marți, august 3, 2021

Enclava Ceuta şi Sahara Occidentală: efectul consecinţelor neintenţionate

Sahara Occidentală este un teritoriu disputat din nord-vestul Africii. 20% din teritoriul său este controlat de auto-proclamata Republică Democrată Arabă Sahrawi (RDAS), iar 80% este administrat de facto de Maroc. Sahara Occidentală este unul din cele mai puţin dens populate teritorii din lume, populaţia sa totală fiind estimată la 500.000 de locuitori.

Acest teritoriu a fost ocupat de Spania până în 1975 când, odată cu sfârşitul epocii Franco, a început procesul de decolonizare. Adunarea Generală a ONU a cerut decolonizarea Saharei Occidentale încă din 1965, solicitând în 1966 ca Spania să organizeze un referendum pentru auto-determinare. Spania a fost de acord ca după 1975 Sahara Occidentală să fie administrată în comun de Maroc şi Mauritania. Mişcarea naţionalistă Sahrawi, Frontul Polisario, a proclamat RDAS, ceea ce a generat un război între acesta, pe de o parte şi Maroc şi Mauritania, pe de altă parte. Principalul partener al Frontului Polisario a devenit Algeria, iar capital auto-proclamatei republici a fost instalată la Tinduf, în Algeria. Mauritania s-a retras din acest conflict în 1979, iar Marocul a intrat în stăpânirea unei vaste părţi a teritoriului Saharei Occidentale.

ONU s-a implicat în negocierea şi semnarea unui acord de pace în 1991 prin care două treimi din teritoriul Saharei Occidentale a intrat în posesia de facto a Marocului (cu sprijinul Franţei şi SUA), iar o treime a intrat în posesia de facto a RDAS (cu sprijinul Algeriei). Acordul de încetare a focului prevedea organizarea unui referendum în vederea auto-determinării, referendum care nu a avut loc până în prezent.

Fiind vorba doar de o administrare de facto, Marocul şi Frontul Polisario au început o competiţie acerbă pentru recunoaştere. Frontul Polisario a acţionat în cadrul Uniunii Africane, obţinând recunoaşterea a 46 de state membre ale acestei organizaţii. Marocul a acţionat în cadrul Ligii Arabe şi în general în relaţie direct cu statele musulmane.

Conflictul dintre Maroc şi Frontul Polisario a fost multă vreme un conflict regional, cu impact la nivelul ONU, fără a avea ramificaţii globale, în sensul implicării unor actori importanţi de pe scena internaţională. Această situaţie a fost valabilă până în 2020 când Donald Trump a negociat cu Marocul în sensul recunoaşterii de către SUA a suveranităţii asupra Saharei Occidentale, în schimbul nornalizării relaţiilor dintre Maroc şi Israel.  Donald Trump a făcut acest gest după pierderea alegerilor prezidenţiale.

Noua administraţie de la Washington, după instalarea lui Joe Biden în funcţia de preşedinte SUA, nu a dat până în prezent niciun semn referitor la problema repudierii sau eventual justificării gestului făcut de fosta administraţie. În lipsa unui semnal concret pe această temă, Germania a criticat oficial în martie curent decizia lui Donald Trump. Reacţia Germaniei a antrenat reacţia oficială a Spaniei care a afirmat că doreşte o soluţie a disputei negociată de ONU.

În acest context, Spania a admis la 17 aprilie intrarea pe teritoriul său a lui Brahim Gali, liderul Polisario, pentru ca acesta să se trateze de covid-19. Circumstanţele acestui gest sunt controversate: poziţia Marocului – agreată în Spania prin vocea lui Pablo Montesinos, vicepreşedinte al Partidului Popular aflat în opoziţie – a fost că Gali a intrat cu un paşaport fals în Spania dar nimic nu este dovedit până în prezent. Răspunsul Marocului la acest gest a fost deschiderea graniţei între 17 şi 19 mai cu enclava spaniolă Ceuta, locuită de 85000 de cetăţeni spanioli. Datorită acestui gest, peste 9000 de refugiaţi au intrat în Spania fără acte.

Spania a fost luată prin surprindere de acest gest inamical al Marocului dar s-a repliat rapid, prin trimiterea în teren a 3000 de militari din garnizoana Ceuta şi prin venirea la Ceuta a primului – ministru Pedro Sanchez care a declarat că Spania îşi va apăra până la capăt integritatea teritorială.

Gestul Marocului a avut un ecou foarte dur în opinia publică spaniolă, fiind făcută imediat paralela cu “Martie Verde”, gestul regelui Hassan al II-lea în martie 1975 – invazia pe neaşteptate a Saharei Occidentale.

Spania a gestionat bine această criză care a apărut surprinzător, majoritatea celor care au trecut ilegal graniţa fiind trimişi înapoi, în afară de aproximativ 1500 de minori neacompaniaţi care, potrivit convenţiilor internaţionale în materie de drepturi ale copilului, nu pot fi returnaţi. Guvernul spaniol a ţinut să sublinieze că Marocul este un partener special, iar cooperarea cu această ţară trebuie să continue.

Întrebarea esenţială care se pune este dacă Marocul a reacţionat mai mult decât era cazul în legătură cu prezenţa liderului frontului Polisario pe teritoriul Spaniei. Trebuie adăugat în acest context că gestul regelui Mohamed al VI-le de recunoaştere a Israelului nu a fost privit foarte bine în Maroc. Este foarte interesant de remarcat că deschiderea graniţei cu enclava spaniolă Ceuta a avut loc aproximativ în aceeaşi perioadă cu izbucnirea conflictului între Israel şi palestinieni. Suveranul Marocului a dorit ca gestul său să ia prin surprindere marii actori internaţionali care ar fi trebuit să fie preocupaţi cu rezolvarea situaţiei din Gaza. Calculul său s-a dovedit a fi fost doar parţial corect, din moment ce SUA nu a arătat interes nici pentru situaţia de la graniţa dintre Maroc şi Spania, nici pentru situaţia din Gaza. Totuşi, acest calcul s-a dovedit a fi şi parţial corect, din moment ce opinia publică internaţională a fost preocupată mai mult de evoluţia conflictului din Gaza decât de incidentul din Ceuta. Marocul a premeditat reacţia sa, cunoscând foarte bine scena politică din Spania. Era de aşteptat ca Spania să trimită înapoi pe cei care i-au forţat graniţa dar totodată se putea anticipa că Spania nu va putea face nimic în privinţa minorilor neacompaniaţi, iar preluarea acestora va genera o discuţie politică internă. Aşa cum a anticipat Marocul, întreaga situaţie a fost intens speculată de partidul ultra-naţionalist Vox. De acum înainte, orice va dori să facă guvernul Sanchez în privinţa Saharei Occidentale va fi atent monitorizat şi criticat de Vox. Nu numai Vox a reacţionat dar şi partidul Popular, aflat în opoziţie, care a cerut demisia ministrului de externe. Poziţia de negociere a Spaniei a slăbit astfel considerabil, iar acesta a fost scopul principal al Marocului.

Ceea ce nu a anticipat Marocul a fost reacţia Uniunii Europene. După criza refugiaţilor din 2015, Uniunea Europeană a înţeles că migraţia necontrolată este un factor considerabil de destabilizare politică. UE a apărat Grecia la începutul anului 2020, atunci când aceasta a fost confruntată cu un flux masiv de migranţi din direcţia Turciei. La fel, în 2021 UE a apărat Spania în decizia de a reacţiona prompt la valul de migraţie dinspre Maroc. Această poziţie nu a exclus o alta a UE, cea de a afirma posibilitatea de a fi mediator între Spania şi Maroc în privinţa incidentului Gali şi de a lua iniţiativa de a fi în contact cu autorităţile de la Madrid şi de la Rabat pentru rezolvarea crizei. Spania a fost avantajată în gestionarea crizei sale cu Marocul de prezenţa în poziţia de Înalt Reprezentant pentru PESC al lui Josep Borrell, provenit din aceeaşi familie politică a socialiştilor spanioli ca şi primul – ministru Sanchez.

Odată ce Gali a intrat în reflectorul media, au început să apară şi acuzaţiile la adresa sa în Spania. A fost acuzat de tortură şi detenţii ilegale, precum şi de genocid şi crime împotriva umanităţii, acte îndreptate împotriva dizidenţilor saharieni sau a prizonierilor de război. Grupările pentru apărarea drepturilor omului din Spania şi-au exprimat temerea că Gali, odată externat din spital, va părăsi teritoriul spaniol şi nu va răspunde niciodată în faţa justiţiei. Acuzaţiile nu au fost suficient de bine întemeiate. Drept urmare, judecătorul însărcinat cu acest caz a decis că Gali este liber să plece din Spania, ceea ce s-a şi întâmplat în cele din urmă, destinaţia liderului Frontului Polisario fiind Algeria.

Pentru a rezuma acest incident şi consecinţele sale pentru evoluţia relaţiilor internaţionale, pot fi enunţate următoarele concluzii:

  • Procesul de decolonizare a fost şi este foarte anevoios, în toate situaţiile. Sahara Occidentală ar fi trebuit să urmeze modelul Timorului de Est, în sensul creării unui stat nou, apărut ca urmare a retragerii unei puteri coloniale. Diferenţa dintre cele două cazuri este doar una singură: în cazul Timorului de Est conflictul generat de invazia Indoneziei a fost mult mai intens, cu mai multe victime şi mai mediatizat decât cel din Sahara Occidentală, ceea ce a determinat implicarea mai fermă a ONU în negocierea unei soluţii între părţi. Mediatizarea unui conflict are consecinţe directe în ceea ce priveşte găsirea unei soluţii cu implicarea actorilor internaţionali care pot avea o intervenţie decisivă.
  • Referendumul care trebuia să aibă ca obiect auto-determinarea poporului saharian din Sahara Occidentală nu a avut loc, deşi a fost prevăzut ca soluţie în acordul de încetare a focului din 1991. În lipsa unui referendum, Marocul şi-a consolidat dominaţia teritorială în Sahara Occidentală, după modelul coloniştilor evrei din Cisiordania.
  • Multă vreme, conflictul a fost regional, implicarea internaţională rezumându-se la cea a ONU care s-a limitat la adopta rezoluţii, fără a lua în calcul o implicare de substanţă, prin prezenţa pe teren. Situaţia din Sahara Occidentală nu a beneficiat de un avocat puternic la nivelul conunităţii internaţionale. Conflictul a căpătat o altă dimensiune după implicarea SUA în 2020 de partea Marocului.
  • Spania a avut o atitudine ambiguă faţă de procesul de decolonizare din nordul Africii: Sahara Occidentală ar fi trebuit să beneficieze de auto-determinare încă din 1975, iar Spania ar fi trebuit să se implice în crearea unei elite politice locale care să facă posibilă dezvoltarea unei identităţi naţionale proprii. În acest moment, este extrem de discutabil ce înseamnă a fi “saharian”. Ar fi fost foarte greu să fie demarat un astfel de proces, câtă vreme Spania susţine suveranitatea sa asupra enclavelor Ceuta şi Melila. Viitorul Saharei Occidentale este legat de apariţia unei soluţii negociate între Maroc, Algeria şi Spania care să ţină cont şi de viitorul acestor enclave.
  • Administraţia Trump a pus un accent exagerat pe normalizarea relaţiilor între statele arabe şi Israel. Pentru a ajunge la acest scop, perfect legitim, a fost făcut un gest care a bulversat total o posibilă soluţie negociată în privinţa Saharei Occidentale. Marea problemă este că actuala administraţie Biden nu doreşte, deocamdată, să se implice substanţial în problemele Orientului Mijlociu, cu atât mai puţin în delicata problemă a Saharei Occidentale. Incidentele din Ceuta arată foarte clar că orice situaţie nerezolvată pe plan internaţional este legată de toate celelalte. Nu i s-a explicat suficient Preşedintelui Biden că o implicare a SUA în cadrul ONU pentru rezolvarea acestui conflict ar fi semnul definitiv al revenirii la respectul dreptului internaţional. Probabil că la Washington (şi la Bruxelles) se consideră că un eventual referendum în Sahara Occidentală ar redeschide discuţia unui referendum în Kurdistan, referendum cu care niciun actor internaţional sau regional nu este de acord în prezent.
  • Situaţia actuală din Sahara Occidentală demonstrează că evoluţia oricărui conflict de acest gen este strâns legată de evoluţiile pe scena politică a statelor implicate. Acordul cu Israel a avut reverberaţii puternice în Maroc pe plan intern, după cum incidentele din Ceuta au avut un impact substanţial asupra scenei politice spaniole. Fără a cunoaşte sistemul politic intern este imposibil a înţelege cum evoluează conflictele pe scena internaţională.
  • Uniunea Europeană ar putea să folosească acest conflict pentru a genera o soluţie viabilă pentrru Sahara Occidentală, cu respectarea dreptului internaţional. La fel ca şi pentru SUA, situaţia Saharei Occidentale este un test şi pentru UE.
  • Incidentele din enclava Ceuta arată că problema refugiaţilor este privită astăzi în mod diferit decât în 2015: Europa a realizat că are nevoie de controlul fluxurilor migraţioniste, fiind mai solidară în prezent cu ţări precum Grecia, Italia sau Spania, aflate în prima linie a acestor fluxuri.
  • Aceste incidente au avut la origine un efect al pandemiei: dacă Gali nu s-ar fi îmbolnăvit, tensionarea relaţiilor dintre Spania şi Maroc nu ar fi avut loc. Covid-19, refugiaţi, auto-determinare, drepturile copilulului, conflicte regionale, referendum, poziţia UE, a SUA – toate aceste elemente au intrat într-un colimator care ne arată cât de legate între ele sunt toate aceste probleme, indiferent de locul unde are loc un astfel de incident.

Distribuie acest articol

3 COMENTARII

  1. Cateva comentarii:
    E vorba de „Marshul” Verde nu de Martie Verde (march in engleza e cu ambele sensuri)

    Regele marocan a speculat impecabil conjunctura apropiindu-si administratia americana. Si pe cea veche, si pe cea noua. In acelasi timp, comparativ, relatia Spania-USA e slabuta.

    Pe sistem Erdogan, monarhul marocan a deschis robinetul cu migranti pentru a 1. pedepsi ceea ce a perceput ca un afront (tratarea sefului polisario) dar mai ales 2. testarea capacitatii si vointei de reactie a Spaniei/ UE.

    Spania ca stat este poate in unul dintre cele mai debile momente din istorie, condusa de o stanga din ce in ce mai rupta de realitate, pusa pe mari concesii pentru a sta la putere si cu un centralism slabit care accentueaza tendintele regionale centrifuge. Nu as fi crezut pana acum cativa ani, dar se pare ca secesiunea chiar este o posibilitate cat se poate de reala.

    Obiectivul Marocului pe termen lung este cred destul de clar: obtinerea Ceuta si Melilla si indepartarea completa a Spaniei din nordul africii (Mohamed VI Unificatorul?…). Printre altele sunt in plin process de dotare a armatei cu echipament american, achizitionand, de exemplu, 30 de elicoptere Apache, cu F16 pe comanda etc.

    Am indoieli ca europa in momentul de fata este convinsa de ce trebuie sa faca. Mi-as schimba parerea daca ar adopta IN BLOC linia Danemarcei in materie de „refugiati”.

    In general in vestul amortit, noi dezbatem sexul ingerilor in timp ce intolerantii si satrapii ni se proptesc in poarta.

    In final, Spania a mituit Marocul cu 30 de milioane ca sa o lase in pace, pe moment. Asta e Europa.

  2. Intrebarea mea este cu totul diferita.
    Ca o tara sa fie admisa in UE nu trebuie sa aibe dispute teritoriale cu vecinii.
    De ce nu se aplica principiul asta si Spaniei dar in sensul de excludere din UE?
    Spania face in permanenta scandal cu Gibraltar-ul iar in Catalonia se comporta ca pe vremea lui Franco.
    De ce are UE inca o data standarde duble?

  3. Problema Saharei Occidentale nu ar exista daca Algeria n-ar fi furnizat arme si fonduri celor câteva sute de rebeli care nu recunosc stăpânirea marocana. Marocul a investit mult in acest teritoriu pe care spaniolii l-au lăsat in paragina (este drept ca era si este teribil de sărac, apa potabile fiind o mare provocare). Marocanii au încurajat colonizarea cu arabi din nord, dar au si construit șosele, spitale si scoli, etc.
    Autodeterminarea este un concept care suna frumos, dar când autodeterminare duce la apariția de state esuate/falite lucrurile ar trebui sa fie privite cu un pic de rezerva. In ultimiile decenii au aparut state falite precum Republica Transnistreana, Kosovo, Sud Sudan, Timor Este, Eritrea, Somaliland, etc. Unele trebuie apoi spijinite financiar si militar de ONU sau altei „donori”.
    Cu ani in urma am fost la Laâyoune, cel mai importat oraș din Sahara Occidentala. Populație foarte mica, majoritatea coloni marocani, si putinele hotelurile din oras ocupate de trupe ONU de menținerea păcii. Ni s-a spus sa nu mergem singuri in oras dar am mers si era mare liniște, cred ca Ferentariul este mai periculos, ca sa nu vorbesc de Cape Town. Foarte putini locuitori vorbeau engleza sau franceza.

    Recunoșterea de catre Maroc a Israelului n-ar fi trebuit sa fie o surprinză, surpriza a fost ca a venit asa de tarziu, încă de la expulzarea evreilor din Spania arabii din Maroc au fost foarte toleranți, iar mai recent evreii au deținut si detin slujbe importante in administrația ultimilor regi marocani.
    Spaniolii au dreptate când cer evacuarea de către britanici a Gibraltarului, dar sunt niște ipocriți fără pereche făcând asta pe când întrețin doua enclave in interiorul Marocului. Singura diferența intre Gibraltar si Cueta este ca Gibraltarul a fost ocupata de britanici cu vreo 50 ani mai traziu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Radu Carp
Radu Carp este profesor la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București, Director al Departamentului Politici Publice, Relaţii internaţionale, Studii de securitate (2020 - ). Doctor în drept al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (2002). MA în studii europene și relații internaționale, Institut Européen des Hautes Etudes Internationales, Nisa (1996). Reprezentant al Universităţii din Bucureşti în proiectul CIII-PL-0702-09-2021 - Ethics and Politics in the European Context, parte a reţelei CEEPUS III, coordonat de Universitatea Catolică Ioan Paul al II-lea din Lublin care reuneşte universităţi central şi est-europene (2012 -). Coordonator al echipei Universităţii din Bucureşti în reţeaua ştiinţifică europeană Observatory on Local Autonomy, coordonată de Université de Lille (2015 -). Membru al Academic Curriculum Group, în cadrul E.MA - European Master’s Degree in Human Rights and Democratization, program al Global Campus of Human Rights, Veneţia (2020 - ). Membru al Comisiei de ştiinţe politice, studii de securitate, ştiinţe militare, informaţii şi ordine publică a CNATDCU (2020 - ). Membru al Consiliului de Conducere al ICR (2017 -). A ocupat funcțiile de membru al Comitetului Executiv al E.MA - European Master’s Degree in Human Rights and Democratization, program al Global Campus of Human Rights, Veneţia (2015-2020), membru al board-ului International Centre for Black Sea Studies, Atena (2010-2012), director general al Institutului Diplomatic Român, Ministerul Afacerilor Externe (2010-2012), prodecan (2008-2010), secretar științific (2010-2012) director al Şcolii Doctorale de Ştiinţă Politică (2015-2020) la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București. Colaborări și stagii de predare: Global Campus of Human Rights, Veneţia (2019, 2020); Universitá di Genoa (2019); Universitatea Catolică Ioan Paul al II-lea din Lublin (2019); Institutul de Ştiinţe Politice, Universitatea din Viena (2017, 2019); National Tchengchi University, Taiwan (2016); EIUC - European Inter-University Centre for Human Rights and Democratization, Veneţia (2016, 2017, 2018); Universitatea Matej Bel, Banska Bystrica (2016); Universitá degli Studi Florența (2015); Institut für Sozialethik, Universitatea din Viena (2015); Institutul de Ştiinţe Politice, Universitatea Wroclaw (2014, 2017); Universitatea Trnava (2014); Universitatea Umea (2013); Universitatea Carolină, Praga (2013); Universitatea Bologna (proiectul internațional 156171-LLP-1-2009-1-IT-ERASMUS JUSTMEN. „Menu for Justice. Towards a European Curriculum on Judicial Studies”, 2009-2013); Universitatea Szeged (2012); The Munk School of Global Affairs, Universitatea din Toronto (2011); Universitatea „Mykolo Romerio”, Vilnius (2010); Universitatea din Atena (2000). A participat la proiecte de cercetare în colaborare cu mai multe instituţii: Fridtjof Nansen Institute - Fridtjof Nansen Stiftelsen på Polhøgda Oslo (2020 - ), Université Libre de Bruxelles (2020 - ); Comisia Europeană/CRPE (2019); Academia Română (2018); Wilfried Martens Centre for European Studies (2015); Institut für Rechtsphilosophie, Religions-und Kulturrecht, Universitatea din Viena (2006 2008); Institutul European din România (2007); Institutul „Ludwig Boltzmann” pentru Studiul Problematicii Religioase a Integrării Europene, program al New Europe College, București (2004); TMC Asser Instituut, Haga (2002) etc. A publicat 16 cărți în calitate de autor și coautor. Ultima carte publicată : O lumină în întuneric. Democraţie, stat de drept şi drepturile omului într-o lume în schimbare, Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2020. Capitole de cărți și articole publicate în: Austria, Belgia, Bulgaria, Germania, Lituania, Polonia, Republica Moldova, Olanda, SUA, Ucraina.

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Mixul energetic al agromerărilor urbane

În orice metropolă consumul de energie este diversificat și în creștere prin mărirea acesteia ca arie geografica, în...

Așa grăit-a Cîțu

Poate ar fi mai rațional ca Primul Ministru să pună capăt banilor risipiți pe nu-știu-câte instituții (începînd cu Ministerul) menit(e) a se ocupa de cercetare (pe mentenanța cărora și pe banii de salarii ale personalului se duc sume masive de la buget) și să organizeze anual un concurs de proiecte, cu jurizare internațională, ai căror câștigători să beneficieze și de o minimă vizibilitate (grație subvențiilor de la guvern pentru diverse televiziuni, deja alocate).

Locomotive Diesel-electrice realizate la Craiova sub licenţă elveţiană şi exportate în Republica Populară Polonă (1)

O analiză referitoare la achiziţionarea unei licenţe de fabricaţie ar putea stârni discuţii în contradictoriu între inginerii români. Unii dintre ei pot...

Orfani de știință

Undeva în Transilvania. Masca obligatorie pe stradă și în instituțiile publice. Unitatea militară, la intrare. În uniforme și în civil, un grup...

Despotismul statal, lichidarea libertăţii şi tentaţia utopiei

Pentru creatorii de utopii statul, cu  despotismul său birocratic implacabil, este instrumentul ideal de acţiune. Nivelarea pe care o presupune atingerea perfecţiunii...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

 

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro