marți, martie 19, 2024

Epoca de Aur

De-ar fi să mă inspir din foarte dibaciul titlu al lui Lucian Boia („Cum s-a românizat România”), aș zice așa: există ani de blegeală și ani de iuțire, iar 2004 a fost un astfel de an. Nu zic de NATO sau de Băsescu! Zic de literatura română. Rog nu vă opriți acum cu lectura articolului, fiindcă – pe bune – am ceva de spus!

La data de 23 ianuarie 2021, orele 12.38, domnul Ghiță Bizonu’ a avut bunătatea de a scrie acest comentariu pe platforma Contributors: „Nu mă cred deștept… dar recunosc că nu citesc „literatură” română post ’90! În general, ca și literatura română „socialistă”, prezintă o societate pe care nu o „recunosc”… ” (m-am luptat puțin cu ortografia colegului nostru de platformă pentru ca mesajul său să fie mai ușor de înțeles. Ideea contează, nu eventualele typo-uri! Admit cinstit că nici eu nu pricep rostul celor trei perechi de ghilimele, dar poate autorul ni-l va desluși cândva). Am de răspuns acestui comentariu din două motive foarte clare: mai mult sau mai puțin, toți suntem Ghiță Bizonu’ (1); problema mă vizează și pe mine, în mod cât se poate de direct (2). Înainte de răspunsul propriu-zis, iată o mică poveste, dacă îmi permiteți!

În 2004 a irupt Generația Gheo; după 2004 nimic n-a mai fost la fel ca înainte de 2004; iar cu 2004 au început anii în care s-a românizat Buzea. Cu asta vreau să spun ceva simplu, jignitor de simplu: ca orice copil educat în comunism (gimnaziu de cartier, liceu industrial), și eu am urât profund literatura română. Scrisul după dictare! Comentariile ca-pe-apă! Țăranul român! Puiul! Desculț! În drum spre Hârlău! Nu, mersi: lumea era plină de atâtea minuni ale altor literaturi, în timp ce eu (de fapt, noi toți) sufeream ca ocnașii din motive pe care nu le înțeleg nici astăzi. Trebuia școala să producă din noi niște patrioți, niște mândri, niște „Jurăm că pentru țară / Și viața ne-o vom da”? E, uite că n-a produs. Mai exact, a produs fix opusul. Și ne mai mirăm că „românii nu citesc”, fie că-s bizoni, fie că nu-s! Bunînțeles că nu citesc; mai exact, românii nu citesc români – și bine fac.

Din moment ce omul are atât de puțin timp la dispoziție (că trebuie să mai mergem și la muncă, hein?), evident că-și folosește puținul răgaz ca să citească ce-i place. Și ce-i place? Păi, literatura americană, asta-i place. De ce nu? Este o literatură de foarte bună calitate (la vârf) și excepțional de diversificată (la toate nivelurile), așa că oricine găsește ceva care să-i placă, în funcție de orizontul lui de așteptare. Vrei crime? Na crime. Vrei dragoste? Na dragoste. Vrei război? Na război. Vrei groază? Na groază. Vrei SF? Na SF. Vrei umor? Na umor. Vrei artă literară?

Să răspundă fiecare la ultima întrebare, dar eu răspund afirmativ, nu ca răposatul George Pruteanu („Cei mai mari romancieri ai lumii sunt rușii”). Eu zic că cei mai mari romancieri ai lumii sunt cei care ți se potrivesc ție, iar mie americanii mi s-au potrivit mânușă, că spun ce-au de spus, fără descrieri de natură sau introspecții la care adoarme și pisica, darămite cei cu care timpul nu mai are răbdare.

Dar vine anul 2004, iar Radu Pavel Gheo publică „Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a”. Am frunzărit cărțulia în librărie, am văzut că-i cu America și-am luat-o acasă (după ce-am achitat-o… Honi soit qui mal y pense).

Parcă mi-ar fi dat careva o lopată peste ceafă. „Așa scriu românii?!”. E, uite că așa scriau românii, mai nou. Lumea se schimbase peste noapte, iar eu rămăsesem îmbeznit, ca toți cei din generația mea. M-am întors la librărie și-am descoperit că, pe lângă Gheo, existau mulți alții; nu m-apuc să-i înșir aici fiindcă azi sunt deja monștri sacri, iar despre ăștia sacri se știe că nu suportă să se vadă pomeniți în liste, ci doar individual (dragonii nu zboară în cârduri!). Mi-am dat seama că fusesem un dobitoc mai mare ca Tudor Postelnicu: sub nasul meu se petrecuse o revoluție, iar eu rămăsesem cu capu-n traista literaturii socialiste.

Ei, dar dacă era bal, bal să fie! Am decis să mă implic personal.

Dar una-i voința – și alta e putința. Romanul pe care l-am scris în timp record (2004 – 2006) mi-a fost respins de toate editurile, și pe bună dreptate. Mă scremusem să calc pe urmele lui Gheo dar călcasem pe-ale lui Ovidiu Eftimie, care nici nu se născuse pe vremea aia (s-a născut zece ani mai târziu, când ne-a pus în frigare pe toți: cartea lui din 2016 s-a vândut ca pâinea caldă, și câți scriitori români pot afirma așa ceva?!). Am renunțat la scris și m-am întors la citit, iar după ce am epuizat librăriile am trecut la biblioteci, deși în Vremea Integrării (2004 – 2007), scriitorii români nu erau chiar atât de mulți. Sigur că n-am reușit să-i dau gata pe toți, dar măcar mi-am format o părere, care și ea evoluat în timp: romanele de acum ale Generației Gheo sunt mai bune decât romanele lor de atunci. Oamenii n-au stat pe loc, au evoluat, au confirmat; au fost și unii care s-au dovedit baloane de săpun (mă gândesc la Dragoș Bucurenci cu al său „RealK”, dar exemple-s cât lumea. Literatura nu este pentru oricine… entre qui veut, reste qui peut!), dar cei mai mulți au crescut, s-au pârguit și sunt acum pe rafturi. Pe câte-au mai rămas…

Pe urmă s-a-ntâmplat ceva ciudat. M-am întors spre literatura generațiilor anterioare, despre care nu știam prea multe, iar ceea ce știusem deja uitasem. Optzeciștii, de exemplu. Unii, celebri dar morți, ca Radu Petrescu; alții, mai puțin celebri dar vii, ca Viorel Marineasa. Și ce-am băgat de seamă? Că scrisul acestei generații, deși bine așezat în canon (prin milestones ca Mircea Nedelciu sau Radu Țuculescu), îmi plăcea mai puțin decât cel al Generației Gheo. Și încă: pe optzeciștii care au publicat serios după optzecism i-am simțit mult mai apropiați decât pe milestones – respir mai ușor cu Gheorghe Crăciun sau Cristian Teodorescu decât cu premergătorii lor. Cred că e vorba de material, pur și simplu: optzeciștii „clasici” au lucrat cu materialul clientului. Prin comparație, noi avem condiții uluitor de bune față de scriitorii „deceniului F” – frig, foame, frică.

Și acum ajung la esență: literatura română post ’90 (apud Ghiță) nu e otova, ba chiar deloc. Între 1990 și 2004 a trecut prin Epoca de Gheață, când scriitorii de limbă română (din RO sau MD) n-au fost nici publicați, nici vânduți, nici traduși și nici predați. A fost nasol, ce să mai vorbim! Cine-a putut a plecat, cine n-a plecat s-a apucat de jurnalism, cine n-a făcut nici una, nici alta, s-a refugiat în bulă: suntem neînțeleși, neapreciați și asta numai din cauza dușmanilor din celelalte bule (erau multe, oho!). Mie mi se pare mai ușor de crezut că n-avea lumea bani de dat pe cărți, asta una la mână, iar cărțile erau prea sumbre, asta două la mână (ca filmele alea ultrapremiate); însă, cum nu m-a-ntrebat nimeni nimic, am tăcut din gură.

Dar între 2004 și prezent se întinde Epoca de Aur, mă rog, minus mica glaciațiune a crizei datoriilor suverane. Nu fac pe glumețul, nu-nu, câtuși de puțin (literatura e pariul meu de viață, nu-mi arde de post-ironii și de alte fleacuri): acum (2021) este Epoca de Aur a literaturii române, iar semințele au fost sădite atunci, la începutul anilor 2000, când cuiva de la Polirom i-a dat Dumnezeu gândul bun de a-i publica pe români, de a-i arunca la lei, în arena cu traduceri din americani, britanici, japonezi, israelieni, francezi și latino-americani. Și-a fost cu noroc! Românii pot face și literatură, așa cum pot face și podul de la Brăila; trebuie doar să le dai timp și să ai încredere în ei. De făcut, fac; e mult numai pân’ se-apucă!

De ce cred că acum își trăiește literatura română Epoca de Aur? Din cauza receptării. Nu-mi cântați de interbelic, duce-vă-ți la altă masă: cel mai bine prizat autor a fost Petre Bellu („Apărarea are cuvântul”), iar cel mai bine ecranizat a fost Virgil Gheorghiu („Ora 25”). Ce Sadoveanu, ce Rebreanu, ce Camil Petrescu, ce Eliade?! N-auzise nimeni de ei în afara țării, hai să nu ne furăm singuri căciula: „Na Hanyate”, romanul lui Maitreyi Devi, a apărut la 41 de ani (!) după best-seller-ul lui Eliade, pe când „Orbitor” a fost tradus aproape imediat în bulgară, iar în engleză la cinci ani de la finalizare. Parcă nu prea seamănă cazurile, hein?

Ia să vedem: în clipa de față sunt vreo 300 de scriitori activi (adică fiecare publică la cel mult cinci ani), iar cărțile acestor oameni se vând în tiraje mici, dar se vând; sunt traduse pe ici pe colo, mai mult pe schimburi interculturale, dar sunt traduse; sunt citite de un mic public constant (cluburi de lectură din liceele de elită ale marilor orașe universitare), dar sunt citite – înainte, scriitorii se citeau numai între ei (în bulă, cărțile se dădeau cadou. Era ca la celebra „cooperativă” din fotbal: tu mă citești pe mine, eu te citesc pe tine, doar nu ne costă nimic!). Am zis eu că toți cei 300 sunt buni? N-am zis. Am zis eu că Buzea face parte din prima treime a celor 300? N-am zis. La afacerea asta cu literatura e tare mult de așteptat, din păcate: urma alege. Până atunci să ne amintim vorba amiralului Togo, rostită înainte de Tsushima: „Fiecare să-și facă datoria cât poate mai bine” (Let every man do his utmost duty). Teoria mea e că cei 300 vor convinge că-s buni abia atunci când vor fi citiți de însuși Ghiță Bizonu’. Să ne lăudăm între noi e ușor, dar să atacăm piețele nu-i ușor. Ba e chiar foarte greu! Cine nu crede, să încerce.

Concluzie provizorie: literatura română a Epocii de Aur trebuie să-și merite norocul, bafta, clipa astrală. Nimic nu e definitiv, niciodată – parcă văd că mâine explodează la Paris literatura kârghâză și iar se pomenesc românii cu buza umflată! Nici nu vreau să mă gândesc la corul de văicăreli de dup-aia… deci, dacă literatura română este acum o tornadă în atac (și este), să facă bine să rămână așa. Nimeni nu dă șase-șase de trei ori la rând; orice jucător de barbut poate garanta asta.

Post scriptum: recitind, îmi dau seama că se prea poate să nu mă creadă nimeni. „De unde și până unde?”, se va întreba cineva mai puțin familiarizat cu ce se-ntâmplă pe piața de carte din RO, și pe bună dreptate; e un subiect de nișă, trecut cu vederea, nu aparține agendei publice (ca autostrăzile, pensiile speciale, spitalele vechi cu năravuri vechi sau școlile vechi cu năravuri tot vechi). Eu însumi nu știu nici măcar 10% din cele 300 de nume cu care m-am lăudat în articol. De unde să le știu?! Comand din țară cărțile noi despre care se vorbește de bine – unele-s chiar bune, altele sunt crimă și pedeapsă, n-am dibăcit până acum nicio regulă ca să nu-mi iau țeapă, mai am de lucrat la treaba asta. Deocamdată, propun un experiment fiecărui cititor Contributors: să deschidă linkul https://filme-carti.ro/tag/scriitor-in-pandemie/ și să se uite la numele acelea de „scriitori” (pun ghilimele în stilul maestrului Ghiță, adică le pun aiurea, că oamenii ăștia-s chiar scriitori, nu impostori. Dar, pentru cineva din afară, exact așa pare. Impostură, curat impostură: „Cine-s ăștia, domnule?!”). Dacă i se par familiare, atunci acest articol nu i se adresează. Dar dacă nu – atunci, da!

Distribuie acest articol

53 COMENTARII

    • Vă mulțumesc pentru comentariu, domnule Dorin Valeriu.

      Da, pare că așa este. Gusturile nu se discută. Deși, de fapt, se discută: altfel, despre ce-am vorbi?

  1. aproximativ : „cind m am apucat de scris, nu ma citea nimeni”. apoi ati citit toate bibliotecile din lume si v ati reapucat de scris in speranta c o veti face o altfel. foarte bine ca le ati spus oamenilor, sa stie ca ceea ce vor citi nu s ideiile dvs ci a bibliotecilor lumii. sigur, vanghelie, dragnea sau nastase si au umplut peretii cu picassouri si modiglianuri manufacturate n china. pentru ochii lor sint originale / nu conteaza, in ochii altora accentueaza rafinamentul, intelectualitatea rasata de pe malurile dimbovitei, asa ca toata lumea i multumita.

    • Vă mulțumesc pentru comentariu, domnule Man Of War.

      Din păcate, nu am citit toate bibliotecile din lume. De unde anume v-ați procurat această informație? Este complet eronată, vă asigur.

      • eiiii, era o gluma dle Mihai Buzea, nici eu nici dvs nu ne imaginam un supraom (devoratoratorul tuturor bibliotecilor), un computer poate, dar ala nici nu scrie nici nu citeste, doar isi face rezerve ca setila si flaminzila. ideea era ca genialitatea se naste nu se dobindeste, daca poti scrie ceva original e bine, altfel sa reproduci din altii e util doar pentru un profesor spre a deschide ochii altora.

        • Nu știu nici ce este genialitatea și nici de unde provine ea, dar pot fi de acord cu ideea că originalitatea nu se dobândește.

          Pentru mine n-a fost deloc util să reproduc din alții. Reproducerea asta m-a îndepărtat atât de literatură, cât și de școală. Din câte înțeleg de la congenerii mei cu copii de vârstă școlară, exact la fel se întâmplă și acum

          • „Geniul, în zdreanţă sau în veşminte aurite, tot geniu rămâne” (M. Eminescu)
            nu le putem contesta influenta, fie n literatura, muzica, pictura, stiinte sau inginerie. si au lasat amprenta, fara ele am fi fost mai saraci atit material cit si spiritual.

  2. Il cunosc pe Ghita Bizonu de mult timp, chiar asta e numele lui real. Sanatatea lui e cumva subreda si de aceea pt el e un mare efort sa tipareasca corect.
    Da, in imensitatea publicatiilor de carte e greu sa alegi ce ti se potriveste, ce e valoros sau nu.

    Si da, granita intre scriitori si impostori e f subtire, fiecare si-o poate trasa dupa cum i se potriveste.

    • Vă mulțumesc pentru comentariu, domnule Neamțu Țiganu.

      Da, așa este. Poate în majoritatea artelor frontiera dintre „artist” și „impostor” este extrem de subțire. Publicul decide care cine este, critica profesionistă zice altceva (că de-aia-i critică), iar timpul și norocul îi cern pe toți. Vom trăi și vom vedea!

  3. Daca intrati in intr-o libraria Humanitas gasiti atatea carti fundamentale incat literatura romana atata cata mai e, nu ma preocupa de fel. In mod sistematic nu citesc autori romani cu exceptia unui Liiceanu, Boia, Plesu fiindca n-am timp ….citesc alceva si ai de unde alege….Recitesc din cand in cand Eminescu, Blaga, Ion Barbu. In ultimii 10 ani, daca am citit 3-4 romane. In rest am citit multa istorie , filozofie ,eseistica. In plus, pentru cei putinii care stiu 2-3 limbi straine, e amazaon cu carti frantuzesti ,englezesti, germane, italiene, unele le gasesti si aici in librarii sau le poti comanda.
    In socialism se citea literature romana fiindca o carte buna ,scrisa de un autor strain era o raritate. Numai asa imi explic cum am citit Buzura, Breban, Marin Preda etc….

    • Vă mulțumesc pentru comentariu, domnule Matrix.

      Da, în socialism se citeau autori români pentru că traducerile erau foarte limitate. Și controlate la sânge (ideologic, estetic, etc). Acum e tradus cam fiecare autor mare din fiecare limbă, iar din limbile mari sunt traduși chiar și autorii mijlocii. Altă gâscă-n altă traistă!

      De aia zic. Când editurile le-au dat drumul autorilor români în arenă, și-au asumat mari riscuri. Dacă a meritat sau nu, asta vedem acum.

  4. Intr-un fel sint si eu ca Ghita Bizonul desi citesc cit se poate de mult, doar ca in general nu romane si daca da, nici macar romanesti. Ultimele carti citite sint: The horse that leaps through clouds, de Eric Enno Tamm, The carpet wars, de Christopher Kremmer, North Korea undercover, de John Sweeney, dupa cum se vede carti de calatorii cu tenta politica (foarte recomandabile!). Daca e sa-mi aduc aminte de vreun roman romanesc post-90 imi vine in minte Pizdet al lui Vakulovski, citit poate avind ca impuls o spumoasa calatorie intr-un BMW moldovenesc de pe Iorga la Chisinau, cu co-pasageri vorbind o limba desprinsa parca din Portocala mecanica, insa cu romana in loc de engleza. Celelalte carti romanesti citite (Steinhardt, Patapievici, Marino, Ion Ioanid) nu intra niciuna la categoria romane. Ba nu, acum realizez ca in afara de Levant am citit si Orbitorul lui Cartarescu!

    In decembrie 2020, cu ajutorul pandemiei, am reusit sa public si eu o carte (https://carturesti.ro/carte/o-viata-dubla-intre-est-si-vest-1003851949 ) dar cum jumatate e cu fotografii de calatorie nu m-as incumeta sa ma categorisesc ca scriitor pe de-a-ntregul ba mai curind ca fotograf care mai si scrie.

    Nu stiu daca urma alege. Urma l-a ales pe Eggleston ca mare fotograf desi la prima expozitie criticii l-au facut harcea-parcea. Inclin sa cred ca primii au avut dreptate dar cine stie, poate ca la 50-100 ani se mai schimba din nnou opiniile. Nu doar in fotografie ci poate si in literatura. Asa ca succes!

    • Vă mulțumesc pentru comentariu, domnule Corneliu Cazacu.

      Da, Alexandru Vakulovski e unul dintre cei 300. Unul dintre cei mai buni, fără doar și poate! Mă bucur că v-a plăcut cartea lui.

  5. Domnule,
    v-am gresit chiar atat de mult incat sa imi ziceti … maestru ? (v Arghezi !)
    Si, scuze, pe sarite …

    in timp ce eu (de fapt, noi toți) sufeream ca ocnașii din motive pe care nu le înțeleg nici astăzi
    Va garantez ca si mie mi s-a cam aplecat de la Puiul. Eram copil si, deci, sensibil si tampit .
    O buna parte din literatura romana predata in scoala este … „nedigerabila”. Partial din cauza stilului (puteti sa radeti cat vreti dar nu am reusit sa trec de pag 40 a lui Nicoară Potcoavă … desi am citit Fratii jderi) . Din Agarbiceanu prefer sa imi amintesc doar povestirile de vanatoare …
    Rebreanu? Mersi doar cele neapreciate de critici – Ciuleandra , Adam și Eva…

    Dar cred ca si in Franta se studiaza la scoala Balzac si Hugo .. Blazac am citit si eu .. insa ma invata sa sar pagini intregi de .. cum ati zis ? fără descrieri de natură sau introspecții la care adoarme și pisica,

    Astia sunt , asta avem cu ei suntem siliti sa invatam limba romana!

    Insa alaturi sunt si scriitori pasabili sau chiar bunicei sau macar „profesionisti” neagreati de critica … dar care .. vand! Cel mai „profesionist” fiind Vintila Corbul . Mai sunt ( a da.. recomand Calinescu : Bietul Ioanide si Scrinul negru)

    Stimate domn .. scriitor problema breslei dumneavoastra este ca va ambitionati prea mult sa scrieti „ca la Paris”. Idea e proasta ca nici francezii nu prea vand ! Modelul lor este …. gresit!

    Apoi .. nu prea se simte Romania. Aia adevarata …. Eu nu va citesc fiindca daca e vorba de pura fictiune .. prefer Asimov, Hamilton, Robert Jordan si lista este lunga .

    In fine dumneavostra , oamenii de arta romani dispretuiti publicul De multe ori considerati succesul de public ca fiind infamant …. desi publicu de „bizoni” decide .. Cum ziceam odata lui Alexa Visarion (cinemateca avant premiera la Napasta) eu, ca spectator (si platitor!) sunt cel mai calificat critic! Eu decid succesul … si asa la mica barfa daca Iliada nu placea publicului antic cine mai stia azi de unu Homer?!

    Nu zic sa se faca concesii adoptand un limbaj jegos samd dar totusi …

    A si ultima observatie.
    Toata lumea „buna” se plange ca azi nu se mai citeste. Asa este.
    Insa exista public!
    Public care inghite carti kilometrice! Ca in zona SF (!) fara o trilogie nu te mai ia cam nimeni in seama…. Si performanta este a lui Hamilton .. o trilogie in care fiecare titlu are 3 volume! Total cca 6.000 de pagini!
    Sau … o serie a lui Jordan – 15 volume 11.800 de pagini!!!

    Public exista… cerere idem .

    Ce lipseste este oferta in materie de literatura „serioasa” .
    Fiindca atentie domnule scriitor- acele carti fantastice descriu societati credibile …. Deci daca publicul cere credibilitate in ce priveste societatile fictionale cum credeti ca ar accepta ca in cartile care se refera la societati prezente sa i se prezinte o „realitate” pe care el, publicul, nu o recunoaste ?

    Scuze ptr erori de dactilografie ….

    • Vă mulțumesc pentru comentariu, domnule Ghiță Bizonu.

      Ce lipseste este oferta in materie de literatura „serioasa” – cum de stiți acest lucru, din moment ce întregul articol este construit pe afirmația dumneavoastră că nu ați citit nimic scris în română după ’89”?

      Am scris articolul pentru că dumneavoastră nu sunteți singur, domnule Ghiță. Alături de dumneavoastră sunt milioane! Dacă nu mă credeți, priviți comentariile.

  6. Reală încântare citind anterioarele texte ale dlui Buzea postate aici. Nu însă si acesta. Dezamăgitor, contradictoriu, cam pueril. Nu pe contributors.ro îsi avea locul. Mai putea astepta până pe 1 aprilie.

    • Vă mulțumesc pentru comentariu, domnule C-un Strop de Sare.

      O singură întrebare, dacă îmi permiteți: în ce constă contradicția?

      • Eu vă mulțumesc, domnule Buzea! Vrei contradicție? Na contradicție. Afirmați
        că „cei mai mari romancieri ai lumii sunt cei care ți se potrivesc ție”, dar v-au scăpat, pe parcurs, formulări din care rezultă aprecieri valorice:
        ” romanele de acum ale Generației Gheo sunt mai bune decât romanele lor de atunci”
        „Comand din țară cărțile noi despre care se vorbește de bine – unele-s chiar bune, altele sunt crimă și pedeapsă.”
        Poate că ar fi fost ințelept să nu menționați public preferința dvs personală „că spun ce-au de spus, fără descrieri de natură sau introspecții la care adoarme și pisica, darămite cei cu care timpul nu mai are răbdare.” Într-o altă viaţă mi-aș dori să cititi/comentați un roman scris de Khaled Hosseini și romanul Valea Merelor Acre, Nicolae Țăranu, Editura Libra 1993.

        • Aveți dreptate.

          Ar fi trebuit să formulez așa: „Îmi plac mai mult cărțile de acum ale unor autori din Generația Gheo decât cărțile lor de atunci” – adică din 2004, cum ar veni. Cărțile altor autori din această generație nu-mi plac nici acum, cum nu mi-au plăcut nici cărțile lor din „momentul 2004”. Le admir tehnica literară, dar nu mă atrag subiectele alese de acești alții.

          Am citit trei din cele patru romane publicate până acum de Khaled Hosseini. Numai ultimul, „Sea Prayer”, mi-a scăpat. O să-i vină și lui rândul, cândva.

          De autorul Nicolae Țăranu nu auzisem și nici de romanul „Valea merelor acre”. Am căutat pe internet și am aflat că este o carte demult epuizată, publicată într-adevăr în anul 1993, în condiții grafice modeste, la editura Tracus Arte. Nu știu dacă este un roman bun sau prost, din moment ce nu l-am citit (n-aș putea nici dac-aș vrea, din moment ce Libris.ro anunță că este indisponibil), dar în mod sigur este un roman ghinionist. În 1993 a fost inflația aia nenorocită de 300%, mare ghinion pe Nicolae Țăranu să-și publice cartea tocmai atunci! Unele cărți au un destin norocos – altele, însă, nu.

  7. Nu prea ai o idee clară despre literatură. Nici universală, nici românească. E amuzant să crezi că începe cu Gheo (pe care îl simpatizez, am o carte de-a lui chiar acum pe noptieră). Denotă o confuzie, dacă nu totală, oricum gravă. Sau niște limite intelectuale fixate destul de jos. De pe la lume adunate: Proust, Ibsen, Joyce, Woolf, Llosa, Marquez, Th. Mann, Boll, Hesse, Musil, Dostoievski, Tolstoi, Bulgakov… ce-o fi cu ăștia, că nu sunt americani? (nu am dat nume ale poeților enormi ai lumii). De la noi: Preda, Bălăiță, Breban, Bănulescu, MHS, …
    E trist că poți să crezi că toți copiii din România comunistă au urât literatura. E și mai trist că unui autor de pe Contributors i se pare că literatura nu trebuie să cuprindă descrieri sau introspecții. Că laudă literatura americană (care e mare dar e departe de a fi cea mai mare) dar ignoră ca Faulkner e plin de descrieri și de poezie și introspecție.
    Ah, da, și o noutate: podul de la Brăila e construit de români.

    • Nu prea ;) E construit de un consortiu condus de japonezi in combinatie, daca nu ma insel, cu Astaldi ;)
      In rest… aveti dreptate, cu o observatie: Llosa si Marquez sunt cam americani. E drept, mai din spre sud, ashaaa…
      Si cred ca multa lume n-a observat literatura Orientului Mijlociu – pe nedrept, as zice ;)

      • Că podul de la Brăila e făcut de noi era o ironie, evident.
        Așa cum evident e că Llosa și Marquez sunt sud-americani sau latino-americani, nu americani. La noi, în limbajul curent, se subînțelege că americanul este nord american sau doar cel din Statele Unite. Cel puțin eu așa știu. Ca o glumă, noi spunem despre cineva că e „american”, dacă are centură (cu ținte), „ciocate”, vestă… chestii din astea, nu dacă are pulover peruan sau sombrero.
        Și încă ceva: dacă genul proxim este prea larg, diferența specifică poate deveni irelevantă.

        • Japoneza, cum am putut sa uit? :(
          EXCEPTIONALA! Si la multe genuri (inclusiv politist, SF samd. ;)
          Adaug (imi dadusem seama dupa ce postasem – dar mi-a fost somn) italiana (tot asa, cu genuri diverse – si SF absolut remarcabil) si, interesant, cu niste doamne, la randul lor, remarcabile ;)

    • Mulțumesc pentru comentariu, domnule Gabriel Deliu.

      Sunt multe lucruri triste pe lume, aveți dumneavoastră dreptate. E lumea asta plină de tristețe; în plus, e plină și de triști, de triste și tristuțe. Bonjour Tristesse!

  8. Lovinescu, Calinescu, Manolescu (citeva nume mai cunoscute) au tratat literatura română diferit de felul cum trateaza Lucian Boia Istoria românilor.
    Probabil cei 3, si multi altii, au fost inoculati cu un alt simt estetic. Chiar daca priveau si ei peste gard, peste Balta.
    NB,
    aveam o verisoara care, anual, venea in vacante la sat. Si, de fiecare data, lua o bucata mare de pîine si se ducea la vecini sa primeasca in schimb o bucaţică de mălai.

    • Mulțumesc pentru comentariu, domnule Victor L.

      Da, așa este. Lovinescu, Manolescu și Călinescu au tratat (fiecare în felul său), diferit literatura românilor față de cum tratează Boia istoria românilor. Din punctul meu de vedere, abordarea lui Boia este cea câștigătoare. Nu pretind să îmi împărtășiți punctul de vedere. Am ținut doar să-l precizez.

      • Multumesc pentru raspuns, dle Buzea.
        Nici nu va impartasesc punctul de vedere. Se pare ca faceti parte dintre cei ce vad, privind peste gard, ceva mai bun decit in curtea lor. Nu doar ca nu sint multumiti de ceea ce au, ci chiar manifesta oarece dispret superior si nesat chiar pentru bucatica de malai: tot ceea ce e strain este dorit. Numai sa nu aibe glazura mioritica.

        • „Se pare ca faceti parte dintre cei ce vad, privind peste gard, ceva mai bun decit in curtea lor” – se pare că nu fac parte.

  9. „Nu, mersi: lumea era plină de atâtea minuni ale altor literaturi, în timp ce eu (de fapt, noi toți) sufeream ca ocnașii din motive pe care nu le înțeleg nici astăzi. ” Asa este, insa sa stiti ca la unii a prins acest gen de literatura romana si probabil ca unora le-a schimbat viziunea despre lume. Cei care au fost „patrunsi” de operele nationale, gen Țăranul român! Puiul! Desculț!, sunt cei care astazi voteaza partide gen AUR. Operele acestea care descriu realitatea „induiosatoare” a tarii au avut efect asupra lor si au atins o coarda sensibila. Acestia sunt genul de oameni care resping tot ce este american si care chiar cred ca suntem sclavii americanilor. Atentie, am spus americani, pentru ca democratia si libertatea vin de acolo si nu din Germania. Acum intelegem de ce diversitatea literara este atat de importanta. Insa, inainte de 89 operele „NATO” nu puteau fi acceptate in spatiul de influenta sovietic, nu-i asa? Si mie imi place franchetea americanilor si fapul ca nu umbla cu rahaturi pe la spatele tau. Americanul daca te iubeste iti spune direct „I love you”, iar daca te uraste iti spune franc „I fuck you!”.

    • Mulțumesc pentru comentariu, domnule Mike.

      Avem exact același punct de vedere. Nimic de adăugat. Nici pe mine nu mă amuză operele care descriu realitatea înduioșătoare a țării. Sunt de la țară, am trăit pe pielea mea realitatea asta înduioșătoare. Thank you, but no. Not for me, not any more.

  10. Conteaza mult ce scoala ai facut si, mai ales, cum ai facut-o. Imi aduc aminte ca nu era o loaza care sa iubeasca lectura si Limba romana. Era prea greu. Se pierdea prea mult timp. Era pentru tocilari si pentru cei care nu ieseau sa se hirjoneasca in fata blucului cit e ziulica de lunga.
    Acest text e interesant in masura in care expune fragmente din personalitatea autorului. Mai vazusem o compozitie de-a lui MB in „Dilema”, in care se caina cit de detestabil este Creanga.
    Eu am citit cu placere clasicii romani, pe linga literatura universala.
    Dar, bineinteles, acestea sint consideratii de om obisnuit, care nu are acces la sferele inalte in care traieste dl Buzea si colegii lui, scriitorii.

    • Vă mulțumesc pentru comentariu, domnule Dragoș.

      Sunt profund măgulit de faptul că îmi citiți „compozițiile”. E posibil ca dumneavoastră, ca profesor de limba și literatura română, să aveți acces în cu totul alte sfere decât am eu. Poate pentru că locuim în sfere diferite avem păreri diferite, sau poate că am fi avut păreri diferite oricum și cum.

      Înclin spre a doua variantă.

  11. Sa nu-i uitati totusi, printre cei 300 de scriitori romani activi, chiar daca unii au ales sa faca o pauza mai lunga in privinta publicarii, pe Ernesto Sabato, Adolfo Bioy Casares, Jorge Luis Borges, Gabriel Garcia Marquez si Mario Vargas Llosa. Romano-americani de-ai nostri.
    Poate, veti reciti si rasciti cu atentie operele lor. Indeosebi, Abbadon exterminatorul, Moartea si busola, Un veac de singuratate si Razboiul sfarsitului lumii.
    Abia apoi veti descoperi, poate, ce le lipseste celorlalti 295: tematica. Nu poti scrie despre Un drum cu ceapa si sa pretinzi sa fii tradus in limbile de circulatie si pus alaturi de Casares sau Borges.
    Pariez pe cat vreti, ca daca o sa va iasa din cap Cristina lui Gheo, din Mascarpone si Nocciola, ori va lasati de scris, ori va puneti in sfarsit, pe brzada

    • Vă mulțumesc pentru comentariu, domnule Coco.

      Am să încerc din răsputeri să dau curs sfaturilor dumneavoastră. De la oameni ca dumneavoastră am totul de învățat!

  12. O observatie pentru autor, poate putin cam pretioasa.
    Virgil Gheorghiu nu este un autor interbelic, n-a publicat mai nimic serios inainte de 1949, sunt cunoscute doar niste reportaje de razboi (Ard malurile Nistrului, pusa la index in timpul comunismului, dar si in Occident).
    iar Ora 25 a fost publicata in 1949 prima data in franceza, este drept scrisa in romaneste pentru ca VG nu stapanea bine aceasta limba.
    In rest este bine sa ne pronuntam despre valoarea unei literaturi sau a unor generatii de scriitori abia dupa ce-i citim. Nu poti aprecia valoarea unei case daca nu stii pe ce temelii este zidita. Dvs ati pornit de la acoperis, si acela este cam subtirel, s-ar putea sa-l ia primul vant.

    • Vă mulțumesc pentru comentariu, domnule Cinicul.

      Din punctul meu de vedere, Virgil Gheorghiu este un scriitor interbelic. Cu acoperișul nu știu ce să zic. S-ar putea să fie luat de primul vânt, s-ar putea să nu fie. Vom trăi și vom vedea.

  13. Foarte frumoase și reclama, și trollajul (duse sunt vremile când îl lăudam pe marele Harald…), dar nici eu – nu știu să zic de ce – nu prea am poftă de dumneavoastră, scriitorii români de azi.

    De exemplu, cred că l-aș citi pe unu’ Vlad Drăgoi – pe ăla da, că mi-a plăcut că i-a plăcut lu’ frate-meu atât de mult încât s-a inspirat pentru un text de pe „juridice” din el. Sau pe Ioana Bradea că, de mult de tot, când debuta ea și eu eram la târg și citeam din cartea ei și-mi plăcea, am simțit că sunt privit cu atenție – și m-am uitat, și era autoarea, așa că m-am ales și cu autograf.

    Dar să-mi recomandați „voi” ce autori să citesc? Pe bune?… E ca și cum mi-ar recomanda dl Marius Manole un spectacol de teatru. I-ar face un mare rău.

    Altminteri, mie unul mi-au plăcut și Breban, și Ivasiuc, și Barbu, și Neagu Rădulescu, și I.D.Sârbu și … și… și. L-am căutat pe Bălăiță în biblioteca părinților mei pentru că ni-l recomandase profesorul Negrici la facultate (am impresia că l-a și adus la unul din cursuri… da, l-a adus și ne-a spus niște faze de-am râs … de fapt, nu – pe Țoiu l-a adus, cu el am râs) și clar că, dacă îți recomanda profesorul Negrici, citeai.

    Dar „voi”? Bă, ej nebun? Știu eu cine, care la ultimele alegeri făcea propagandă-n Odobescu (sau în Bălcescu, nu mai știu unde) – că el de-aia era pus acolo, nu – să-mi recomande mie ce să citesc?…

    Bă, dar sunteți chiar hilari… Cum vin ei, ca niște floricele…. Băi, pe bune, dar mie mi-ar fi rușine în locul tău, dle Buzea.

    Da’ mă rog, io nu-s „artist” ca matale… :))

    • Vă mulțumesc pentru comentariu, domnule Vlad Slăvoiu.

      „Bă, dar sunteți chiar hilari… Cum vin ei, ca niște floricele…. Băi, pe bune, dar mie mi-ar fi rușine în locul tău, dle Buzea” – mie nu îmi este rușine în locul meu. Câtuși de puțin. Cum să spun… prefer categoric să nu fiu Vlad Slăvoiu, ci să fiu Mihai Buzea. Nu e ușor, dar merită!

  14. Cred ca ar ajuta poeziei daca ar fi inclusi in cartile de scoala si Foarta/Ujica cu textele phoenixiene.
    Altfel, citind azi The Guardian am ramas mirat de nivelul de lipsa de logica la care s-a ajuns in Marea Britanie (desi as putea spune Occident fara a aexagera prea mult):

    https://www.theguardian.com/books/2021/mar/06/everything-inhabitable-a-poem-by-marieke-lucas-rijneveld

    „Published here exclusively in English, the Dutch writer responds to the controversy over their decision to resign as Amanda Gorman’s translator”

    Un subtitlu savuros (indiferent de faptul ca „the Dutch writer” e non-binary), dupa care o persoana poate fi si una si mai multe in acelasi timp, un mister al mecanicii cuantice moderne …

  15. Domnule Buzea, oricat m-ar contraria articolul dvs ghebos, va voi ramane etern recunoscator ca mi-ati starnit curiozitatea asupra scrierilor unui domn de care nu auzisem si care – desi scrie chiar mai ghebos decat dvs – m-a facut sa behai de incantare. Pentru ca mi-ati facut lipeala cu Ovidiu Eftimie consider ca va datorez atata bere cat puteti bea fara sa toaletati… Sper sa am ocazia sa ma achit de datorie …

    • Vă mulțumesc pentru comentariu, domnule Marcian Dumitrescu.

      Iau oferta dumneavoastră foarte în serios (așa cum iau totul, cu excepția vorbelor goale). Sper să ajung în țară la sfârșitul lui august; vă rog să îmi scrieți pe adresa [email protected], ca să vedem cum facem cu berea promisă: ein Mann, ein Wort!

        • Mai bine vin eu la Haga că-s doar două ore cu trenul, și-aici trenurile-s bune. Sau ne întâlnim la jumătate, la Breda. Pace sau balenă? :)

          • Pace! Breda e ok ca si compromis, mai ales ca n-am vizitat-o, dar cum facem, ca in Olanda sunt deschise doar supermarketurile ?…

  16. Mihai,

    Banuiesc ca esti dezumflat de comentariile negative la aceasta postare. Marturisesc ca si eu sunt, cu atat mai mult cu cat, sincer, nu ma asteptam la asa o reactie a publicului comentator. Cand ti-am vazut postarea, chiar mi-am zis, „wow, sa vezi ce comentarii misto urmeaza, cu care ocazie poate mai aflu si eu de un scriitor care merita citit” (am terminat de vreo doua luni ultima carte care mi-a starnit interesul, asa ca, in asteptarea a ceva nou, m-am apucat de recitit).

    Dar, hèlas! (vad ca faci progrese cu franceza, asa ca imi permit ;-)

    N-am mai postat un comentariu la un articol de pe net de multicel (din momentul in care mi-am dat seama de inutilitatea demersului), dar acum m-am hotarat sa fac o exceptie, desi, stiu, cu o floare nu se face primavara… Iata, deci, ce am a-ti zice, pe puncte, intr-o ordine relativ aleatoare:

    1. Ti-am citit pe nerasuflate ultimele trei romane. Am inceput cu Recrutorii („Buzea? Asta-i baiatul ala simpatic care scrie articole misto pe Contributors, care in plus e si pasionat de copaci – ca si mine -, nu stiam ca scrie si carti, ia sa vedem…”) dupa care am dat fuga-fuguta la Carturesti dupa Gastarbeiter si Jimmy. Recrutorii au trecut si prin faza de recitit de care ziceam mai sus.

    2. Te-am recomandat calduros tuturor cititorilor activi pe care ii cunosc. Am avut exact 1 (un) succes (ceea ce nu-i rau, reprezinta un procent de 33%…). (Partea buna e ca n-a fost pe gratis: am primit la schimb o recomandare pentru Bogdan Raileanu. „Teoria apropierii”: foarte ok, cu multe pasaje bune, dar si cu cateva mai slabute, „Dintii ascutiti ai binelui”: hmm, mi-ar placea sa stau la o discutie cu Bogdan.)

    3. De-abia astept:

    3.1 urmatorul tau roman (chiar, cand vine?).
    3.2 sa cunosc alti cititori activi (foarte putin probabil, but who knows?) carora sa li te recomand.

    4. Sunt de acord cu tine cu privire la calitatea romanului romanesc din ultimii douazeci de ani. Trebuie aici sa recunosc ca sunt departe de a citi literatura de dragul literaturii. Pentru mine, cititul unei carti inseamna (dupa cum zicea Houellebecq) contactul intim cu autorul (honi soit qui mal y pense, vorba ta ;-), care are – sau nu – ce sa imi spuna. Cu alte cuvinte, in mintea mea este o disociere clara intre stil literar si mesaj. Sigur ca stilul literar conteaza enorm la livrarea mesajului, dar daca mesaj nu e, nimic nu e: un roman bine scris cu al carui mesaj nu rezonez, pur si simplu ori ramane necitit, ori, in caz contrar, mi se sterge singur din memorie. Au ramas Gheo, da!, dar si Nimigean, si Sorin Stoica (si Buzea!). Si-ar mai fi cativa, nu chiar in acelasi rand.

    5. La punctul asta e o intrebare: in absenta vreunei recomandari din partea unei persoane de incredere, ai un algoritm de decizie (fie si quick and dirty) daca o carte a unui autor necunoscut merita sau nu citita? Mi-ar prinde foarte bine, pentru ca, dupa cum spuneam, nu prea mai am ce citi…

    • Vă mulțumesc pentru comentariu, domnule Mihai Ciuc.

      Da, sunt oleacă dezumflat, dar o să-mi treacă. În viața omului sunt lucruri cu mult mai rele decât comentariile negative!

      Da, fac progrese, dar neverosmil de lente. Sunt foarte amărât pe tema asta, nu-mi rămâne decât să muncesc mai mult și să scap de timpii morți. Așa cum alții sunt în stare să deprindă limba asta, am să fie și eu. Eventually, ca să fac o glumă nesărată…

      1. Mulțumesc! O gură de aer, vorba lui George Orwell („Coming Up for Air”).

      2. „Teoria apropierii” e și preferata mea, dintre cărțile lui Bogdan Răileanu.

      3. Vine acum, în aprilie.

      4. „un roman bine scris cu al carui mesaj nu rezonez, pur si simplu ori ramane necitit, ori, in caz contrar, mi se sterge singur din memorie” – la fel pățesc și eu! Iar când e vorba de romane sufocate de mesaj ideologic, atunci e și mai rău!

      5. Eu nu am reușit încă să găsesc un astfel de algoritm de decizie. Am încercat în toate felurile, dar nimic n-a mers! Oricât aș sta în librărie și-aș frunzări la carte, tot pot să mă trezesc că m-am păcălit și c-am dat banii degeaba, pentru că nu-mi place neam. Până acum, singurul om ale cărui recomandări nu m-au dezumflat niciodată este Florin Iaru. Iată-le pe ultimele trei: „Călătorie la marginea nopții”, „Educația sentimentală” și „Regele arinilor”. Sunt romane de categoria grea, mult peste nivelul meu, dar am rămas cu ceva în cap în urma lecturilor. Deci pot spune c-am ieșit pe plus, hein?

  17. Numai teme minore si provinciale ca sa nu mai spun de jeguri sadea. „Suge-o Roxana” (titlu real, l-am vazut in librarii) , „Jos comunizmu” si „Iar am avortat aseara”. Pe urma pupincurism politic . De frunzarit am frunzarit o gramada , poate-poate , de citit in afara de Liviu Antonesei n-am avut ce.
    Asa ca merg cu Ghita Bizonu.

  18. Vă mulțumesc pentru comentariu, domnule Broc.

    Vă referiți probabil la „Suge-o, Ramona!”, romanul lui Andrei Ciobanu, publicat în 2015 la editura Trei (ISBN 978-606-719-287-2), urmat de continuarea „Suge-o, Andrei!”, publicat în 2017 la editura Litera (ISBN 978-606-33-1394-3). Aceste două romane au avut un mare succes la publicul foarte tânăr, din ele realizându-se și o ecranizare în anul 2019 („Oh, Ramona!”, în regia Cristinei Iacob, cu Aggy Adams în rolul titular). Celelalte două titluri menționate („Jos comunizmu” si „Iar am avortat aseara”) nu există, le-ați inventat dumneavoastră, luat de valul argumentației.

    Aveți dreptate când spuneți că pe piață apare și literatură română de slabă calitate. Nimic de zis, așa este! Din punctul meu de vedere, în cei 300 de scriitori români (de care pomenesc în articol) îl includ – categoric! – pe Liviu Antonesei, dar nu și pe Andrei Ciobanu. Mă veți scuza că nu m-am apucat să ofer nume sau liste, dar dacă ați fi citit cu atenție, ați fi observat că dau și motivul: orgoliile literare. Sau, în formularea mea, poate nu suficient de limpede: „Nu m-apuc să-i înșir aici fiindcă azi sunt deja monștri sacri, iar despre ăștia sacri se știe că nu suportă să se vadă pomeniți în liste, ci doar individual (dragonii nu zboară în cârduri!)”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Buzea
Mihai Buzea
Mihai Buzea este arborist și scriitor. Cea mai recentă carte publicată: „Tarot”, editura Polirom, 2023.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro