joi, martie 28, 2024

Eminescu astăzi

O minimă exigență morală ne obligă să exprimăm un adevăr ori, mă rog, un crez, chiar dacă acesta e neplăcut sau dureros. Oricum, un adevăr, fie el și ofensator, e preferabil unei minciuni agreabile. Numai așa ne putem smulge din marasmul în care ne complacem de ani și ani de zile, numai așa putem lua măsurile de rigoare, adesea dureroase și ele. Din păcate, acest lucru este riscant prin părțile noastre, iar zicerea că „adevărul umblă cu capul spart” nu-i vorbă goală. Și, dacă nu mă înșel, nu străinii au inventat-o.

Dați-mi voie ca în aceste rânduri să mă abat de la cutumele și poate chiar de la rigorile stricte ale științei, pentru că vreau să răspund, în manieră personală și cu toată sinceritatea, la întrebarea care mă frământă de mai mulți ani: „de ce nu se mai citește Eminescu?”. Sau, poate mai exact: „de ce a scăzut simțitor interesul pentru poet?” Căci trebuie să recunoaștem deschis: Eminescu nu mai este nici citit și nici iubit ca acum 40–50 de ani. Generația mea îl știa pe dinafară. Pe mulți tineri de azi numele poetului îi lasă rece, ceea ce nu-i împiedică să mimeze entuziasmul în circumstanțe aniversare. Eu nu judec această realitate. O constat doar. Și e greu să fiu contrazis. Cu câțiva ani mai în urmă, am avut nefericita idee să fac un sondaj în rândul studenților filologi întrebându-i în ce împrejurări și când l-au citit ultima dată pe poet „de plăcere”, așadar dezinteresat. Sub protecția anonimatului aflându-se, nu am motive să cred că studenții au fost nesinceri. Am înțeles astfel că, dintr-o grupă de studenți filologi, o singură studentă a deschis un volum de Eminescu în acel an. Explicația ei? O redau textual, cu riscul să vă șochez, precum, la rându-mi, șocat am fost și eu: „Eram în baie și mă plictiseam”. Așa încât, până la urmă, cea mai mare dezamăgire a venit tocmai de la unica studentă care l-a citit pe Eminescu…

Ca să fiu bine înțeles în ceea ce vreau să spun în continuare, doresc să fac o precizare, încă de la început: dacă ar fi să-l numesc pe cel mai important scriitor român din câți au existat vreodată, n-aș ezita să pronunț simplu și fără să clipesc: Mihai Eminescu. Că am sau nu am dreptate, aceasta este totuși premisa de la care pornesc discuția și aș vrea să fie bine reținută pentru a nu da loc la polemici inutile mai târziu. Aserțiunea mea explicită nu mă împiedică să recunosc că în opera eminesciană există și versuri (puține, e drept) care nu mă entuziasmează, precum: „Ca cercei din el să facă cariul care-i meșter faur” sau: „Când degerând atâtea dăți/ Eu mă uitam prin ramuri/ Și așteptam să te arăți/ La geamuri” ori: „De mi-i da o sărutare/ Nime-n lume n-a s-o știe/ Căci va fi sub pălărie/ Ș-apoi cine treabă are?” și mai sunt. Există apoi pasaje pe care le înțeleg în contextul lor istoric, dar la care nu ader. N-am să uit niciodată scena de coșmar pe care am trăit-o în Piața Operei din Timișoara în zilele lui decembrie 1989: în timp ce timișoreni, nu neapărat înfometați, înfulecau pe întrecute franzelele proaspete împărțite lor din două camioane umanitare, unul sârbesc și celălalt unguresc, din balconul operei răsunau apocaliptic versurile poetului rostite de un actor ocazional: „Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima câinii/ Mânca-i-ar casa pustia/ Și neamul nemernicia/ […] Îndrăgi-i-ar ciorile/ Și spânzurătorile!”. Atât numai că până să apară câinii care să ne sfâșie inimile, noi le înghițeam pâinea și nu ne stătea în gât! Nu-mi plac, prin urmare, nici excesele naționaliste din articolele sale politice, extremismul ideilor, intoleranța și în general radicalismul extrem. Mă deprimă de-a dreptul romanțele lacrimogene și tânguirile lăutărești care se folosesc — la nunți și la botezuri — de versurile poetului. Cântată, Mai am un singur dor e grotescă, deși versurile sunt sublime. Îmi place în schimb liedul Revedere ca și, într-o mai mică măsură totuși, Sara pe deal ori Somnoroase păsărele (acestea din urmă interpretate de corul Madrigal). Detest recitările sforăitoare ale unor cabotini cu trecere la bobor, care, vorba lui Geo Bogza: „trag aer pe nări ca un cal, scrâșnesc din dinți, și își dau ochii peste cap” iar, drept răsplată, se așteaptă să le descuie Sfântul Petru porțile raiului. Ca să nu mai vorbesc de un 15 ianuarie de pomină, când un actor de ocazie, spre miezul nopții (atunci „se dau” emisiunile culturale, când se mai dau), rostește veciNÍîn loc de VÉCInică (veșnică) mutilând versurile: „Cine e nebun să ardă în cărbuni smarandul rar/ Ș-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar?”, recitându-le în cheie freudiană (sado-masochistă): „a lui veci s-o strivească în zadar”. Nu-mi rămâne, așadar, decât să subscriu la cuvintele lui Petru Creția, câtă vreme recitările curente „sunt când patriotic-retorice, când total străine de muzica din adânc a liricii eminesciene, care nu trebuie teatralizată […] nici năpraznic urlată sau insinuant șoptită sau îndurerat plânsă, ca și când n-ar fi vorba de un profund eu liric, ci de unul strident și grosolan empiric.”

Nu-mi plac manualele școlare și cu atât mai puțin profesorii — aici, fără misoginism, parcă aș zice mai degrabă: profesoarele — care fac din poet un obiect de cult a cărui rectitudine (bineînțeles morală) le provoacă indescriptibile voluptăți. Sanctificarea și idolatrizarea asfixiază spiritul critic, iar o cultură căreia îi lipsește spiritul critic este condamnată la stagnare în mediocritate. Ca să nu mai vorbim de buimăcitoarele comentarii literare, care au circulat ani în șir printre elevi sub formă de samizdat, cu fraze prolixe și cuvinte bombastice învățate pe de rost de niște copii năuciți și astfel pe veci lecuiți de Eminescu. Cred că cel mai mare deserviciu pe care l-am putea face astăzi poetului ar fi să-l urcăm pe soclu și să-l contemplăm ca pe o statuie, felicitându-ne că ne-am făcut datoria față de el. Mortificarea e garantată. Din nefericire, școala contribuie copios la mumificarea lui Eminescu prin comentariile impuse de patriotismul de paradă al unor dascăli ignari. Demitizarea literaturii e, după părerea mea, la fel de necesară ca aceea a istoriei, căci nu văd de ce l-am sanctifica(t) pe Ștefan cel Mare, câtă vreme numărul copiilor din flori presărați, fără preferințe demografice, „Din Hotin și pân’ la mare”, îl surclasează pe cel al mănăstirilor durate de dânsul după fiecare izbândă ostășească împotriva Semilunii. E suficient că-i Mare, de ce trebuie neapărat să fie și Sfânt?

Pe mine articolele de acum vreo 25 de ani din „Dilema” (minus, desigur, teribilismele de acolo) m-au făcut să-l recitesc și să-l îndrăgesc și mai mult pe poet, căci i-am redescoperit dimensiunea umană, pe când adularea encomiastică și festivistă ce ne-abate (vorba Eminescului) „ca la păsări, de vreo două ori pe an”, o dată iarna și o dată vara, mă condamnă „să rămân la toate rece”. Aceasta nu înseamnă că poetul nu trebuie sărbătorit. Din contră, el trebuie sărbătorit „și fără un soroc anume. Dar nu așa. Relația cu el nu trebuie să se transforme în acte de cult, ci, cu deplină căldură a inimii și răceală a intelectului, în acte de cunoaștere… Aceasta e adevărata sărbătoare” (Petru Creția).

Din tot ce am scris până aici s-a putut observa că scăderea interesului pentru poezia lui Eminescu în zilele noastre stă în cauze multiple din care cele mai multe nu-l privesc direct pe poet, ci sunt consecințele triste ale unui cult ignobil și ipocrit. Eminescu devine astfel, în cele din urmă și fără voia lui, victima inocentă a evlavnicilor de fațadă, a bigoților literari și a ritualurilor contrafăcute. Pe Eminescu însuși „laudele acestora l-ar mâhni peste măsură”, căci el înțelegea prea bine efectul lor nociv în plan literar și moral:

De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva

Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.

Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură,

Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.

Distribuie acest articol

29 COMENTARII

  1. Pai ce poate da un popor majoritar incult, fudul si ipocrit, decit un cult ignobil si ipocrit ? Dati-le romanilor show-uri imbecile, nu Eminescu. Poti sa-l iubesti pe Eminescu si daca stii ca a fost xenofob si antisemit. Poti sa-l iubesti pe Stefan cel Mare si daca stii ca n-a fost deloc sfint si ca a plecat capul de multe ori la propriu si la figurat in fata lesilor, turcilor sau tatarilor, sau ca i-a trecut pe braileni prin foc si sabie doar pentru ca n-au vrut sa accepte sa-i conduca bastardul dorit de Stefan, fiul Caltunei. Treaba cu sfintenia este tot o potlogareala ipocrita, in traditia multora de a se folosi de personalitati in scopul parvenirii. Dar daca prinde la masele evlavioase (si nu numai), de ce nu? Doar din respect, educatie si simtul masurii ? Sa fim seriosi….

  2. Ce ziceti de „cum venira se facura, toti o apa si-un pamint”? Adica apropos de puterea de asimilare a romanilor. Cit adevar cuprinde cind venem cite metehne de ale noastre au fost imprumutate de multinationale si expati (unii, nu toti).
    Si altul, dar care ma enerveaza la culme, mai rau ca Miorita: eu imi apar saracia, si nevoile si … Timpit sa fii!

  3. Voi sunteți urmașii Romei, ….

    .. „…Din nefericire, școala contribuie copios la mumificarea lui Eminescu prin comentariile impuse de patriotismul de paradă al unor dascăli ignari. Demitizarea literaturii e, după părerea mea, la fel de necesară ca aceea a istoriei, .. „…..

    Opera literară da.
    Eminescu poetul și Eminescu jurnalistul antisemit.
    De preferat poetul…

  4. Înainte de 1989, Eminescu a fost promovat până la saturație și mult dincolo de ea. Există oameni care și-au făcut o profesie din studiul literaturii române, bravo lor, dar asta nu înseamnă că poezia trebuie agreată de oricine sau studiată de oricine. În lumea modernă există alte forme de divertisment, nu mai stă nimeni să asculte romanțe pe versuri de Eminescu.

    Mai mult decât atât, poezia lui era o formă de evadare din realitate, exact cum urlă câinii a pustiu. Îmi povestea bunicul (învățător format profesional pe vremea Imperiuluii) despre atmosfera de la gimnaziul din Cernăuți, despre pedepsele discreționare și inclusiv corporale care se aplicau, despre ostilitatea care se forma inevitabil la adresa tuturor străinilor, despre bătăile pe stradă între grupuri de elevi de naționalități diferite etc.

    Astăzi cred că nici în școala militară nu se mai petrec asemenea abuzuri, chiar și liceul militar începe totuși abia în clasa a IX-a. Astfel că mintea copilului nu mai are ocazia să ajungă la acele urlete de jale, concretizate în poezie sau în aprecierea pentru poezie. Deși pare o blasfemie, lipsa de interes pentru poezie în general și pentru poezia eminesciană în special, e o dovadă de sănărate psihică pentru adolescenții de azi.

    • Cernăuți a fost un oraș cultural prosper cu multe limbi materne. Pluralitate. Diversitate.
      Rose Ausländer ( …Rose Ausländer * 11. Mai 1901 in Czernowitz, Österreich-Ungarn; † 3. Januar 1988 in Düsseldorf; geborene Rosalie Beatrice Scherzer war eine aus der Bukowina stammende deutsch- und englischsprachige Lyrikerin. Sie lebte in Österreich-Ungarn, Rumänien, den USA, Österreich und Deutschland. …. In Czernowitz nahm sie am „Ethischen Seminar“ von Friedrich Kettner teil, einem praktisch-philosophisch orientierten Seminar, in dem v. a. Constantin Brunner, Spinoza, Platon und die Bibel rezipiert wurden.
      Gemeinsam mit ihrem Studienfreund Ignaz Ausländer verließ sie 1921 auf Anraten der Mutter die Bukowina und wanderte in die USA aus. Hier war sie unter anderem Buchhalterin beim Westlichen Herold und begann mit dem Schreiben. In dem von ihr bis 1927 redigierten Amerika-Herold-Kalender erschienen ihre ersten Gedichte. Am 19. Oktober 1923 heiratete sie Ausländer in New York, wo sie mittlerweile als Bankangestellte arbeitete, trennte sich aber bereits Ende 1926 wieder von ihm. Im selben Jahr erhielt sie die US-amerikanische Staatsbürgerschaft.
      1927 kehrte sie für acht Monate in die Bukowina zurück, um ihre erkrankte Mutter zu pflegen, und lernte den Kulturjournalisten und Graphologen Helios Hecht kennen. Das Paar reiste 1928 nach New York; Rose Ausländer veröffentlichte in den folgenden Jahren eine Reihe von Gedichten und Feuilletons in deutschsprachigen-amerikanischen Zeitungen. 1930 wurde ihre Ehe mit Ignaz Ausländer offiziell geschieden.
      1931 kehrte das Paar nach Czernowitz zurück. Rose Ausländer veröffentlichte Gedichte und Aufsätze in Zeitungen, Zeitschriften und Anthologien, übersetzte aus dem Jiddischen und Englischen, gab Englischunterricht und arbeitete als Lebensberaterin für die Zeitung Der Tag.)

      s-a întors din SUA /N.Y. 1931 la Cernăuți. Patrimoniul cultural al orașului și al regiunii Bukowina e un document prețios al continentului nostru, e patrimoniul unui continent în flăcări. Am participat la serate literare dedicate de Helmut Braun autoarei R.A.

      (Helmut Braun: Ich bin fünftausend Jahre jung. Rose Ausländer. Zu ihrer Biographie. Radius, Stuttgart 1999
      Maria Kłańska: Zur Identitätsproblematik im Schaffen Rose Ausländers In: Maria Katarzyna Lasatowicz, Jürgen Joachimsthaler (Hrsg.): Nationale Identität aus germanistischer Perspektive. Wydawnictwo Uniwersytetu Opolskiego, 1998
      Cilly Helfrich: „Es ist ein Aschensommer in der Welt“. Rose Ausländer. Biographie. Quadriga-Verlag, Weinheim 1995,
      Jens Birkmeyer (Hrsg.): „Blumenworte welkten“. Identität und Fremdheit in Rose Ausländers Lyrik. Aisthesis, Bielefeld 2008
      Alfred Kittner: Briefe mit Rose Ausländer. (= Texte aus der Bukowina. Band 34). Rimbaud, Aachen 2006
      Helmut Braun (Hrsg.): „My dear Roisele!“ Itzig Manger, Elieser Steinbarg u. a. jiddische Dichter der Bukowina. Illustrator Arthur Kolnik. (= Schriftenreihe der Rose Ausländer-Gesellschaft. 6). Üxheim 1999).

      Opera și viața acestei poete din Cernăuți e o viață în secolul 20
      (1939 erschien durch die Vermittlung von Alfred Margul-Sperber ihr erster Gedichtband Der Regenbogen, der zwar von der Kritik gelobt wurde, aber beim Publikum durchfiel. Von Freunden in den USA gedrängt, wegen der bedrohlichen politischen Situation in Czernowitz nach New York zurückzukehren, reiste sie 1939 erneut in die USA, kehrte jedoch noch im selben Jahr nach Czernowitz zurück, um ihre schwer erkrankte Mutter zu pflegen. In der Folge des Hitler-Stalin-Pakts von 1939 besetzten im Juni 1940 sowjetische Truppen Czernowitz und die nördliche Bukowina. Rose Ausländer wurde als angebliche US-Spionin vom sowjetischen Inlandsgeheimdienst NKWD verhaftet und nach viermonatiger Haft wieder aus dem Gefängnis entlassen. Sie arbeitete nun als Krankenschwester in einer Augenklinik. Nach dem Überfall auf die Sowjetunion besetzten die mit Deutschland verbündeten rumänischen Truppen unter Marschall Ion Antonescu Anfang Juli 1941 Czernowitz. Auch Rumänen verfolgten und ermordeten Juden. Rose Ausländer wurde ins Ghetto der Stadt gesperrt, wo sie Paul Celan kennenlernte,[2] und durfte die Stadt auch nach dessen Auflösung nicht verlassen. Zwangsarbeit und Verfolgung überlebte sie in einem Kellerversteck.
      Im Frühjahr 1944 marschierte die Rote Armee in Czernowitz ein, das nun wieder sowjetisch wurde, und befreite die wenigen überlebenden Juden. Rose Ausländer reiste über Rumänien neuerlich nach New York und arbeitete wieder als Fremdsprachenkorrespondentin. Ihre Gedichte schrieb sie bis 1956 ausschließlich auf Englisch. 1957 traf sie in Paris Paul Celan; unter seinem Einfluss löste sie sich von ihrem klassisch-expressionistischen Ton und modernisierte ihren Stil – eine Entwicklung, die bereits in New York unter dem Eindruck der amerikanischen Moderne, vor allem durch die Rezeption Marianne Moores, begonnen hatte.
      1964 zog Rose Ausländer nach Wien um und 1965 nach Düsseldorf. Als Verfolgte des NS-Regimes erhielt sie eine Entschädigung und bezog eine Rente. Ihr zweiter Gedichtband Blinder Sommer (1965) war ihr literarischer Durchbruch und brachte ihr die erste Auszeichnung, den „Silbernen Heinetaler“ des Verlages Hoffmann und Campe. Bis 1971 unternahm Rose Ausländer ausgedehnte Reisen durch Europa, vor allem nach Italien und 1968/69 letztmals in die USA.
      1972 zog sie ins Nelly-Sachs-Haus, das Altenheim der Jüdischen Gemeinde Düsseldorfs. Noch lange nach ihrer Übersiedlung nach Deutschland war Rose Ausländer kaum bekannt, erst der Verleger Helmut Braun, den sie 1975 kennenlernte, änderte das. Bis zu ihrem Tod 1988 veröffentlichte sie zahlreiche Gedichtbände, die hohe Auflagen erreichten. Der Nachlass ihrer Werke wird im Heinrich-Heine-Institut aufbewahrt.).

      Să sperăm că viitorul în Bukowina (am vazut mănăstirile), viața pe tot continentul nostru în secolul 21 va fi altfel. Mai bun.

    • Comentariile Dvs. sunt pe lânga subiect când nu sunt de-a dreptul hazlii: orice poezie este o formă de evadare din realitate, nu doar cele ale lui Eminescu.

      • Da, numai că evadarea lui Eminescu din realitate a fost înspre psihiatrie. Partea care trebuia reținută din comentariul meu era finalul: inapetența adolescenților de azi pentru Eminescu e o dovadă de sănătate psihică din partea lor.

        Transformarea României într-o țară normală include și renunțarea la idoli ca Eminescu.

        • Mi-a fost groază să învăț pe de rost o poezie, în limba maternă sau în limba română. Mi-au rămas unele cuvinte de la Eminescu (ai noștri tineri la Paris studiază, la gât..), Caragiale (curat murdar). Nu trebuie uitat cantitatea de materie predată în liceu și la facultate, numărul de ore pe săptămână și timpul limitat care a rămas inainte de 1989. Am avut parte de o profesoară de română excelentă care a căutat să trezească interesul elevilor…

          In meserie se invață azi zi de zi… nu prea am colegi ingineri care au citit o poezie după bacalaureat…

        • Deci, de la înălţimea competenţei tale, spui răspicat că Luceafărul nu trebuie citit, că e o doar o dovadă a sănătăţii mintale precare a lui Eminescu şi, Doamne iartă, dacă i se citeşte poezia, poate i se transmite boala către adolescenţii noştri, altfel sănătoşi şi deştepţi. Şi, în general, e bine să citim doar autori sănătoşi, cu toate analizele la zi!

          Am înţeles!

          Tare! E poanta zilei!

          • @Gabriel Deliu – Luceafărul e o dovadă clară a sentimentului de inadecvare transformat în delir de grandoare. La modul cel mai propriu, e treabă de psihiatri. Poate fi citit de criticii literari sau de istoricii literaturii române, dar n-ar trebui predat în școală și n-ar trebui să ne așteptăm ca elevii să se identifice cu ce scrie Eminescu acolo. Se poate studia în facultate, se pot scrie teze de doctorat pe baza Luceafărului, dar copiii ar trebui lăsați în pace.

      • Referitor la:
        ….„… despre atmosfera de la gimnaziul din Cernăuți,…“…

        Eminescu, Rose Ausländer, Paul Celan, Normna Manea, ….. e vorba de poezie, de Cernăuți, de Bukowina, ……

  5. Imi amintesc ca prin liceu citeam uneori seara inainte sa adorm din Eminescu. Ma fascina, pur si simplu. Nu eram atat de impresionat de latura romantica/erotica, cat de cea filozofica privind spatiul, timpul, ideea de divinitate, din opera sa.
    Eminescu a fost mai intai un mare jurnalist care a reprezentat o problema pentru regimurile politice din vremea aceea datorita articolelor sale, iar operele sale nu au fost promovate nici inainte de 89 cum se cuvine. De aceea a si fost anihilat si i s-a inscenat o problema psihica. Imi amintesc ca , de fiecare data cand cineva intreba despre moartea poetului, ni se raspundea ca a murit de sifilis, boala care i-a afectat -vezi Domane- si creierul.
    Oricum, legat de studenta de la Filologie, cred ca este o fire mai degraba romantica , daca a ajuns sa-l citeasca pe Eminescu in baie.

  6. Mă bucur că scrieţi aceste rânduri. Eminescu trebui citit şi iubit. Este poetul nostru fundamental.
    Pe de altă parte este revoltător că un scriitor cum este Marin Preda nu mai este gustat şi înţeles de un popor care are un procent foarte mare care locuieşte în zona rurală sau are rude acolo.
    Brusc toţi tinerii de azi nu mai înţeleg nimic din dilemele lui Moromete, dar sunt foarte la zi, într-un peisaj care aduce aminte încă de vremurile de acum 80 de ani!

    • Marin Preda nu mai este „gustat si inteles” de marea masa pentru ca universul lui rural nu mai este actual, satele noastre intr-o mare masura sunt ilustrate in Las Fierbinti, la fel cum mediul urban sau burghez sau politic sau cum or fi nu mai sunt aceleasi pe care le aducea la viata Caragiale. De fapt, imi permit cumva sa va contrazic: toti acesti clasici români mai sunt inca cititi si „gustati”, insa doar de o categorie tot mai restrinsa de cititori careia ii apartin si eu, pur si simplu „cititori”, de aceia care isi gasesc timp pentru un roman sau pentru o carte de istorie bune. Numarul cititorilor probabil ca scade tot mai mult, iar al cititorilor de poezie se reduce la o mica elita intelectuala. Dintotdeauna poezia a fost lectura unei elite, nu prea mai cunosc cititori de poezie…

    • Ingratii isi vor primi pedeapsa – ce credeti ca anul acesta la Bac se da altceva decat Morometii ? Marin Preda si Eminescu ne raman noua, celor care ne mai amitim de ei . Ceilalti – in cel mai bun caz – se plang, probabil justificat, de excesul de Eminescu sau Marin Preda . Intr-un caz mediu isi ostoiesc nevoia de poezie cu Carla s Dream , iar masa mare , de la tineri stirbi la juni corporatisti stiu sa aprecieze un Florin Salam autentic atunci cand il intalnesc.

  7. O analiza lamuritoare, desi nu l-as invinui pe Eminescu ca a scris inaintea inventarii corectitudinii politice.

    O intrebare:

    Am auzit la TV, la Starea Natiei, cum Patraru corecta pe cineva zicind ca femininul de la PATRIOT e PATRIOTA, nu ! PATRIOATA.

    Bine, atunci femininul de la IDIOT este IDIOTA ? Suna ciudat.

    Daca e asa, nu ar fi cazul sa se accepte Patrioata si Idioata ? Curios, cum merg astea doua atit de bine impreuna, in imprejurarile de azi…si pentru a le folosi, as accepta si variantele astea ciudat…

  8. Nu cred ca aveti dreptate cand criticați modul în care este predat (abia acum realizez cât de ciudat suna acest verb) Eminescu de profesoare exaltate. Copiii au nevoie sali se cultive emoționalul și nu de o disectie critica din Creția sau Călinescu.

    Nu trebuie sa fim prea duri cu Romania. Fenomenul scufundării in incultura sau subcultura nu e pur românesc, în fapt noi urmam o direcție (era sa scriu trend, ca sa fiu in ton cu the new speak) trasată de ale țări pe care încercăm să le copiem fara nici o judecată.
    Trăiesc într-o țară cu pretinse standarde mai ridicate decât în România și constat ca mai nimeni nu cunoaște texte fundamentale din Shakespeare, deși se preda in liceu. In fapt numai emigranti mai citesc carti pe autobuz. Majoritatea au ca sursa de cultură Netflix-ul. Din colegii mei (foarte multi cu educație în universități serioase) mai nimeni nu merge la teatru sau operă. De balet nici ca poate fi vorba.
    Si două cuvinte despre Stefan cel degraba varsatoriu de sânge nevinovat. Sfințirea sa a fost o prostie, dar a afirma ca a avut mai mulți copiii din flori decat biserici este o exagerare. Asta bazandu-ne pe informatii lăsate de cronicari.

  9. Cred ca este mult mai usor sa dai in sus si in jos cu degetul pe ecranul telefonului decat sa porti cu tine o carte. Cine mai citeste azi, asa, in general? Foarte putini. Mai degraba se dau mesaje pentru intalniri la o bere sau la o manifestatie. Dar cand este vorba de mobilizare pentru mers la vot, fiecare gaseste o scuza de a nu veni. Problema cititului nu este doar in Romania. Si alte tari sau majoritatea tarilor se confrunta cu lipsa interesului pentru literatura. Eu cred ca este bine sa-l lasam pe Eminescu asa cum s-a inradacinat in mintea noastra. Ca un poet ideal. Cine crede ca poate sa alature cuvintele mai bine decat el sa o dovedeasca. Asa, critici sunt suficienti. Creatori mai putini.

  10. 1..”dacă ar fi să-l numesc pe cel mai important scriitor român din câți au existat vreodată, n-aș ezita să pronunț simplu și fără să clipesc: Mihai Eminescu”..

    ..in continuare autorul ne explică pe larg ce versuri nu-i plac, de ce nu dă bine Eminescu pus pe muzică sau cat de rău sună Eminescu recitat de actori de ocazie. Dar nu justifica afirmatia de ce Eminescu este cel mai important scriitor român, care pare de la sine inteleasa. Chiar asa, domnule profesor, de ce este Eminescu cel mai important scriitor român?

    2..”Căci trebuie să recunoaștem deschis: Eminescu nu mai este nici citit și nici iubit ca acum 40–50 de ani. Generația mea îl știa pe dinafară”..

    Generatia de azi e crescuta de generatia de ieri. Cine a educat tanara generatie daca nu generatia de ieri care citea si iubea versurile „poetului nepereche”!? De pe bancile caror facultati au iesit cohortele de profesori (si profesoare) care, cum bine ziceti, produc tone de comentarii buimacitoare intr-o limba pasareasca!?

    3..”Din tot ce am scris până aici s-a putut observa că scăderea interesului pentru poezia lui Eminescu în zilele noastre stă în cauze multiple din care cele mai multe nu-l privesc direct pe poet, ci sunt consecințele triste ale unui cult ignobil și ipocrit”…

    ..Poate trebuie sa acceptam ca Eminescu este un poet dificil. Poate cultul ipocrit vine tocmai dintr-o reactie simpla: e complicat sa-l intelegem, e mai usor sa-l tămâiem.

  11. Nu ştiu ce spiriduş m-a pus ca, pe lângă articolul de bun simţ, bine articulat şi la obiect, pe care îl apreciez, să citesc şi intervenţiile forumiştilor, ca să-mi stric buna dispoziţie pentru toată ziua. E de neînţeles şi de-a dreptul aiuritor modul cum acest domn cu nume nordic, Harald, îşi exhibă idiosincrazia resentimentară faţă de Eminescu, încadrându-l doctoral şi fără să clipească în categoria bolnavilor psihic, mai făcând şi recomandări inepte pentru adolescenţi.
    Nu m-ar mira câtuşi de puţin să aflu că respectivul face parte dintre aceia care l-au stigmatizat în regimul comunist, mânat în luptă fiind de o ură viscerală şi xenofobă.
    A pleda pentru nişte idei absurde şi incitatoare, cum o face nestimabilul de mai sus, citez Transformarea României într-o ţară normală include şi renunţarea la idoli ca Eminescu- constituie un act conştient de defăimare demolatoare a celui mai mare poet român şi merită să fie sancţionat măcar în acest mod nevinovat, de la o bară imaginară.
    Nimeni şi niciodată, oricâte încercări distructive s-ar face, oricâţi zeloşi nechemaţi s-ar arunca în luptă, nu va reuşi să clintească nici cu un fir de păr imaginea grandioasă şi luminoasă a poetului nostru naţional. Care trebuie predat şi studiat în universităţi de specialitate cu toată osârdia şi mândria de care putem fi în stare. Am zis !

    • @dominic diamant – predați-l și studiați-l ”în universităţi de specialitate cu toată osârdia şi mândria de care puteți fi în stare”, nu se supără nimeni. Dar lăsați copiii în pace, nu-i mai îndoctrinați cu prostii.

  12. In sfarsit s-a incumetat cineva sa spuna lucrurilor pe nume.Sigur autorul va fi injjurat,ponegrit,mai ceva decat Lucian Boia.Ca roman,si nitel siintelectual(ei,da,sunt inginer,si observatia ca aceasta categorie e mai putin intelectuala,mi se pare corecta….),afirm ca elogierea unor personajr din istorie ,istoria noastra, e complet aiurea,si nu ajuta deloc iesirea din intunericul prezent.
    Felicit redactia Contributors pentru curajul de a aborda aceasta ,,cestiune”,care va zgudui xenofobia si mandria noadtra nationala,de cele mai multe ori,,fara margini.
    Am si o intrebar: Cine se incumeta sa spuna adevarul s idespre cele scrise de Patapievici.un intelectual demarca,marginalizat mai mult pe nedrept de catre semidoctii nostrii, ,,patrioti mari” in vorbe?Cine?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Ionel Funeriu
Ionel Funeriu
Profesorul Ionel Funeriu s-a dedicat studiului versificației românești, lucrarea sa majoră, Versificația Românească, propunând o nouă teorie asupra versului românesc. Pornind de la această teorie, a propus o nouă metodologie a editării clasicilor expusă în volumul Al. Macedonski. Hermeneutica editării. În ultimii ani, a publicat lucrări destinate familiarizării publicului larg cu aspectele filologiei, Biografii lexicale fiind un astfel de exemplu.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro