luni, iunie 17, 2024

Elegie pentru Benedict cel Emerit

În România, figura papei Benedict – Cel care s-a retras – a însemnat mai curând ceea ce a reușit să înțeleagă ochiul destul de indiferent al majorității: un alt Suveran Pontif (titlu desuet pe care nimeni nu-l mai folosește în lumea catolică!), papă conservator, politician stângaci și sobru, personaj distant al unei lumi greu de atins și, prin urmare, în mod obligatoriu, fără popularitate. Puțin se vorbește însă de respectul și dragostea acelor conaționali ai noștri care au intuit flacăra nobleții de care a dat dovadă acest papă, care i-au citit textele cu asiduitate și l-au recunoscut purtător al unei misiuni de singulară anvergură, primită, s-ar putea spune, direct de pe umerii epuizați ai lui Ioan Paul al II-lea, în primăvara lui 2005.

            Acum zece ani, cu ocazia retragerii sale din misiune, multă lume a rămas consternată de gestul său aproape fără precedent (ultima retragere papală data din 1294 cu Celestin al V-lea). Îmi amintesc cât de surprins și de rănit am fost atunci. Dar, cu trecerea timpului, am pătruns și eu bogăția interioară a unui asemenea gest care rescria inevitabil aura personajului papei și m-a întărit în convingerea că un act sincer de smerenie creștină pe scena lumii contează inclusiv în strana liber-cugetătorilor.

            Prin gestul său, Benedict a pus în lumină nu numai moștenirea unui adevăr de bun simț pentru care nimeni nu e indispensabil, ci și faptul că veritabila smerenie înseamnă să te încrezi în Dumnezeu. Doar un om capabil de a avea o asemenea atitudine când neputința vârstei își spune cuvântul ajunge să rostească rugăciunea celui care se retrage: „Îndepărtează, Doamne, de la mine orgoliul experienței pe care am câștigat-o și al prezenței mele indispensabile! Fă, Doamne, să fiu de folos lumii, contribuind cu seninătate și rugăciune la bucuria și curajul celor care poartă acum răspunderile. Fă, Doamne, să trăiesc o legătură smerită și senină cu lumea care se schimbă, fără regrete pentru trecut, oferindu-mi suferințele ca dar de compensație și de ispășire. Fă ca ieșirea mea din activitate să fie simplă și firească, un fericit apus de soare!”

            „În Biserică nu există acte revoluționare, ci acte de conștiință, de răspundere a creștinilor”, obișnuia să spună papa Benedict. El știa cel mai bine că vitalitatea Bisericii Universale subzistă prin bătălia interioară a credinței și fidelitatea față de Hristos în spiritul Împărăției lumii de Dincolo. A mărturisit, tocmai de aceea, valoarea credinței – energia prin care Biserica aleargă senină și cu bucurie pe urmele lui Isus – și tăria de a nu renega legătura cu El, indiferent de împrejurări. Dialogurile sale cu jurnalistul Peter Seewald – tâlcuite providențial și în limba română – sunt un exemplu formidabil de echilibru sufletesc și dreaptă judecată sufletească.

            A fost un teolog al trăirii cultului liturgic, al importanței contemplației care precede orice acțiune în misiunea Bisericii, un asiduu lector al cuvântului pe care Scriptura îl oferă tuturor oamenilor de bunăvoință din partea Dumnezeului celui viu. Și nu în ultimul rând, a fost un suflet inspirat să recunoască, împreună cu Ioan Paul al II-lea, faptul că ostpolitikul – încercarea ecleziastică de a trata cu comunismul, începută în anii 60 – fusese o perspectivă dezastruoasă. A alerga după trăsura care nu te-așteaptă însemna pentru intelectualul Ratzinger nu atât o flagrantă pierdere de vreme, cât lipsa încrederii în tăcerea răstignită a Providenței. Lăsându-și sămânța să cadă în pământ pentru a muri – dacă rămâne credincioasă în speranță întregului adevăr pus în lumină de Isus –, Biserica nu uită că urmează să renască în anotimpul generației următoare.

            Pelerin al credinței în lumea care pare să uite tot mai mult rădăcinile sale creștine și să înceteze să se mai regăsească, Joseph Ratzinger a avut parte totuși de o viață discretă. Teolog al prieteniei cu Isus, el își imagina starea sufletească a Raiului, plecând de la atmosfera plăcută și senină din propria familie. Alături de fratele și sora lui, trăise împreună cu părinții că spiritul creștin nu e menit să transpară un ideal etic gratuit, că bucuria împărtășirii cu Isus e o realitate tangibilă și că binele statornicit are întotdeauna șanse privilegiate în istoriile de credință ale omului cu adevărat bun la inimă.

            La cumpăna dintre ani și împovărat de numărul lor, Benedict cel Emerit a trecut până la urmă Dincolo. Doritor să intre în bucuria celor care s-au străduit să-și împlinească datoria, la fereastra care dă spre lume, omul și păstorul poate în sfârșit să ne vegheze.

            Dumnezeu să-i facă parte cu drepții!

Distribuie acest articol

4 COMENTARII

  1. E un material util doar pentru cei convinși deja.

    Autorul cît și cititorii săi au nevoie de acele exagerări sau chiar minciuni. Le e greu, sau chiar imposibil sa trăiască fără ele.

    Pe mine, care mă aflu în afara cercului dumnealor de simțit bine/minunat, nu m-au convins.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

PS Mihai Frățilă
PS Mihai Frățilă
Episcop al Episcopiei Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti. A studiat teologia la Roma (1991-1996) la Universităţile Urbaniana şi Gregoriana, cu bursă la Colegiului Pontifical Pio Romeno, și la Institutul Catolic din Paris. Preot din 1996, a fost vice-rector și apoi rector al Colegiului Pio Romeno de la Roma. La 20 iunie 2007, este ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, alegere proclamată de Sfântul Părinte Papa Benedict XVI la 27 octombrie 2007. Este hirotonit episcop în Catedrala “Sfânta Treime” din Blaj, la 16 decembrie 2007, iar la 4 mai 2008 este instalat solemn la Bucureşti ca episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, vicar general pentru Bucureşti şi teritoriul fostului Regat. La 8 mai 2014 este ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică episcop al noii Episcopii Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti, alegere proclamată de Sfântul Părinte Papa Francisc, la 29 mai 2014.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro