă de a scoate dezbaterea asupra problemelor omului actual din fatalul triunghi: criză/bani – drepturile minorităţilor/LGBT – imigraţie/străini. Dacă acesta e singurul orizont al democraţiei, atunci ea e, deja, învinsă. Pe de-o parte Europa – cu Jean-Claude Junker (fost bancher), pe de alta America – cu Donald Trump (antreprenor în construcţii), par a fi optat – ca răspuns la problemele lor economice şi sociale – pentru modelul unei conduceri manageriale. Ca şi cum ţări, sau continente, ar putea fi conduse asemeni unor firme private! Asta vrea să spună că ceea ce ne deosebeşte va fi contras în specializarea muncii, dezbaterea va fi înlocuită de concurenţă, iar “criteriul eficienţei” va deveni valoarea socială absolută (legitimată ca fiind comandament divin). De aceea opoziţia, presa independentă şi viaţa parlamentară nu-şi vor mai avea locul. Presa va trebui să difuzeze ideile “noii ordini” în toate cotloanele ţării, iar Parlamentului îi va fi suficient statutul de cameră de înregistrare a hotărârilor Consiliului de Administraţie ce conduce ţara în cauză.

Unanimitatea (opusă discordiei ce poate duce la război civil), prosperitatea (relativă, dar “pentru toţi”), refuzul străinilor (etnici şi sexuali) şi, mai ales, alinierea într-o credinţă comună par a fi reţeta de succes a noului tip de guvernare bazat pe “ordine” şi “eficienţă”. Ea nu e nimic altceva decât o modalitate de-a (re-)centra populaţiile dezrădăcinate de valurile urbanizării, migraţiei şi industrializării în jorul unui slogan simplu: ein Volk, ein Glaube, ein Gott. Ce e uimitor, e caracterul funciar pre-modern al acestei viziuni. Faptul că ea condamnă modernitatea – cu diversitatea ei umană (inclusiv a străinului de tot felul) – ca pe o ex-centricitate e perfect inteligibil. Ceea ce e mai puţin clar e alianţa pe care această logică vrea s-o realizeaze între o viziune primară a politicii şi dezvoltarea exponenţială a tehnicii. Cel puţin ceea ce am văzut până acum – de la Germania wilhelmiană până la Coreea de Nord – ar trebui să ne pună pe gânduri.

Nimic nu e clar în democraţie; totul se cere gândit, totul se cere discutat, totul se cere formulat şi totul se cere decis. Suntem nu doar cetăţeni, ci pur şi simplu oameni doar în măsura în care participăm – cu atenţie şi răbdare – la gândirea, discuţia, formularea şi decizia publică. Când renunţăm la acestea, fie în numele absolutului (care nu se discută), fie în numele nevoii de distracţie (ce traduce o oboseală a atenţiei), democraţia se estompează şi, din spatele scenei, apare Zeul pre-modern ce-şi va devora creaţia. E o lecţie veche, dar pe care – după cum se vede – n-am învăţat-o nicicând. Şi lucrul acesta e valabil pentru toţi, nu doar pentru “o ţară de la periferia Europei” în care democraţia a fost mai curând un ideal decât o realitate, iar modernitatea mai mult o promisiune decât o împlinire.

Distribuie acest articol

42 COMENTARII

  1. Nu informatica a jucat festele postcriza, cum nu resursele au jucat rolurile esentiale in echilibrul (fragil) postbelic. Factorul uman (si de fapt dorintele si conduitele) fac sa fie incalcate echilibrele. Daca omul cauzeaza un dezechilibru, deoarece 1 si cu 1, doreste sa faca 3, informatica il va servi, insa nu se va autodeclansa singura (e prea putin probabil, si foarte mult convenabil pt. bancheri) .

  2. Cred că acesta este primul text publicat aici în care se expune problema maniei managementului cu cohorta ei de urmări nefaste și faptul că nu numai noi, ci și alții merg în jos. În mass media de la noi asemenea teme nu prea sunt vehiculate.
    Nicio creștere economică, nici strângerea de gât a iliberalilor (temă atât de apropiată contributorilor care scriu des și diluat!), nici procedurile europene, nici pupatul moaștelor nu ne vor mai salva. Barbarii și rinocerii sunt deja aici. Un adevăr greu de suportat și-o ciclicitate mereu (tot ciclic!) negată.
    Aceasta este viziunea curajoasă asupra situației, numai din ea se vor naște soluții corecte. Nu sunt survivalist, însă cred că viața trebuie acceptată așa cum e, cu tot. Când suedezii împart fluturași pentru pregătirea populației pentru război, probabil că nu sunt tâmpiți. Când ne terfelește limba în public primul nostru ministru și când prima grijă a parlamentului nostru este îndulcirea condițiilor pentru hoți, înseamnă că suntem plecați de-acasă și cu mintea și cu curajul.

  3. Excelent!
    Rezumandu-ma, prozaic, la situatia Romaniei, mi se pare ca ne asemanam, din ce, in ce, mai mult, cu protagonistii unei intamplari povestite de Woody Allen, silogica lor….surprinzatoare:

    In cadrul unui reportaj la un camin de batrani, acestia sunt intrebati cum e mancarea de la cantina.
    – Nu e buna de loc!
    – Deseori e alterata!
    – E chiar infecta!
    – Si, in plus, portiile sunt MICI…

    • Are sens, totusi.
      Daca portiile ar fi macar mari, ai mai avea ce alege…
      Si asta sugereaza ca cineva a ales deja partile bune si a lasat fraierilor resturi.

    • Cred ca in Romania lui Dragnea dialogul lui Woody Allen s-ar rezuma altfel:
      Mancarea e proasta, de multe ori alterata, chiar infecta, dar portiile par mai mari!

  4. O radiografie foarte trista a vremurilor in care traim si, in acelasi timp, un semnal de alarma pentru noi si copiii nostri, pentru ca pe ei ii vom lasa sa traiasca intr-o epoca in care valorile sunt rasturnate cu fundu-n sus iar lumea graviteaza, nu in jurul unui Soare, ci in jurul unei gauri negre care risca sa inghita totul.
    Ati enumerat in acest text cel putin 3 lucruri care practic stau la originea acestei dezordini sociale:

    1. „Atunci când “diversitatea” e percepută ca fiind o ameninţare la adresa regulilor comune de viaţă, ea e respinsă ca fiind o formă a dezordinii sociale. Şi orice dezordine solicită restaurarea ordinii.”–> „Uniti in diversitate” este motto-ul Uniunii Europene si unul dintre principiile care stau la baza UE. Insa aceasta „diversitate” cred ca se refera in primul rand la statele membre ale Uniunii Europene, la cetatenii acelor state, la multitudinea de traditii din fiecare stat, la felul diferit de a fi al italienilor, finlandezilor, spaniolilor, la diferitele religii din aceste state, etc. Nu cred ca diversitatea europeana se referea la populatii din afara UE.

    2. Criza financiara din 2018, un fenomen grav, urmat de somaj si toate poblemele care au urmat, insa un fenomen care a fost atenuat intr-un fel prin diverse masuri economice. Un fenomen care, de asemenea, poate preceda un conflict major.

    3. Razboiul din Siria–> picatura care a umplut paharul si care a destabilizat lumea, dar mai ales Europa, prin faptul ca Siria este un teren de lupta intre mai multe puteri mari si, mai ales prin faptul ca milioane de oameni au luat calea Europei pentru a fugi de conflict. Europa i-a acceptat pentru ca, nu-i asa , trebuie sa fim „uniti in diversitate”, insa o diversitate prost inteleasa de marile puteri ale UE care, datorita unor interese politice si economice, au deschis larg portile Europei pentru acesti migranti. In acel moment, europenii au realizat ca nu mai sunt singuri in „diversitatea” lor initiala, europeana, ci sunt invadati de niste oameni cu o cultura diferita, religie diferita, si obiceiuri diferite. Aceasta „diversitate” noua care a aparut intr-un timp foarte scurt a fost percepută ca fiind o ameninţare la adresa regulilor comune de viaţă.

    Desigur ca se pot face numeroase speculatii pe seama acestui fenomen al migrantilor, incepand de la izbucnirea conflictului in Siria si pana la deciziile liderilor europeni care au acceptat noua „diversitate” oarecum fortata, insa acesta este un fapt real care zguduie Europa din temelii si un lucru de care au profitat alti lideri politici (Farage, Le Pen, etc) pentru a destabiliza UE. Deja lucrurile se schimba cu o viteza destul de mare, si nu se schimba in bine, din pacate. Totusi, un gand nu-mi da pace, si anume cel legat de soarta Romaniei. Poate ca indiferent ce s-ar intampla cu aceasta structura politica numita UE, indiferent daca va lua o forma sau alta, indiferent de evolutia lumii practic, statele vestice vor ramane „la adapostul” vremurilor, pe cand Romania va fi intotdeauna o tara periferica, estica, corupta, cu lideri politici incompetenti si aserviti altor interese, fara infrastructura, spitale si scoli, vecina cu Ucraina si foarte apropiata de Rusia. Nici macar americanii „nu se baga” , sa spun asa, in asigurarea securitatii Marii Negre, conform spuselor lui George Friedman la summitul de la Sibiu. Tot noi romanii va trebui sa ne inarmam bine si sa facem fata unor pericole.

    • Aia cu războiul dim Siria e ceamai savuroasă. De fapt e vorba pur și simplu de imbecilitatea unei singure politiciene europene cu creirașii pe bigudiuri, ce a dat foc șandramalei într0un moment de rătăcire.

      Conflicte au mai fost și cu alte ocazii, iar unele mult mai crude și sângeroas ca cel din Siria. Diferența e că nici un politician european n-a invitat acele populații să se stabilească în Europa. Să ne amintim doar de conflictul de acum 20 de ani din Rwanda: tribul Hutu s-a răsculat împotriva oprimării impuse de președintele din triul Tutți, i-a doborât avionul și a trecut gospodărește la masacrarea în decurs de câteva zile a peste un milion de suflete ale tribului rival Tutți. Ghici ce s-ar fi întâmplat atunci dacă vreo căpetnie plină de compasiune Europei ar fi invitat un milion de supraviețuitori ai tribuui Tutți (obilnuiți de decenii să fie herrenvolk-cii Africii și să-și rezolve problemele cu macheta sau toporul) să năvălească în Europa? Cum nu i-a invitat nimeni, criza rwandeză a rămas o notă de subsol a istoriei mondiale. Așa cum ar fi răma li războiul din Siria daca cancelpreasa nemțească nu s-ar fi trezit vorbind fără a avea creierul la purtător,

    • „Radiografie tristă” pentru că ea nu atinge fondul problemelor, deși le identifică. 1. Diversitatea nu are neapărat legătură cu etnia, apartenența religioasă, sau orientarea sexuală șamd. Este suficient ca cel de lângă tine să aibă altă opinie (cu privire la o măsură politică, spre exemplu), pentru a fi sancționat. Doar că există ceva ce probabil NU observă autorul, anume că intoleranța NU este o răsturnare a lumii cu fundul în sus, ci o manifestare instinctivă ancestrală împotriva cuiva care este altfel decât grupul. Problema prevalenței instinctelor, ori acceptarea alterității, ține de cultura civică și de educație în general.

      2. Criza din 2008 (cred că nu la 2018 vă referiți) este una dintr-un șir nesfârșit de crize economice. NU este prima, nici ultima, nu este nici un miracol și nici o catastrofă criza aceasta, ci un fapt obișnuit în orice economie (inclusiv în cele socialiste, nu intru în amănunte). Se poate spune, chiar, că omenirea a fost mai bine pregătită să-i facă față decât altora.

      3. Războiul din Siria este un conflict intern în primul rând și este declanșat de revolta împotriva unui regim autoritar. Pentru că este o „zonă sensibilă”, de confluență a intereselor mai multor puteri regionale și globale, expunerea sa s-a amplificat. De altfel, abordarea tuturor celor trei subiecte pe parcursul analizei pare să fi fost influențată de informațiile publicate în presă.

      4. Între colegii comentatori se strecoară periodic nesimțiți care au dificultăți majore în a-și expune și argumenta opiniile. În consecință, se referă nu la idei ci la persoane, jignesc, utilizează un vocabular indecent, manifestându-se astfel intolerant. Adică, reprezintă un elocvent exemplu pentru ceea ce spuneați dumneavoastră la punctul 3.

  5. În principiu sunt de acord cu tezele autorului, deşi sunt insuficiente şi nu demonstrează nimic. Şi nu trebuie comparată situaţia din România cu „restul lumii” democratice. De ce? Fiindcă România a trecut într-un timp foarte scurt, prin două revoluţii:
    -revoluţia locală de trecere de la comunism la democraţia clasică(neînfăptuită pe deplin din cauza timpului scurt)
    -revoluţia globală tehnologică, care a aruncat lumea într-o nouă eră, „Era Informaţională””(libera circulaţie a informaţiei, dar şi a capitalurilor şi forţei de muncă).
    Şi aici vine tragedia(dublă în cazul României) şi simplă pentru „marile democraţii clasice”: ÎN ERA INFORMAŢIONALĂ DEMOCRAŢIA CLASICĂ DEVINE INOPERANTĂ.
    Şi astfel asistăm(unii sunt oripilaţi de-a binelea…) la moartea democraţiei clasice, respectiv de renunţare la mecanismele democratice de conducere socială şi la înlocuirea lor de forme de conducere autoritariste.
    Şi aici vine grozăvia. Democraţia clasică avea ca principiu de bază „principiul LIBERTĂŢII”, respectiv conducerea societăţii trebuia să asigure pentru cetăţeni nu o PROSPERITATE infinit crescută ci UN SET DE DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI CETĂŢENEŞTI.
    Azi, în Era Informaţională, problema libertăţilor nu se mai pune, ba autorităţile strâng şurubul, evoluând toate(inclusiv cele „democratice”…) spre un fel de autoritarism administrativ ca în cazul lui Putin, Erdogan, etc dar, vai, şi în SUA, Germania, Franţa, etc….
    Iar întrebarea tulburătoare este: în Era Informaţională va muri nu numai democraţia clasică, sau vor muri şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti?
    Poate nu doar de simple constatări este nevoie, ci de o altă filozofie.

  6. Democratia e solicitanta (si descurajanta) din cel putin doua motive. Ea nu se multumeste cu exprimarea dorintelor proprii (e simplu sa enumeri ce iti doresti, urmand principiul placerii), ci cere sa gandesti intreg contextul (in virtutea unui principiu al realitatii) pt a-ti asigura un minim de sanse la realizarea dezideratelor, iar asta inseamna a-i lua in considerare pe ceilalti (si intreaga structura din care faci parte). Asta inseamna sa ii intelegi (cu dorintele-alegerile lor), ceea ce e un travaliu psihic solicitant.
    In plus, a admite ca esti doar o parte din acest minunat sistem al democatiei este in sine o sursa de frustrare.
    Oricare dintre celelalte sisteme alternative este alegerea minimei rezistente.

    • Desi explicatia lui SM este cea mai pertinentă și relevantă, făcând trimitere la cele mai bazale mecanisme psihologice care explică eșecul democrației în Romania, ea va rămâne ignorată și aici și în deciziile responsabillilor politici. Facând trimitere la insight și la autocunoaștere, psihanaliza este definitiv condamnată.
      Ignorance is bliss.

  7. Eu nu cred ca putem trai intr-o “Era Informaţională” fara a avea libertate si drepturi cetatenesti. Eu cred ca o parte a Romaniei a recuperat cu succes dupa ’89 acest decalaj informational, insa altii sunt cei care vor sa priveze lumea de drepturi si libertati, nu credeti? Altii sunt cei care doresc reinstaurarea controlului si practic distrugerea democratiei.

  8. Este o eroare sa fie puse pe acelasi plan state ca Rusia, Turcia, Statele Unite etc. In Rusia postsovietica exista un regim oligarhic (constituit din maharii fostei URSS). Turcia are un regim autoritar, asa cum a mai avut si pe timpul lui Kenan Evren. In Statele Unite se confrunta socialismul de tip clintonist-obamist, care da o aparenta de democratie si in faopt instituie dictatura corectitudinii politice, cu capitalismul clasic promovat de Trump, care vrea respectarea intocmai a „Bill of Rights” a parintilor fondatori ai Americii. De Japonia, tara a modernitatii si a traditiilor, nu se pomeneste nimic in articolul de mai sus. Romania, ca intotdeauna, va fi purtata de valul mai puternic, fie mai spre Vest, fie mai spre Est. Totul este ca Rusia putinista sa nu reuseasca refacerea sistemului comunist intr-o versiune de tip chinezesc, cu o economie mai functionala si in care sa fie reatasate tarile fostului „lagar socialist”. Acesta este pericolul major cu care se confrunta Romania in prezent. Tarile din Occident au alte probleme. Ce se intampla in Siria este un fenomen marginal, ca si agitatiile legate de asa-zisul „Stat Islamic” si alte fantose de acelasi fel transformate de mass media in sperietori mondiale, ca sa distraga atentia de la probleme cu mult mai grave cu care Europa se confrunta.

    • Putem fi de acord, putem sa discutam dar „capitalismul clasic promovat de Trump”? Serios? Si cam ce din ce face Trump sugereaza capitalism clasic? Cam ce din ce face Trump provine din „Bill of Rights”? Acum, nu incerc sa le iau apararea clinton – obamistilor cum zici dar hai sa pastram proportiile. Una e sa zici ca populatia s-a saturat (pe drept sau nu) de politicieni, ca Obama a facut greseli (oho, si inca cum) si alta e sa il vezi pe Trump prin lentile idealiste. Sigur, este clar ca o parte importanta a americanilor se saturase de corectitudine politica dar asta nu il face pe Trump nici liberal clasic, nici competent, nici nimic. El este doar un oportunist care a stiut in ce tren sa se urce. Si as adauga, din pacate! Ar fi nevoie de un capitalist clasic, de un om competent si sincer care sa raspunda acestei nevoi a populatiei si sa tempereze corectitudinea politica si excesele ei.

      • Ludovic al XIV-lea si-a gasit un administrator iscusit (Colbert) pe care l-a pus capteneie peste economia regatului, pana atunci practic in faliment si sarac lipit. In scurt timp comertul si manufacturarea au inflorit la nnivele nemaivazute, iar regele s-a trezit bogat de parca ar fi castigat potul ce mare la loterie.

        Incantat de asta el i-a cerut lui Colbert sa-i adune pe negustorii de frunte ai regatului spre a-i intrerba cu ce anume ar putea fi stimulate afacerile si mai bine. Colbert s-a executat si i-a intrebat la randul sau ce legi si hotarari intelepte ar putea stimula si mai mult economia regatului. Starostele megustorilor a raspuns printr-o fraza emblematica: „Laissez faire, laissez passer”. Altfel spus bagati-va cat mai putin in afaceri… Asta reprezinta esenta capitalismului. Regele i-a lasat deci pe negustori in pace sa-l imboagateasca. Inteleptii politicieni si experti ai zilelor nioastre nu reusesc insa sa inteleaga asta. Ei vor cu tot dinadinsul sa-l invete pe gradinar cresterea castravetilor, ba chiar mai mult, sa o si legifereze. Si atunci se ajunge la crizeleastea economice devastatoare.

        Trump nu a facut nimic altceva decat sa elimine cat mai multe din reglementarile aberante clocite de administratiile anterioare ce sufocau economia precum isi sufoca pitonul prada. Odata ce a inceput eliminarea lor economia a repornit exploziv. Asta e povestea pe scurt.

        In ce priveste oportunismul sunt de acord cu dumenavoastra. Trump e in mod cert un oportunist. Daca l-am votat cu multa indoiala in 2016, in mod cert il voi vota cu multa convingere in 2020. Orice leader ales democratic trebuie sa fie un oprtunist. Altfel spus sa puna vointa alegatorilor sai ceva mai sus de preferintele personale. Obsevam la progresisti insistenta maniaca de a impune alegatorilor gargaunii lor in loc sa adopte gargaunii alegatorilor. Pe termen lung e o tactica suicidala. Eu il aeg pe el, nu el pe mine. El trebuie sa ma serveasca pe mine si nu eu pe el. Lamurit?

  9. Im Einzelnen liegt das Allgemeine. J.W. Gothe.

    Să privim un pic în faţa ușii. Civilizaţia urbană diferă de cea rurală. Se vede și aici pe paginile publicaţiei contributors. La Sibiu orizontul e altfel decât în satele din Teleorman? Diversitate, pluralitate,….

    …. „…. Atunci când “diversitatea” e percepută ca fiind o ameninţare la adresa regulilor comune de viaţă, ea e respinsă ca fiind o formă a dezordinii sociale. Şi orice dezordine solicită restaurarea ordinii…. „…..

    La Servus TV s-a prezentat publicului occidental un film realizat de dI. Holender la Sibiu. Arhitectura (Statuia Nepomuk a fost înlăturată din centrul Sibiului într-o curte laterală cu rufe murdare), Muzeul Bruckenthal și mai ales teatrul: C. Chiriac, Purcarete, scene din piesa Faust (doamna care a jucat Mefisto a primit cel mai mare premiu britanic), scene din Ovid într-o intreprindere cu bazin de apă și pânze în flăcări.
    Un elogiu pentru Sibiu care era capitala culturală europeană 2007si care va avea 2019 ca oaspeţi șefii de state UE.27 la președinţia 2019.

    Cum se vor prezenta penalii dâmboviţeni din guvern și parlament continentului și lumii 2019?
    Brandul României….

    • Sunt convins ca ceea ce a facut domnul Holender este admirabil dar eu nu voi uita niciodata ziua in care l-am vazut la Antena 3 schimband amabilitati cu Gadea si Badea. Degeaba protesteaza acesti oameni si spun ca Romania este asa sau altfel in strainatate daca, atunci cand se intorc in tara, legitimeaza Antena 3 si tot ce presupune ea. Va dati seama ca domnul Gadea a scos tot ce era de scos din emisiunea respectiva si fara ca domnul Holender sa zica concret ceva, telespectatorii au ramas convinsi ca presedintele este rau si ca justitia ii persecuta pe politicienii cei buni. Un om corect pur si simplu nu se duce la Antena 3 pentru discutii despre arta cu Mihai Gadea. Prin aceste discutii nu face decat sa il legitimeze. Dar, in fine… ca si cum doar domnul Holender ar fi facut asta… El este doar o dezamagire intr-o lista lunga…

      • I. Holender a făcut filmul TV acum mai mult de un an. In film nu e nimic altceva decât cultura, Sibiu, omagiu. Mai nimic din politica actuală. Spectatorii TV din vest au avut prilejul să admire cultura (D. Perjovski, zidul pictat, etc ).

        I. Holender a fost la Chișinău și a prezentat la TV cultura.

        A fost la opera Viena un timp.

  10. Cred ca nevoia de simplificare a omului occidental, astazi, era anuntata de ceva vreme. E vorba, cred eu, de hedonism. A cucerit lumea cu ceva vreme in urma si acum e la un nivel neatins vreodata. A te ocupa de ceea ce nu-ti place inseamna a rupe din placerea pe care o poti gasi, cu usurinta, in alta parte. Practic, delegi puterea si decizia altcuiva, cuiva care are un discurs simplificator (nu cere implicarea intelectului, cu evidenta neplacere) si suficienta charisma (ca sa te convinga usor ca e capabil sa-ti rezolve problemele neplacute).

  11. Domnilor liberali:

    1. Pentru democratia schiopatinda din Romania, dvs. dati vina pe dragnea; gresit – va rog dati vina pe majoritatea poporului roman care alege psd-ul cu obstinatie si incrincenare de 28 de ani. Chiar cind erau Conventia sau Basescu, in parlament erau aproximativ 50% cu 50%, ceea ce a dus la instabilitate politica si la neputinta dreptei de a-si impune programele. In realitate, tot psd-ul a condus si atunci.
    2. Pentru diverse probleme internationale, dati vina pe Trump; gresit – va rog dati vina pe jumatatea de electorat american care l-a ales si pe greselile de politica interna si externa ale lui Obama.
    3. Pentru dictatura din rusia, dati vina pe putin; gresit – va rog dati vina pe cei peste 86% de rusi care-l aleg la fiecare ciclu electoral.
    4. Pentru dictatura din Turcia, dati vina pe Erdogan; gresit – va rog dati vina pe majoritatea turcilor, care-l alege fara probleme prin alegeri democratice nemasluite.
    5. Pentru dictatura din coreea de nord, dati vina pe kim jong un; gresit – va rog dati vina pe china si rusia care-i sustin dinastia la putere.
    6. Pentru neimplinirile si problemele UE, pentru caldura globala, pentru viteza mare a centrului galactic si in general pentru orice, dati vina pe americani; gresit – va rog dati vina pe filo-marxismul conducerii UE si pe polically-corectness-ul actualilor conducatori ai majoritatii statelor UE, conducatori formati in stingismul hippy al anilor ’70.
    7. Pentru gardurile anti-migranti, dati vina pe Orban ; gresit – va rog dati vina pe migranti, pentru ca duhnesc de nu poti sta linga ei in autobuz, nu muncesc ci fura, violeaza si tilharesc, iar copiii lor se string in gasti care ii bat pe copiii nostri, cu toate ca din salariile noastre li se da ajutorul social destul de generos. Si apropos, daca in ei va puneti speranta echilibrarii bugetului de pensii peste 20, 30 de ani, atunci sinteti chiar iresposabili….
    8. Pentru copiii sfisiati de ciini, dati vina pe „ce sa-i faci, se mai intimpla…”; gresit – va rog dati vina pe ong-urile ipocrite si evazioniste care paraziteaza statul, dar sint foarte vocale si cu tupeu de borfas, pe nepasarea autoritatilor si pe trendul la nivel european de a nu-i apara pe contribuabilii cinstiti, ci pe oricine altcineva – infractori, ciini agresivi, migranti radicali carora trebuie sa le platim 100000 euro. Dupa ce ne-or pune bomba, cit trebuie sa le platim ? Si va mai intrebati de ce oamenii voteaza din ce in ce mai mult cu dreapta ?
    9. In general, d-lor liberali, dati vina pe dvs. insiva, ca ne-am saturat de incompetenta, ipocrizia marxismul si corectitudinea politica ale dvs., ce duc la risipirea resurselor, moartea meritocratiei, aberatii economice si juridice, haos si stagnare in toate sistemele si pe termen mediu si lung, colaps generalizat.

    • Cu riscul de a fi cenzurat nu pot sa nu-ti raspund ca Trump NU a cashtigat alegerile din 2016 ci Clinton cu 3 000 000 de voturi in plus. Daca vizitezi SUA ai impresia ca nimeni nu a votat cu Trump si toti il detesta. In realitate nu e chiar asa; Clinton a avut doar 3 000 000 de voturi in plus nu 30 000 000 dar prin statele semi-pustii care au votat cu Trump nu indrazneshti sa te duci caci pe acolo Ku Klux Klanul face legea si aia te ucid imediat ca un „inferior” de „rasa Latina” ce eshti. Te poti plimba linishtit prin SUA prin California si New York unde nimeni n-a votat cu Trump si multi nici nu stiu ca prin Iowa si Wyoming inca exista Ku Klux Klanul si inca terorizeaza alegatorii.

      • …transmisiune de la fata locului de la corespondentul nostru, @ Munteanu. Este supravietuitorul unei fabrici din Romania care a falimentat, deoarece turbatul de Basescu a cumparat de 3.000.000.000 de dolari calculatoare, de la Microsoft, iar multi colegi de-ai lui @ Munteanu s-au sinucis. El a scapat tiranului, iar acum locuieste intr-un sat de corturi cu milioane de alti adunatori de sticle de plastic, si ne transmite pro bono.
        In sfirsit aflaram si cine a cistigat alegerile in SUA. Ca pe la noi unii sint speriati de apocalipticul Trump.
        Fewriti-va de Satan SUA :P

      • Cu riscul de a fi cenzurat, scrii ca unul care n-a pus piciorul in SUA, inafara poate de New York si Los Angeles, si nu citeste altceva decat Huffington Post si Vox.

      • Vai de mine, ce mizerie e in America ?

        Atunci cum se face ca absolut toata lumea care vrea sa emigreze pune SUA in capul listei de preferinte ?

        Cum se face ca in SUA sint cele mai mari salarii, viata cea mai imbelsugata, tehnologia cea mai avansata ?

        Cred ca autorul „Munteanu” face parte din legiunea ratatilor care in loc sa-si realizeze limitele si sa se opreasca cu visele la limita realizabilului, arunca vina pe societate care nu vede ce idei geniale colcaie in capetele lor.
        Daca e atit de ingrozitor in SUA, de ce nu pleaca toti astia in Coreea de Nord ?

      • Puteti spune ca Trump nu a avut cel mai mare numar de voturi.
        Nu puteti spune ca Trump nu a castigat alegerile, pentru ca alegerile americane se castiga de catre cel care are cel mai mare numar de electori. Electori inseamna cei care-l aleg pe Presedinte.

        In Romania electorii Presedintelui sunt cetatenii cu drept de vot.
        In Italia, Germania sau Moldova electorii sunt parlamentarii.
        Cititi cine sunt electorii Presedintelui in SUA.

        • dar de ce nu te-ai dus la Chicago, orasul lui Obama care nu mai sta de mult acolo, unde mor mai multi oameni ucisi de arme de foc decat in toata America la un loc, unde toti fostii primari sunt la puscarie si unde s-a votat Clinton la greu…

  12. Acea avangardă s-a numit „revoluționarii de profesie”. Ce urmat, știm cu toții.

    P.S. Iadul e pavat cu intenții bune.., Hai să lăsăm democrația cu Trumpii și Orbanii ei să-și facă treaba fără „îmbunătățiri”. If it ain”t broke, don’t fix it. – după cum zica înțelepciune populară. Na kazanie!…

  13. Un articol interesant de la care s-ar putea porni multe…

    PS. Dar deocamdata eu am o singura problema majora: afara cu PSD-ul creat si inca stapanit de fantoma lui Iliescu .Daca ne aducem aminte niste imagini din 22-25 dec.1989 si Tariceanu & Patriciu au fost/sunt tot aceiasi creatie kgbista.

  14. cum se poate surpa democratia sub propria ei greutate? Cand am avut democratie domnule Maci? Poate putin, inainte de criza economica. Tocmai ca nu reusim sa avem stat de drept si democratie (ca sunt genuri interdependente).

  15. „Oricât de mare le-ar fi puterea de moment, cei pomeniţi, alături de diverşii Trumpi, Orbani, Kaczynski, Fico, Zemani etc. nu sunt actorii timpului în care se află în fruntea naţiilor pe care le conduc. Cu toţii – şi mulţi alţii – sunt doar figuranţi ce se agită pe fundalul unui orizont închis, în care democraţia se surpă, sub propria ei greutate.”

    Intr’adevar, toti cei enumerati nu sunt actori, spre deosebire de artistii emeriti ai democratiei mondiale care, pe langa faptul ca au umplut scena lumii cu figurile/mastile lor macabre si cu marotele lor invelite in vorbe mari [din lemn de esenta rara], ne veselesc zi de zi cu scenarii, coregrafii si regii proprii care mai de care mai aberante si…postmoderniste. Sa’i admiram asadar in toata splendoarea lor pe marii artisti ai lumii, aparatorii ai democratiei si ai diversitatii. Iata o echipa de prima linie [rezervele sunt prea multe pentru un simplu comentariu]:
    1. Kapitanul-jucator, tovarasa Merkel, care ne’a bagat in casa mortul si tine cu tot dinadinsul sa ne afirmam bucuria si recunostinta pentru actiunile ei antieuropene si antidemocratice
    2. Komisarul-sef al entitatii uzurpatoare a civilizatiei europene, tovarasul adulator de profeti cu barba, Juncker – individ care abia se abtine sa baleasca cand il intalneste pe…
    …3. Tartorul-de-la-Rasarit, tovarasul Putin, care […puneti voi ce vreti aici] si care e frate cu…
    …4. Sultanul-primar, tovarasul Erdogan, care […idem]
    5. Extrema-stanga si sefa pe extrene la Komisariatul UERSS, tovarasa Mogherini, care intr’o zi se ploconea la Teheran cu basmaua bine trasa pe urechi [ca sa nu auda zbieretele unor ‘nesimtite’ de persance ce’si tradau ‘cultura’ lor minunata prin zvarlirea unor carpe], iar in ziua urmatoare mi ti’l injura de zor pe imperialistul ‘figurant’ Trump.
    6. Komisarul-sef cu 2 mandate, tovarasul admirator al lui Mao si iubitorul de imperii, Barroso.
    7. Aiatolahul si gardienii revolutiei dintr’o franciza cinematografica de prost gust care nu se mai termina.
    8. Sarkollandomacrou, tovarasul antierou, lider colectiv al fostei glorii europene. Lingau de seama in Trilaterala Merkel-Putin [stiu, suna ciudat, dar asta’i realitatea: Trilaterala nu a avut decat 2 membri]
    9. Huseina Obama Clinton, strutocamila care a facut praf ordinea fragila a Orientului. Altfel, o tovarasa de nadejde ce si’a meritat din plin medalia, pardon, diploma de nobelist.
    10. Xi Jinping, tovarasul suprem al Chinei, despot cu veleitati de ideolog care trage itele si incurca apele cu tovarasii euroasiatici.
    11. Seicii islamofascisti ai Orientului; o puzderie de psihopati cu ambitii de dictatori globali care ne’au bagat pumnu’n gura si au reusit sa transforme critica Islamului in blasfemie, cu acordul tacit al tovarasilor enumerati mai sus si ai altora, multi politruci europeni ce au denumit botnita pusa cetatenilor europeni drept multiculturalism. Ce este uluitor e faptul ca se gasesc intelectuali publici care nu numai ca accepta abolirea libertatii de exprimare in Europa, dar o si lauda, fiind chipurile o ‘garantie a diversitatii’. Uite asa senin o sa accepte si diktatura ce se iteste la Bruxelles, fiind incapabili nu doar de opozitie, ci si de ganduri critice fata de nomenklatura eurosovietica.

    Na, c’au iesit fix cat o echipa de fotbal; niste mondiali, dom’ne, ce sa mai…

  16. D-le Maci, este mult mai complicat decit spuneti d-voastra. Criza economica din 2008 a fost doar bomboana pe coliva, coliva care a fost gatita timp de 20 de ani pina atunci, si anume de la prabusirea regimurilor comuniste din 1989. Discutia este foarte lunga, dar recomand un articol aparut in The Atlantic zilele astea, care vorbeste, ce-i drept, mai ales despre situatia din SUA, dar putem regasi cu usurinta aceleasi elemente si in Europa, chiar daca mai putin pronuntate, deocamdata. Articolul in sine chiar merita citit, chiar daca e foarte mare.
    https://www.theatlantic.com/magazine/archive/2018/06/the-birth-of-a-new-american-aristocracy/559130/

    • Acel articol conține în sine o mulțime de aiureli, izvorâte din conștiința neo-marxistă a lui Matthew Stewart. A crescut într-o familie relativ săracă, de asta bogăția i se pare o blasfemie în sine, iar prezervarea ei pentru generațiile următoare – o blasfemie încă și mai mare.

      Ar trebui să vadă alternativa, iar asta nu neapărat în societățile distruse de comunism, ci într-o țară așa-zis liberă, ca Marea Britanie. După al doilea război, taxele pe moștenire ajungeau la 80% iar impozitele pe venit ajungeau și la 90% (înainte de Margaret Thatcher fiind asta). Astfel încât aristocrația ajunsese să-și demoleze de bunăvoie conacele, numai să scape de povara fiscaă asociată.

      Ducele de Devonshire a rămas celebru prin faptul că a reușit să-și salveze de la demolare un conac de pe lângă Chesterfield, Hardwick Hall, făcându-l efectiv cadou Trezoreriei (HM Treasury) în locul taxei pe moștenire de 80%. Însă multe alte clădiri de patrimoniu nu au avut norocul ăsta, guvernele laburiste de după război le voiau efectiv demolate, așa că demolate au ajuns, chiar de către proprietari.

      În esență, asta e alternativa la ”noua aristocrație” pe care o critică acel articol, o nouă ”dictatură a proletariatului”. Care se poate implementa și fără tancuri sovietice, după cum s-a demonstrat în UK.

  17. `Ceea ce e mai puţin clar e alianţa pe care această logică vrea s-o realizeaze între o viziune primară a politicii şi dezvoltarea exponenţială a tehnicii`

    Pai nu asa a fost si in partea a doua a Renasterii? Tehnica facea progrese remarcabile (daca ar fi sa ne referim numai la masinariile lui Leonardo – dar apareau si tunurile cu bataie lunga, muschetele, carma cu ax mobil la nave etc.), in timp ce politica traditionala era zguduita din temelii de tot felul de experimente: dictatura lui Calvin la Geneva, a lui Savonarola in Italia, aliante „contra naturii, intre regate crestine (Franta lui Francisc I) si otomani, centralizare politica, principi -condotieri consiliati de un Machiavelli samd.

    Ce concluzie am putea trage analizand aceste „aliante nefiresti” dintre viziuni (proto)totalitare și progresul tehnic? (A propos, Italia sub Mussolini s-a aflat in avangarda cercetarilor fundamentale si aplicative in stiinta). Deja ne cam ia cu fiori.

  18. Istoricul britanic Niall Ferguson, profesor pe la Cambridge si Harvard, care a scris cateva carti in care face apologia democratiei clasice, a scris si o carticica care se numeste The Great Degeneration – How Institutions Decay and Economies Die, carticica in care face o analiza dura a cauzelor care au dus la decaderea democratiilor occidentale.
    Sunt cateva idei din cartea asta care ar trebui sa-i puna pe ganduri pe cei care inca cred ca sistemul functioneaza perfect.
    Ferguson spune ca democratia se deterioreaza nu din cauza unor indivizi ci prin decaderea institutiilor, ca in multe societati democratice the rule of law a fost inlocuita cu the rule of lawyers si asfel aplicarea legilor a deenit un cost urias pentru societate, ca je m’en fichismul elitelor de azi promoveaza lipsa de solidaritate intre generatii ceea ce erodeaza temelia societatilor democratice, etc.
    Autorul are si o idee care este cel putin dubioasa: criza economica din 2008 a fost cauzata de too much regulation not deregulation. Din pacate mai toti economistii seriosi, de la Joseph Stiglitz pana la Paul Krugman, ambii laureati ai premilui Nobel, nu-i dau dreptate. Un simplu exemplu: in domeniul bancar dezmatul a inceput cu defiintarea de catre Bill Clinton a legii Glass–Steagall, o lege care a functionat foarte bine de la 1933, timp de 60 ani.
    O alta idee a lui Ferguson care insa este greu de contestat este ca o schimbare in bine nu poate veni de la elitele politice actuale si ca numai societatea civila ar putea forta o reforma. Aparitia de noi partide politice, chiar si populiste, care le matura de pe scena politica pe cele vechi compromise, este poate un simptom ca societatea se trezeste.

  19. Articol pesimist ! In ’89 au fost legalizate avorturile si mii de femei au fost salvate de la moartea cauzata de avorturile clandestine. Este foarte greu sa convingi tinerii de azi ca era buna abstinenta Ceaushista.

  20. Mda, am citit cu placere articolul. Dl Maci a incercat sa inchege o viziune unitara, piatra filozofala care explica tot. Cat i-a iesit, vedem in comentarii, chit e discutabil cat de reprezentativi sau cogenti suntem noi astia care ne pierdem timpul pe-aici. Fie cum ar fi, in simplitatea mea de paizan, ma bucur, usor asa, cand ma trezesc dimineata si ma duc intr-ale mele ca nu beneficiez de toate influentele ideilor, ideologiilor, tabu-urilor mentionate, cu varii efecte clamate. Nu traiesc intr-o tara rupta de lume, nu ma amagesc cu ideea ca un cataclism economic sau politic in Europa sau in State nu va avea un efect negativ, indiferent cat de diluat, asupra unor lucruri care ma afecteaza direct, cum ar fi pretul benzinei la pompa. Dar sa fiu iertat daca ma gandesc ca, poate, o mai sanatoasa atitudine ar fi – mai ales ca, sa fim seriosi, emaneaza din tara luata de Dragnea pe persoana fizica – in loc ce firoscoase discutii pe teme politico-filozofice despre soarta democratie in epoca post-ceva, ne-am apleca mai mult asupra unor chestii mai simple si mai la indemana. Cum ar fi coeziunea sociala bazata pe relatii corecte de munca. Pe baza unui nationalism inclusiv, nu exclusiv. Pe baza dreptului la libera initiativa fara parti-pris-uri. Pe baza unei logici, nu filozofii, politico-administrative suficient de legitime incat sa garanteze drepturile elementare ale unei democratii evoluate. Altfel spus, pana la filozofia cu aer de adevar absolut si semi-abscons, avem varianta filozofic primitiva dar economic si politic eficienta de a ne vedea de treaba noastra.

  21. „Nimic nu e clar în democraţie; totul se cere gândit, totul se cere discutat, totul se cere formulat şi totul se cere decis.”

    Stimate domnule Mihai Maci, mă tem că vă aflați în eroare. Ceea ce trăim astăzi NU este o criză a democrației, nici în patria noastră, nici în Italia, Austria, SUA, ori altundeva unde regimurile cu tendințe autoritare au susținere populară. Este vorba pur și simplu de manipulare a cetățenilor prin intermediul mass-media. Alocându-se suficiente resurse, manipularea eficientă devine o armă redutabilă în războiul hibrid. Nu vă mai povestesc despre fake news, postadevăr și adevăruri alternative ca să nu vă plictisesc cu lucruri discutate îndelung. Există și beneficiari ai acestei brambureli pe care Occidentul (din care România face azi parte) o trăiește de mai mulți ani. De fapt, Războiul Rece nu s-a încheiat niciodată, a fost doar reconfigurată ușor scena de luptă, iar acum, Estul a trecut la ofensivă.

    Cât timp rămânem inerți, gândindu-ne „intelectualist” care sunt viciile democrației și virtuțile dictaturii, vom fi incapabili să reacționăm adecvat. Ar fi tare bine să conștientizăm mai iute unde este inamicul și să facem ceva pentru a ne apăra, a înlătura regimul cleptocratic și a putea păși în sfârșit spre democrație.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro